MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 12 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA A DOUA

Decese

* 1015: Lambert I (supranumit "cel Bărbos") (n. cca. 950, Louvain-d. 12 septembrie 1015, Florennes) a fost primul conte de Louvain, începând din 1003.

Lambert era fiul contelui Reginar al III-lea de Hainaut cu Adela, fiică a contelui Reginar al IV-lea de Mons.

El a fost ucis de către ducele Godefroi al II-lea de Lotharingia, într-o bătălie pentru pretențiile acestuia din urmă asupra comitatului de Verdun.

Lambert a fost soțul Gerbergăi de Lotharingia,^[1] și tatăl următorilor:^[2]

• Henric, succesorul la conducerea comitatului de Leuven
• Lambert, devenit și el conte de Leuven; căsătorit cu Oda de Verdun.
• Reinier
• Matilda (Maud), căsătorită cu contele Eustațiu I de Boulogne

·         1185: A decedat împăratul bizantin Andronic I Comnen; (n.1118 ). A domnit intre anii 1183 – 1185.
* 1263: Mindaugas (n. cca. 1200 – d. 12 septembrie 1263) a fost primul Mare Duce al Lituaniei și unicul rege al Lituaniei. Se cunosc puține date despre originile sale, copilărie și ascensiunea la putere; este menționat într-un tratat de la 1219 ca un duce în vârstă și în 1236 ca lider al tuturor lituanienilor. Sursele contemporane și moderne cu privire la ascensiunea lui menționează căsătorii strategice împreună cu izgonirea sau uciderea rivalilor săi. El și-a extins domeniul în regiunile de sud-est ale Lituaniei dintre anii 1230 și 1240. În 1250 sau 1251, pe parcursul luptelor interne pentru putere, a fost botezat de Biserica Romano-Catolică; această acțiune i-a permis să înființeze o alianță cu Ordinul livonian, un antagonist de lungă durată pentru lituanieni. În vara anului 1253 a fost încoronat ca rege al Lituaniei, domnind asupra 300.000 sau 400.000 de persoane.^[1]

În timpul domniei sale de zece ani a fost marcată de diferite construcții statale, conflictele lui Mindaugas cu rudele și alți duci au continuat iar vestul Lituaniei a rezistat cu tărie dominației Alianței. Bătăliile câștigate în sud-est i-a provocat pe tătari. A rupt alianța cu Ordinul livonian în 1261, renunțând probabil la creștinism și a fost asasinat în 1263 de către nepotul său Treniota și un alt rival, ducele Daumantas. De asemenea, cei trei succesori au fost imediat asasinați. Starea de incertitudine din rândul conducerii a fost rezolvată când Traidenis a primit titlul de Mare Duce în cca. 1270.

Deși reputația lui a fost perturbată în secolele următoare iar urmașii săi nu au fost remarcați, a câștigat în notorietate în secolele XIX și XX. Mindaugas a fost unicul rege al Lituaniei;^[2] în timp ce majoritatea următorilor Mari Duci ai Lituaniei din Jogaila, au domnit de asemenea ca regi ai Poloniei, titlurile au rămas separate. În prezent considerat fondatorul statului lituanian, lui i se atribuie și oprirea expansiunii tătarilor spre Marea Baltică, astfel câștigând recunoașterea internațională a Lituaniei și îndreptându-se către civilizația occidentală.^[2][3] În anii 1990, istoricul Edvardas Gudavičius a publicat o cercetare care atestă data exactă de încoronare - 6 iulie 1253. Această zi este acum o sărbătoare națională oficială, Ziua statalității.

Deoarece sursele scrise care acoperă perioada sunt rare, originile și arborele genealogic lui Mindaugas nu au stabilite în mod concludent. Cronicile Bychowiec, datând din secolele XVI și XVII, au fost discreditate în această privință, susținând că fac parte din neamul Palemonid, o familie nobilă care se presupune că au originea în cadrul Imperiului Roman.^[4] Anul nașterii sale nu este exact cunoscut; se consideră că s-ar fi născut în jurul anului 1200.^[5][6] Tatăl său este menționat în Cronica livoniană Rhymed ca un duce puternic („ein kunic brut”), dar numele a fost notat; cronicile ulterioare i-au dat numele Ryngold.^[7][8] Dausprungas, menționat în textul tratatului de la 1219, este considerat a fi fratele lui Mindaugas, iar Tautvilas și Gedvydas, nepoții săi. Se crede că a avut două surori, una măritată cu Vykintas iar cealaltă cu Daniel din Galiția. Vykintas și fiul său Treniota, au jucat un rol important în luptele pentru putere de mai târziu. Mindaugas avut cel puțin două neveste, Morta Morta și sora acesteia, al cărui nume nu este cunoscut și, probabil, o soție anterioară; existența presupune că a avut doi copii - un fiu pe nume Vaišvilkas și o fiică anonimă măritată cu Svarn în 1255 - duceau o viață independentă deja când copii lui Morta erau încă mici. În plus față de Vaišvilkas și sora lui, cei doi fii, Ruklys și Rupeikis, sunt menționați în izvoarele scrise. Ultimii doi au fost asasinați împreună cu Mindaugas. Informații cu privire la fiii lui sunt puține iar istoricii continuă să discute numărul lor. Se presupune că ar fi avut alți doi fii, ale căror nume au fost mai târziu confundate de către cărturari în Ruklys și Rupeikis.^[7]

În secolul al XIII-lea Lituania au avut puține contacte cu ținuturile străine. Numele lituaniene sunau obscur și nefamiliare pentru diferiți cronicari, care au modificat în așa fel încât să sune ca numele din limba lor maternă.^[9] Numele lui Mindaugas în texte istorice a fost înregistrat în diferite forme distorsionate:^[10] Mindowe în latină; Mindouwe, Myndow, Myndawe, și Mindaw în limba germană; Mendog, Mondog, Mendoch și Mindovg în poloneză; și Mindovg, Mindog și Mindowh în limba rusă, printre altele.^[9] Deoarece sursele rusești oferă cele mai multe informații despre viața lui Mindaugas, acestea au fost considerate cele mai potrivite de lingviști pentru cercetarea originii numelui. Cea mai cunoscută versiune rusă a fost Mindovg, care poate fi destul de ușor de reconstruit ca Mindaugas sau Mindaugis.^[9] În 1909, lingvistul lituanian Kazimieras Buga a publicat o lucrare de cercetare care susținea sufixul „-as”, care a fost în mare parte acceptată. Mindaugas este un nume arhaic bisilabic lituanian, folosit înainte de creștinarea Lituaniei, și este formată din două componente: min și daug.^[10] Etimologia poate fi găsită de la „daug menąs” (înțelepciune mare) sau „daugio minimas” (faimă multă).

Lituania a fost condusă în secolul al XIII-lea de un număr de duci și prinți din diverse fiefuri și triburi.^[11] Ei au fost vag legați de asemănări ale religiei și ale tradiției, comerț, rudenie, campanii militare comune, precum și de prezența prizonierilor capturați din zonele învecinate.^[6][12] Negustorii din vest și misionarii au început caute control asupra zonei în secolul al XII-lea, înființând orașul Riga, Letonia în 1201. Eforturile lor în Lituania au fost temporar oprite prin înfrângerea Bătăliei de la Saule în 1236, dar ordinele de armate creștine au continuat să reprezinte o amenințare.^[13] Țara a fost supusă, de asemenea, invaziei Imperiului Mongol.^[14]

Un tratat cu Galiția-Volînia, semnat în 1219, este considerat, de obicei, prima dovadă concludentă că triburile din zona baltică s-au unit ca răspuns la aceste amenințări.^[15] Semnatarii tratatului cuprindeau douăzeci de duci lituanieni și o ducesă văduvă; se specifică faptul că cinci dintre aceștia au fost mai în vârstă și astfel au avut prioritate față de cei șaisprezece rămași.^[16] Mindaugas, în ciuda tinereții sale, precum și Dausprungas fratele său, sunt enumerați printre ducii cei mai în vârstă, ceea ce înseamnă că și-au moștenit titlurile.^[17] Cronica livoniană Rhymed îl descrie în 1236 ca pe un domnitor al întregii Lituanii.^[18][19] Drumul lui către acest titlu este necunoscut. Cronicile rutene menționează că a ucis sau expulzat o parte din duci, inclusiv rude.^[3][15] Istoricul S.C. Rowell a descris ascensiunea sa la putere ca având loc prin „procesele familiare de căsătorie, crime și succes militar”.^[20]

În timpul anilor 1230 și 1240, Mindaugas și-a consolidat puterea și a stabilit-o în diferite ținuturi baltice și slave.^[7] Războiul din regiune s-a intensificat; el s-a luptat cu forțele germane în Curlanda, în timp ce mongolii au distrus Kievul în 1240 și a intrat în Polonia în 1241, învingând două armate poloneze și incendiind Cracovia.^[12] Victoria lituaniană în bătălia de la Saule a stabilizat temporar granița din nord, dar ordinele creștine au continuat să câștige teritorii de-a lungul coastei baltice, înființând orașele Gdańsk (Danzig) și Klaipėda (Memel). Constrâns în nord și vest, Mindaugas s-a mutat la est și sud-est, cucerind Navahrudak, Hrodna, Vawkavysk, și Principatul Poloțk.^[21] Prin anul 1239 l-a numit pe fiul său Vaišvilkas să guverneze aceste domenii, cunoscute ulterior cu numele de Rutenia Neagră.^[18] În 1248, și-a a trimis nepoții Tautvilas și Edivydas, fiii fratelui său Dausprungas, împreună cu Vykintas, ducele de Samogiția, să cucerească Smolensk, dar nu au avut succes. Încercările lui de a-și consolida domnia în Lituania, au dus la un succes mixt; în 1249, un război civil a izbucnit atunci când el a încercat să le ia terenurile nepoților săi și a lui Vykinta.

Edictul papal emis de Papa Inocențiu al IV-lea a stabilit amplasarea Lituaniei sub jurisdicția episcopului de la Roma, și discutarea botezului și a încoronării lui Mindaugas.

Castrul de la Šeiminyškėliai probabil locul castelului de la Voruta, presupusa capitală a lui Mindaugas.

Tautvilas, Edivydas, și Vykintas au format o coaliție puternică cu samogițieni, Ordinului livonian, Daniel din Galiția (Tautvilas și cumnatul lui Edivydas), precum și Vasilko din Volînia împotriva lui Mindaugas.^[18] Principii de Galiția și Volînia au reușit să câștige controlul asupra Ruteniei Negre, perturbând supremația lui Vaišvilkas. Tautvilas consolidat poziția de deplasare la Riga și acceptarea botezului de către Arhiepiscop. Tautvilas și-a consolidat atitudinea când a plecat la Riga, unde a fost botezat de arhiepiscop.^[6] În 1250, Ordinul a organizat două raiduri majore, unul împotriva țării Nalša și împotriva altor domenii ale lui Mindaugas și acele părți din Samogiția care încă l-au susținut.^[19] Atacat din nord și sud și confruntându-se cu o posibilitatea unor frământări în alte părți, Mindaugas a fost pus într-o situație extrem de dificilă, dar a reușit să se folosească de conflictele dintre ordinul livonian și Arhiepiscopul de la Riga în propriile sale interese. A reușit să îl mituiască pe maestrul Ordinului Andreas von Stierland, care încă era supărat pe Vykintas pentru înfrângerea de la Bătălia de la Saule din 1236, trimițându-i „multe daruri”.^[17][19][22]

În 1251, Mindaugas a fost de acord să fie botezat și să cedeze controlul asupra unor terenuri din vestul Lituaniei, în schimbul recunoașterii ca rege de către Papa Inocențiu al IV-lea. Papa a urat bun venit Lituaniei creștine ca bastion împotriva amenințărilor mongole; la rândul său, Mindaugas a solicitat intervenția Papei în conflictele lituaniene desfășurate cu ordinele creștine.^[6][23] La data de 17 iulie 1251, Papa a semnat două edicte papale importante. Unul dintre acestea a poruncit episcopului de la Chełm să-l încoroneze pe Mindaugas ca rege al Lituaniei, să fie numit un episcop pentru Lituania, și să se construiască o catedrală.^[24] Celălalt edict a cerut ca episcopul să fie în subordinea directă a Papei, și nu a arhiepiscopului de la Riga.^[19] Această autonomie a fost un progres binevenit.^[15] Data exactă a botezului lui Mindaugas nu este cunoscută.^[6] Soția sa, cei doi fii și membrii de la Curtea sa regală au fost botezați; Papa Inocențiu a scris ulterior că mai mulți supuși ai lui Mindaugas au primit, de asemenea să fie creștinați.^[6]

Procesul de încoronare și înființarea unor instituții creștine a durat doi ani. Conflictele interne au continuat, în primăvara sau vara anului 1251, Tautvilas și aliații săi rămași au atacat războinicii lui Mindaugas și oamenii importanți din ordinul livonian în Castelul de la Voruta. Atacul a eșuat, iar forțele lui Tautvilas s-au retras să se apere în Castelul de la Tviremet (se presupuse a fi Tverai în Samogiția).^[25] Vykintas a murit în 1251 sau 1252 iar Tautvilas a fost obligat să se alăture lui Daniel din Galiția

Mindaugas și soția sa Morta au fost încoronați în vara anului 1253. Episcopul Henry Heidenreich de Kulm a organizat ceremoniile ecleziastice și Stirland Andreas a oferit coroana.^[6] 06 iulie este în ziua de azi sărbătorită Ziua statalității (în letonă Valstybės diena); este o sărbătoare oficială în Lituania modernă.^[26] Deși, data exactă a încoronării nu este cunoscută; istoricul Edvardas Gudavičius, care a promulgat această dată, este uneori contestată.^[27] Locul încoronării, este de asemenea neștiut.

