MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 24 NOIEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

ISTORIE PE ZILE 24 Noiembrie

Evenimente

• 1227: Marele Duce al Poloniei Leszek I cel Alb este asasinat în timpul unui congres al Ducelui Gąsawa.
• 1473: Ștefan cel Mare cucerește Cetatea Dâmboviței (Bucureștilor).
• 1642: Abel Tasman este primul european care descoperă insula Van Diemen's Land (mai târziu numită Tasmania).
• 1700: Ludovic al XIV-lea al Franței îl proclamă pe nepotul său Filip de Anjou drept rege al Spaniei, provocând astfel Războiul pentru succesiunea spaniolă.

• 1843: Mihail Kogălniceanu a rostit memorabilul "Cuvânt de deschidere al celui dintâi curs de istorie națională" la Academia Mihăileană din Iași, în care definește istoria și rolul ei în cristalizarea conștiinței naționale.
• 1859: A fost publicată "Originea speciilor" controversata lucrare a naturalistului englez Charles Robert Darwin (1809-1882).
• 1874: Americanul Joseph Farwell Glidden a inventat sârma ghimpată.
• 1879: Italia a recunoscut independența României. S-au stabilit relațiile diplomatice dintre cele doua state (24 nov./6 dec.).
• 1919: Coalizarea Partidului Național Român, Partidului Țărănesc, Partidului Naționalist–Democrat, Partidului Țărănesc din Basarabia și a altor grupări mici în "Blocul Parlamentar democratic".
• 1927: Este numit în funcția de șef al PNL Vintilă I. C. Brătianu, după moartea lui Ion I.C. Brătianu.
  
  
• 1963: Lee Harvey Oswald, asasinul președintelui Kennedy, este ucis de Jack Ruby, proprietar al unui club de noapte.
• 1970: Vizita oficială în Marea Britanie a președintelui Consiliului de miniștri, I.Gh. Maurer; este primit de regina Elisabeta a II-a și poartă convorbiri cu primul ministrul Harold Wilson.
• 1974: Sunt descoperite în Etiopia fosilele unei femei preistorice (Australopithecus afarensis), botezate "Lucy" (după piesa "Lucy in the Sky with Diamonds" a trupei The Beatles), despre care se crede că face parte dintre strămoșii omului.
• 1989: În ciuda evenimentelor din țările vecine, Nicolae Ceaușescu este reales, cu unanimitate de voturi, în funcția de secretar general al PCR.
• 1989: Revoluția de Catifea: Secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Miloš Jakeš, demisionează.
• 2000: Se lansează consola de jocuri video Sony PlayStation 2 în Europa.
• 2005: Finala concursului european "eEurope Awards", organizat de Institutul European pentru Administrație Publică, la care participă și România cu proiectul "www.e-licitație.ro". (Marea Britanie, Manchester, 24-25).

