joi, 29 august 2019

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 30 AUGUST 2019 - PARTEA A DOUA
Decese

·         526: Moare de dizenterie la Ravenna regele Teodoric cel Mare. Puterea este preluata , in calitate de regenta, de fiica sa Amalasuntha, pentru fiul sau de 10 ani, Athalaric. Teodoric cel Mare (n. 454), fiul regelui Theodemir, a fost rege al ostrogotilor intre anii 471 – 526, conducător al Italiei (493 – 526), regent al vizigotilor (511 – 526). A primit în Balcani, de la imparatul Imperiului Roman de Rasarit până să ajungă în Italia titlul de magister militum și consul. De mic copil, tatăl său l-a oferit împăratului Leon, ca zalog al unui tratat de pace, crescând astfel în Constantinopol unde a invatat arta militara de la romani, fapt ce i-a servit mai târziu pe câmpul de luptă. Sprijinit de Imparatul Imperiului Roman de Rasarit, Zenon, l-a înlăturat pe comandantul de mercenari germanic Odoacru din tribul germanic al scirienilor, care în 476 devenise primul rege al Italiei, dupa ce il detronase pe ultimul împărat roman Romulus Augustulus. În timpul lui Theodoric cel Mare, regatul ostrogotilor cuprindea Peninsula Italica și nord-vestul Peninsulei Balcanice și avea capitala la Ravenna.
·         1483: Ludovic al XI-lea al Franței (franceză Louis XI, supranumit „le Prudent” (cel Prudent); n. 3 iulie 1423 - d. 30 august 1483) a fost rege al Franței, al șaselea din familia Valois din Dinastia Valois. A continuat strădaniile tatălui sau, aducând țării unitate și stabilitate după devastările Războiului de 100 de ani. A domnit între anii 1461 - 1483 cu o autoritate și cu o abilitate dusă uneori până la un cinism extrem, fiind poreclit și „cel Șiret” (Le Rusé) și „Păianjenul universal” (l'Universelle araigne). Ludovic al XI-lea a semnat în 1482 tratatul de la Arras cu Maximilian I de Habsburg, prin care i-au fost cedate ducatul Burgundiei și Picardia. A fost cel dintâi rege care a luat pe față apărarea păturilor sociale inferioare în fața marilor feudali și chiar împotriva Inchiziției, și de aceea țăranii valdezi din Valpute, în Dauphiné, l-au cinstit dând văii lor numele de Vallouise. Ludovic al XI-lea a suprimat puterile excesive ale baronilor francezi așa cum erau reprezentate de Casa de Armagnac. A întărit monarhia, a semnat pacea cu Anglia, a deschis calea dezvoltării economice după un veac de războaie și ocupație.
Ludovic al XI-lea s-a născut la 3 iulie 1423 la arhiepiscopia Bourges ca fiu al lui Carol al VII-lea, regele Franței și al Mariei de Anjou. A primit botezul în catedrala Saint-Etienne din Bourges din partea lui Guillaume de Champeaux, episcop de Laon, naș fiindu-i ducele Ioan al II-lea de Alençon.[1].
Din cauza vremurilor tulburi, când tatăl său, Carol al VII-lea, cel poreclit "regele din Bourges", trebuia să se lupte din toată puterea pentru a-și apăra autoritatea în fața pretenției la legitimitate a regelui Angliei, Henric al V-lea al Angliei, micul Ludovic a fost încredințat spre creștere Caterinei de l'Isle Bouchard în castelul din Loches, avându-l ca dascăl până la vârsta de 10 ani pe Jean Majoris. Și-a însușit, între altele, arta scrisului și limba latină, și a beneficiat apoi de un excelent antrenament militar, mai cu seama în călăritul cailor, din partea lui Guillaume d'Avaugour. [2] După ce Carol al VII-lea a fost încoronat la Rheims datorită Ioanei d'Arc, micul prinț a putut fi transferat la mama sa în 1433 la castelul din Amboise. La 24 iunie 1436 a luat de soție pe Margareta de Scoția (1424 - 1445), fiica lui James I,regele Scoției. El avea vârsta de 13 ani, iar ea 11. Căsnicia cu Ludovic a fost atât de nefericită, încât înainte de a muri la 21 ani, delfina Margareta ar fi rostit aceste ultime cuvinte: Să nu mi se mai vorbească de viață (Qu'on m'en parle plus...) Încă de copil, deîndată după căsătorie, Ludovic a început să se ocupe de politică. Și-a făcut intrarea în Lyon și la Vienne, Isère , pentru a primi jurămintele de credință ale locuitorilor. În februarie - mai 1437 a vizitat Languedoc și a comandat personal recucerirea forturilor engleze din Velay. Însoțit de tatăl său, și-a făcut intrarea maiestoasă în Paris, care fusese recent cucerit de Conetabilul de Richemont. În luna mai 1439 tatăl său l-a numit locotenent general în Languedoc. În noua sa misiune a putut să-și aleagă prima dată el însuși sfetnicii și căpitanii. În decembrie al aceluiaș an a fost transferat în Poitou, de această dată fără o veritabilă putere de decizie. În februarie 1440, după o întrevedere cu Jean d'Alençon, s-a alăturat Pragueriei, o rebeliune a marilor seniori nemulțumiți, printre care se numărau și mareșalul de la Fayette și Georges de la Tremoille. Această acțiune a delfinului, pornită din Niort, se explica prin frustrarea cauzată de privarea de responsabilități în care l-a menținut tatăl său după ce acesta devenise îngrijorat de efectele dezastroase ale "apanajelor" pentru unitatea domeniului regal. "Fronda" a fost însă reprimată cu repeziciune. Ludovic a trebuit să se supună tatălui său la Cusset, la 17 iulie 1440, cerând în schimb guvernarea regiunii Dauphiné și alte câteva garanții. Carol al VII -lea a consimțit să-i acorde doar provincia Dauphiné și nimic mai mult. În anul următor, 1441, Ludovic a reluat luptele cu partida engleză și cu cea burgundă și a stat în fruntea armatei regale în luptele îndelungate desfășurate în fața cetății Pontoise între 5 iunie - 19 septembrie. În 1443 și-a dirijat trupele împotriva lui Jean al IV-lea de Armagnac, unul din marii vasali răzvrătiți. Mai apoi a primit însărcinarea de a izgoni din țară bandele de așa numiți «routiers » sau «écorcheurs», luptători rămași fără solde, și care se îndeletniceau cu jafuri. Gonindu-i în Elvețiavecină, la 26 august 1444 , Ludovic a câștigat victoria de la Pratteln asupra unei mic și curajos corp de elvețieni, apoi a cucerit orașul Basel, în vremea conciliului care tocmai îl alesese pe anti papa Felix al V-lea. Recunoscător, papa Eugen al IV-lea i-a acordat înaltul titlu de gonfalonier. În urma negocierilor conduse de tânărul prinț, la 26 septembrie 1444 s-a semnat pacea de la Ensisheim cu elvețienii. Drept răsplată pentru isprăvile sale a obținut la 26 mai1445 de la tatăl său titlul de protector al comitatului Venaissin .
Cu timpul, prințul Ludovic s-a folosit de veniturile aflate la dispoziția sa pentru a-și constitui o clientelă proprie. După 1437el beneficia de o pensie regală de 21000 livre. La aceasta se adăugau subsidiile acordate de statele pe care le-a debarasat de "routiers". Și totuși se simțea frustrat de faptul că în urma Pragueriei se alesese doar cu controlul provinciei Dauphiné. Conspirând în 1446 contra favoritei tatălui său, Agnes Sorel, și contra lui Pierre de Brézé, și el om de încredere al regelui, prințul delfin a fost în cele din urma gonit de la curte în provincia pe care o stăpânea.
Mânios pe fiul său, Carol al VII-lea a recrutat o oaste pentru a readuce la ordine Dauphiné și Savoia. Ludovic a reușit și de astă dată să negocieze un armistițiu. Ceea ce nu l-a împiedicat însă să ducă o campanie de calomnii împotriva tatălui său, acuzându-l pe acesta de depravare morală. Precaut, a trimis regelui mai multe delegații pentru a se justifica. Carol al VII-lea nu s-a mai lăsat momit, și a trimis o armată sub ordinele lui Antoine de Chabannes pentru a relua controlul în Dauphiné. La 30 august 1456 prințul Ludovic a fugit în Franche Conté, apoi la Louvain, în ducatul Brabantului, pe teritoriul Burgundiei. La curtea burgundă, care în acea vreme părea concureze serios pe cea a regilor Franței, prințul răzvrătit împotriva tatălui său s-a bucurat de o primire excelentă, în octombrie primind și omagiile ducelui burgund însuși, Filip cel Bun. Acesta l-a instalat în castelul de la Genappe. Tatăl său, Carol al VII-lea, nu a izbutit să-i obțină extrădarea. Cunoscându-și prea bine odrasla, l-a prevenit însă pe Filip zicând că dă adăpost unei vulpi care o să-i înghită găinile.
Devenit văduv după decesul Margaretei de Scoția în 1445, la 9 martie 1451 prințul se căsătorise, de această dată, cu Charlotte de Savoia , fetița lui Ludovic I de Savoia, în vârstă de numai 9 ani și înzestrată cu o dotă în valoare de nu mai puțin de 200,000 de scuzi, din care 12,000 în numerar. Dacă nu îi fu lesne tânărului principe de a intra în posesia acestei întregi avuții, în schimb a beneficiat de la bun început de o alianță exclusivă cu noul său socru.
Ludovic al XI-lea