Pacea și stabilitatea relativă a durat opt ani. Mindaugas s-a folosit de această ocazie pentru a se concentra asupra extinderii spre răsărit. Și-a consolidat influența în Rutenia Neagră, în Pinsk, și a profitat de prăbușirea Rusiei Kievene prin cucerirea orașului Poloțk, un important centru de comerț din bazinul râului Daugava.^[18] De asemenea, a negociat o pace cu Galiția-Volînia și și-a căsătorit fiica cu Svarn, fiul lui Daniel din Galiția, care va deveni mai târziu Marele Duce al Lituaniei. Relații diplomatice cu Europa de Vest și Sfântul Scaun au fost consolidate. În 1255, Mindaugas a primit permisiunea de la Papa Alexandru al IV-lea să-și încoroneze fiului său ca rege al Lituaniei.^[19] Au fost înființate curtea nobilă, sistemele administrative, un serviciu diplomatic și un sistem monetar. Monede mari de argint lituaniene și un indice al statalității au fost emise.^[7] A sponsorizat construirea unei catedrale în Vilnius, probabil pe locul actual al Catedralei de la Vilnius.^[28] Cele mai vechi texte religioase în limba lituaniană au apărut în acestă perioadă.^[29]

Imediat după încoronare, Mindaugas a dat Ordinului livonian câteva terenuri din vest - porțiuni din Samogiția, Nadruva, și Dainava - deși controlul său asupra acestor teritorii de vest a fost rarefiat.^[14][27] Există unele discuții pentru a stabili dacă în ultimii ani (1255, 1257, 1259, 1261) Mindaugas a dat chiar mai multe terenuri Ordinului. Aceste fapte ar fi putut fi falsificate de către Ordin;^[18] acest caz pentru acest scenariu este susținut de faptul că unele dintre documente menționează că terenurile nu au fost de fapt sub controlul lui Mindaugas.^[15]

Mindaugas și antagonistul său, Daniel, au ajuns la o reconciliere în 1255; terenurile din Rutenia Neagră i-au fost date fiului său Daniel, Roman Danylovich. Ulterior, Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas, a primit botezul în calitate de membru al credinței ortodoxe, devenind călugăr și fondator a două mănăstiri.^[7][30] Antagonismul lui Tautvilas a fost temporar rezolvat atunci când el a recunoscut superioritatea lui Mindaugas și a primit Polațk ca un fief.^[18] O confruntare directă cu mongolii a avut loc în 1258 sau 1259, atunci când Berke Khan și-a trimis generalul Burundai pentru a provoca guvernarea lituaniană, cerându-i lui Daniel și a altor prinți să participe. Cronica Novgorod descrie urmarea ca o înfrângere a lituanienilor, dar a fost văzut ca un câștig pentru Mindaugas.^[22]

O singură frază în Cronica Hypatian menționează că Mindaugas se apără în Voruta împotriva nepoților săi și a ducelui Vykintas; alte două surse menționează despre „castelul său”. Localizarea Vorutei nu este specificată, iar acest lucru a dus la speculații considerabile, odată cu cercetările arheologice, cu privire la șederea de la curtea sa. Paisprezece locații diferite au fost propuse, printre care Kernavė și Vilnius.^[31][32] Săpăturile arheologice oficiale au început în 1979, după ce o porțiune a locului numită „Tronul castrului lui Mindaugas” s-a prăbușit.^[33] În prezent, orașul găzduiește o mare sărbătoare pentru Ziua statalității.

Marele Ducat al Lituaniei în perioada secolelor XIII-XV.

Ordinul livonian s-a folosit de alianța lor cu Mindaugas să dobândească controlul asupra terenurilor samogițiene. În 1252 a aprobat cererea Ordinului de construire a Castelului de la Klaipeda.^[35] Cu toate acestea, conducerea lor a fost considerată tiranică; legile moștenite au fost schimbate; iar alegerile între partenerii de căsătorie și de rezidențe au fost restricționate.^[12] Au urmat mai multe bătălii dure. În 1259 Ordinul a pierdut bătălia de la Skuodas, și în 1260 a pierdut bătălia de la Durbe. Prima pierdere a încurajat o rebeliune a semigalianilor, iar ulterior stimulându-i pe prusaci într-o revoltă împotriva Ordinului cunoscută cu denumirea de Marea Revoltă Prusacă, care a durat timp de 14 ani.^[7] Încurajat de aceste evenimente și de nepotul lui, Treniota, Mindaugas a rupt pacea cu Ordinul. Câștigurile așteptate de la creștinare s-au dovedit a fi minore.^[13]

Se crede că Mindaugas ar fi revenit ulterior la păgânism. Motivația lui de convertire este adesea descrisă de istoricii moderni doar din puncte de vedere strategic.^[36][37] Cazul pentru apostazia lui se bazează în mare măsură de două surse aproape contemporane: o afirmație în 1324 de către Papa Ioan al XXII conform căreia Mindaugas s-a întors la păcat, precum și Cronica Galiția-Volînia.^[6] Cronicarul scrie că Mindaugas a continuat să practice păgânismul, făcând sacrificii pentru zeul său, prin ardere de cadavre, și efectuarea ritualurilor păgâne în public.^[38] Istoricii au subliniat posibilitatea de părtinire în acestă privință, deoarece Mindaugas a fost în război cu Volînia.^[6][39] Pe de altă parte, Papa Clement al IV-lea a scris despre „Amintirea frumoasă Mindaugas” (Clare memorie Mindota) în 1268, exprimându-și regretul pentru asasinarea sa.^[6]

În orice caz, lituanienii nu au fost pregătiți să accepte creștinismul iar botezul lui Mindaugas a avut un impact mic asupra progreselor ulterioare.^[7] Majoritatea populației și a nobilimii a rămas păgână; supușii săi nu au fost nevoiți să se convertească.^[1][37] Catedrala construită la Vilnius a fost înlocuită de un templu păgân, și toate realizările diplomatice făcute după încoronarea lui au fost pierdute, deși practica creștinismului și căsătoriile mixte au fost permise.^[7][13][23]

Conflictele regionale cu Ordinul au izbucnit. Alexander Nevsky din Novgorod, Tautvilas și fiul său, Constantin, au convenit să formeze o coaliție împotriva lui Mindaugas, dar planurile lor au eșuat. Treniota a fost lider al rezistenței Samogiției; el a condus o armată la Cēsis (actualmente în Letonia), ajungând la coasta estonă și au luptat la Mazovia (actualmente în Polonia). Scopul lui a fost să încurajeze toate triburile baltice cucerite să se ridice împotriva ordinelor creștine și să se unescă sub conducerea lituaniană.^[6] Influența sa a crescut în timp ce Mindaugas se concentra asupra cuceririi pământurilor rutene, trimițând o armată mare la Briansk. Treniota și Mindaugas au început să urmărească priorități diferite.^[17] Cronica Rhymed menționează nemulțumirea lui Mindaugas asupra faptului că Treniota nu realizase nicio alianță în Letonia sau Estonia; se poate ca lui să-i fi plăcut diplomația.^[6] În mijlocul acestor evenimente soția lui Mindaugas, Morta, a murit, iar el a luat-o pe sora acesteia, soția lui Daumantas, de nevastă.^[2][19][40] Drept răzbunare, Daumantas și Treniota l-au asasinat pe Mindaugas și pe doi dintre fiii săi în 1263.^[15] A fost îngropat împreună cu caii, conform cu tradițiile strămoșești.^[41] După moartea lui Mindaugas, Lituania a decăzut în instabilitate internă în următorii ani. Trei dintre succesorii săi - Treniota, ginerele său Svarn și fiul său Vaišvilkas - au fost asasinați în următorii șapte ani. Stabilitatea nu au revenit decât la domnia lui Traidenis, desemnat Mare Duce în cca. 1270

Monede comemorative litas dedicate regelui Mindaugas, cu inscripția Mindaugas Regele Lituaniei.

Mindaugas a deținut o poziție îndoielnică în istoriografia lituaniană până la renașterea națională lituaniană a secolului XIX.^[2] În timp ce pentru simpatizanții păgâni a intrat în dizgrațiere pentru că și-a trădat religia, creștinii i-au văzut sprijinul folositor.^[2] El a primit numai referințe efemere de la Marele Duce Gediminas și nu a fost menționat deloc de Vitold.^[2] Relațiile familiale cunoscute se sfârșesc cu copiii săi; nu există dovezi istorice care să menționeze orice legături între urmașii săi și cei ai dinastiei Gediminids care au condus Lituania și Polonia până în 1572.^[42] Un rector din secolul al XVII-lea la Universitatea din Vilnius l-a văzut responsabil pentru necazurile din acea vreme a Uniunii statale polono-lituaniene („semințele discordiei interne între lituanieni au fost însămânțate”).^[2] Un istoric din secolul XX l-a acuzat de „distrugerea organizării statului lituanian”.^[2] Primul studiu academic al vieții sale de către un cercetător lituanian, Jonas Totoraitis („Die Litauer unter dem König Mindowe bis zum Jahre 1263”) nu a fost publicat decât abia în 1905.^[2] În anii 1990, istoricul Edvardas Gudavičius a publicat concluziile sale care indicau data de încoronare, care a devenit o sărbătoare națională. Aniversarea de la cei 750 de la încoronare a fost sărbătorită în 2003, prin dedicarea Podului Mindaugas la Vilnius, numeroase festivaluri și concerte precum și vizitele altor șefi de stat.^[43][44][45]

Mindaugas este personajul principal în drama Mindowe din 1829, de Juliusz Słowacki, unul din cei Trei Barzi.^[46][47] A fost portretizat în mai multe lucrări literare ale secolului XX: tragedia letonului Martinš Ziverts Vara (Puterea, 1944), poezia dramatică Mindaugas a lui Justinas Marcinkevičius (1968), Jaučio aukojimas (Dăruirea edictului papal, 1975) de Romualdas Granauskas și Mindaugas de Juozas Kralikauskas (1995).

Regele Mindaugas

Rege al Lituaniei

Mindaugas, după cum este descris în cronicile lui Alexander Guagnini Părinți Ryngold[*]  Frați și surori Dausprungas[*] Mother of Treniota[*]  Căsătorit cu Morta[*]  Copii Vaišvilkas[*] Q16738579[*] Rupeikis[*] Rūklys[*]

* 1348: Ioana de Burgundia (franceză Jeanne de Bourgogne; 24 iunie 1293 – 12 septembrie 1348), a fost regină consort a Franței ca primă soție a regelui Filip al VI-lea. Ioana a fost regentă a Franței în timpul campaniilor militare conduse de soțul ei în Războiul de O Sută de Ani.