Nașteri

Baruch Spinoza, filozof olandez

Zachary Taylor, al 12-lea președinte al Statelor Unite

Henri de Toulouse-Lautrec, pictor francez

• 1394: Charles d'Orléans, Duce de Orléans, poet francez (d. 1465)
• 1615: Philip Wilhelm, Elector Palatin (d. 1690)
• 1632: Baruch Spinoza, filozof olandez (d. 1677)
• 1655: Carol al XI-lea, rege al Suediei (d. 1697)
• 1700: Johann Bernhard Bach, compozitor german (d. 1743)
• 1713: Laurence Sterne, scriitor englez (d. 1768)
• 1724: Maria Amalia de Saxonia, soția regelui Carol al III-lea al Spaniei (d. 1760)
• 1731: Maria Fortunata d'Este, Prințesă Conti (d. 1803)
• 1745: Maria Louisa a Spaniei, soția lui Leopold al II-lea, Împărat Roman (d. 1792)
• 1784: Zachary Taylor, om politic american, al 12-lea președinte al Statelor Unite (d. 1850)
• 1806: William Webb Ellis, cleric anglican, acreditat drept inventatorul rugbiului (d. 1872)
• 1808: Alphonse Karr, jurnalist francez, scriitor și satiric (d.1890)
• 1816: Barbu (Baruh, Iehuda) Iscovescu (n. 24 noiembrie 1816, București, Țara Românească – d. 24 octombrie 1854, Istanbul, Imperiul Otoman) a fost un pictor și revoluționar român de etnie evreiască. În istoria picturii românești, Barbu Iscovescu împreună cu Constantin Daniel Rosenthal și Ion Negulici a alcătuit celebrul grup de pictori revoluționari de la 1848 care au fost promotorii artei în România. Despre biografia artistului, așa cum rezultă din analiza scrierilor care s-au făcut pe acestă temă, nu se știe aproape nimic. Fiecare din istoricii care i-au studiat activitatea revoluționară și artistică, au adus diferite ipoteze cel mai adesea nesusținute de surse reale de documentare. Opiniile sunt de multe ori controversate și contradictorii fapt care s-a tradus în final la redarea unei vieți pline de avânt romantic și de nimb de poezie. Biografii săi au menționat, fără a aduce vreunul vreo sursă credibilă, că artistul ar fi beneficiat de o bursă acordată de banul Mihalache Ghica pentru a urma cursuri de artă la Viena. Singurele dovezi că Iscovescu a fost în Austria sunt desenele care au rămas istoriei cu peisajele realizate în împrejurimile Vienei, Linz-ului (Mathausen) și a zonei montane a regiunii Salzkammergut (Gmunden și Hallstadt). Unii biografi au afirmat și ipoteza că pictorul ar fi urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase de la Viena cu profesorii Josef Danhauser, Johann Ender și Moritz Michael Daffinger.
  Studiile pe care Iscovescu le-a făcut la Paris suferă de o mulțime de incertitudini, chiar dacă acesta a executat copii după mari maeștri ca Rubens, Nicolas Poussin, Tizian, Jean-Baptiste Greuze și mulți alții. Artistul a fost cu siguranță la Paris în perioada exilului de după 1849 și biografii lui au menționat că a urmat cursuri de pictură în atelierele lui Michel Martin Drolling și François-Édouard Picot, fără ca vreunul să aducă vreo referință documentară. De altfel, unii din ei, comentând aspectele artistice ale creației lui Iscovescu ulterioare studiilor de la Paris, au recunoscut că nu se vede în opera sa vreo îmbunătățire în ce privește compoziția și meșteșugul picturii, astfel încât ipoteza studiilor în capitala Franței rămâne a fi plină de ambiguitate.
  Opera lui Barbu Iscovescu este împărțită, după părerea istoricului Ionel Jianu, în două faze distincte: prima fază este cea a uceniciei pe care a parcurs-o în perioada anilor 1839 - 1848 și faza a doua, cea a făptuirilor desfășurată în ultima perioadă a vieții sale, în perioada 1848 - 1854. Prin desenele care înfățișează peisaje din împrejurimile Vienei, Lyon, Kemárly, Predeal, Turnu Roșu, Sfântul Gheorghe, Sighișoara, Sibiu, Deva și Craiova, Barbu Iscovescu a fost considerat de către istoricii de artă, împreună cu Carol Popp de Szathmári, unul din primii peisagiști români. În plus, datorită desenului intitulat Român plăeș din Banat pe care l-a realizat în peregrinările sale prin Banat, Iscovescu a fost identificat ca fiind primul pictor român care a înfățișat un țăran român.