La data de 22 iulie1461 Carol al VII-lea a murit la Mehun-sur-Yèvre, după cum s-a spus, „de neliniște și necaz” („d'inquiétude et de chagrin”)[3]. Posteritatea i-a putut fi însă recunoscătoare pentru înțelepciunea de a nu-l fi dezmoștenit pe fiul său rebel [4] și de a fi evitat astfel Franței și mai mari discordii interne decât cele din vremea domniei sale. Ludovic s-a arătat indiferent și a absentat de la funeraliile regale de la Bazilica Saint Denis. Trei săptămâni după aceea, la 15 august 1461 s-a încoronat la Reims, iar la 30 august 1461 și-a făcut intrarea în Paris. Aproape jumătate din cortegiul ce l-a însoțit era format din burgunzi, inclusiv oșteni înarmați, ai lui Filip cel Bun. Ludovic, de acum Ludovic al XI-lea, a părăsit curând capitala și la 25 septembrie s-a așezat la Tours.
Prima sa acțiune ca rege a fost să profite de criza de succesiune din Aragon. După moartea lui Alfonso al V-lea, regele Aragonului și al Neapolelui, fratele defunctului, Juan al II-lea a revendicat coroana împotriva fiului Carol de Viana. Acesta, însă, a fost găsit mort în septembrie 1461 , ceea ce a declanșat un război civil între Juan al II-lea și orașele din regat, mai ales Barcelona. Ludovic al XI-lea a încercat o alianță cu nobilii catalani. Fiind însă refuzat politicos, i s-a adresat atunci lui Juan al II-lea, care s-a arătat dispus să cedeze monarhului francez veniturile conților de Catalonia și Cerdania, în schimbul unui ajutor. Ieșit cu câștig din aceasta manevră, Ludovic a intervenit la fel și în certurile dinastice din Savoia.
Ironia soartei, după ce făcuse atâtea necazuri tatălui său, ajuns rege, Ludovic , a continuat, însă cu mai mare succes, politica acestuia de limitare a puterii ducilor și baronilor Franței. Judecând de acum din perspectiva regalității, el a justificat măsurile luate ca o cerință a realității. A lichidat pe mulți dintre foștii săi tovarăși de drum, care îl socotiseră prieten. După ce deunăzi fusese risipitor și extravagant, a devenit deodată măsurat în administrarea banilor. A început să se îmbrace în straie modeste și să caute tovărășia oamenilor de rând și a negustorilor. O relatare candidă a unora din faptele sale se poate găsi în cronica curteanului său, Philippe de Commines.
În 1464, la o lună după nașterea fiicei sale, Ioana de Franța, (1464-1505), aflând că pruncul era handicapat (ea urma să devină și de o urâțenie proverbială) a hotărât de îndată să o mărite cu vărul îndepărtat Ludovic de Orléans, fiul poetului Charles de Orléans (1394 - 1365), sperând ca perechea să rămână stearpă și astfel să obțină stingerea acelei ramuri rivale a Capețienilor. Însă Ludovic de Orleans, când va ajunge pe tronul Franței sub numele de Ludovic al XII-lea va izbuti să obțină anularea acestei arbitrare căsătorii.
Ducatul Burgundiei în vremea ducelui Filip cel Bun
Carol Temerarul, duce al Burgundiei, marele adversar al lui Ludovic al XI-lea, portret din 1460
În martie 1465 fratele regelui, Carol, duce de Berry, cunoscut mai apoi și sub numele de Charles de France (Carol de Franța), a înjghebat o așa numită Ligă a Binelui Public. Foarte asemănătoare cu Pragueria, ei i s-a alăturat și Carol de Charolais, zis Temerarul, fiul lui Filip cel Bun. Izbucnirea revoltei a fost prilejuită de un incident cu burgunzii. În 1463 Filip cel Bun se adresase monarhului cerând ajutor pentru o expediție militară pe care o pregătea. Ludovic al XI-lea era hotărât să știrbească încetul cu încetul poziția privilegiată a marilor seniori, evitând pe cât se putea calea confruntărilor armate și alegând mai întâi și întâi mijloace financiare. În acest caz, a obținut răscumpărarea de la Filip cel Bun a orașelor din Somme (departament)- Abbeville, Amiens et Saint-Quentin, care fuseseră cedate Burgundiei cu trei decenii în urmă și care, împreună cu Picardia, țineau Parisul în șah. [5] Acea concesie teritorială în favoarea Burgundiei, hotărâtă prin Tratatul de la Arras din 1435, trebuia să compenseze la vremea respectivă, asasinarea lui Ioan fără Frică la Montereau-Fault-Yonne, la 10 septembrie 1419. Știrea răscumpărării orașelor de către Ludovic a trezit consternarea lui Carol Temerarul , care, văzându -se privat de o parte din moștenire, s-a ridicat, mânios, împotriva tatălui său, ducele Filip cel Bun. Francisc al II-lea al Bretaniei, iritat de jugul dominației regale, i s-a alăturat. La fel și Ioan de Bourbon și Ioan de Armagnac. Nu numai marii seniori erau nemulțumiți. Presiunea fiscală generată de cumpărarea orașelor din Somme în schimbul a 400,000 scuzi, îl făcuse pe rege să ia măsuri nepopulare față de unele categorii sociale. Ludovic a pretins, de pildă, clerului să-i acorde împrumuturi și a dispus inventarierea bunurilor bisericești, de asemenea a tăiat din privilegiile Universității și ale corpului de arcași și arbaletrieri ai Parisului. A suprimat și Pragmatica Sancțiune din Bourges.
Ludovic al XI-lea prezidând adunarea - capitulum - a ordinului Saint Michel, miniatură de Jean Fouquet; în primul plan la dreapta fratele regelui, Carol de Franța, la stânga ducele Ioan de Bourbon
Ludovic a luat asupra sa comanda marii ofensive împotriva așa zisei "Ligi a Binelui Public" în cadrul conflictului intestin rămas în istorie sub numele eufemistic de La guerre du Bien Public(Războiul Binelui Public). După căderea Moulins-ului (Moulins,Allier), Burbonii au fost primii nevoiți să i se supună. Atunci Ludovic s-a îndreptat spre Paris, care se afla sub amenințarea bretonilor, burgunzilor și lorenilor. Bătălia principală s-a desfășurat la 16 iulie1465 la Montlhéry, la câteva leghe de capitală, soldându-se cu pierderi grele de ambele părți și terminându-se cu un rezultat nedecis. Totuși, asediul Parisului a fost străpuns și Ludovic, scutind între timp, de taxe, pentru orice siguranță, populația orașului, a putut începe negocierile, nefiind dispus să cedeze nimic în ce privește reforma conducerii regatului. A fost nevoit ca semneze tratatele de la Conflans la 5 octombrie 1465 și de la Saint Maur-les - Fossés la 29 octombrie 1465 prin care a retrocedat lui Carol Temerarul orașele abia răscumpărate din Somme. La 12 decembrie, potrivit cu cele înțelese la Conflans a lăsat fratelui său rebel Carol de Franța guvernarea Normandiei, concesie care până la urmă s-a dovedit de scurtă durată, deoarece acesta, încurcat într-un conflict cu ducele Bretaniei, o pierdu în 1466 în favoarea lui Ludovic, pentru ca apoi sa fie nevoit se refugieze tocmai în Bretania.
După moartea lui Filip cel Bun în 1467, Carol Temerarul i-a urmat la conducerea ducatului Burgundiei. El avea ambiția de a transforma Burgundia într-un regat independent. În schimb, diverse regiuni, și mai ales locuitorii din Liège, se ridicau adesea contra sa. Aceștia din urmă se aliaseră chiar cu regele Ludovic. La 1 octombrie 1467 Carol Temerarul a repus pe picioare coaliția militară contra regelui, formată împreună cu Carol de Franța, cu Francisc al II-lea al Bretaniei, cu Ioan de Bourbon si cu Ioan d'Alençon. După ce la 10 septembrie 1468 s-a semnat un tratat la Ancenis între Ludovic și Francisc al II-lea, ducele Bretaniei, prin care acesta din urmă se obligase să se retragă din coaliția cu burgunzii, în 1468 Carol Temerarul și Ludovic al XI-lea s-au întâlnit din nou (la 9 - 14 octombrie) pentru negocieri, de data asta în castelul ducelui, la Péronne. În acest răstimp Liège-ul a ridicat iarăși steagul revoltei, iar guvernatorul burgund al cetății a fost ucis. Aflând vestea că la răzmeriță luaseră parte și comisari regali, Carol fu cuprins de mânie împotriva lui Ludovic. Atât Commines cât și sfetnicii săi s-au străduit să-l liniștească. Dar tratatul pe care l-a impus, în condiții de arest, vărului său regele, a fost umilitor pentru acesta, obligându-l să cedeze Champagne lui Carol de Franța ca despăgubire pentru Normandia pierdută și apoi, la 30 octombrie 1468 silit să asiste neputincios la incendierea Liege-ului și la masacrarea apărătorilor săi de către burgunzi. După Bainville, acesta fusese cel mai rău pas din viața sa.[6] Istoricul explică punerea în libertate a lui Ludovic de către Carol Temerarul prin prestigiul de care se bucura monarhul suzeran și instituția regală în ochii feudalilor, ca parte a sistemului bazat pe vasalitate, în ciuda tuturor relațiilor conflictuale.[6] Dar, odată știindu-se la adăpost, Ludovic îl aruncă în 1469 în închisoare, într-o cușcă de fier, pe sfetnicul său, cardinalul Jean de la Balue, descoperit trădător, îi dărui în aprilie fratelui său Carol, în semn de reconciliere, ducatul Guyenne în apanaj și în anul următor declară tratatul cu Carol Temerarul nul și neavenit. El începu să-și reclădească oastea, dorind să distrugă puterea Burgundiei și să pună capăt odată pentru totdeauna unui conflict care dăinuia deja de trei generații, de la asasinarea lui Ludovic de Orléans în 1407. Războiul a urmat să reizbucnească în 1472 și să se încheie cu victoria lui Ludovic. Decesul, fără urmași, al fratelui său Carol în 1472 îl salvă de perspectiva amenințătoare a unui mariaj al acestuia cu Maria de Burgundia, unica fiică a lui Carol Temerarul, și îi permise să anexeze ducatul Guyenne la domeniile regale.