Ioana a fost fiica lui Robert al II-lea, Duce de Burgundia și a Agnes a Franței. Mama ei a fost fiica cea mică a regelui Ludovic al IX-lea al Franței și a reginei Margareta de Provence; Ioana a fost Fiică a Franței.

Sora ei mai mare, Margareta de Burgundia, a fost prima soție a regelui Ludovic al X-lea al Franței. Frații ei au fost: Hugh al V-lea, Duce de Burgundia și Odo al IV-lea, Duce de Burgundia.

S-a căsătorit cu Filip de Valois în iulie 1313. Din 1313 până în 1328 ei au deținut titlul de Contele și Contesa de Maine; din 1325 au deținut și titlul de Contele și Contesa de Valois și Anjou.

Inteligentă și cu o voință puternică, Ioana s-a dovedit capabilă de a fi regentă în timp ce soțul ei a luptat în campaniile militare din Războiul de O Sută de Ani. Totuși, natura ei și puterea câștigată i-au adus o proastă reputație care a fost accentuată de diformitatea ei (considerat de unii un semn al diavolului) devenind cunoscută drept la male royne boiteuse ("regina malefică șchioapă").

De asemenea, a fost considerată o femeie care iubea știința și o bibliofilă. A trimis fiului ei cel mare, Ioan, manuscrise să le citească și a comandat traducerea în franceză a câtorva lucrări importante contemporane, inclusiv a Miroir historial de Vincent de Beauvais (c. 1333) și Jeu d'échecs moralisés de Jacques de Cessoles (c. 1347).

Ioana a murit de ciumă bubonică la 12 septembrie 1348. A fost înmormântată la biserica St Denis; mormântul ei, construit de nepotul ei Carol al V-lea al Franței, a fost distrus în timpul Revoluției franceze.

Ioana de Burgundia

Părinți Robert II[*] Agnes of France, Duchess of Burgundy[*]  Frați și surori Blanche of Burgundy[*] Margareta de Burgundia Odo IV, Duke of Burgundy[*] Hugh V, Duke of Burgundy[*] Louis of Burgundy[*] Marie of Burgundy[*]  Căsătorită cu Filip al VI-lea al Franței Copii Ioan al II-lea al Franței Filip de Valois, Duce de Orléans

·         1362: Papa Inocențiu al VI-lea (n. 1282)

·         1369: Blanche de Lancaster, ducesă de Lancaster (n. 1345)

·         1544: A încetat din viaţă Clement Marot, poet renascentist, traducător al Psalmilor lui David (“Adolescenţă indulgentă”); (n. 1496). Marot a fost unul dintre primii poeti francezi moderni. Protejat de  Marguerite de Navarra, sora regelui Franţei Francisc I, a  avut un comportament nonconformist si a manifestat simpatie pentru  Reformă şi pentru Luther, din care cauza a fost aruncat in inchisoare si apoi s-a  exilat în Elveţia şi Italia. A murit in Italia la Torino.

·         1612: Vasili al IV-lea al Rusiei (rusă Василий IV Иванович Шуйский, Vasíliy Ivánovich Shúyskiy, alte transliterări: Vasily, Vasilii) (22 septembrie 1552 – 12 septembrie 1612) a fost Țar al Rusiei între 1606 și 1610, după uciderea Falsului Dmitri I. Domnia sa a căzut în timpul Timpurilor tulburi. A fost singurul membru al Casei Șuiski care a devenit Țar și ultimul membru al dinastiei Rurik care a domnit.

Vasili Șuiski era mic de statură, aproape orb și avea o fire superstițioasă și uneltitoare. Pretenția lui la tronul Rusiei se baza în parte pe un arbore genealogic în care figura fratele mai mare al lui Alexandr Nevski. În tinerețe Vasili a fost membru al gărzii de corp al lui Ivan al IV-lea. El era sprijinit de comunitatea negustorilor din Moscova, dar era privit cu suspiciune de mulți boieri, fapt care l-a determinat să le facă anumite promisiuni.

Încercările lui Vasili de a reinstaura ordinea prin împiedicarea țăranilor de a părăsi moșiile stăpânilor lor și prin crearea unui registru al sclavilor au eșuat, deoarece autoritatea sa nu se extindea pe tot teritoriul țării. În scurt timp și-a îndepărtat familiile boierești importante, inclusiv familia Romanov.

Au început să cirule zvonuri că Falsul Dmitri scăpase în mod miraculos. Guvernul lui Vasili Șuiski a supraviețuit unei mari rebeliuni care a avut loc în perioada 1606-1607 și a fost condusă de prințul Șahovskoi și un hatman cazac și fost sclav de la galere, pe nume Ivan Bolotnikov. Victoria lui Vasili asupra rebelilor s-a datorat în mare parte talentului de general al nepotului lui, prințul Mihail Skopin-Șuiski. După înăbușirea revoltei în octombrie 1607, a apărut un nou pretendent la tron. Falsul Dmitri II a reușit cu ușurință să adune o armată de polonezi, cazaci și ruși infideli. Nici el și nici sprijinitorii lui nu credeau cu adevărat că este fiul lui Ivan al IV-lea. Deși nu semăna deloc cu Falsul Dmitri I, atât Maria, mama adevăratului Dmitri, cât și Marina, soția Falsului Dmitri I, i-au sprijinit pretențiile la tron.

Marina a trăit cu el și i-a dăruit un fiu moștenitor. În 1608 Faslul Dmitri II și-a stabilit reședința lângă Moscova, de unde și-a exercitat autoritatea asupra unei mari părți a ducatului Moscovei.

Incapabil să-l răstoarne pe Falsul Dmitri II, Vasili Șuiski i-a chemat în ajutor pe suedezi în 1609. Prețul plătit a fost scump. Vasili a trebuit să renunțe la pretențile Rusiei asupra Livoniei, a cedat porțiuni de teritoriu și a promis să se alieze cu suedezii împotriva polonezilor.

În iulie 1610 Vasili Șuiski a fost răsturnat printr-o lovitură de stat pusă la cale de Romanovi și aliații lor, care l-au forțat să devină călugăr. A murit ca prizonier la Varșovia în 1612.

Vasili Șuiski s-a căsătorit de două ori. Prima lui soție, Elena Mihailovna Repnina, a murit înainte de alegerea sa ca țar și nu a avut copii din această căsătorie. După încoronare, Vasili a remarcat-o pe prințesa Ekaterina Buynosova-Rostovskaya, al cărui nume a fost schimbat în Maria, mai potrivit pentru o țarină consort. Împreună ei au avut două fiice, Anna și Anastasia; amândouă au murit în copilărie în timpul domniei tatălui lor și au fost înmormântate la Kremlin. Cum și ceilalți frați ai lui Vasili, prinții Dmitri Șuiski și Ivan Șuiski au murit fără moștenitori, linia principală a casei Șuiski s-a stins după moartea celui din urmă în 1638.

Vasili al IV-lea

Portret al țarului Vasili al IV-lea Părinți Ivan Andreyevich Shuisky[*]  Frați și surori Dmitry Shuisky[*]  Căsătorit cu Elena Mihailovna Repnina Ekaterina (Maria) Buynosova-Rostovskaia Copii Anna Vasilievna Anastasia Vasilievna

·         1683: Afonso al VI-lea (21 august 1643 – 12 septembrie 1683) a fost al 22-lea (sau 23-lea potrivit unor istoricii) rege al Portugaliei (1656–1683).

Afonso a fost al doilea fiu al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei și a reginei Luisa de Medina-Sidonia. La vârsta de trei ani, Afonso a suferit de o boală care i-a paralizat partea stângă a corpului iar sănătatea mintală era instabilă. Tatăl său l-a numit al 10-lea Duce de Bragança.

În 1653 după moartea fratelui său mai mare, Teodósio, Prinț al Braziliei, Afonso a devenit moștenitor aparent al tronului. În 1656, la vârsta de 13 ani i-a succedat tatălui său (João IV). Mama lui, Luisa de Medina-Sidonia, a fost numită regentă. Sănătatea mentală instabilă și paralizia plus dezinteresul său legat de guvernare a lăsat-o regentă pe mama sa timp de șase ani, până în 1662.

Afonso a supravegheat victorii militare asupra spaniolilor la Ameixial (8 iunie 1663) și la Montes Claros (17 iunie 1665), culminând cu recunoașterea de către Spania a noii dinastii portugheze, Casa de Braganza, la 13 februarie 1668 prin Tratatul de la Lisabona.

În 1662, Contele de Castelo Melhor a văzut o oportunitate de a obține puterea la curte împrietenindu-se cu regele. El l-a convins pe rege că mama lui voia să-i fure tronul și să-l trimită în exil. Ca urmare, Afonso a preluat controlul tronului și și-a trimis mama la mănăstire.

S-a căsătorit cu Maria Francisca de Savoia, fiica Ducelui de Savoia în 1666 însă mariajul nu a durat mult. Maria Francisca a cerut anularea căsătoriei în 1667 motivând impotența regelui. Biserica i-a garantat anularea iar ea s-a căsătorit cu fratele mai mic al regelui, Pedro, Duce de Beja (viitorul Pedro al II-lea). În același an, în 1668, Pedro a devenit regent. Alfonso a fost exilat pe insula Terceira în Azore timp de șapte ani, întorcându-se în Portugalia cu puțin timp înainte să moară în 1683.

Afonso al VI-lea

Părinți Ioan al IV-lea al Portugaliei Luisa de Guzman  Frați și surori Pedro al II-lea al Portugaliei Teodósio, Prince of Brazil[*] Joana, Princess of Beira[*] Ecaterina de Braganza  Căsătorit cu Maria Francisca de Savoia Copii Casa de Bragança

·         1691: Johann Georg al III-lea (20 iunie 1647 – 12 septembrie 1691) a fost Elector de Saxonia din 1680 până în 1691. A aparținut liniei Albertin a Casei de Wettin.

Johann Georg s-a născut la Dresda, ca singurul fiu al lui Johann George al II-lea, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Magdalene Sybille de Brandenburg-Bayreuth.

La fire a semănat cu tatăl său. Au împărtășit aceeași plăcere față de muzica italiană și teatru. În 1685, la vârsta de 38 de ani, Johann George al III-lea a întâlnit-o pe cântăreața venețiană de operă Margarita Salicola cu care a început o relație; el a adus-o la Dresda (nu numai pentru a lucra ci și ca metresă oficială). Ea a început o eră nouă pentru Opera din Saxonia, care înainte a fost dominată de castrati. În 1686, teologul Philipp Jakob Spener a devenit capelanul Curții de la Dresa însă Spener n-a fost acceptat de toată lumea și în 1691 s-a mutat la Brandenburg.

A înființat o mică armată de 12.000 de oameni, după modelul din margrafiatul Brandenburg și a reușit ca statele componente să contribuie cu fonduri. Cancelaria de război (geheime Kriegskanzlei) a fost înființată ca cea mai înaltă autoritate militară. O presiune extremă a fost folosită pentru a obține recruți pentru noua sa armată. Întotdeauna a neglijat afacerile interne.

În politica externă, el a fost mai inconstant decât tatăl său. A rupt relațiile cu coroana franceză și s-a străduit energic pentru a câștiga Brandenburg și alți prinți germani pentru războiul imperial împotriva agresorului francez.

Evaluat ca un aliat la curtea de Habsburg, el a fost totuși privit cu o neîncredere extremă și nu a fost în măsură să comande toate trupele imperiale în fața unei invazii turcești și nu a obținut mijloacele (aprovizionarea cu alimente și cazarea de iarnă) necesare pentru menținerea trupelor sale auxiliare.

În 1663 s-a logodit cu prințesa Danemarcei în vârstă de cincisprezece ani, Prințesa Ana Sofia a Danemarcei, care era fiica cea mare a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei. Trei ani mai târziu, Johann Georg și Ana Sofia s-au căsătorit la 9 octombrie 1666.