  Toată literatura de specialitate care a avut ca subiect pe Barbu Iscovescu a menționat, punându-se oarecum la unison, că acesta ar fi pictat steagul Revoluției române de la 1848 și ar fi scris cuvintele slogan ale revoluției: Dreptate și Frăție. Din analiza scrierilor despre acest episod controversat, a rezultat concluzia că autorii biografiei pictorului s-au lansat în fel și fel de supoziții, toate lipsite de surse credibile, care fie că țin cont de afirmațiile predecesorilor, aducând date noi, fie sunt contradictorii sau absolut noi ca abordare. Concluzia care rezultă într-un mod fără echivoc, este că nu se știe dacă Iscovescu ar fi pictat primul steag tricolor românesc. De asemenea, există o unanimitate de păreri a biografilor vieții lui Iscovescu cum că acesta ar fi purtat steagul în data de 11 iunie 1848 când mulțimea a înconjurat palatul lui Bibescu Vodă, fără ca vreunul din ei să menționeze vreo sursă primară sau secundară care să afirme așa ceva. De aceeași incertitudine suferă și afirmațiile privind toate activitățile de revoluționar ale artistului precum și apartenența sa la societatea Frăția. Astfel de ipoteze, comentarii și presupuneri se regăsesc frecvent la autorii biografiei lui Barbu Iscovescu. În scrierile istoricilor de artă, istoricilor sau biografilor ale căror surse au stat la baza articolului, lipsește evidența documentară pe care s-au bazat astfel de afirmații.
  O dată cu declanșarea revoluției din 1848 din Țara Românească el nu a mai făcut portrete destinate unui cerc restrâns, ci unele care erau hărăzite popularizării conducătorilor eroici ai acesteia, adică în scop propagandistic. Aceste portrete au fost litografiate pentru a ajunge în mâinile tuturor. Principalul merit al operei sale a fost că a dezvoltat simțământul național al maselor prin sporirea numerică a sprijinitorilor revoluției. Lucrările pe care le-a făcut au fost deseori stângace la începuturi și ele s-au mărginit în reprezentarea bustului pe un fond negru. A realizat în perioada 1848 - 1854 portretele fruntașilor revoluției, remarcabile rămânând istoriei imaginea-izvod a lui Avram Iancu de la Vidra, Prefect aurar gen (1849) și cele ale lui Ioan Buteanu din Funtana Cornului, un duce al românilor (1848), a lui Simion Balintu, Aide de l'Armée et Percepteur, Hatzeg (1848) și a lui Petru Dobra, prefectu de la Zlatna.
  În 1853 s-a aflat alături de alți români la Bursa, și a murit în 1854 la Constantinopol, fiind înmormântat din dorința sa la cimitirul ortodox grec din Pera. Prin grija prietenilor săi Gheorghe Magheru și Alexandru Christofi, s-a ridicat la mormântul său un mausoleu din marmură, aici aducându-se și rămășițele pământești ale lui Ion Negulici și ale preotului Atanasie Luzin. 
Barbu Iscovescu s-a născut în data de 24 noiembrie 1816^[1][2][3] în familia lui Haim Iscovici,^[2] numit Zugravu, care locuia în vechea mahala a Oborului pe o uliță sărăcăcioasă în apropierea Căii Moșilor, pe atunci denumită Calea Târgului de Afară.^[3] Numele său dat la naștere a fost Iehuda, dar cu acest nume artistul nu a semnat niciodată vreo lucrare și de aceea numele de Iehuda nu a fost folosit nici de către critica de artă. De aceea a rămas cunoscut istoriei numele de Barbu Iscovescu și nu cel de Baruh Iehuda Iscovescu.^[4][1]
Despre copilăria, educația, perioada de formare artistică și studiile școlare ale lui Barbu Iscovescu nu se știe aproape nimic. Biografii săi au menționat, fără a aduce vreunul vreo sursă bibliografică bazată pe surse primare de documentare, că artistul ar fi beneficiat de o bursă acordată de banul Mihalache Ghica pentru a urma cursuri de artă la Viena. Singurele dovezi că Iscovescu a fost în Austria sunt desenele care au rămas istoriei cu peisajele realizate în împrejurimile Vienei, Linz-ului (Mathausen) și a zonei montane a regiunii Salzkammergut (Gmunden și Hallstadt).^[5]
În opinia lui Ionel Jianu, singurele documente certe care au rămas din perioada vieneză a artistului, sunt cele păstrate în mapa cu lucruri netrebuincioase care s-a găsit în anul 1901 la biblioteca vechii Academii Române.^[5] Din studierea acestora, au rezultat două concluzii:^[6] prima, că Iscovescu se ducea prin târguri și orășele de provincie pentru a-și căuta de lucru - în aceste localități reușea să vândă portretele pe care le făcea pe un preț de nimic; și a doua, că artistul a călătorit adesea prin localitățile din jurul Vienei realizând pentru el mai multe schițe de peisaje care au rămas în aceeași mapă a Academiei.^[6] Cea de a doua concluzie emisă de Jianu care este relevată de desenele cu peisaje care s-au păstrat până astăzi, face ca Barbu Iscovescu să fie, împreună cu Carol Popp de Szathmári, unul din primii peisagiști români.^[6] Toate deplasările provinciale din jurul Vienei aveau ca principal scop vânzarea de tablouri pentru a-și întregi bruma de bani necesari supraviețuirii în capitala imperiului.^[6]