Între timp Anglia era sfâșiată de războiul civil cunoscut sub numele de Războiul celor două roze. Ludovic a urmărit evenimentele de aproape, deoarece Carol Temerarul devenise aliatul Casei de York care se ridicase împotriva regelui Henric al VI-lea de Lancaster. Când Contele de Warwick, poreclit „The Kingmaker” (Făcătorul de regi) se certă cu noul rege Eduard al IV-lea, pe care îl ajutase să ocupe tronul, Ludovic i-a oferit adăpost în Franța. El l-a încurajat pe Warwick să se alieze cu cea care fusese dușmana lui de moarte, ex-regina Margareta pentru a-l readuce pe tron pe bărbatul ei, Henric al VI-lea. Planul a reușit la început și, în adevăr Eduard al IV lea a fost nevoit să plece în exil. Numai că după un timp el s-a întors, iar Warwick a căzut în bătălia de la Barnet în 1471. Regele Henric al VI-lea a fost, la rândul lui, asasinat la scurt timp după aceea în Turnul Londrei.
Devenit stăpân incontestat al Angliei, Eduard a invadat Franța în 1475 , dar Ludovic a știut să negocieze cu el Tratatul de la Picquigny în urma căruia armata engleză (izolată de aliații ei burgunzi ocupați în Lorena) a părăsit solul Franței în schimbul unei sume mari de bani. Englezii au acceptat de renunțe la pretențiile lor la pământuri franceze ca de pildă Normandia și prin aceasta se poate spune că s-a pus capăt Războiului de o sută de ani. Ludovic s-a putut lăuda că în vreme ce tatăl său i-a izgonit pe englezi prin forța armelor, el a izbutit acelaș lucru cu ajutorul pateului, a cărnii de cerb și a vinului de calitate.
Văzând cu mare supărare succesul lui Ludovic în raporturile cu Anglia, Carol Temerarul porni la noi expediții militare în scopul asigurării supunerii unora din marii săi vasali. Astfel în 1472 el a invadat iarăși Picardia. De data aceasta asediul Beauvais-ului și a altor orașe de către Carol Temerarul a eșuat și acesta fu nevoit până la urmă să ceară pace. Philippe de Commines a trecut în tabăra regelui, unde s-a bucurat de o bună primire. Din întâmplările legate de luptele la Beauvais istoria a reținut în mod deosebit episodul în care s-a distins Jeanne Hachette.
În 1474 Ludovic și-a propus să supună ducatul Anjou unde domnea René I de Anjou
Ducele de Anjou,René I
.Sub masca unei vizite de curtoazie, Ludovic sosi la Angers cu oastea sa și îl puse pe ducele René în fața unui fapt împlinit. Ceru cheile orașului și instală de îndată în cetate o garnizoană regală, comanda ei încredințând-o lui Guillaume de Cerisay.
[7]. Simțindu-se deja slăbit de bătrânețe la 65 ani, René I a cedat nepotului său, regele Franței, fără luptă, și s-a retras în Provence, unde rămăsese suveran. [8] În schimb Anjou a încetat de a mai fi un apanaj și a intrat definitiv în rândul domeniilor regale. Guillaume de Cerisay devenise atât guvernator al provinciei cât și primar al capitalei ei, Angers. [9]
Franța la 1477
În 1476 Ludovic a propus lui René de Anjou un târg: se arătă dispus să ajute la răscumpărarea și eliberarea fiicei acestuia, ex-regina Angliei, Margareta de Anjou, văduvă dupa asasinarea lui Henric al VI-lea și aflată încă în captivitate engleză. Cu ajutorul contribuției lui Ludovic, René de Anjou a reușit să adune cei 50,000 scuzi necesari pentru eliberarea fiicei sale, iar în schimb i-a cedat lui Ludovic Lorena, comitatul Barși Provence însăși. Margareta de Anjou, liberă, se alătură tatălui ei la Aix-en-Provence.
Încă îi stătea în cale ducele Burgundiei, Carol Temerarul. Ludovic reuși de această dată să-l antreneze pe vechiul său dușman într-un conflict cu elvețienii, care între timp se întăriseră din punct de vedere militar. La 5 ianuarie1477 Carol căzu în luptă cu aceștia la Nancy și cu aceasta războaiele cu Burgundia luară sfârșit. Ludovic a încercat să pună stăpânire pe domeniile defunctului duce, dar s-a lovit de Maximilan de Austria, ginerele defunctului și soțul Mariei de Burgundia (1457-1482) Profitand de slabiciunea Imperiului Romano-German si de decesul în urma unu accident de călărie al Mariei de Burgundia, în 1482 Ludovic a izbutit până la urmă să obțină provinciile Picardia și Burgundia, prin Tratatul de la Arras. Printr-o tranzacție mai complicată de moșteniri, între care și cea a lui René de Anjou, regele a intrat și în posesia comitatului Maine. Anterior, în 1472, ca urmare a ralierii lui Nicolas de Anjou (sau Nicolas de Lorena) la ducele Burgundiei, a smuls și acestuia vicomitatul Thouars, atribuindu-l lui Ludovic de Tremoille. Lui Philippe de Commynes i-a dăruit domeniile Talmont și Berrie. Feudali recalcitranți au avut parte de o soartă crudă. De pildă, Jacques d'Armagnac, duce de Nemours, care a fost executat.
În cursul vieții sale, Ludovic al XI-lea a fost mereu bolnav. A suferit, după cum menționează Ivan Gobry, de „arsuri de stomac, crize de ficat, gută, congestii hemoroidale care îl împiedicau să meargă, eczema purulentă”. Cât despre fizicul său, el este descris fără menajamente de un martor mai puțin neutru, Thomas Basin, episcop de Lisieux, pe care regele îl exilase în 1465: „Cu coapsele și picioarele sale subțiri, el nu avea, deja de la prima privire, nimic frumos și agreabil. Mai rău, dacă l-ai fi întâlnit, fără să fi știut cine este, l-ai fi putut lua mai mult drept un bufon sau bețivan, în orice caz un individ de condiție joasă, decât drept rege sau un bărbat de calitate”. Basin a fost autorul în 1473 a unei biografii pretins obiective, dar ostile lui Ludovic, în care și-a propus să-i denunțe „înșelăciunile, răutățile, perfidiile, prostiile, nedreptățile și cruzimile”. În ultimii ani ai vieții se retrăsese în castelul său de la Plessis-les-Tour, aflat în actualul departament Indre-et-Loire. Ludovic al XI-lea a murit la vârsta de 60 de ani, la 30 august 1483 la Plessis-les-Tour, în urma unui accident vascular cerebralpetrecut cu cinci zile inainte și care se însoțise de afazie. A fost înmormântat la bazilica Notre-Dame de Cléry, pe care o ctitorise în 1467. Ceremonia așezării în sicriu și de închidere a sicriului ("mise en bière") a fost făcută la Lyon.[10] [11] În locul său a urcat pe tronul Franței Carol, băiatul de 13 ani al său și al Charlotei de Savoia, care avea să fie cunoscut drept regele Carol al VIII-lea.
Nu au avut copii.
Au avut opt copii:
    1. Ludovic (1458-1460)
    2. Joachim (1459)
    3. Luiza (Louise) (1460)
    4. Ana de Franța (Anne de France) sau Ana de Valois (1461-1522); căsătorită din 1473 cu Petru (Pierre) al doilea, duce de Bourbon
    5. Ioana de Franța (Jeanne de France) (1464-1505), căsătorită - din 1476 - cu Ludovic al XII-lea (mai întâi duce de Orleans), regele Franței
    6. Francisc (Francois) (1466)
    7. Carol al VIII-lea, din dinastia Valois (1470-1498), rege al Franței,
    8. François (1472 - 1472)
Ludovic al XI-lea cel Prudent
Rege al Franței
Louis-XI.jpg
* 1580: Emanuel Filibert (italiană Emanuele Filiberto; n. 8 iulie 1528 – d. 30 august 1580) a fost Duce de Savoia din 1553 până în 1580.
Născut la Chambéry, Emanuel Filibert a fost singurul copil care a atins vârsta adultă al Ducelui Carol al III-lea de Savoia și a Infantei Beatrice a Portugaliei. Mama lui era cumnata împăratului Carol Quintul iar viitorul Duce a servit în armata lui Carol în timpul războiului împotriva regelui Francisc I al Franței distingându-se prin capturarea comunei Hesdin în iulie 1553.
Emanuel Filibert, Duce de Savoia
O lună mai târziu el a devenit Duce de Savoia, la moartea tatălui său, dar acest lucru a fost doar onorific, marea majoritate a teritoriilor fiind ocupate și administrate de către francezi din 1536. În schimb, el a continuat să servească sub habsburgi în speranța că își va recupera pământurile. A servit pentru vărul său Filip al II-lea al Spaniei ca guvernator al Țărilor de Jos în perioada 1555-1559.[1] Din această poziție el personal a condus invazia în nordul Franței și a obținut o victorie strălucitoare în Bătălia de la Saint-Quentin la 10 august 1557.[2]
A fost pețitor al Prințesei Elisabeta a Angliei, fiica regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Prin Pacea de la Cateau Cambrésis dintre Franța și Spania, semnată în 1559, ducatul de Savoia a fost redat lui Emanuel Filibert iar el s-a căsătorit cu Margareta a Franței, Ducesă de Berry, sora regelui Henric al II-lea al Franței.[3]Singurul lor copil a fost Carol Emanuel I de Savoia.