Împreună au avut doi copii:

• Johann Georg al IV-lea (18 octombrie 1668 – 28 mai 1694), i-a succedat tatălui său ca Elector;
• Frederic Augustus I (22 mai 1670 – 1 februarie 1733), i-a succedat fratelui său ca Elector și mai târziu a devenit regele Poloniei "August cel Puternic".

Johann Georg a avut un fiu nelegitim și cu metresa sa, Margarita Salicola:

• Johann Georg Maximilian von Fürstenhoff (n. 1686 – d. 1753), căsătorit prima dată cu Margareta Dorothea Kühler (d. 1738) apoi cu Charlotte Emilie. Din prima căsătorie a avut doi copii: un fiu și o fiică.

Johann Georg al III-lea

Părinți Johann Georg al II-lea, Elector de Saxonia Magdalene Sybille de Brandenburg-Bayreuth  Frați și surori Erdmuthe Sophie of Saxony[*]  Căsătorit cu Prințesa Ana Sofia a Danemarcei Copii Johann Georg al IV-lea Frederic Augustus I

* 1739: Ernest Louis de Hesse-Darmstadt (germană Ernst Ludwig; 15 decembrie 1667 – 12 septembrie 1739) a fost Landgraf de Hesse-Darmstadt din 1678 până în 1739. Părinții săi au fost Landgraful Ludovic al VI-lea de Hesse-Darmstadt și Elisabeth Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg (1640–1709).

Dorința lui Ernest Louis de a simula curtea franceză a regelui Ludovic al XIV-lea a băgat țara în datorii. Printre cei patronați în acest mediu cultural a fost compozitorul baroc Christoph Graupner. Ernest Louis l-a angajat pe arhitectul francez Louis Remy de la Fosse pentru programul său extins de construcții. La moartea sa, în 1739, datoria țării sale a fost de 4 milioane de guldeni, de zece ori mai mare decât venitul anual.

La 1 decembrie 1687, Ernest Louis s-a căsătorit cu Dorothea Charlotte de Brandenburg-Ansbach (1661–1705), fiica lui Albert al II-lea, Margraf de Brandenburg-Ansbach (1620–1667). Cuplul a avut următorii copii:

• Dorothea Sophie (1689–1723); s-a căsătorit în 1710 cu contele John Frederick de Hohenlohe-Öhringen (1683–1765)
• Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt (1691–1768); s-a căsătorit în 1717 cu contesa Charlotte de Hanau-Lichtenberg (1700–1726)
• Karl Wilhelm (1693–1707)
• Francis Ernest (1695–1717)
• Friederike Charlotte (1698-1777); s-a căsătorit în 1720 cu landgraful Maximilian de Hesse-Kassel (1689–1753)

La 20 ianuarie 1727, Ernest Louis s-a căsătorit a doua oară cu Luise Sophie von Spiegel (1690–1751), care a fost ridicată la rangul de contesă de Eppstein. Ei au avut două fiice:

• Louisa Charlotte (1727–1753), contesă von Eppstein
• Friederika Sophia (1730–1770), contesă von Eppstein; s-a căsătorit în 1764 cu baronul Johann Carl Ludwig Christian von Pretlack (1716–1781)

Ernest Louis a avut un copil nelegitim cu Charlotte von Forstner (1686–1727):

• Friedrich Carl Ludwig von Hohenstein zu Fürstenfeld (1711–1715)

Ernest Louis, Landgraf de Hesse-Darmstadt

Portret al lui Ernst Ludwig de Johann Christian Fiedler. Părinți Ludovic al VI-lea Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg  Frați și surori Magdalena Sibylla of Hesse-Darmstadt[*] Marie Elisabeth of Hesse-Darmstadt[*] Elisabeth Dorothea of Hesse-Darmstadt[*] Auguste Magdalene of Hessen-Darmstadt[*] Sophie Luise von Hessen-Darmstadt[*] Sophie Marie of Hesse-Darmstadt[*] Philip of Hesse-Darmstadt[*] Georg de Hesse-Darmstadt Ludovic al VII-lea Q1599554[*] Friedrich von Hessen-Darmstadt[*]  Căsătorit cu Dorothea Charlotte de Brandenburg-Ansbach Copii Dorothea Sophie Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Karl Wilhelm Francis Ernest Friederike Charlotte

·         1764: Jean-Philippe Rameau, compozitor francez (n. 1683)
* 1778: Ducele Louis de Mecklenburg-Schwerin (germană Herzog Ludwig von Mecklenburg-Schwerin; 6 august 1725 – 12 septembrie 1778) a fost moștenitor al Ducatului de Mecklenburg-Schwerin din 1756 până la moartea sa. A fost tatăl primului Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Frederick Francis I.

Louis s-a născut la Grabow, Mecklenburg-Schwerin, ca al treilea copil și al doilea fiu al lui Christian Ludwig al II-lea, Duce de Mecklenburg-Schwerin (1683–1756) și a soției acestuia, Ducesa Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz (1694–1748).

După decesul tatălui său în 1756, fratele său mai mare Frederic i-a succedat la conducerea ducatului. Frederic nu s-a căsătorit și nu a avut copii așa că Louis a devenit moștenitor însă Prințul Louis a murit în 1778, la vârsta de 53 de ani. În 1785, după decesul Ducelui Frederic, ducatul a fost moștenit de fiul cel mare al lui Louis, Frederick Francis, care a succedat ca Duce de Mecklenburg-Schwerin, și mai târziu ca Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.

Louis s-a căsătorit la 13 mai 1755 la Schwerin cu Prințesa Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld (1731–1810), fiica lui Francisc Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a Prințesa Ana Sofia de Schwarzburg-Rudolstadt. Ei au avut un fiu și o fiică:

• Friedrich Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin (10 decembrie 1756 – 1 februarie 1837); căsătorit în 1775 cu Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg, au avut copii.
• Sofia, Prințesă Ededitară a Danemarcei și Norvegiei (24 august 1758 – 29 noiembrie 1794); căsătorită în 1774 cu Frederic, Prinț Ereditar al Danemarcei și Norvegiei, au avut copii.

Ducele Louis de Mecklenburg-Schwerin

Portret al Prințului Louis de Mecklenburg făcut de artistul de curte Georg David Matthieu Părinți Christian Ludwig al II-lea Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Frederick al II-lea Ulrike Sophie zu Mecklenburg[*] Amalie of Mecklenburg[*]  Căsătorit cu Prințesa Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld Copii Friedrich Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Sofia, Prințesă Ededitară a Danemarcei și Norvegiei

·         1819: A murit feldmaresalul prusac Gebhard Leberecht  von Blücher; (n. 16 decembrie 1742). L-a invins, impreuna cu ducele englez de Wellington, pe imparatul francezilor Napoleon, in batalia de la Waterloo in 1815.

·         1836: Christian Dietrich Grabbe, dramaturg german (n. 1801)

·         1869: A murit Constantin (Costache) Stamati, poet şi traducător ( Lamartine, Hugo, Vigny, Jukovski, Puşkin), membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866 si  colaborator la revista „Albina Românească” şi „Dacia Literară”; (n. 1786).

·         1874: François Guizot, istoric și politician francez, al 22-lea prim-ministru al Franței (n. 1787)

·         1889: Numa Denis Fustel de Coulanges, istoric francez (n. 1830)
* 1897: Theodor Buiucliu (n. 9 mai 1837, Iași - d. 12 septembrie 1897, Iași) a fost un pictor peisagist, membru al Societății Junimea, profesor la Școala de Belle-Arte din Iași.

Theodor Buiucliu s-a născut la Iași în familia negustorului înstărit Iacob Buiucliu (1809-1881) și a Mariei Tossun (1817-1907), ambii de origine armeană.^[1] Familia era numeroasă, Theodor având mai mulți frați: Grigore (n. 1840), mai târziu jurist, Christe (n. 1874), Ioan (agronom), Abgar, zis Murzuc (n. 1877), Vahan și Artaxerxes (inginer). Theodor a urmat studiile medii lângă Paris, la Colegiul armean Moorat din Sèvres, școală condusă de călugării mechitariști.^[1][2][3] Face studii de artă plastică la Paris.^[4]

Revenit în țară, cu influența junimiștilor din al căror cerc făcea parte, obține în octombrie 1880 postul de profesor la Școala de Belle Arte din Iași și pe cel de caligrafie și desen la Școala comercială din același oraș. Această numire a generat, ulterior, un conflict cu directorul școlii, profesorul Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, care prevăzuse respectivul post pentru Emanoil Panaiteanu-Bardasare, nepotul său. Ca urmare a cererii de revocare a numirii făcută de Gheorghe Panaiteanu-Bardasare către Ministerul Cultelor, Theodor Buiucliu părăsește postul de profesor de peisagistică de la Școala de Belle Arte după numai un an, în toamna anului 1881.^[4]

Theodor Buiucliu a executat ilustrațiile la cartea lui Ion Creangă Amintiri din copilărie publicată în 1892

Iacob Buiucliu (fotografie din 1874) și Maria Tossun-Buiucliu (miniatură din 1851)

Deși nu a fost un reprezentant major al picturii române în secolul al XIX-lea, Theodor Buiucliu s-a remarcat ca pictor peisagist, expunând în 1883, la prima „Expoziție a artiștilor în viață”, lucrările Primăvara, Sfârșit de vară, Apus de soare, O cascadă, Colț din parcul din Pașcani și Lunca din Mircești. Ultima lucrare, care a fost premiată de juriu (Panaiteanu fiind președinte), a ajuns în 1942, printr-o donație, în posesia Pinacotecii din Iași.^[4]

Peisaje pictate de Theodor Buiucliu au fost donate de fratele său Grigore Buiucliu Pinacotecii din Iași - Peisajul norvegian (o iarnă), Găinăria (după Couturier), Ruinele gotice, Spălătoresele și Sous bois - și Pinacotecii din București - Note sub copaci (după Vanderbuch), O stâncă, Perspectivă printr-o boltă, Copaci pe malul unui iaz.^[6]

Theodor Buiucliu

Theodor Buiucliu (fotografie din portretul colectiv al junimiștilor din 1883)

Casa din Iași în care a locuit pictorul Theodor Buiucliu, situată pe Strada Păcurari nr. 29, a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași având codul de clasificare IS-II-m-B-03977.^[7]

• 

  Theodor Buiucliu, Aleea de mesteceni,
  ulei pe pânză, datat (18)91, 40x59,5 cm
 
• 

  Theodor Buiucliu, Peisaj de iarnă,
  ulei pe pânză, 62,5x97 cm
 
• 

  Theodor Buiucliu, Litografie ilustrație la „Pupăza din tei”, Ion Creangă, Amintiri din copilărie şi anecdote, Șaraga, Iași, 1892 (fragmentul Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demîncare jos în cărare ...)

·        1903: Aleksandr Petrovici Konstantinovici (în rusă Александр Петрович Константинович; n. 25 august 1832 – d. 12 septembrie 1903) a fost un om de stat rus, general-locotenent, și guvernator al guberniilor Turgai și Basarabia.

A absolvit cursul de artilerie la Școala din Mihailovsk, și la 7 august 1851 a fost promovat în grad de ofițer. Din 1860 a fost un profesor al Corpului de cadeți din Kiev, din 1863, profesor de matematică, iar din 1865 – profesor la gimnaziul militar din Kiev.

În 1867 a fost atașat al statului major al forțelor armate din Districtul militar St. Petersburg. În 1868 a fost numit în calitate de administrator a poligonului de artilerie din Districtul militar Riga. În 1873, pentru curajul dovedit în timpul campaniei din Hiva^⁠(ru), a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir, în grad 3. În 1878 a fost numit în calitate de guvernator militar al guberniei Turgai și comandant în zonă. A organizat construcția orașului modern Kostanai. La 30 iulie 1883 a fost numit guvernator de Basarabia.

A fost înmormântat în cripta familiei din suburbia Rîșcani a Chișinăului.