Schiță pentru compoziție

Studiu
Barbu Iscovescu a efectuat mai multe călătorii la Viena, Paris sau reveniri în București, deplasări care au fost în opinia biografilor săi determinate fie din nevoia de a găsi plasamente pentru lucrările sale din domeniul picturii^[6] fie a fost după părerea altora, delegat ca agent de informații pentru legătura cu membrii diasporei revoluționare din străinătate. Prima ipoteză are susținere în mențiunile din corespondența ce s-a păstrat de la Nicolae Golescu care a spus că „... Iscovescu a luat hotărârea de a veni să petreacă iarna la București pentru a vedea dacă poate avea de lucru”.^[7] La Viena artistul i-a cunoscut pe „... toți valahii care au trecut pe aci și... fiecare i-a promis să se intereseze de el”^[7]. Acești valahi erau tinerii progresiști români, membri ai grupării Frăția, care au pus la cale revoluția din iunie 1848.^[6] Iscovescu s-ar fi alăturat grupării cu entuziasm și ca urmare în 1847 s-a reîntors în Țara Românească, după părerea lui Ionel Jianu, îmbarcându-se pe un vapor fluvial care făcea curse regulate pe Dunăre de la Viena la Turnu Severin.^[8] Din spusele acestuia, drumul cu vaporul era mai puțin costisitor decât cel cu diligența, care pe lângă că era scump, dura peste trei săptămâni de zile.^[8]
Nu există niciun document care să fi rămas istoriei și să ateste că Barbu Iscovescu ar fi fost membru al grupării Frăția.^[9] Această evidență poate fi argumentată prin faptul că gruparea fiind prin ea însăși o organizație secretă, ea nu ținea liste de membri și aceștia nu se cunoșteau între ei, decât strict cei care aveau legătură.^[9] Ionel Jianu a considerat că este de necontestat faptul că Iscovescu a fost membru al Frăției deoarece i s-ar fi încredințat sarcina de a picta steagul revoluționar cu deviza Dreptate - Frăție, steag pe care Iscovescu l-ar fi purtat el însuși în fruntea mulțimii care a împresurat palatul lui Bibescu în data de 11 iunie 1848.^[9] În cadrul Frăției, Barbu Iscovescu l-a cunoscut și pe Niță Magheru, cel care s-a urcat pe o scară din fața prăvăliei lui Dionisie de pe Lipscani și a citit Proclamația de la Islaz în data de 11 iunie 1848.^[9]
A participat activ la pregătirea și la desfășurarea Revoluției de la 1848 din Țara Românească.^[10] Barbu Iscovescu a îndeplinit mai multe misiuni pe care Nicolae Golescu i le-a trasat, acesta din urmă ocupând funcția de Ministrul al treburilor dinlăuntru (MAI în ziua de astăzi) în Guvernul Provizoriu al Țării Românești.^[10] Astfel, la sfârșitul lunii iunie 1848 s-a deplasat la ordinul acestuia la Focșani și în august 1848, tot la Focșani, cu sarcina de a decora sala teatrului din localitate în vederea realizării ulterioare a unui spectacol de gală.^[10] Din spusele lui Ionel Jianu, Iscovescu a împodobit scena cu transparențe luminoase pe care erau scrise cele 21 de articole ale constituției.^[10]

Ioan Buteanu

Simion Balint
Privirile fruntașilor revoluției din Țara Românească erau în acele vremuri ațintite spre acțiunile populației românești din Transilvania și asupra conducătorului lor Avram Iancu, mai ales după eșecul din Muntenia și a ocupației otomane care a urmat.^[11] Românii din sudul Carpaților nădăjduiau ca românii din Ardeal să se unească cu ungurii și ca urmare, trupele revoluționare să pătrundă în Valahia pentru a o elibera.^[11] Ion Frunzetti a emis o ipoteză cum că Iscovescu ar fi plecat în Ardeal având o misiune prin care împreună cu Niță Magheru să organizeze o legiune care să lupte împreună cu răsculații din Imperiul Habsburgic.^[11] Niță Magheru era un om de legătură pe care Nicolae Bălcescu l-a așteptat la Pancevo.^[12] Frunzetti a considerat că această misiune ar fi avut unele legături cu planul lui Bălcescu și împărtășit de către frații Golești în acest sens.^[11]
Exilat după prăbușirea revoluției, s-a refugiat la Brașov la mijlocul lui septembrie 1848, unde a continuat activitatea revoluționară.^[10] În Lista celor trecuți peste graniță el figurează cu numărul 43.^[13] La Brașov l-a cunoscut cu această ocazie pe Ion Negulici.^[10] În cursul iernii anului 1848, artistul a plecat în Țara Moților unde fruntașii revoluționari l-au folosit în repetate rânduri ca agent revoluționar.^[14] Din textele publicate de Constantin D. Aricescu a reieșit că în toamna anului 1848, Iscovescu ar fi primit la Brașov suma de opt galbeni pentru a-și cumpăra arme și pentru a face o deplasare la București.^[15] Tot Aricescu a amintit că Barbu Iscovescu era folosit ca agitator și propagandist revoluționar și de aceea el a fost exilat în lotul celor 69 de persoane după eșecul mișcării.^[16][17]
Stabilit pentru un timp la Semlin (1849), lângă Belgrad, Iscovescu a cunoscut pe unii revoluționari sârbi, Milivoi Petrovici comandantul artileriei sârbești și adjutant al generalului Knidjanin și maiorul Radovan Petrovici,^[18] și le-a executat portretele.^[19] În aceeași perioadă a realizat și portretul lui Dimitrie Bolintineanu (8 martie 1849) și a lui Kypra (1849).^[20] Apoi, Barbu Iscovescu a plecat în anul 1849 să studieze la Paris,^[20] unde i-au fost profesori pictorii Michel Martin Drolling și François-Édouard Picot.^[20][4] A vizitat muzeele pariziene și a făcut copii după lucrări realizate de mari maeștri^[20] ca Tițian, Rubens, Nicolas Poussin și Jean-Baptiste Greuze și, la îndemnul lui Nicolae Bălcescu,^[C] a copiat la Biblioteca națională, după gravuri de epocă, chipuri de voievozi români.^[20]
• 