În urma morții unchiului său, Henric I al Portugaliei, la 31 ianuarie 1580, Emanuel Filibert a luptat să-și impună drepturile la succesiunea tronului portughez. Și-a dat seama repede că avea o poziție fragilă din cauza pretențiilor lui Filip al II-lea, care a preluat controlul țării, unind Spania și Portugalia.
Emanuel Filibert și-a petrecut domnia recâștigând ceea ce s-a pierdut în războaiele costisitoare cu Franța. Bun strateg politic el a profitat de diferite certuri în Europa pentru a recâștiga încet teritoriile atât de la francezi cât și de la spanioli, inclusiv orașul Torino. De asemenea, el a cumpărat două teritorii. Pe plan intern, el a mutat capitala ducatului de la Chambéry la Torino și a înlocuit latina ca limbă oficială a ducatului cu italiana.[4] El încerca să dobândească teritoriul Saluzzo atunci când a murit la Torino
Emanuel Filibert
Emmanuel Philibert, Duke of Savoy.jpg
·         1751: Christopher Polhem, inventator suedez (n. 1661)
* 1830: Louis Henri de Bourbon (Louis Henri Joseph; 13 aprilie 1756 - 30 august 1830) a fost Prinț de Condé din 1818 până la moartea sa.
A fost singurul fiu al lui Louis Joseph, Prinț de Condé și a soției acestuia, Charlotte de Rohan. Ca membru al Casei de Bourbon a fost prinț de sânge. Până să dețină titlul de Prinț de Condé, l-a deținut pe cel de Duce de Bourbon.
Portret al Prințului de Condé de Pierre-Louis Delaval, Muzeul Condé de Chantilly.
În 1770 s-a căsătorit cu Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans, fiica lui Louis Philippe I, Duce de Orléans și a Louisei Henriette de Bourbon. Doi ani mai târziu s-a născut singurul lor fiu, Louis Antoine, Duce de Enghien. Mariajul nu a fost unul fericit iar în 1780 cuplul s-a despărțit. Louis nu s-a recăsătorit niciodată. La scurt timp după despărțire, Ducele de Bourbon a început o relație publică cu cântăreața de operă Marguerite Michelot din care au rezultat două fiice nelegitime. Una din ele, Adèle, se va căsători prima dată cu contele de Reuilly (1761-1831) și a doua oară în 1833 cu Guy-Jacques de Chaumont (1787-1851), conte de Quitry, șambelan al împăratului Napoléon I.
În timpul Revoluției franceze ducele a plecat în exil împreună cu tatăl și fiul său, supraviețuind astfel epurării Casei de Bourbon în Franța, epurare care i-a costat viața, printre alții, pe regele Ludovic al XVI-lea al Franței și pe regina Maria Antoaneta. Din exil a luptat în armata tatălui său.
În 1804, fiul său, Ducele de Enghien, a fost răpit în Germania din ordinul lui Napoleon și executat în șanțul Castelului Vincennes. Ducele de Enghien era căsătorit cu Charlotte de Rohan-Rochefort de mai puțin de două luni și nu avea copii.
Ducele de Bourbon s-a întors în Franța cu tatăl său după înfrângerea lui Napoleon în 1814 și și-au recuperat averea și statutul public. După decesul tatălui său în 1818, Louis Henri și-a asumat titlul de Prinț de Condé.
Dacă regii francezi Henric al IV-lea sau Ludovic al XIII-lea nu ar fi avut copii, Louis Henri ar fi fost ultimul membru al Casei de Bourbon pe linie masculină.
Linia de Bourbon-Condé a luat sfârșit odată cu moartea în condiții suspecte a lui Louis Henri în 1830, la scurtă vreme după Revoluția din Iulie. În timp ce era în exil, în 1811, Ducele de Bourbon a făcut cunoștință la un bordel din Piccadilly cu Sofia Dawes sau Daw, o prostituată din Isle of Wight. El a instalat femeia și pe mama acesteia la Londra într-o casă pe strada Gloucester. Acolo, ea a trecut printr-un amplu program educațional de limbi moderne și autori antici.
Descoperirea corpului prințului de Condé. Gravură extrasă din Istoria lui Ludovic Filip I rege al francezilor, 1847.
După Restaurarea bourbonilor în 1815, Ducele a dus-o la Paris și a aranjat o căsătorie între ea și baronul Adrien Victor de Feucheres, un ofițer din garda regală. Acest lucru a permis Sofiei să intre în societatea franceză. Feucheres, care a devenit consilier al ducelui, a crezut timp de mulți ani de zile că Sofia este fiica naturală a lui Louis Henri. Când a descoperit adevărul, s-a despărțit de soția sa și l-a informat pe regele Ludovic al XVIII-lea de relația reală dintre Louis Henri și Sofia. Regele a interzis Sofiei accesul la curte.
Pentru a se răzbuna, Sofia l-a abordat pe șeful Casei de Orléans, Ludovic Filip, și prin el și-a făcut o nouă intrare în societate. În schimb, ea a fost de acord să-și folosească influența asupra lui Louis Henri pentru a-l convinge să-l numească pe fiul cel mic al lui Ludovic Filip, Henri d'Orléans, duce de Aumale moștenitor al său. Sofia a primit pentru serviciile sale 2 milioane de franci. În cele din urmă, noul rege bourbon Carol al X-lea a acceptat-o la curte.
La 27 august 1820, Prințul de Condé a fost găsit spânzurat în dormitorul său atârnat de două batiste înnodate legate de mânerul ferestrei. Nimic din viața prințului nu sugera o sinucidere. Imediat legitimiștii au răspândit zvonul asasinatului, acuzându-l pe Ludovic Filip și pe soția acestuia, Maria Amélia, că și-au dorit ca fiul lor cel mic să moștenească imensa avere a prințului.
Teoria asasinatului afirmă, fără dovezi, că prințul bulversat de Revoluția din Iulie a rămas fidel monarhiei legitime și a decis să revoce testamentul făcut în favoarea tânărului duce d'Aumale și să lase averea ducelui de Bordeaux. În fața acuzațiilor, orleaniștii au căutat să demonstreze că prințul a aderat la noul regim.
Louis Henri
Prinț de Condé
Condé, Louis VI Henri de - 2.jpg
* 1831: Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg (21 decembrie 1800 – 30 august 1831) a fost soția lui Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.
Louise s-a căsătorit cu Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha la 31 iulie 1817 la Gotha. Au avut doi copii: Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și Prințul Albert, soțul reginei Victoria a Regatului Unit.
Căsănicia a fost nefericită din cauza infidelităților lui Ernest iar cuplul s-a despărțit în 1824. Louise a fost obligată să-și părăsească cei doi copii
La 31 martie 1826 căsătoria a fost oficial dizolvată. Șapte luni mai târziu, la 18 octombrie 1826, Louise s-a căsătorit în secret cu fostul iubit, baronul Alexander von Hanstein (mai târziu Contele de Pölzig și Beiersdorf). Viața fericită s-a terminat în februarie 1831 când căsătoria secretă a fost descoperită și și-a pierdut copiii definitiv.
Louise a murit de cancer la vârsta de 30 de ani.
Louise de Saxa-Gotha-Altenburg
Ducesă de Saxa-Coburg-Saalfeld
Luise of Saxe-Gotha-Altenburg.jpg
Pictură de William Corden cel Tânăr, 1844
·         1844: Francis Baily, astronom englez (n. 1774)
·         1891: Emanoil Bacaloglu (n. , București, Țara Românească[*] – d. , București, România) a fost un fizician, chimist și matematician român, de origine bulgară. Tatăl lui, Ivan Bacaloglu, este înmormântat lângă biserica Sfântul Anton din București și este de loc din Gabrovo, așa cum scrie pe piatra funerară de lângă respectiva biserică.
A fost profesor de fizică la Universitatea București și membru titular al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluția de la 1848. Este creditat cu primele lucrări științifice românești de matematică, fizică și chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii. Este și unul dintre principalii inițiatori ai „Societății de științe fizice”, înființată în 1890.
S-a născut la București. A studiat la Leipzig și Paris.
La Leipzig (1856) a frecventat cursuri de filozofie, de geometrie analitică, de analiză matematică al profesorilor Moritz Wilhelm Drobisch și August Ferdinand Möbius, de geografie și mineralogieale profesorului Karl Friedrich Naumann.
În 1859 este profesor de chimie la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București și de algebră și trigonometrie la Colegiul Sfântul Sava. În 1863 este profesor de fizică la Școala Superioară de Științe.
În cadrul preocupărilor sale în domeniul matematicii, a purtat o bogată corespondență cu matematicianul francez Pierre Ossian Bonnet.
Om al epocii sale, de dezvoltare a capitalismului românesc, Bacaloglu a fost un participant activ la Revoluția Română din 1848.
Având o poziție opusă idealismului reacționar, în lecțiile sale a insistat asupra interpretării materialiste a fenomenelorștiințifice.
Bacaloglu are 20 lucrări de matematică, 22 de fizică, 5 de chimie și numeroase lucrări de popularizare a științei, dintre care:
  • Curbura suprafețelor (Paris, 1859)
  • Neue Bestimmungsweise, 1861
  • Linii și suprafețe reciproce (1861)
  • Elemente de algebră, 1866
  • Trisecțiunea unghiului (1868)
  • Elemente de fizică, 1870-1871
  • Apărătorul de trăsnet, 1887, etc.
Casele Bacaloglu - strada Popa Soare 9.
Monument istoric B-II-m-B-19452