Aleksandr Konstantinovici

*  1919: Leonid Andreev, dramaturg, nuvelist și fotograf rus (n. 1871)
* 1938: Prințul Arthur de Connaught și Strathearn (Arthur Frederick Patrick Albert; 13 ianuarie 1883 – 12 septembrie 1938) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al reginei Victoria. Prințul Arthur a deținut titlul de prinț britanic. A servit ca Guvernator-General al Uniunii Africii de Sud din 20 noiembrie 1920 până la 21 ianuarie 1924.

Prințul Arthur

Prințul Arthur de Connaught și Strathearn

Prințul Arthur în roba Ordinului Jartierei Părinți Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Prințesa Luise Margarete a Prusiei  Frați și surori Prințesa Margaret de Connaught Prințesa Patricia de Connaught  Căsătorit cu Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife Copii Prințul Alastair, Duce de Connaught

* 1938: Prințesa Maria Antonietta de Bourbon-Două Sicilii^[1] (Maria Antonietta Giuseppina Leopoldina; 16 martie 1851^[1] – 12 septembrie 1938^[1]) a fost prin naștere prințesă de Bourbon-Două Sicilii. S-a căsătorit cu Prințul Alfonso, Conte de Caserta pretendent la tronul celor Două Sicilii.

Maria Antonietta s-a căsătorit cu vărul ei, Prințul Alfonso, Conte de Caserta (1841-1934), la 8 iunie 1868. El era fiul fostului rege Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și fratele vitreg al ultimului monarhului al regatului celor Două Sicilii, Francisc al II-lea.

Maria Antonietta și Alfonso au avut 12 copii^[2]:

• Prințul Ferdinand Pius de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Calabria (25 iulie 1869 – 17 ianuarie 1960); s-a căsătorit cu Prințesa Maria Ludwiga Theresia de Bavaria, fiica regelui Ludwig al III-lea al Bavariei. Cuplul a avut șase copii.
• Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii (10 noiembrie 1870 – 11 noiembrie 1949); s-a căsătorit prima dată cu Mercedes, Prințesă de Asturia, fiica regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei. Cuplul a avut trei copii. S-a recăsătorit cu Prințesa Louise de Orléans, fiica Prințului Philippe de Orléans, Conte de Paris, cu care a avut patru copii.
• Prințul Francesco di Paola de Bourbon-Două Sicilii (14 iulie 1873 – 26 iunie 1876)
• Prințesa Maria Immacolata de Bourbon-Două Sicilii (30 octombrie 1874 – 28 noiembrie 1947); s-a căsătorit cu Prințul Johann Georg de Saxonia, fiu al regelui George al Saxoniei; nu au avut copii.
• Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii (10 aprilie 1877 – 4 octombrie 1947); s-a căsătorit cu Arhiducele Peter Ferdinand de Austria, Prinț de Toscana, fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana. Cuplul a avut patru copii.
• Prințesa Maria di Grazia de Bourbon-Două Sicilii (12 august 1878 – 20 iunie 1973); s-a căsătorit cu Prințul Luís de Orléans-Braganza, fiu al Prințului Gaston de Orléans, Conte de Eu. Cuplul a avut trei copii.
• Prințesa Maria Giuseppina de Bourbon-Două Sicilii (25 februarie 1880 – 22 iulie 1971)
• Prințul Gennaro de Bourbon-Două Sicilii (24 ianuarie 1882 – 11 aprilie 1944); s-a căsătorit cu Beatrice Bordessa, contesă de Villa Colli; nu au avut copii.
• Prințul Ranieri, Duce de Castro (1883–1973); s-a căsătorit cu contesa Maria Carolina Zamoyska, fiica lui Andrzej Przemysław Zamoyski, conte Zamoyski. Cuplul a avut doi copii.
• Prințul Filippo de Bourbon-Două Sicilii (10 decembrie 1885 – 9 martie 1949); s-a căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Orléans, fiica Prințului Emmanuel de Orléans, Duce de Vendôme. Cuplul a avut un copil. S-a recăsătorit cu Odette Labori cu care nu a avut copii.
• Prințul Francesco d'Assisi de Bourbon-Două Sicilii (13 ianuarie 1888 – 26 martie 1914)
• Prințul Gabriel de Bourbon-Două Sicilii (1 ianuarie 1897 – 22 octombrie 1975); s-a căsătorit cu prințesa Malgorzata Izabella Czartoryska, fiica prințului Adam Ludwik Czartoryski; cuplul a avut un copil. S-a recăsătorit cu prințesa Cecylia Lubomirska, fiica prințului Kasimierz Lubomirski.^[3] Cuplul a avut patru copii.

Prințesa Antonietta

Contesă de Caserta

Părinți Prince Francis, Count of Trapani[*] Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana  Frați și surori Princess Maria Carolina of Bourbon-Two Sicilies[*]  Căsătorită cu Prințul Alfonso, Conte de Caserta Copii Prințul Ferdinand Pius Prințul Carlos Prințul Francesco di Paola Prințesa Maria Immaculata Prințesa Maria Cristina Prințesa Maria di Grazia Prințul Ranieri, Duce de Castro Prințul Filippo Prințul Francesco d'Assisi Prințul Gabriel

* 1974: Prințul Nikita Alexandrovici al Rusiei (13 ianuarie 1900 – 12 septembrie 1974) a fost descendent al familiei imperiale ruse.

Prințul Nikita (dreapa) alături de Țarul Nicolae al II-lea și doi dintre copii acestuia: Marea Ducesă Tatiana și Țareviciul Alexei

Prințul Nikita Alexandrovici s-a născut la Sankt Petersburg; a fost al treilea fiu al Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost nepot al împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Feodorovna a Rusiei (născută Prințesa Dagmar a Danemarcei).

În timpul Revoluției ruse din 1917 Prințul Nikita a fost arestat împreună cu părinții săi și bunica, împărăteasa mamă, la Dulber în Crimeea. A scăpat din Rusia la 11 aprilie 1918 cu ajutorul mătușii sale regina Alexandra a Regatului Unit (născută Prințesa Alexandra a Danemarcei), sora împărătesei mamă a Rusiei. Regele George al V-lea al Regatului Unit a trimis vasul britanic Marlborough la bordul căruia au urcat familia lui Feodor și alți membri Romanov din Crimeea și au călătorit până în Anglia.

În timpul primilor ani de exil, Prințul Nikita a locuit la Paris în casa surorii sale mai mari, Prințesa Irina. Mai târziu s-a mutat în Anglia unde a absolvit Universitatea Oxford.

Prințul Nikita Alexandrovici s-a căsătorit la Paris cu o prietenă din copilărie: contesa Maria Vorontsova-Dashkova (13 february 1903, Țarskoe Selo, Rusia – 15 iunie 1997, Cannes, Franța). Bine cunoscută de rușii albi din exil pentru eleganța și grația ei, prințesa era fiica contelui Hilarion Vorontsov Illarionovici - Dashkov și a primei lui soții, Irina, născută Narîșkina. Maria era o descendentă directă a câtorva familii nobile ruse, printre care Dolgorukov, Narîșkin și Shuvalov. Nunta a avut loc la 19 februarie 1922 la Paris. Cuplul a avut doi fii:

• Prințul Nikita Romanov (13 mai 1923, Londra, Anglia – 3 mai 2007, New York)
• Prințul Alexandru Romanov (4 noiembrie 1929, Paris, Franța – 21 septembrie 2002, Londra, Anglia).

La începutul anilor 1920, la Paris, prințesa, cu ajutorul soțului ei a creat o colecție pentru compania IRFE deținută de Prințul Felix Iusupov și soția sa, Prințesa Irina Alexandrovna, sora lui Nikita. După nașterea fiului său cel mic, Prințul Nikita s-a mutat cu familia în Anglia, unde trăia mama sa, Marea Ducesă Xenia Alexandrovna.

În exil, Nikita Alexandrovici a fost activ în mișcarea monarhistă. A fost membru al celei mai vechi organizații monarhiste, Consiliul Suprem Monarhist. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Prințul Nikita s-a mutat din nou la Paris cu familia. Nemaiputând să se întoarcă la Londra, ei s-au mutat la Roma și mai târziu în Cehoslovacia. Cum Armata Roșie înainta pe frontul de est, temându-se să sfârșească pe teritorii ocupate de sovietici, familia s-a mutat din nou la Paris. După sfârșitul războiului, ei au emigrat în Statele Unite în 1946, stabilindu-se în Monterey, California. Prințul nu a recunoascut niciodată drepturile Marelui Duce Vladimir Kirillovici la succesiunea tronului rus și în 1959 el a respins public revendicările Marelui Duce Vladimir Kirillovici la tronul vacant rus.

De-a lungul vieții sale, Prințul Nikita Alexandrovici nu a adoptat nici o naționalitate, el a decis să rămână doar rus. La începutul anilor 1970, Prințul Nikita Alexandrovici si sotia sa s-au întors în Franța. El a murit în 1974 la Cannes, la vârsta de 74 de ani. A dorit să fie înmormântat în Ai-Todor în Crimeea, dar a fost înmormântat la Roquebrune-Cap-Martin, alături de părinții săi.

Prințul Nikita Alexandrovici

Părinți Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei  Frați și surori Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei Prințul Rostislav Alexandrovici al Rusiei Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei  Căsătorit cu Contesa Maria Vorontsova-Dashkova Copii Prințul Nikita Nikitici Prințul Alexandru Nikitici

·         1977: Steven Biko, activist antiapartheid, a murit datorita traumelor suferite in urma batailor care i s-au aplicat de catre autoritatile din Africa de Sud. Cu o saptamana inainte de a muri, Biko a fost ranit puternic la cap in timpul unui interogatoriu. Cinci politisti l-au torturat ore in sir, abandonandu-l intr-o balta de sange si in stare de inconstienta. In locul ingrijirilor medicale, a fost legat pentru 24 de ore de un grilaj de fier. Abia dupa o zi, doi medici l-au examinat constatand ca Biko are grave leziuni pe creier si ca nu este capabil sa se miste. In ciuda starii grave a sanatatii lui, medicii au precizat ca detinutul poate fi transportat la Pretoria, oras aflat la 10 ore distanta de locul in care era. Astfel, pe 11 septembrie, el a fost transportat mai mult mort decat viu in inchisoarea de la Pretoria. Autoritatile sud-africane au precizat ca Biko a decedat din cauza refuzului de a manca si de a bea apa timp de o saptamana. Ulterior, dupa ce s-a aflat ca Biko avea rani profunde la cap, oficialii au precizat ca acestea s-ar fi datorat faptului ca acesta a cazut din pat. Nimeni nu a fost gasit vinovat pentru moartea activistului de culoare, iar cei cinci politisti care l-au torturat au fost promovati. Steven Bantu Biko s-a nascut in 1946, fiind unul dintre cei mai activi luptatori impotriva apartheid-ului din anii ’70. Pe vremea cat a urmat cursurile Universitatii de Medicina, a fondat Organizatia Studentilor din Africa de Sud care lupta contra “opresiunii psihologice a negrilor de catre albi”. A infiintat si o grupare care milita pentru redarea demnitatii cetatenilor de culoare. A fost arestat de mai multe ori, condamnat si incarcerat din cauza idealurilor sale de eliberare a negrilor din Africa de Sud. A devenit un martir, moartea sa atragand o serie de probleme pentru Africa de Sud. La cateva luni dupa tragicul incident, Natiunile Unite au impus un embargo partial acestei tari. 

* 1977: Ovidiu Cotruș (pseudonim poetic: Ovidiu Sabin, n. 24 februarie 1926, Oradea – d. 12 septembrie 1977, Timișoara) a fost un poet și critic literar român, deținut politic sub regimul comunist. Era nepotul lui Aron Cotruș.

Tatăl său a fost profesor de geografie. Ovidiu Cotruș a urmat liceul la Oradea și Arad. A continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea din Cluj.

A fost arestat în anul 1950, ca victimă a unui proces politic, în urma căruia a primit 14 ani de detenție, până în 1964.

În 1965, a fost angajat redactor la revista Familia.

A murit în septembrie 1977 la Timișoara, suferind de o boală gravă de ficat contractată în închisoare.

Cel mai bun prieten al sau a fost Ștefan Augustin Doinaș.