  Gheorghe Ștefan
 
• 

  Constantin Șerban
 
• 

  Constantin Mavrocordat
În anul 1852, la sfârșitul verii, Iscovescu a plecat de la Paris spre Stambul.^[21][22] Din spusele biografilor, motivul principal ar fi fost starea financiară precară precum și recidiva bolii de care suferea de mai mutt timp și care era favorizată de condițiile mizere în care locuia.^[21][22] Există mențiuni documentare care afirmă că în momentul plecării din locuința din Piața Vendome chiria a rămas neplătită și achitarea a fost făcută din bunăvoința prietenilor lui.^[23] În drumul său spre Brussa, spun biografii,^[24][21] Iscovescu a trecut prin Lyon unde ar fi pictat peisajul Île Barbe în data de 5 august 1852, așa cum apare datată lucrarea.^[24][21] După alți autori, la sfârșitul aceluiași an, artistul a plecat din portul Marsilia spre Stambul, oprindu-se pentru scurt timp la Atena și probabil la Chios.^[23][21]
În 1853 s-a aflat alături de alți români la Bursa, și a murit în 1854 la Constantinopol, fiind înmormântat din dorința sa la cimitirul ortodox grec din Pera.^[25][26] Prin grija prietenilor săi Gheorghe Magheru și Christofi, s-a ridicat la mormântul său un mausoleu din marmură, aici aducându-se și rămășițele pământești ale lui Ion Negulici și ale preotului Atanasie Luzin.^[25][26]
Constantin D. Aricescu i-a numit pe aceștia „Câteștrei martiri ai libertății”. Poetul Dimitrie Bolintineanu a scris un epitaf pe mormântul lui Barbu Iscovescu:^[4]

Portret de femeie	Portret de femeie

Abia se naște-o floare în arborul de viață
Nefericitei țeri,
Și moartea cea fatală o scutură, o’ngheață,
Sub ale sale crude ș’amare sărutări,
Așa peri, departe, de patria-i iubită,
Pictorul esilat,
Cu anii sei cei tineri, cu fruntea înflorită
De vise grațioase, ce'n lacrimi s’au schimbat.

Acest epitaf a fost preferat unui altuia, scris de Eliade și care sună astfel:^[4]

Români, ce e viața ? Travaliu și putere...
Am viețuit, căci multe și piedici și nevoi,
Trecut-am cu sudoare, cu aspră neavere,
S’ajung la cultul artei, cu ea sunt între voi,
Cu ea sunt in Muzeuri, cu ea la Dumnezeu!  

În istoria picturii românești, Barbu Iscovescu împreună cu Constantin Daniel Rosenthal și Ion Negulici a alcătuit celebrul grup de pictori revoluționari de la 1848 care au fost promotorii artei în România.^[27] Până la ei, pictura românească se limitase, cu rare excepții, la realizarea de portrete convenționale care înfățișau figurile clientelei comanditare.^[27] Prin ei, s-a simțit o primenire a concepției despre artă în sensul atribuirii acesteia a rolului activ, educator și politic. Elocvent în acest sens este opinia lui Alexandru Golescu:



Apărătorii naționalității române în Transilvania 1848 - 1849

„... Muzica și arta desenului sunt îndeosebi potrivite să dezvolte simțământul național al mulțimilor... O muzică națională e vibrația sufletului unei națiuni, un tablou, o statuie națională este ca o pietrificare a unei mari gândiri naționale: poporul o prinde, pentru că ea are o formă care trece din generație în generație.^[28]”

—Scrisoarea lui Alexandru Golescu din decembrie 1846

La mijlocul secolului al XIX-lea, Principatele românești se aflau în faza de început al capitalismului și lupta pentru trezirea sentimentului național s-a constituit într-o trăsătură principală a realităților de atunci.^[29] Acest sentiment național s-a oglindit în opera acestui grup de pictori cu multă strălucire, așa cum s-a reflectat și în literatura epocii și în mișcarea de renaștere culturală.^[29] Prin creația lor și prin activitatea revoluționară la care aceștia au participat în mod activ și voluntar, Rosenthal, Negulici și Iscovescu s-au dovedit a fi exponenții unei noi concepții artistice prin care au dorit să răspândească prin opera lor, ideile revoluției pentru sprijinirea luptei poporului pentru libertate și independență.^[29]

În opera lui Barbu Iscovescu există după părerea istoricului Ionel Jianu două faze distincte: prima fază este cea a uceniciei pe care a parcurs-o în perioada anilor 1839 - 1848 și faza a doua, cea a făptuirilor desfășurată în ultima perioadă a vieții sale, în perioada 1848 - 1854.^[30] Prima fază a fost caracterizată de inexistența unei ideologii și a unui țel precis.^[30] În această perioadă, artistul a pictat la întâmplare în funcție de comenzile de pe care a avut parte. Din lipsa unor studii serioase, el a recurs la talentul său înnăscut pentru desen și nu a avut mijloacele financiare necesare pentru a-și asigura o pregătire de specialitate, fapt care transpare și în operele de mai târziu.^[30]