·         1918 - A fost asasinat şeful Direcţiei Politice de Stat a Rusiei bolşevice (C.E.K.A.), Uriţki. In aceeaşi zi, la Moscova, a avut loc atentatul Fanney Kaplan asupra lui Lenin.
·         1928: Wilhelm Carl Werner Otto Fritz Franz Wien (n. 13 ianuarie 1864 în Fischhausen, pe atunci în Prusia Orientală, acum Primorsk în Rusia, - d. 30 august 1928 la München) a fost un fizician german care a primit Premiul Nobel pentru Fizică la 1911 pentru "Descoperirea și formularea legilor radiației căldurii" (Legii lui Wien).
A studiat la liceul din Heidelberg și, din 1882, la Universitatea din Göttingen, apoi la Berlin. Începând cu 1883 și-a pregătit teza de doctorat sub conducerea lui Hermann von Helmholtz, obținând titlul de doctor în 1886.
În 1896 a publicat Legea lui Wien, legea repartiției spectrale a corpului negru, valabilă pentru lungimi de undă mici. Lord Rayleigh, în colaborare cu James Jeans, au stabilit o formulă complementară, Legea Rayleigh-Jeans, deschizându-i astfel o nouă cale lui Max Planck.
Wilhelm Wien
Wilhelm Wien 1911.jpg
Wilhelm Carl Werner Otto Fritz Franz Wien
·         1929: Emanoil Riegler, medic român (n. 1854)
* 1935: Henri Barbusse (n. 17 mai 1873, Asnières-sur-Seine, Franța - d. 30 august 1935, Moscova, Rusia) a fost un prozator francez, militant comunist și pacifist. A fost membru al Partidului Comunist Francez din anul 1923. A susținut cauza bolșevicilor din Rusia si a militat impotriva Romaniei in timpul procesul criminalilor care au atacat satul Tatar Bunar și au ucis civili.
Opera:
  • 1908 - Infernul ("L'Enfer");
  • 1916 - Focul ("Le Feu"); pentru care i s-a decernat Premiul Goncourt
  • 1919 - Transparență ("Clarté");
  • 1919 - Iluzia ("L'Illusion");
  • 1920 - Cuvintele unui combatant ("Paroles d'un combattant");
  • 1921 - Noi, ceilalți ("Nous autres");
  • 1921 - Cu cuțitul între dinți ("Le Couteau entre les dents");
  • 1927 - Manifest către intelectuali ("Manifeste aux Intellectuels");
  • 1930 - Rusia ("Russie")
  • 1930 - Zola ("Zola");
  • 1934 - Îl cunoști pe Thaelmann? ("Connais-tu Thaelmann?");
  • 1935 - Stalin. O lume nouă văzută printr-un om ("Staline. Un monde nouveau vu à travers un homme");
  • 1936 - Lenin și familia sa ("Lénine et sa famille");
  • 1937 - Scrisorile lui Henri Barbusse adresate soției sale, 1914 - 1917 ("Lettres de Henri Barbusse à sa femme 1914 - 1917").
Henri Barbusse
Henri-Barbusse.jpg
Henri Barbusse în 1933
·         1940: Joseph John Thomson (n. , Cheetham Hill[*], Regatul Unit – d. , Cambridge, Regatul Unit[8]) a fost un fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1906, ca apreciere pentru meritele deosebite ale investigațiilor sale teoretice și experimentale asupra conducției electrice în gaze
Thomson credea că electronii au apărut din atomii de gaz din interiorul tubului său catodic . El a concluzionat astfel că atomii sunt divizibil, iar electronii sunt componentele lor.
În 1904, Thomson a propus un model al atomului, cu ipoteza că este o sferă de materie pozitivă în care forțele electrostatice determină poziționarea electronilor. Pentru a explica încărcătura electrică neutră generală a atomului, el a propus că electronii sunt distribuiți într-o “mare” uniformă de sarcină pozitivă. În acest model de “budincă de prune”, electronii au fost observați ca încorporați în sarcina pozitivă cum sunt prunele într-o budincă de prune (deși în modelul Thomson, ei nu sunt staționari, dar orbitează rapid).
În 1881 a introdus ipoteza masei electromagnetice pentru particulele electrizate
Sir Joseph John Thomson
Jj-thomson2.jpg
·         1950: Alexandru I. Lapedatu (n. , Săcele, Austro-Ungaria – d. , Închisoarea Sighet, România) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române,[1] președintele acesteia[2] și secretarul său general
Alexandru I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu,[3]doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean[4] și profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi, Colegiul Național „Andrei Șaguna”).[5] Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României.[6]
Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate,[7]mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Broșov și a fost sprijinită de familie.[8]
Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) pe 1 iunie 1911;[7][9] pentru ea era a doua căsătorie și avea doi copii din prima căsătorie, pe Mircea și Maria Lipăneanu.[10] Ei au avut o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999)
Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din satul natal în 1883;[7] apoi la Brașov[7] și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui.[7] A obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași.[8] A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude
Alexandru I. Lapedatu și-a finanțat studiile dând meditații[8] și exersând diferite funcții între care corector de noapte și apoi autor al unei coloane la ziarul „România Jună” (1899) sau professor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903).[8]
El a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul,[8] fiind laureatul Universății[11] și câștigătorul importantului premiu „Hillel” pentru lucrarea Istoria breslelor la români.[3]
La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost chemat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române (secția manuscriselor) unde a lucrat între 1903 și 1908;[3] totodată a ocupat funcția de profesor suplinitor la Colegiul Național Sfântul Sava din București.[11]
În 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919[11] și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 – 1941).[12] El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941,[13] exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul communist în 1948.[14]
Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații.[3] El a fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909[15] și a devenit membru între 1911-1919,[16] fiind re-confirmat prin decretul regal din 1924.[15] A fost secretarul Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret și a editat ultimele 27 monografii ale acesteia, de la nr. 20 la nr. 47,[3] cu conținut preponderent istoric.[11][17] A fost ales în asociația „Arta Românească” în 1909;[15] a fost membru activ al Societății Regale Române de Geografie (1915);[15] a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române (1920);[8] a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania (1921)[18] și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania;[15] a fost numit membru al Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești și al Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare (1922);[15] pe 9 noiembrie 1922 a fost proclamat membru onorific al Societății Istorico-arheologice Bisericești din Chișinău;[15] a fost delegatul permanent al prefecturii județului Cluj în Comitetul Societății Muzeului Ardelean (Erdélyi Muzeum Egyesület) (1925)[18] etc.
În 1919 când Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a înființat la Cluj prima Universitate românească din Ardeal, el a fost numit pe 23 august 1919 profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe 28 ianuarie 1920;[19] el a exersat această funcție până în 1938. A fost ales decan (1921-1922) și vice-decan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filozofie[11] și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj,[20] azi Institutul de Istorie "Gheorghe Barițiu" al Academiei Române. El a fost co-directorul insitutului (1920-1938), apoi directorul său onorific (1943-1945).[21]
Alexandru I. Lapedatu a fost director general al Arhivelor Statului Român (30 martie 1923 - 24 martie 1924).[15]
În paralel cu activitățile sale academice, Alexandru I. Lapedatu a ținut conferințe la Universități populare: la Școala de vară de la Vălenii de Munte inițiată în 1914 de Nicolae Iorga;[22] la Extensiunea Universitară din Cluj, 1925, unde a fost ales președinte de onoare;[11] și la Universitatea Liberă (sau Asociația Universității Populare) sub direcția Sabinei Cantacuzino.[8][23]
În 1910 Alexandru I. Lapedatu a fost ales membru corespondent[15] iar în 1918 membru activ al Academiei Române, Secția Istorică.[15] A fost ales vicepreședinte (1934-1935, 1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938),[24] iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948).[15] Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist.[25] Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990.[20]
Lista publicațiilor științifice ale lui Alexandru I. Lapedatu conține 424 titluri.
În 1917, armatele Triplei Allianțe au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Iași. Guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. Evacuarea a avut loc în două etape. Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să acompanieze al doilea transport care includea și bunuri culturale.[11] El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, asistând la luarea în stăpânire a orașului de către revoluția bolșevică.[8]
Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919),[3] participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 - iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie – august 1919 luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia;[8] și în fine decembrie 1919 - martie 1920, contribuind la negocierule cu Ungaria concluzionate prin Tratatul de la Trianon.[8]
Pe 31 martie 1922, el a fost numit consilier în delegația română la Conferința Economică și Financiară de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922) la care representanți din 34 de națiuni au discutat restaurarea Europei după primul război mondial.[15][18]
Alexandru I. Lapedatu a fost membru al delgației României la cea de a XXXV-a Conferință Inter-Parlamentară, Oslo, 15 - 19 august 1939, unul din ultimele eforturi de a salvgarda pacea cu numai câteva zile înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial.
Trăgându-se dintr-o familie „întărită de conștiința drepturilor omului cu fruntea neplecată”, care înțelesese că „românii trebuie să rămână cerbicoși în aspirațiile lor – să prospereze cu energie cătră țintă și să se sacrifice...”,[15][18] Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu, ca mulți dintre congenerii săi, la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași.[8] În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (pe scurt, Liga Culturală).[18]
La începutul războiului mondial, la București, el a fost numit secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916).[8][9] În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost co-foundator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iasi și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace la încheierea primului război mondial.[3]
În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri.[18] În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului.[18]
El a devenit membru al Partidului Național Liberal (PNL) în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente,[8] devenind indubitabil leaderul liberalilor în Transilvania.[27]
Ca profesor al noii universități de la Cluj, Alexandru I. Lapedatu a fost primul Senator ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920).[8]
El a avut primul success în alegeri în 1922, candidând din partea PNL pentru Camera Deputaților în circumscripția Ceica (Bihor). Din acest moment și până în 1940 el a fost ales în toate legislaturile fie în Camera Deputaților, fie în Senat; în 1936 el a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 - 20 martie 1937. După demiterea regimului absolutist, el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic distorsionate sub presiunea sovietică (1946 -1947).[28]
Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927, el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. El a fost Ministru de Stat în patru guverne. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din co-semnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927[29] care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”; ca răzbunare, membrii Gărzii de Fier au assassinat primul ministru pe 30 decembrie 1933. Lista funcțiilor sale guvernamentale și parlamentare[30] este prezentată în tabelă.
Funcții guvernamentaleFuncții parlamentare
De laPână laPrim-ministruFuncțiaDe laPână laCameraCircumscripția
1.12.191912.3.1920Vaida-Voevod (1) (Federația)19191920SenatorUni. Cluj
19.1.192229.3.1926I. I. C. Brătianu(6)30.10.1923: Ministrul Cultelor și Artelor27.2.192227.3.1926DeputatBihor
30.4.19264.6.1927Averescu (3)25.6.19266.6.1927SenatorUni. Cluj
4.6.192720.6.1927StirbeyMinistrul Cultelor și Artelor
21.6.192724.11.1927I. I. C. Brătianu(7)De la 22.6.1927: Ministrul Cultelor și Artelor17.7.192710.11.1928SenatorBrașov
24.11.19279.11.1928Vintilă BrătianuMinistrul Cultelor și Artelor