Printre persoanele frecventate de el se numără personalități de seama ale culturii române și nu numai: Mircea Eliade, André Malraux, Pierre Emmanuel, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.

Soția sa, Delia, a păstrat toate manuscrisele sale și le-a oferit mai târziu spre publicare.

A început prin publicarea de versuri în revista „Societatea de mâine”, dar, după cum consideră poetul, adevăratul său debut a fost în revista „Cercului literar” din Sibiu (1945), când a publicat sub pseudonimul Ovidiu Sabin.

A continuat la revistele Secolul 20, Luceafărul și Orizont.

Primul său volum, monografia „Opera lui Mateiu I. Caragiale”, a apărut postum în 1977 și a fost reeditat în 1983 de Editura Minerva din București.

În anul 1983 a apărut volumul de studii „Meditații Critice”, prefațat de Ștefan Augustin Doinaș.

După 1990, la Editura Cartea Românească în colecția Eseuri/Critică, a apărut volumul „Dialoguri”, cu o prefață semnată de Cornel Ungureanu.

Altă lucrare, apărută în anul 2000, este "Titu Maiorescu și cultura română" publicată la Editura Paralela 45 din Pitești.

În închisoare l-a cunoscut pe Radu Gyr. A memorat și ulterior a pus pe hârtie câteva din volumele postume ale poetului.

·         1981: Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano) a fost poet, prozator, editor și translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975.

Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecți ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este inițiatorul și reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori "halucinant", evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspirația spre libertate dar și dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanți poeți italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti și Umberto Saba.

Eugenio Montale s-a născut în 1896 la Genova. A urmat studii superioare de muzicologie și muzică teatrală în orașul natal. Aceste studii au fost întrerupte de încorporarea ca ofițer de infanterie în timpul primului război mondial. La sfârșitul primului război mondial, Montale și-a împărțit activitatea între poezie și cronica muzicală, colaborând la diverse reviste și publicând în 1925 prima carte de versuri, Ossi de sepia.

În 1928 se stabilește la Florența unde va rămâne până în 1943. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost în Elveția la Lugano, iar din 1948 la Milano, unde ține ani în șir cronica muzicală a ziarului "Corriere della sera".

Moare la 12 septembrie 1981 lăsând în urmă o operă restrânsă cantitativ, doar cinci volume de versuri și două de eseuri, dar impunătoare prin valoarea și particularităților artistice

Opera:

• Ossi di seppia (Oase de sepie) (1925) ^[8]
• Le occasioni (Prilejurile) (1939)
• Finisterre (Finister) (1943)
• Quaderno di traduzioni (1948)
• La bufera e altro (Furtuna și altele) (1956)
• Farfalla di Dinard(1956)
• Xenia (1966)
• Auto da fè (1966)
• Fuori di casa (1969)
• Satura (1971)
• Diario del '71 e del '72 (1973)
• Sulla poesia (1976)
• Quaderno di quattro anni (1977)

Eugenio Montale

* 1983: Roman Sikorski (n. 11 iulie 1920 – d. 12 septembrie 1983) a fost un matematician polonez.

Sikorski s-a născut pe data de 11 iulie 1920 în Mszczonów, Polonia. A fost profesor la Universitatea din Varșovia din 1952 până în anul 1982. Din 1962, a devenit membru al Academiei Poloneze de Științe. A publicat lucrări legate de algebra booleană, logică matematică, analiză funcțională, teoriile de distribuție și topologia generală.

Lucrări:

• Boolean Algebras (1960)
• Funkcje rzeczywiste (t. 1–2 1958–59)
• The Mathematics of Metamathematics (1963, împreună cu Helena Rasiowa|H. Rasiowa)
• Rachunek rózniczkowy i calkowy — funkcje wielu zmiennych (1967)

·         1992: A încetat din viaţă actorul Anthony Perkins. A interpretat roluri memorabile in filmele ”Psycho”, “Crima din Orient Expres”; (n. 1932).

·         1995: Jeremy Brett (n. 3 noiembrie 1933, Berkswell Grange în Berkswell, Warwickshire, Anglia – d. 12 septembrie 1995, Londra), născut Peter Jeremy William Huggins, a fost un actor englez, devenit celebru pentru interpretarea lui Sherlock Holmes în patru seriale produse de Granada TV.
Peter Jeremy William Huggins s-a născut la Berkswell Grange în Berkswell la sfârșitul anului 1933.^[2] El era fiul lui Henry William Huggins, Lord Lieutenant de Warwickshire, și a lui Elizabeth Edith Cadbury Huggins, moștenitoare a familiei Cadbury de industriași din domeniul ciocolatei. Educat la Eton, el a pretins că a fost un "dezastru academic", atribuind dificultățile sale de învățare dislexiei. Cu toate acestea, a excelat la muzică și a făcut parte din corul colegiului. A devenit apoi student la teatru, dar tatăl său i-a cerut să-și schimbe numele pentru a păstra onoarea familiei
Brett a fost bisexual, având o intensă viață privată. La 24 mai 1958 s-a căsătorit cu actrița Anna Massey (fiica lui Raymond Massey), dar a divorțat la 22 noiembrie 1962 după ce ea a pretins că el a părăsit-o pentru un bărbat.^[14][15] Fiul lor, David Huggins, născut în 1959, este romancier, ilustrator și autor de benzi desenate.^[16] În 1976, Brett s-a căsătorit cu Joan Sullivan Wilson, care a murit de cancer în iulie 1985,^[17] la scurtă vreme după ce Brett a finalizat filmarea "morții" lui Holmes în "Ultima problemă". În paralel, Brett a avut o strânsă relație cu actorul Gary Bond.

După moartea Joanei Wilson, Brett a filmat cel de-al treilea serial al Granada TV, Întoarcerea lui Sherlock Holmes la sfârșitul anului 1985. Pe platoul de filmare s-a observat că maniile sale, schimbările excesive ale stării de spirit, s-au înrăutățit și în cele din urmă durerea și volumul de muncă au devenit prea mari; el a suferit o cădere nervoasă, a fost internat în spital și diagnosticat cu tulburări maniaco-depresive.

I-au fost prescrise tablete de litiu pentru a contracara mania sa depresivă. El știa că nu va putea fi vindecat; a trebuit să trăiască astfel, căutând semne de boală și apoi încercând să lupte cu ele.^[19] A vrut să se întoarcă la lucru, pentru a-l interpreta din nou pe Holmes. Primul episod care a fost realizat după agravarea bolii sale a fost o adaptare de două ore după Semnul celor patru. De atunci, diferența în interpretarea lui Brett a început să devină mai evidentă cu fiecare nou episod. Unul dintre efectele secundare ale tabletelor de litiu a fost retenția de fluide. Brett a început să arate și să acționeze în mod diferit. Drogurile l-au încetinit; el s-a îngrășat și a reținut apă în organism.^[20] Brett a avut și probleme cardiace. Inima lui era de două ori mai mare decât dimensiunea normală ^[21], avea dificultăți de respirație și avea nevoie de o mască de oxigen pe platourile de filmare. "Dar, dragilor, spectacolul trebuie să continue", a fost unicul său comentariu.^[22]

În ultimul deceniu al vieții sale, Brett a fost tratat în spital de mai multe ori pentru boala sa mentală, iar sănătatea și aspectul său s-au deteriorat vizibil în perioada când a filmat episoadele următoare din serialul Sherlock Holmes. În ultimii săi ani de viață, a discutat cu sinceritate despre boală, încurajându-i pe oameni să-i recunoască simptomele și să ceară ajutor.

Brett a murit la 12 septembrie 1995 la casa sa din Clapham, Londra, în urma unui insuficiențe cardiace. Valvele inimii au fost afectate de febra reumatică contractată pe când era copil.^[21]

Mel Gussow a scris în necrologul din New York Times că "Dl. Brett a fost privit ca o chintesență a lui Holmes: incredibil de analitic, cu o deghizare scandaloasă, cu cea mai neagră stare de spirit și neobosit în entuziasmul său de a rezolva cazurile cele mai complicate.

Jeremy Brett

Jeremy Brett în rolul lui Sherlock Holmes

·         1997: A încetat din viaţă scriitoarea canadiană Judith Merril (Judith Josephine Grossman), una din primele femei devenite celebre ca autoare de SF: “Shadow on the Hearth”(1950), un roman despre războiul nuclear, care a fost adaptat pentru televiziune (n. 21 ianuarie 1923).

·         2003: Johnny Cash (n. 26 februarie 1932 – d. 12 septembrie 2003) a fost un solist vocal, chitarist și compozitor american de muzică country, considerat a fi unul dintre cei mai influenți muzicieni americani ai secolului XX. Cash a fost cunoscut datorită vocii sale grave, joase de bariton, sunetul și senzația unui “tren de marfă” pe care o crea trupa sa Tennessee Three, precum și pentru atitudinea și stilul său de îmbrăcăminte întunecat, ce i-a câștigat renumele de “Man in Black” (“Omul în negru”). El își începea concertele cu tradiționala introducere: “Hello, I'm Johnny Cash!” (“Bună, sunt Johnny Cash!”).

Majoritatea muzicii lui Cash, în special cea de la sfârșitul carierei sale, evoca teme triste, de suferință morală și de salvare. Printre piesele sale de referință se numără: “I Walk the Line”, “Folsom Prison Blues”, “Ring of Fire”, “Get Rhythm”, “That Old Wheel” (un duet cu Hank Williams Jr.), “Cocaine Blues” și “Man in Black”. El a înregistrat de asemenea și câteva piese cu conținut comic precum: “One Piece at a Time”, “The One on the Right Is on the Left”, “Dirty Old Egg-Sucking Dog”, “A Boy Named Sue”, un duet cu June Carter intitulat “Jackson”, precum și diferite piese “de tren” cum ar fi “Rock Island Line” și “Orange Blossom Special”.

De-a lungul carierei sale de aproape 50 de ani, Cash a vândut peste 90 de milioane de albume și a ajuns să ocupe “o poziție de vârf în istoria muzicii”.

La origini, Johnny Cash provenea dintr-o familie regală scoțiană, descoperind acest lucru destul de târziu. În tinerețe își bănuia originile irlandeze, cunoscând a fi doar parțial american nativ. Cash a admirat întotdeauna americanii nativi, exprimând acest sentiment chiar și în cântecele sale. Johnny Cash, născut sub numele J.R. Cash în Kingsland, Arkansas, fiul lui Ray și Carrie Cash a fost crescut în Dyess, Arkansas, și s-a numărat printre cei 7 copii ai familiei Cash. Fratele său Tommy Cash, a devenit de asemenea un cântăreț country de succes. Începând de la vârsta de 5 ani, J.R. a lucrat pe plantațiile de bumbac, cântând împreună cu familia sa în timp ce munceau. Ferma familiei a fost inundată cel puțin o dată, ceea ce l-a inspirat mai târziu pe Cash să compună piesa “Five Feet High and Rising”. Lupta economică și personală din familia lui Cash din perioada Marii Recesiuni, l-au inspirat de asemenea în multe piese, în special compunea versuri despre oamenii ce făceau față unor dificultăți similare.

Copilăria i-a fost umbrită de un teribil accident al fratelui său mai mare cu 2 ani, Jack. În 1944, Jack a fost împins într-un fierăstrău circular unde lucra, fiind tăiat aproape în două. A murit după o săptămână de chinuri. Cash a simțit mereu o vinovăție a evenimentului respectiv, și deseori visa că o să-l întâlnească pe fratele său în Rai, iar în vise îi apărea mereu cu 2 ani mai mare, indiferent de vârsta lui Johnny Cash. Amintirile timpurii ale lui Cash sunt dominate de muzica gospel și de ceea ce se difuza la radio în acele vremuri. Învățat de mama sa și un prieten, Johnny, a început să cânte la chitară și să compună cântece de când era mic copil. În liceu el a cântat la un post de radio local, iar câteva decenii mai târziu a lansat un album cu piese gospel tradiționale, intitulat “My Mother's Hymn Book”. A fost de asemenea puternic influențat de muzica irlandeză tradițională, muzică auzită săptămânal la programul radio Jack Benny și interpretată de Dennis Day.