O dată cu declanșarea revoluției din 1848 din Țara Românească el nu a mai făcut portrete destinate unui cerc restrâns, ci unele care erau hărăzite popularizării conducătorilor eroici ai acesteia, adică în scop propagandistic.^[30] Aceste portrete au fost litografiate pentru a ajunge în mâinile tuturor.^[30] Principalul merit al operei sale a fost că a dezvoltat simțământul național al maselor prin sporirea numerică a sprijinitorilor revoluției.^[30] Lucrările pe care le-a făcut au fost deseori stângace la începuturi și ele s-au mărginit în reprezentarea bustului pe un fond negru.^[30]



Pavel Stamatovici



Necunoscut în uniformă

După înfrângerea revoluției pașoptiste din Principate, Barbu Iscovescu s-a refugiat în Ardeal la Brașov unde s-a împrietenit cu Ion Negulici și a stabilit împreună cu acesta realizarea unui album cu portretele principalilor conducători ai revoluției.^[31] Acest album urma să fie imprimat pentru a fi folosit ca material de propagandă. Negulici pictase la București portretele lui C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, C. Aricescu și Cezar Boliac și urma în opinia lui Ion Frunzetti să execute portretele altor revoluționari din Țara Românească.^[31] Barbu Iscovescu trebuia să înfățișeze chipurile căpeteniilor mișcării transilvănene și ca urmare în iarna anului 1848 a plecat în Țara Moților, acolo unde se aflau trupele lui Avram Iancu.^[11] Astfel, el a luat legătură cu fruntașii revoluției și i-a portretizat, remarcabile rămânând istoriei imaginea-izvod a lui Avram Iancu de la Vidra, Prefect aurar gen^[10][11][32] (1849) și cele ale lui Ioan Buteanu din Funtana Cornului, un duce al românilor (1848), a lui Simion Balintu, Aide de l'Armée et Percepteur, Hatzeg (1848) și a lui Petru Dobra, prefectu de la Zlatna (1848).^[11]

Pe drumul său prin Ardeal, Iscovescu a desenat mai multe peisaje de prin satele transilvănene Predeal, Turnu Roșu, Sfântul Gheorghe, Sighișoara, Sibiu și Deva.^[11] La Muzeul Brukenthal din Sibiu s-a păstrat o litografie care poartă numele de Apărătorii naționalității române în Transilvania 1848 - 1849 (în limba franceză: Les Defenseurs de la nationalite roumaine en Transilvanie, 1848 - 1849). Lucrarea a fost multiplicată și răspândită în tot perimetrul românesc. Ea cuprinde desenele lui Iscovescu împreună cu cinci portrete de prefecți: Ion Buteanu (sus, dreapta), Simion Balint (stânga jos), Petru Dobra (sus, dreapta), Nicolae Solomon (dreapta, jos) și Avram Iancu (în centru).^[33]

În cele patru colțuri ale chenarului imaginii apar portretele miniaturizate ale lui Vasile Turcu, Constantin Roman, Alexandru Bătrâneanu și Vasile Moldovan.^[33] Chenarul a fost reprezentat înflorat cu vrejuri frumos împletiți care lasă pe orizontală să se întrevadă șase desene care înfățișează peisaje din cele șase localități menționate mai sus (vezi capitolul Controverse, incertitudini - Apărătorii naționalității române în Transilvania).^[33] Efigia eroului transilvănean este de mici dimensiuni și prezintă mici modificări ale izvodului iconografic cunoscut în sensul că, personajul a fost desenat într-o poziție aproape similară cu portretul în ulei, diferența făcând-o poziția cotului sprijită pe țeava unui tun și pumnul stâng ține garda unei spade.^[33]

Începând din iarna anul 1847 și până în iunie 1848, Barbu Iscovescu a realizat o serie de portrete, în creion sau ulei, ale revoluționarilor Constantin D. Aricescu, Nicolae Golescu, Petre Mateescu, Niță Magheru și cel al Zincăi Golescu,^[34] mama fraților Golești: Nicolae, Ștefan, Radu și Alexandru.^[35]