10.11.19286.6.1930Maniu (1)22.12.192830.4.1931Senator
7.6.193012.6.1930Mironescu (1)
13.6.19309.10.1930Maniu (2)
10.10.193017.4.1931Mironescu (2)
18.4.19315.6.1932Iorga15.6.193110.6.1932DeputatBrașov
6.6.193210.8.1932Vaida Voevod (2)30.7.193218.11.1933SenatorUni. Cluj
11.8.193219.10.1932Vaida Voieod (3)
20.10.193213.1.1933Maniu (3)
14.1.193313.11.1933Vaida Voevod (4)
14.11.193329.12.1933DucaMinistru de Stat (Ministrul Ardealului)
30.12.19333.1.1934AngelescuMinistru de Stat
5.1.19341.10.1934Tătărăscu(1)Ministru de Stat. De la 9.6.1934: + Cultele și Artele; Minoritiăți1.2.193419.12.1937
16.11.1936-20.3.1937
Din martie 1936:[9]
Senator
Președinte Senat
Senator de drept
Cluj
2.10.193428.8.1936Tătărăscu(2)Ministrul Cultelor și Artelor
29.8.193614.11.1937Tătărăscu(3)Ministru de Stat
6.3.194530.11.1946Petru Groza (1)Sfârșitul mandatului de Senator de drept în urma desființării Senatului
1.12.194631.12.1947Petru Groza (2)1.12.1946noiembrie 1947 (interzicerea PNL)Deputat în Parlamentul unicameralCluj
Alexandru I. Lapedatu s-a înscris în Frontul Renașterii Naționale înființat de regele Carol II prin Decretul Regal Nr. 4321 din 15 decembrie 1938[31] ca singura organizație politică legală în țară; Frontul Renașterii Naționale a fost transformat în Partidul Națiunii prin Decretul Regal Nr. 2056 din 22 iunie 1940, care a fost dizolvat de primul ministru Ion Antonescu la trei zile de la abdicarea lui Carol II prin Decretul din 9 September1940.[31]
După lovitura de Stat a Regelui Mihai de la 23 august 1944 care l-a îndepărtat pe Ion Antonescu de la putere, partidele politice s-au pregătit să reintre în viața politică, iar Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiațiva pentru Partidul National Liberal - Brătianu în Transilvania[28] (un efort paralel cu un obiectiv similar a fost demarat în același timp de Gheorghe Tătărăscu). Alexandru I. Lapedatu a format în câteva circumscripții din Transilvania un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot perpetrate de Blocul Partidelor Democrate dominat de communiști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare.[15] El recunoaște însă repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe 30 septembrie 1949 se raportează că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”.[15] Viziunea lui se va realiza peste mai mult de 50 de ani, la prăbușirea Zidului Berlinului.
În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui of Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormânt[15]. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov.
  • Casa din Cluj în care a locuit Alexandru Lapedatu, astăzi sediul Așezământului Cultural „Alexandru Lapedatu”
    •  
  • Bustul lui Alexandru Lapedatu
    •  
  • Așezământul Cultural „Alexandru Lapedatu”
    •  
  • Cenotaful lui Alexandru I. Lapedatu din Cimitirul Groaveri, Brașov, România
  • Casa și bustul lui Alexandru I. Lapedatu, Str. D. Bolintineanu Nr. 16, Cluj-Napoca, Romania
* 1961: Charles Coburn (n. 19 iunie 1877 – d. 30 august 1961) a fost un actor de teatru si film american, laureat al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Filmografie:
Charles Coburn
* 1963: Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland (în germanăAlexandra Louise Marie Olga Elisabeth Therese Vera Prinzessin von Hannover und Cumberland; n. ,[1] Schloss Ort[*], Austro-Ungaria – d. , Castelul Glücksburg, RFG), a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, Ducesă de Brunswick-Lüneburg.
Alexandra a fost al treilea copil și a doua fiică a Prințului Moștenitor de Hanovra, Ernest Augustus și a soției lui, Prințesa Thyra a Danemarcei, care era fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise de Hesse-Kassel. Pe linie paternă Alexandra a fost stră-strănepoata regelui George al III-lea al Regatului Unit (1738–1820) și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (1744–1818).
Alexandra s-a căsătorit la 7 iunie 1904 la Gmunden, Austro-Ungaria cu Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin, fiul lui Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și al soției sale, Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei. Alexandra și Frederic Francis au avut cinci copii:
Prințesa Alexandra de Hanovra
Princess Alexandra of Hanover and Cumberland (1882-1963).jpg
·         1964:  Scarlat Lambrino, istoric român, membru al Academiei Române (n. 1891)
* 1968: William Whitney Talman, Jr. (4 februarie 1915 - 30 august 1968) a fost un actor american de film și televiziune.
William Talman
Hitchhiker1953.JPG
William Talman (centru), Frank Lovejoy (stânga) și Edmond O'Brien în The Hitch-Hiker (1953)
·         1975: Theodor Constantin, scriitor român (n. 1910)
·         1981: Mohammad-Ali Rajai (sau Mohammad Ali Rajai, în persană حسن روحانی; n. ,[1] Qazvin, Iran – d. ,[1][2]Teheran, Iran) a fost al doilea președinte ales al Iranului, după ce fusese prim-ministru în regimul Abolhassan Banisadr. A fost, de asemenea, timp de 5 luni (11 martie 1981 – 15 august 1981), ministru al Afacerilor Externe, deși era prim-ministru.
Mohammad-Ali Rajai
Portrait of Mohammad-Ali Rajai.jpg
* 1984: Ionathan X. Uranus este pseudonimul de artă a lui Marcel Avramescu(n. 17 ianuarie 1909, București - d. 30 august 1984), scriitor avangardist român. A mai folosit și alte pseudonime: Mark Abrams, Ierusalim X Unicornus etc. A fost influențat de scrierile doctrinare ale lui René Guénon, practicând un soi de ezoterism irațional.
A studiat teologia, devenind preot ortodox, începând din 1962 la Jimbolia (în Banat). Se pensionează în 1976.
Lipsește din mai toate antologiile literaturii de avangardă, deoarece nu a publicat niciodată o carte proprie. Este menționat de Ovid S. Crohmălniceanu în "Literatura română între cele două războaie" și în celebra "Antologie a literaturii de avangardă" alcătuită de Sașa Pană în 1969,iar recent, in "Panorama literaturii romane in secolul XX. II Proza" lui Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova . O culegere unică a scrierilor lui Ionathan X. Uranus a fost alcătuită de Marina Macri și Dorin-Liviu Bîtfoi. Ediția a apărut la Editura Compania din București în anul 2005 sub titlul: "În potriva veacului. Textele de avangardă (1926-1932)".
A colaborat la revistele: Orizontul, Adam, Ulise, Zodiac, Viața literară, Contimporanul, Floarea de foc, Bilete de papagalș.a. În 1931 a înființat la Craiova revista efemeră Radical.
·         1989: Costin Murgescu (n. 27 octombrie 1919, Râmnicu Sărat, județulinterbelic Râmnicu-Sărat - d. 30 august 1989, București) a fost un diplomat, economist, geopolitician, specialist în globalizare român, membru corespondent al Academiei Române, directorul institutului de Economie Mondială din București
Costin Murgescu, deși fiu de general, a plecat pe frontul de luptă al celui de-al doilea război mondial, a luptat și a fost rănit grav. Adus apoi la spitalul militar din Cluj a fost salvat
După vindecarea sa îndelungată, Costin Murgescu a fost numit ca redactor al rubricilor economice ale ziarului România liberă. Ca o curiozitate, a fost coleg de redacție cu soția sa, Ecaterina Oproiu, care era redactoarea rubricilor culturale ale aceluiași ziar, și totodată dramaturgul, criticul de film, filmologul, scriitoarea și traducătoarea de mai târziu, fondatoarea și directoarea Revistei Cinema.
Numit redactor al rubricilor economice ale ziarului România liberă, Costin Murgescu "a atacat dur, decis, dar profund argumentat," planul Valev (planul omului de știință sovietic Emil Borisovici Valev), plan prin care sovieticii urmăreau crearea, în țările socialiste, a unor enclave economice autonome față de țara-mamă, profilate astfel încât industria revenea doar unor state socialiste. Iar în rest, inclusiv în România, să fie înființate doar zone agricole, coordonate, desigur, tot de sovietici."[2]
Argumentele clar exprimate de Costin Murgescu, au fost recunoscute ca valide de către revista internațională „Komunist", care apărea la Praga, în Cehoslovacia. Imediat după aceea, revista cehă, care avea apariții și în limbile germană, franceză și engleză a publicat lungul eseu al lui Murgescu simultan în cehă și în celelalte trei limbi ale sale de apariție, limbi de largă circulație internațională. Imediat, Costin Murgescu a devenit o celebritate profesională mondială în probleme de geopolitică și globalizare.[4]
Ca atare, în chip evident, încercarea de re-subjugare a României, după desființarea Sovrom-urilor și plecarea sovieticilor din țară (din 1959 - 1960) a căzut cu „brio". Meritele lui Murgescu fiind evidente, acesta fost numit director general al Institutului de Economie Mondială. "Legat de acest plan Valev, în România se glumea spunându-se că, dacă ar fi aplicat, ar fi fost bine ca noi, românii, să cultivăm doar ... fân, iar bulgarii să se ocupe de epigrame."
După perioada de demolare a planului Valev și de conducere al Institutului de Economie Mondială, Costin Murgescu a avut o altă carieră ca diplomat, fiind ambasadorul României la Organizația Națiunilor Unite.
* 1994: Lindsay Gordon Anderson (n. 17 aprilie 1923 - d. 30 august 1994) a fost un regizor de film, teatru și film documentar englez, născut în Indiadar și inițiatorul mișcării Free Cinema și al noului val britanic. A fost cel mai recunosct pentru filmul său din 1968 Dacă . . ., care a câștigat Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Cannes.
* 1997: Ernest Otto Willimowski (născut Ernst Otto Prandella, poreclit "Eji", la CM 1938 scris Ernest WILIMOWSKI[1]) (23 iunie 1916 – 30 august 1997) a fost un fotbalist germano-polonez, care juca pe postul de atacant.
·         2003: A încetat din viaţă Charles Bronson, actor american cunoscut pentru roluri din filme de acţiune: “Cei şapte magnifici”, “Justiţiarul”; (n. 1921).
·         2006: A decedat  Naghib Mahfuz, scriitor egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1988, primul scriitor de naţionalitate arabă laureat al acestui premiu.  Acordarea acestei distincţii a fost contestată de către arabi care l–au acuzat de tratarea exclusivistă a problemelor Egiptului; la 14.10.1994, scriitorul a fost ţinta unui atentat al fundamentaliştilor islamici, căruia i–a supravieţuit cu greu; (n.11.12.1911).
* 2010: Francisco Antonio "Pancho" Varallo (n. 5 februarie 1910 - d. 30 august 2010) a fost un jucător de fotbal argentinian. A fost ultima persoană încă în viață, care a participat la primul Campionat Mondial de Fotbal, care a avut loc în Montevideo, Uruguay în 1930. De asemenea a jucat în finala turneului.
* 2011: Alla Baianova (născută Levițchi; n. 18 mai 1914, Chișinău, Basarabia – d. 30 august 2011, Moscova, Rusia) a fost o interpretă de romanțe și de muzică ușoară de origine română, stabilită către sfârșitul vieții în Rusia.
S-a născut în familia interpretului de operă Nicolae Levițchi și a balerinei Evghenia Skorodinskaia, fiica generalului Aleksandr Skorodinskii.[4]
A făcut studii muzicale de canto la profesorul Sigismund Zalevschi în anii 1934–1939.[5]
A debutat alături de tatăl său în cafeneaua Armenonville din Cannes la vârsta de 13 ani[5] (după alte surse,[6] debutează în restaurantul caucazian Kazbek din Paris). Din 1930 până în 1937 a cântat la numeroase restaurante din Chișinău, după care a lucrat la Teatrul Alhambra din București. A continuat să cânte în localurile bucureștene până în 1964.[5] A avut turnee în mai multe țări ale lumii, printre care Franța, Germania, Iugoslavia, Grecia, Israel, Polonia, Uniunea Sovietică.[5] În 1989, se mută cu traiul la Moscova, într-un apartament modest din Arbat.[7] În Moscova, deși era la o vârstă înaintată, continuă să cânte la concerte și colaborează cu interpreți locali celebri, ca David Așkenazi, Viktor Friedman, Mihail Aptekman.[8] A făcut parte din juriul concursului rusesc de romanțe „Romansiada”.[9] La 18 mai 2009, a susținut un concert jubiliar în Opereta din Moscova, cu ocazia împlinirii a 95 de ani.[10]
Alla Baianova s-a stins din viață la 30 august 2011 într-un spital din Moscova,[11] fiind răpusă de leucemie.[12]Înmormântarea a avut loc la 2 septembrie, în Cimitirul Novodevicie din capitala Rusiei.
Alla Baianova s-a căsătorit de trei ori. Primul soț a fost George Ipsilanti (1906–1994), conducător artistic al ansamblului Piotr Leșcenko. Au divorțat înainte de 1942.[14] Al doilea soț a fost Ștefan Șendrea (1910–1953), un filantrop român, victimă a represaliilor comuniste din anii 1940.[15] A treia căsătorie a fost fictivă, înregistrată doar pentru a putea emigra în Uniunea Sovietică.[16] Alla Baianova nu a avut copii
Filmografie:
  • 1936: Dodek na froncie — solistă într-un ansamblu de țigani
  • 1990: Захочу – полюблю (O să te iubesc când o să vreau) — cântăreață în restaurant
  • 2006: Капитанские дети (Copiii căpitanului), episodul 10 — cameo
Alla Baianova
Alla Bayanova 7обр.jpg
  • Alla Bayanova, 2007
    •  
  • Alla Bayanova 7.JPG
    •  
  • Alla Bayanova 8.JPG
    •  
  • Alla Bayanova 9.JPG