Johnny Cash și soția sa June Carter Cash

Cash povestea mai târziu că numele lui mic era format doar din inițialele “J.R.”, deoarece părinții lui nu au căzut de acord asupra unor nume, ci doar asupra inițialelor. Datorită înrolării în Aviația Americană, numele lui a fost schimbat în John R. Cash. În 1955, când a semnat contractul cu Casa de discuri Sun, numele de scenă avea să devină Johnny Cash.

Cash s-a înrolat în Aviația Statelor Unite (United States Air Force). După antrenamentul de bază de la Baza Aeriană Lackland și antrenamentul tehnic de la Baza Aeriană Brooks, ambele în San Antonio, Texas, Cash a fost repartizat la unitatea U.S. Air Force Security Service, ca și decodor al codului morse asupra transmisiilor armatei ruse în Landsberg, Germania. Pe 3 iulie 1954, a fost eliberat onorabil ca sergent. Apoi s-a reîntors în Texas.

În timp ce era în antrenament la Air Force, pe 18 iulie 1951, Cash a întâlnit-o pe Vivian Liberto în vârstă de 17 ani, la un patinoar cu patine pe roțile din San Antonio, Texas. S-au întâlnit timp de 3 săptămâni, însă Cash a fost trimis să își desfășoare activitatea militară în Germania. Timp de 3 ani, cei doi îndrăgostiți și-au scris peste 10.000 de pagini de scrisori de dragoste. O lună după eliberarea sa, pe 7 august 1954, s-au căsătorit la biserica catolică St. Anne din San Antonio. Au avut împreună patru fiice: Rosanne, Kathy, Cindy, și Tara. Dependența lui Johnny Cash de droguri și alcool, turneele constante, precum și numeroasele aventuri cu alte femei (inclusiv cu viitoarea soție, June Carter) au determinat-o pe Vivian să-i înainteze divorț în 1966.

În 1968, după 12 ani de la prima lor întâlnire în backstage la Grand Ole Opry, Cash i-a propus lui June Carter în timpul unei performanțe live din Ontario să se căsătorească. Pe 1 martie 1968, cei doi s-au căsătorit în Franklin, Kentucky. Johnny Cash i-a propus de multe ori căsătoria cu el, dar aceasta l-a refuzat de fiecare dată. Cei doi au avut doar un copil, John Carter Cash, născut pe 3 martie 1970. Au continuat să concerteze împreună, timp de 35 ani, până în 2003, când June Carter a murit. Johnnny Cash a murit și el 4 luni mai târziu. June a fost co-autoarea marelui hit “Ring of Fire”, iar împreună au câștigat 2 premii Grammy pentru duet.

În 1954, cuplul Johnny și Vivian s-a mutat în Memphis, Tennessee, unde Cash a vândut aparate electrocasnice, în timp ce studia să devină crainic de radio. Noaptea cânta împreună cu chitaristul Luther Perkins și basistul Marshall Grant. Perkins, Grant și Cash erau cunoscuți sub numele de The Tennessee Three. Cash și-a făcut curaj și a vizitat studioul de înregistrare Sun, sperând să obțină un contract de înregistrare. După audiția dată pentru Sam Phillips, cântând în majoritate piese gospel, Phillips i-a spus: “du-te acasă și păcătuiește, apoi întoarce-te cu o piesă pe care să o pot vinde”. Într-un sfârșit, Cash a reușit să îl impresioneze pe Phillips, interpretând câteva piese din freneticul său stil de viață timpuriu. Primele sale înregistrări la Sun au fost “Hey Porter” și “Cry Cry Cry”, ce au fost lansate în 1955 și care au avut un succes rezonabil la parada hit-urilor country. La îndemnul lui Sam Phillips, numele de scenă The Tennessee Three urma să se transforme în The Tennessee Two adică Luther Perkins și Marshall Grant și Johnny Cash ca nume separat.

Următorul disc Cash, “Folsom Prison Blues”, a ajuns pe locul 5 în topul country, și piesa “I Walk the Line” a devenit numărul 1 în topurile country și a intrat apoi în topurile pop 20. A urmat “Home of the Blues”, înregistrată în iulie 1957. În același an, Cash a devenit artistul Sun care a lansat primul album long playing (LP). Cu toate că a fost cel mai bine vândut și cel mai prolific artist de la Sun din această perioadă, Cash s-a simțit constrâns de contractul său cu o casă de înregistrare mică. Elvis Presley părăsise deja Casa de discuri Sun, iar Phillips își concentra atenția și puterea de promovare asupra lui Jerry Lee Lewis. Anul următor, Cash a părăsit Sun pentru a semna o ofertă cu Casa de discuri Columbia, unde single-ul său “Don’t Take Your Guns to Town” a devenit unul din cele mai mari hit-uri ale sale.

La începutul anilor ’60 Cash a plecat în turneu cu Carter Family, care la vremea respectivă era compusă din fiicele mamei Maybelle, Anita, June și Helen. June, cu care Cash se va căsători la un moment dat, își amintește că-l admira pe Cash de la distanță în tot timpul acestor turnee.

În 1997, Cash a fost diagnosticat cu o boală neuro-degenerativă, sindromul Shy-Drager. Mai târziu, diagnosticul a fost modificat în neuropatie autonomă, asociat cu diabet. Această boală l-a forțat pe Cash să scurteze turneul. În 1998, a fost internat în spital cu pneumonie severă, ce i-a afectat ambii plămâni. Albumele “American III: Solitary Man” (2000) și “American IV: The Man Comes Around” (2002) conțin răspunsul lui Cash asupra bolii sale în forma unor piese interpretate într-o tonalitate mai sobră decât în primele două albume American. Videoclipul ce a fost lansat pentru piesa “Hurt”, de Trent Reznor de la Nine Inch Nails, s-a potrivit perfect cu trecutul lui Cash și cu sentimentele de regret. Acest videoclip este cunoscut acum ca fiind “epitaful său” din American IV și a primit critici pozitive și notabile atât din partea audienței cât și din partea criticilor.

June Carter Cash a murit pe 15 mai 2003, la vârsta de 71 de ani. Una dintre ultimele dorințe ale lui June a fost ca Johnny Cash să-și continue munca, așa că acesta a continuat să înregistreze și chiar să interpreteze câteva spectacole surpriză la “The Carter Family Fold”, în afara orașului Bristol, Virginia. Concertul din 5 iulie 2003 a fost ultima sa apariție publică. La concertul din 21 iunie 2003, înainte de a cânta “Ring of Fire”, Cash a citit o relatare despre soția sa June, relatare ce a scris-o cu puțin timp înainte de a intra pe scenă. El a vorbit cum spiritul lui June îl veghează și cum ea a venit și l-a vizitat înainte să intre pe scenă. Cu greu a reușit să termine piesa. În ciuda sănătății sale precare, a vorbit despre cum abia așteaptă ziua în care va putea să meargă din nou și va arunca scaunul cu rotile în râul de lângă casa sa.

Johnny Cash a murit la mai puțin de patru luni de la moartea soției sale, pe 12 septembrie 2003 (soția lui a decedat în 15 mai 2003), în timp ce se afla în spitalul Baptist din Nashville, Tennessee. A fost îngropat alături de soția sa, în Hendersonville Memory Gardens, lângă casa sa din Hendersonville, Tennessee. Avea 71 de ani.

Pe 24 mai 2005, Vivian Liberto, prima soție a lui Johnny Cash și mama Rossanei Cash și a altor 3 fete, a murit datorită unei operații pentru îndepărtarea cancerului la plămâni. Nefericitul eveniment s-a întâmplat la a 50-cea aniversare a Rosannei.

În iunie 2005, casa lui Johnny Cash de pe malul lacului de pe Caudill Drive din Hendersonville, Tennessee, a fost scoasă la vânzare de către familia Cash, mai precis de către fratele mai tânăr al lui Cash, Tommy Cash. În ianuarie 2006, casa a fost vândută vocalistului de la Bee Gees, Barry Gibb și soției acestuia Linda Gibb, pentru suma de 2.3 milioane de dolari. Din păcate casa a fost distrusă într-un incendiu, pe 10 aprilie 2007.

Una dintre ultimele colaborări ale lui Johnny Cash cu producătorul Rick Rubin, s-a materializat post-mortem în albumul “American V: A Hundred Highways” și a fost scos pe piață pe 4 iulie 2006. Albumul a debutat pe prima poziție în Top 200 Billboard Magazines în 22 iulie 2006. Următorul album “American VI” post-mortem este planificat în 2009.

Johnny Cash

* 2009: Norman Ernest Borlaug (n. 25 martie 1914 – d. 12 septembrie 2009)^[4] a fost un agronom, cercetător științific și laureat al Premiului Nobel, care a fost denumit părinte al Revoluției Verzi.^[5] Borlaug a fost una dintre cele doar cinci persoane care au fost simultan laureați ai Premiului Nobel pentru pace (1970), ai Medaliei Prezidențiale pentru libertate și ai Medaliei de aur a Congresului Statelor Unite ale Americii.^[6] Borlaug este, de asemenea, laureat al premiului Padma Vibhushan, a doua cea mai importanță distincție civilă din India. A fost ales ca membru de onoare al Academiei Române (în 2009).

S-a estimat că descoperirile și soiurile create de Borlaug au salvat viața a circa 245 de milioane de ființe umane din întreaga lume.^[7][8]

După terminarea studiilor de agronomie cu un doctorat în patologia plantelor și genetică la Universitatea statului Minnesota în 1942, Norman Borlaug a devenit un cercetător în Mexic, unde a creat și îmbunătățit diferite varietăți de grâu semi-pitice, foarte productive și rezistente la boli și agenți distructivi biologici.

Borlaug a fost stră-nepotul unor emigranți norvegieni. Ole Olson Dybevig și Solveig Thomasdotter Rinde, din Feios, un mic sat din Vik Kommune, Norvegia, au emigrat în Dane, Wisconsin, în 1854. Familia s-a mutat într-o comunitate mică norvegiano-american din Saude, aproape de Cresco, Iowa.

El era cel mai mare dintre cei patru copii - cele trei surori mai mici au fost Palma Lillian (Behrens, 1916-2004), Charlotte (Culbert;. n. 1919) și Helen (1921-1921).

Borlaug s-a născut ca și copilul lui Henry Oliver (1889-1971) și Clara (Vaala) Borlaug (1888-1972), la ferma bunicilor săi în Saude, în 1914. De la vârsta de șapte la nouăsprezece, a lucrat pe proprietatea de 43 ha a familiei, o fermă la vest de Protivin, Iowa, pescuia, vâna și cultiva porumb, ovăz, creștea vite, porci și pui. El frecventa școala rurală din Oregon, Howard County până la clasa a opta. Astăzi, clădirea școlii, construit în 1865, este deținută de Borlaug Foundation Norman Heritage, ca parte din "Proiectul Borlaug Legacy".

Norman Borlaug

Norman Borlaug vorbind la o conferință ministerială în iunie 2003 – Agricultural Science and Technology – (imagine realizată de un fotograf USDA)

* 2010: Claude Henri Jean Chabrol (n. 24 iunie 1930, Paris, Franța^[6] – d. 12 septembrie 2010, Paris, Franța) a fost un producător de filme, regizor, scenarist și actor francez. Chabrol se numără printre cei mai buni regizori francezi. El este cunoscut prin filmele sale, care conțin critici la adresa societății burgheze. Claude Chabrol a fost influențat în filmele sale de regizorul britanic Alfred Hitchcock.