• 

  Constantin Kypra
 
• 

  Petru Dobra
 
• 

  Gherasim Olărescu
 
• 

  Nicolae Solomon
 
• 

  Zinca Golescu
 
• 

  Dimitrie Bolintineanu
 
• 

  Adam Balint

În periplul parizian de după 1849, Iscovescu a realizat o serie de copii după tablouri de Rubens, Nicolas Poussin, Tizian, Jean-Baptiste Greuze, etc., precum și șapte studii după tematica antică făcute pe hârtie și creion roșu.^[36] Există la Muzeul Național de Artă al României și o serie de schițe cu tematică istorică datate în anul 1854.^[37] Astăzi, numărul de copii pe care Iscovescu le-a făcut la Paris după mari maeștri, este redus din cauza faptului că Ministerul Artelor a dispus, în anul 1931, răspândirea lor prin diferite licee din România „... nemaisocotindu-le vrednice să rămână în muzee”.^[22] Ionel Jianu a considerat că artistul a realizat astfel de copii nu numai pentru propria-i evoluție în domeniul picturii ci și pentru a răspândi morbul artelor în rândul poporului român.^[22] Probabil aceeași dorință l-ar fi împins pe Iscovescu cu privire la copiile pe care le-a făcut la gravurile pe care Nicolae Bălcescu le-a descoperit la Biblioteca Națională de la Paris.^[22] În aceste gravuri erau înfățișați domnitorii Matei Basarab (după Giovanni Paolo Bianchi)^[38], Mihai Viteazul (după Egidius Sadeler)^[38], Gheorghe Ștefan (după Gilles Edme Petit),^[38] Constantin Șerban (după Marco Boschini)^[38] și Constantin Mavrocordat.^[22] Scopul acestor copii de domnitori a fost în opinia lui Ionel Jianu un imbold pentru succesul revoluției din 1848. 

La mijlocul secolului al XIX-lea, principatele românești se găseau în faza de început a capitalismului și evenimentele petrecute în anul 1848 au reprezentat pentru români lupta pentru trezirea sentimentului național, sentiment care s-a constituit a fi una din caracteristicile esențiale ale realităților din acele vremuri.^[29] Acest fapt a fost oglindit strălucitor în operele pe care le-au înfăptuit pictorii revoluționari Barbu Iscovescu, Ion Negulici și Constantin Daniel Rosenthal, în literatura epocii precum și în întreaga mișcare culturală din țările române.^[29] S-a dovedit, odată cu trecerea timpului, că cei trei pictori au fost exponenții concepției despre artă în acea perioadă revoluționară.^[29] Ei au răspândit prin opera lor ideile revoluției sprijinind în același timp lupta pentru libertate și identitate națională.^[29]



Bărbat scriind la masă - cunoscut și sub numele de Portret de revoluționar - aflat astăzi la Muzeul Național de Artă al României



Nicolae Golescu

Asemănările dintre cei trei pictori revoluționari sunt de înțeles și foarte firești în sensul că toți au participat la mișcarea din 1848 și și-au definit opera conform cu ideile progresiste ale acesteia.^[29] Toți au fost animați de patriotism și s-au ridicat împotriva sistemului existent și toți și-au pus deasupra intereselor personale pe cele ale revoluției, fiind gata de orice jertfă, fiind cuprinși de o abnegație sublimă, fapt care a dat vieții lor un avânt romantic și un nimb de poezie.^[29]

Asupra lui Barbu Iscovescu s-a așternut cel mai necruțător uitarea, astfel el este considerat cel mai nedreptățit dintre cei trei, cu toate că se consideră, în același timp, că el ar fi fost ocupantul locului fruntaș al grupului.^[29] Fiind bolnav la Istanbul și având sentimentul că va muri în curând, el și-a exprimat ultima lui voință câtorva prieteni care s-au adunat lângă patul său.^[39] El a lăsat moștenire toate lucrările sale originale Muzeului Național din București.^[39] A durat trei ani până acestea au ajuns la București și încă șase ani până când o comisie a făcut inventarul și a luat o decizie cu privire la modul în care să folosească această colecție.^[39] Câteva picturi au fost acceptate pentru a fi expuse la Muzeul de Artă. Unele litografii și albume de artă au fost trimise la nou înființata Școală de Arte Plastice ca material documentar pentru elevi.^[39] A fost destul de ciudat că cea mai importantă parte a colecției sale care conținea portretele revoluționarilor din Transilvania a fost considerată mai puțin importantă. Toate lucrările au fost adunate și sigilate într-un portofoliu special și s-a dispus ca să nu fie expuse sau arătate elevilor.^[39] Etichetate ca „opere inutile”, aceste magistrale portrete au fost descoperite patruzeci și cinci de ani mai târziu și în cele din urmă și-au găsit locul pe care îl meritau la Muzeul Național de Artă.^[39]