·         2012: Cornel Todea, regizor teatru și realizator de emisiuni de televiziune (n. 1935).
Biografie:

Regizorul Cornel Todea a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”
Spectacole:

Pe diverse scene teatrele din țară

Spectacole montate la Opera din București

Spectacole montate la Teatrul pentru copii

Filmografie:
·         2013:  Seamus Heaney, scriitor nord-irlandez, laureat Nobel (n. 1939). Seamus Heaney (n. 13 aprilie 1939 – d. 30 august 2013) a fost un scriitor irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1995. S-a născut în Bellaghy, Irlanda de Nord și a locuit în Sandymount, Dublin din 1972 până la moartea sa.
·         2015: Dan Iordăchescu. Dan Iordăchescu, unul dintre cei mai mari baritoni români, a murit duminică, la vârsta de 85 de ani, după o lungă suferinţă, au declarat pentru Mediafax reprezentanţii Operei Naţionale Bucureşti (ONB). Dan Iordăchescu s-a născut pe 2 iunie 1930, la Vanju Mare, în judeţul Mehedinţi. Şi-a făcut studiile la Iaşi, întâi la Colegiul Naţional, apoi la Facultatea de Teatru (1948 - 1949) şi apoi la Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti (1952 - 1956), unde a fost îndrumat de o elită a pedagogiei de canto: Constantin Stroescu, Petre Ştefănescu Goangă, regizorii Jean Ranzescu, Panait V. Cottescu şi dirijorul Jean Bobescu, potrivit site-ului oficial al lui Dan Iordăchescu. De asemenea, a făcut studii de canto la Salzburg (Mozarteum, 1956), Paris (1958 - 1960) şi Roma (1960). În anul al IV-lea la Conservator a câştigat trei premii extrem de importante: marele trofeu Mozart, la Salzburg, la împlinirea a 200 de ani de la naşterea lui W. A. Mozart (1756 - 1956), trofeul aniversar Robert Schumann (1856 - moartea sa - 1956), la Berlin şi Zwickau, şi marele premiu de canto de la Geneva, septembrie - octombrie 1956, când s-au comemorat 75 de ani de la moartea lui Modest Mussorgsky.
A debutat în decembrie 1949, la Teatrul C.C.S. din Bucureşti, în rolul Chiaburul din opereta "Cântec de viaţă nouă", de Florin Comisel, fiind îndrumat vocal şi tehnic de cântăreaţa de operă Maria Snejina. În 1951 a devenit solist al Ansamblului S.P.C., cântând numai operă. Ca prim solist a debutat în decembrie 1956, la Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti. De asemenea, debutul în genul şi arta lied-ului a avut loc la Filarmonica "George Enescu", unde Dan Iordăchescu a cântat lied românesc, german, francez şi rus alături de ilustrul său profesor Constantin Stroescu şi faimoasa soprană lirică de la Opera Română Iolanda Marculescu, în mai 1954. În întreaga sa carieră naţională şi internaţională, a întreprins 262 de turnee internaţionale în 61 de ţări, printre care Ungaria, Grecia, Turcia, Rusia, Cehia, Slovacia, Austria, Italia, Elveţia, Germania, Monaco, Spania, Portugalia, Marea Britanie. Din 1979, a avut activităţi pedagogice de canto, clase de masterat în SUA, Marea Britanie, Franţa, Filipine, Grecia, Turcia şi România, unde a fost profesor universitar la Academia de Muzică Bucureşti. A interpretat peste 45 de roluri importante de operă (în special W. A. Mozart, G. Verdi, G. Bizet), în mai mult de 1.080 de spectacole de operă, de la preclasici până la contemporani, şi peste 1.500 de lied-uri în aproape 1.600 de concerte, în toată lumea. A cântat pe cele mai prestigioase scene (Teatro alla Scala din Milano, Viena Staats Oper, Opera de Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas, Teatrul Balşoi din Moscova etc.), având ca parteneri pe Mario del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franci Corelli, N. Rossi-Lemeni, G. DiStefano şi alţii, sub bagheta unor personalităţi ca Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitch, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc. De-a lungul carierei a primit numeroase distincţii, printre care Meritul Cultural clasa a II-a (1964), Meritul Cultural clasa I (1968), Ordinul ''Steaua de Aur a României'' în rang de Comandor (2000) etc. Dan Iordăchescu a avut trei fiice care i-au moştenit talentul artistic: Cristina şi Irina, reputate soliste de operă şi concert, şi Raluca Dana, fostă actriţă de film, stabilită la Los Angeles.