Filme cinematografice realizate de Chabrol

• 1958 : Le Beau Serge
  (Voile d'argent au Festival de Locarno, en 1958, et prix Jean-Vigoen 1959)
• 1958 : Les Cousins
  (Ours d'or du Festival de Berlin)
• 1959 : À double tour
• 1960 : Les Bonnes Femmes
• 1961 : Les Godelureaux
• 1962 : Les Sept Péchés capitaux
  (sketch L'Avarice avec J.-C. Brialy)
• 1962 : L'Œil du Malin
• 1963 : Ophelia
• 1963 : Landru
• 1964 : L'Homme qui vendit la Tour Eiffel
  (sketch dans Les Plus Belles Escroqueries du monde)
• 1964 : Le tigre aime la chair fraîche
• 1965 : Paris vu par... (sketch)
• 1965 : Marie-Chantal contre docteur Kha
• 1965 : Le tigre se parfume à la dynamite
• 1966 : La Ligne de démarcation
• 1967 : Le Scandale
• 1967 : La Route de Corinthe
• 1968 : Les Biches
• 1969 : La Femme infidèle
• 1969 : Que la bête meure
• 1970 : Le Boucher
• 1970 : La Rupture
• 1971 : Juste avant la nuit
• 1971 : La Décade prodigieuse
• 1972 : Docteur Popaul
• 1973 : Les Noces rouges
• 1974 : Nada
• 1975 : Une partie de plaisir
• 1975 : Les Innocents aux mains sales
• 1976 : Les Magiciens
• 1976 : Folies bourgeoises
• 1977 : Alice ou la Dernière Fugue
• 1978 : Les Liens de sang
• 1978 : Violette Nozière
• 1980 : Le Cheval d'orgueil
• 1982 : Les Fantômes du chapelier
• 1984 : Le Sang des autres
• 1985 : Poulet au vinaigre
• 1986 : Inspecteur Lavardin
• 1987 : Masques
• 1988 : Le Cri du hibou
• 1989 : Une affaire de femmes
• 1990 : Jours tranquilles à Clichy
• 1990 : Docteur M
• 1991 : Madame Bovary
• 1992 : Betty
• 1993 : L'Œil de Vichy
  (une sélection des actualités du régime de Vichy)
• 1994 : L’Enfer
• 1995 : La Cérémonie
• 1997 : Rien ne va plus
• 1999 : Au cœur du mensonge
• 2000 : Merci pour le chocolat (prix Louis-Delluc)
• 2002 : La Fleur du mal
• 2004 : La Demoiselle d'honneur
• 2006 : L'Ivresse du pouvoir
• 2007 : La Fille coupée en deux
• 2009 : Bellamy

Filme TV realizate de Chabrol

A realizat 21 de filme pentru televiziune.^[11] :

• 1974 : Le Banc de la désolation (série Nouvelles de Henry James)
• 1974 : Nul n'est parfait (série Histoires insolites)
• 1974 : Monsieur Bébé (série Histoires insolites)
• 1974 : Les Gens de l'été (série Histoires insolites)
• 1974 : Une invitation à la chasse (série Histoires insolites)
• 1976 : De Grey (série Nouvelles de Henry James)
• 1978 : Monsieur Saint-Saëns (série Il était un musicien)
• 1978 : 2 + 2 = 4 (série Madame le juge)
• 1979 : La Boucle d'oreille (série Histoires insolites)
• 1979 : Monsieur Liszt (série Il était un musicien)
• 1979 : Monsieur Prokofiev (série Il était un musicien)
• 1980 : Le Tramway fantôme (série Fantômas)
• 1980 : L'Échafaud magique (série Fantômas)
• 1981 : Le Système du docteur Goudron et du professeur Plume
• 1981 : Les Affinités électives
• 1982 : La Danse de mort
• 1982 : M. le maudit
• 1988 : L'Escargot noir (série Les Dossiers secrets de l'inspecteur Lavardin)
• 1989 : Maux croisés
• 1996 : Cyprien Katsaris
• 2001 : Les Redoutables
• 2007 : La parure (série Chez Maupassant)
• 2008 : Le Petit Fût (série Chez Maupassant)
• 2009 : Le Petit Vieux des Batignolles (série Au siècle de Maupassant)
• 2009 : Le Fauteuil hanté (série Au siècle de Maupassant)

Filme în care a jucat ca actor

• 1959 : Les Jeux de l'amour de Philippe de Broca
• 1960 : Saint-Tropez Blues de Marcel Moussy
• 1961 : Les Sept Péchés capitaux, sketch « L'Avarice » + (réalisation)
• 1961 : L'Œil du Malin (+ réalisation)
• 1962 : Les Ennemis d'Édouard Molinaro
• 1963 : Les Durs à cuire de Jack Pinoteau
• 1965 : Paris vu par..., sketch « La Muette » (+ réalisation)
• 1965 : Marie-Chantal contre le Docteur Kha (+ réalisation)
• 1965 : Le Tigre se parfume à la dynamite (+ réalisation)
• 1965 : Brigitte et Brigitte de Luc Moullet
• 1967 : La Route de Corinthe (+ réalisation)
• 1968 : Les Biches (film) (+ réalisation)
• 1968 : La Femme écarlate de Jean Valère
• 1970 : Sortie de secours de Roger Kahane
• 1970 : Aussi loin que l'amour de Frédéric Rossif
• 1972 : The other side of the wind d'Orson Welles (inachevé)
• 1972 : Un meurtre est un meurtre d'Étienne Périer
• 1973 : Le Permis de conduire de Jean Girault
• 1976 : Folies bourgeoises (+ réalisation)
• 1977 : L'Animal de Claude Zidi
• 1981 : Les Folies d'Élodie d'André Génovès
• 1982 : Les Voleurs de la nuit de Samuel Fuller
• 1983 : Polar de Jacques Bral
• 1985 : Suivez mon regard de Jean Curtelin
• 1986 : Je hais les acteurs de Gérard Krawczyk
• 1986 : Sale destin de Sylvain Madigan
• 1987 : Jeux d'artifices de Virginie Thévenet
• 1987 : L'Été en pente douce de Gérard Krawczyk
• 1987 : Alouette je te plumerai de Pierre Zucca
• 1988 : Sueurs froides (série TV) : le présentateur
• 1992 : Sam suffit de Virginie Thévenet
• 1996 : Le Fils de Gascogne de Pascal Aubier
• 2002 : La Deuxième Vérité de Philippe Monnier : Julien Lecoeur, un médecin
• 2005 : Lucifer et moi de Jean-Jacques Grand-Jouan
• 2006 : Avida de Benoît Delépine et Gustave Kervern
• 2010 : Gainsbourg, vie héroïque de Joann Sfar
• 2010 : Voix animation Le jour des Corneilles de Jean Christophe Dessaint

Filme de scurt metraj

• 1969 : Et crac de Jean Douchet
• 1974 : La Bonne Nouvelle d'André Weinfeld
• 1984 : Homicide by night de Gérard Krawczyk
• 2001 : Tu devrais faire du cinéma de Michel Vereecken

Claude Chabrol

·         2014: Ian Paisley, politician nord-irlandez, membru al Parlamentului European (n. 1926)

·         2014: A decedat  canteretul si compozitorul englez John Gustafson; (n.8 august 1942). A avut o cariera de lungă durată și performanta in muzica pop, fiind printre altele  membru al renumitelor grupuri   Ian Gillan Band, Roxy Music și Quatermass.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Odovania Praznicului Nașterii Maicii Domnului; Sf Mc Avtonom, Macedonie și Teodul

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Nume al Mariei; Sf. Emilian, episcop

• Etiopia: Ziua națională - Aniversarea revoluției din 1974

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 12 Septembrie

DOCUMENT ISTORIC - CONVENȚIA DE ARMISTIȚIU DE LA MOSCOVA DIN 12 SEPTEMBRIE 1944

Convenţie de armistiţiu între guvernul român, pe de o parte,

şi guvernele Uniunii Sovietice,

Regatului Unit şi

Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte

Act emis de Guvernul României

Act publicat în Arhivele Dipmomatice Româneşti

Guvernul şi Inaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfringerii României, în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii şi celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului prezentate de către Guvernele susmenţionatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Naţiunilor Unite.

Pe baza celor de mai sus, reprezentanţii Guvernului şi Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat şi Ministru de Justiţie L. Pătrăşcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestatii Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Princepele Stirbey şi d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, - şi reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareşal al Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit şi Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condiţiuni:

1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiunile cu Germania şi sateliţii săi, a intrat în război şi va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei şi Ungariei, cu scopul de a restaura independenţa si suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie, împreuna cu serviciile tehnice auxiliare. Operaţiunile militare din partea forţelor armate române, cuprinzând forţele navale şi aeriene, împotriva Germaniei şi Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Inaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul şi Înaltul Comandament al României se obligă să ia masurile pentru dezarmarea şi internarea forţelor armate ale Germaniei şi Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca şi pentru internarea cetăţenilor celor două State menţionate, care îşi au reşedinţa acolo.

3. Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura forţelor sovietice, şi ale celorlalţi Aliaţi, inlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul României, în orice direcţie, dacă este cerut de către situaţia militară, Guvernul şi Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mişcare, prin mijloacele lor proprii de comunicaţie şi pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi în aer .

4. Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Romania, stabilită prin acordul sovieto-român, din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Român şi Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, aflaţi în mâinile lor, precum şi pe toţi cetăţenii internati şi pe cei aduşi cu sila în România. Din momentul semnării condiţiunilor de armistiţiu (pace) şi până la repatriere, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici şi aliaţi, precum şi cetăţenilor internaţi sau aduşi cu sila, persoanelor strămutate şi refugiaţilor, hrana potrivită, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum şi mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în ţara lor proprie.

6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincţie de cetăţenie sau naţionalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activităţii lor în favoarea Naţiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Naţiunilor Unite, sau din cauza originei lor rasiale, şi va desfiinţa orice legislaţie discriminatorie şi restricţiunile impuse din aceasta cauza.

7. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei şi al sateliţilor ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane şi ale sateliţilor ei, aflate în apele româneşti.

8. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricarei forme de proprietate (inclusiv obiecte de valoare şi bani) aparţinand Germaniei, Ungariei sau naţionalităţilor lor, sau persoanelor cu reşedinţa în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, - fără autorizaţia Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul şi Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condiţiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remita Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosinţa acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei şi Ungariei, şi în interesul general al Aliaţilor, toate vasele care aparţin sau au aparţinut Naţiunilor Unite aflate în porturile româneşti, indiferent la dispoziţia cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.

Guvernul Român poarta întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenţionate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în moneda românească, plăţile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcţiilor sale, şi în caz de necesitate va asigura folosinţa, pe teritoriul românesc, a intreprinderilor industriale şi de transport a mijloacelor de comunicaţie, staţiunilor generatoare de energie, intreprinderilor şi instalaţiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente şi alte materiale sau servicii, în acord cu instrucţiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

Vasele de comerţ româneşti, care se găsesc atât în apele româneşti, cât şi în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaţilor.

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România faţă de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai ca s-a retras din război, dar a şi declarat război şi în fapt duce război contra Germaniei şi Ungariei, Parţile sunt de acord ca compensaţiile pentru pierderile menţionate să nu fie plătite în intregime de România, ci numai în parte, şi anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în marfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în Romania proprietăţilor celorlalte State Aliate şi nationalităţilor lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară.

12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârşită buna stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparţinând Statului, organizaţiilor publice şi cooperative, intreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor particulari, precum şi utilajul fabricilor şi uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu şi orice alte bunuri.

13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale şi interesele Naţiunilor Unite şi ale naţionalilor lor, pe teritoriul român, aşa cum existau înainte de război, şi să le restituie proprietatea în desăvârşită bună stare.

14. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război.

15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizaţiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice, nepermiţând în viitor existenţa unor organizaţii de acest fel.

16. Tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de T.F.F., poşta, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

17. Administraţia civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanţă de linia frontului, de minimum 50-100 km (depinzând de condiţiile terenului), organele administrative româneşti obligându-se să aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii şi securităţii, instrucţiunile şi ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), lucrând în numele Puterilor Aliate.

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită Romaniei sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace, şi Guvernul Sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte în acest scop, în operaţiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei şi Ungariei.

20. Prezentele condiţiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.

Făcut la Moscova, în patru exemplare, fiecare în limbile română, rusă şi engleză, textele rus şi englez fiind autentice.

Din însărcinarea Guvernului şi Înaltului Comandament al României.

(ss) Lucreţiu Pătrăşcanu

(ss) G-ral adj. Dămăceanu

(ss) Barbu Ştirbey

(ss) G. Popp

Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice şi Regatului Unit.

(ss) Rodion Malinowski