Sărbători

·         În calendarul ortodox: +) Sf Ier Varlaam, mitropolitul Moldovei; Sf Ier Ioan de la Rașca și Secu, episcopul Romanului; Sf Ier Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului
·         În calendarul romano-catolic: Sf. Felix, preot, martir
  • Azerbaidjan: Sărbătoare națională - Proclamarea independenței - (1991)



SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 30 August

DICTATUL DE LA VIENA – ACCEPTUL PĂRȚII ROMÂNE LA
30 AUGUST 1940
 Factorii politici decizionali din România (Consiliul de Coroană, Consiliul de Miniştri), au dezbatut  şi acceptat  propunerea germano-italiană privind reglementarea contenciosului teritorial cu Ungaria.
Hotărârea a fost comunicată la ora 3.50.
 Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.
Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.
 În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor,   prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.


Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena  (Wikipedia).
Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940).
1.  Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.
2.  Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
3.  Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.
4.  Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5.  Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6.  Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.
7.  În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.
Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului.
Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile. Prin acest DIKTAT impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat.
Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.
Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “…în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

Anul 1940 a fost anul în care harta României a avut de suferit cum nimeni nu își putea imagina. După cedarea Basarabiei către URSS s-a format un guvern condus de Ion Gigurtu. Calitatea politică a noilor miniștri era mediocră, majoritatea fiind apropiați ai lui Carol al II-lea și adepți ai liniilor de concesii la adresa Germaniei. Pamfil Șeicaru aprecia că guvernul reprezenta ”un număr de ciocli la o îngropăciune”.
În ciuda dezastrului din iunie, regele Carol al II-lea nu își făcea multe probleme cu soarta României și nota în jurnal pe 7 iulie: ”am putut să iau masa cu Duduia, bucurie care nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme”. ”Seara….un foarte amuzant film german”. În acest ton și-a petrecut toată luna iulie. Pe plan extern Hitler aprecia că sosise vremea să satisfacă pretențiile teritoriale ale Ungariei. Pe 3 iulie Fabriccius, reprezentantul german la București, a transmis opinia Reichului că România ”nu va putea evita cedarea anumitor teritorii” drept „condiția primordială pentru o pacificare reală a Balcanilor”. La 6 iulie regele a declarat că este de acord cu negocierile care să aibă la bază schimbul de populație și doar în subsidiar rectificări de frontieră.
La 15 iulie Hitler îi scria lui Carol: ”Orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care amenință țara dumneavoastră, trebuie să (sufere) și va suferi un eșec. Sfârșitul mai devreme sau mai târziu – și poate în foarte scurt timp- va fi chiar distrugerea României”. Hitler crea imperativ ”înțelegeri” cu Ungaria și Bulgaria. Pe 16 august au început tratativele cu Ungaria la Turnu-Severin. Delegația română în frunte cu Valer Pop cerea schimb de populație cu o mică rectificare de frontieră, în timp ce maghiarii conduși de Andrei de Hory doreau două treimi din teritoriul Transilvaniei. S-a ajuns la impas.
La 26 august Ribbentrop i-a propus ministrului de externe italian, Ciano, convocarea la Viena a miniștrilor de externe din România și Ungaria pentru a primi ”sfaturile amicale” ale Axei în vederea găsirii unei soluții. Hitler a ordonat masarea trupelor Wermachtului cât mai aproape de granița României în cazul în care am ar fi refuzat ”medierea”. Pe 27 august Fuhrerul a trasat noua frontieră fără să țină cont de vreo realitate politică, istorică sau etnică. În aceeași zi guvernul român a primit invitația de a trimite reprezentanți la ”arbitrajul de la Viena”. Carol nota: ”Ce o fi și asta? Ne găsim într-o situație nouă, poate bună, poate rea? Ni se va da, poate, posibilitatea de a ne expune mai clar teza noastră. Sunt îngriorat totuși, de situație”. Pe 29 august când Mihail Manoilescu și Valer Pop erau la Viena, regele participa la o ”masă strejărească”: ”Voie bună și foarte interesantă discuție a Frontului Studențesc, care trebuie înglobat în Strejărie (orgnizație de masă pentru tineret). Pe urmă am distribuit unele decorații”.

În fosta capitală a Austriei, acum înglobată în imperiul lui Hitler, Ribbentrop și Ciano au cerut guvernului român să comunice până la ora 24, în noaptea de 29/30 august dacă acceptă sau nu ”arbitrajul”. La Consiliul de Coroană, reunit la 3 noaptea au participat printre alții: primul ministru Ion Gigurtu, Constantin Argetoianu, Gh.Gh. Mironescu, Victor Antonescu, A.C. Cuza, generalul Arthur Văitoianu, dr. C. Angelescu, mitropolitul Nicolae Bălan, patriarhul Nicodim Munteanu, Al. Vaida-Voevod, Gh. Tătărescu, Nechifor Crainic, contraamiralul N. Păiș, președintele Înaltei Curți Andrei Rădulescu. Alături de aceștia au mai fost invitați și reprezentanți ai partidelor istorice: C.I.C Brătianu și Ion Mihalache.
Discuțiile au fost contradictorii. Ion Gigurtu spunea că ”a refuza ultimatumul ce ni se dă, ar fi să mergem la distrugere sigură”. Carol al II-lea a întrebat dacă puteam rezista cu forța armelor. I s-a răspuns că ”spiritul oștirii este pentru a se bate”, dar în eventualitatea unui război cu Germania am rezista cel mult 2 săptămâni. Victor Iamandi a declarat: ”Trebuie să rezistăm pentru că războiul nu s-a terminat”. Ion Mihalache a completat: ”Pământul țării nu se poate ceda, nici discuta”. Nicolae Bălan a fost tranșant: ”A accepta arbitrajul înseamnă a intra în necunoscut, ori, noi nu putem să lăsăm destinul neamului nostru pe seama necunoscutului”. Nici M. Popovici nu a fost mai prejos: ”Sunt hotărât pentru rezistență, pentru sacrificiul suprem al națiunii”. Împotriva arbitrajului s-au mai declarat: C.I.C Brătianu, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, Silviu Dragomir și Arthur Văitoianu. În total au fost 10, în pricipal oameni legați de P.N.L. și P.N.Ț. Dintre cei care au votat pentru cedare cei mai importanți erau: Al. Vaida-Voevod, Gh. Tătărescu, Nechifor Crainic, C. Argetoianu și Gh.Gh. Mironescu. Pentru acceptarea pierderilor teritoriale au fost 21, majoritatea oameni legați de rege, reprezentanți ai guvernului sau ai Gărzii de Fier. Teofil Sindorovici, comandatul Străjii Țării, s-a abținut.

Regele își justifica decizia de a capitula în fața Dictatului de la Viena: ”Cedând, pot să-mi păstrez armata intactă, pot păstra entitatea statului român, pot să reclădesc, cu o muncă fără preget, un suflet nou țării mele, pot să nădăjduiesc într-un viitor mai bun. Ne-am întors la zilele copilăriei mele, când toți aveam pe buze și în inimă ”Idealul Național”. În final își deplânge situația: ”Așa este soarta noastră, a celor care suntem pironiți la locul de răspundere, și, adeseori, dacă îl părăsim, dezastrul țării este și mai mare”.
În ziua de 30 august, la ora 15.00 a avut loc la Palatul Belvedere din Viena semnarea Dictatului impus de Germania și Italia. În primă fază delegații maghiari aveau ”inima zdrobită” pentru că nu li se satisfăcuseră cererile inițiale dar până la urmă s-au declarat mulțimiți. Mihail Manoilescu în momentul când a văzut harta mutilată, a leșinat. După ce și-a revenit, a pus cu greu semnătura pe acest document. Valer Pop a refuzat categoric să iscălească odiosul Diktat. După consumarea momentului, Germania și Italia au dat garanții ”pentru integritatea și inviolabilitatea statului român” pentru a mai atenua din impresia pe care acest act avea s-o producă în România.
În aceeași zi, la ora 10.30, a avut loc o ședință la Biroul P.N.Ț. unde s-a analizat Consilul de Coroană. La final Iuliu Maniu a zis: „Dezastrul de astăzi este opera unui dezechilibrat care de 10 ani a folosit avantajele pe care i le-a dat tronul pentru a corupe oameni politici, exploatându-le ambiţiile şi pasiunea pentru avere. Această clică de ticăloşi, în cap cu Carol, poartă cea mai mare răspundere pentru nenorocirile care s-au abătut asupra ţării.“ Președintele P.N.Ț. aprecia că ”prezenţa acestui ticălos pe tronul ţării este o primejdie naţională, din moment ce ştim că el este azi un trădător al intereselor ţării, noi nu mai putem participa la nici un guvern naţional câtă vreme el nu abdică şi nu lasă tronul fiului său”. În momentul când Iuliu Maniu vorbea, a sunat telefonul. Era Ernest Urdăreanu, care i-a adresat invitația de a participa la Consilul de Coroană, precizând că regele dorea să-l vadă ”neapărat” la ora cinci după masa. După ce a primit invitația, Maniu a spus: ”Mi-e penibil să dau ochii cu el căci trebuie neapărat să-i cer abdicarea”

Prin Dictatul de la Viena a fost desprins din teritoriul României o suprafață de 43.492 de kilometri pătrați cu o populație de 2.667.000 de locuitori dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari și secui, ceilalți fiind germani, evrei și alte naționalități.

la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...