Aproape întreaga operă rămasă moștenire din partea lui Iscovescu a fost aruncată, în trecut, într-un colț mizer al Bibliotecii Centrale a Statului, printre materialele deteriorate și date la o parte, într-o mapă pe care scria „lucruri netrebuitoare”.^[29] În anul 1901, Biblioteca Centrală a Statului a fost cedată Academiei Române.^[29] Cu această ocazie, o dată cu întocmirea inventarelor necesare materialelor preluate de către Academie, angajații au descoperit mapa lui Barbu Iscovescu și au găsit opera în integralitatea ei cu mențiunea „170 bucăți neimportante, 9 pe pânză din 11 presupuse a fi”.^[40] S-au găsit în mapă portretele lui Avram Iancu de la Vidra, Ioan Buteanu din Fîntîna Codrului, Simion Balint de la Roșia Abrudului, Adam Balint, Nicolae Solomon, Petru Dobra, Nicolae Golescu, Dimitrie Bolintineanu, Niță Magheru, eroii răscoalei moților de la 1848, revoluționari valahi, 17 peisaje și alte desene, 10 portrete ale revoluționarilor sârbi din Semlin precum și copii și însemnări de mare valoare artistică și istorică.^[40] Conform informațiilor pe care biograful Marin Nicolau le-a făcut, reiese faptul că Mapa lui Iscovescu, în anul 1901 - 1902 când Biblioteca Centrală le-a cedat Academiei, conținea un număr de 328 de lucrări.^[41]

În „Catalogul de tablouri și aquarele espuse în Pinecatoteca din București (1878)”, figurau următoarele lucrări ale lui Iscovescu, lăsate pinacotecii de artist:^[4]

• 3 picturi pe pânză: 1. Depunerea în mormânt (copie după Tițian), 2. Cruche cassée (copie după Greus), 3. Crist cu crucea (copie după Tițian)
• 16 schițe: 1. Ciuma (fragment din acest tablou după Poussin), 2. Madona Ambrosia (Școala italiană), 3. încoronarea Mariei de Medicis (copie după Rubens), 4. Ieșirea lui Ionatan din chit (copie) 5. Triumful Junonei (copie după Rubens), 6. Christ la ușa Vameșului (copie), 7. Binecuvântarea lui Iacob (id.), 8. Saturn (copie după Rubens), 9. O nimfă și satiri (copie după Tițian), 10. O sfântă familie (id.), 11. Peisaj (studiu), 12. Logodna Madonei cu Iosef (copie), 13 O Marină (copie), 14. O familie (copie după Rubens), 15. O familie (subiect mitologic, copie) și 16. O sfântă familie (copie după Rubens).

Pe lângă acestea, pictorul a lăsat Pinacotecii 1 studiu după natură și 7 studii după stilul antic executate pe hârtie și cu creion roșu. 

Portretul eroului revoluției transilvănene din 1848 - 1849 a rămas în memoria fiecărui român care a făcut o școală.^[42] Manualele de toate gradele ale învățământului gimnazial, liceal sau universitar au făcut cunoscută elevilor imaginea lui Avram Iancu începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi.^[42] Efigia cunoscutului erou transilvănean a căpătat o data cu trecerea secolelor o valoare emblematică care simbolizează în conștiința poporului român frumusețea sublimă a unei vieți care s-a oferit ofrandă pentru cauza libertății sociale și naționale, o viață care are valoare de blazon al avântului revoluționar de care a dat dovadă participanții la mișcarea de emancipare națională de la 1848.^[42] Imaginea conducătorilor revoluției își are originea în vechile izvoade iconografice pornite pe de o parte de la niște realități înfățișate cu procedee portretistice corespunzătoare și pe de altă parte acestea au fost înzestrate cu sensurile morale cu ajutorul cărora o națiune își structurează și își fortifică conștiința de sine.^[42]



Avram Iancu de la Vidra, Prefect aurar gen, 0.372 x 0.272 m, 1849 - Muzeul Național de Artă al României

Imaginile conducătorilor revoluției de la 1848 au fost tipărite și reproduse permanent din 1848 până astăzi începând cu tehnica litografierii și mai apoi au fost reluate în opere cu sensuri apologetice și epice de către mulți artiști plastici, sculptori sau pictori.^[31] Toate operele realizate de-a lungul anilor, au avut la bază o observație portretistică meticuloasă și o osteneală stăruitoare pentru descoperirea de sub elementele vestimentare sau cele de asemănare fizică, a realității umane ieșite din comun pe care doar un artist pregătit și adevărat putea să le cuprindă în aceeași operă și doar într-un moment de maximă inspirație.^[31] Izvodul singular al efigiei arhicunoscute a lui Avram Iancu transpare în toate imaginile realizate de către diverși artiști prin regăsirea elementelor de bază: capul ușor înclinat spre dreapta, amplasarea eroului în spațiu, la trei sferturi spre dreapta, privirea ațintită în depărtare, amplasarea unghiului de vedere asupra personajului, din perspectiva pictorului, este așezată la aceeași înălțime cu modelul, fapt care îngăduie un dialog permisiv între privitor și modelul portretizat, ceea ce permite un paralelism bazat pe un cadru imanent al vieții fiecăruia și nu ca spațiu subordonat celui terestru, așa cum sunt înfățișați de obicei eroii.^[31]

Portretul lui Avram Iancu aflat astăzi la Galeria Muzeului Național de Artă al României este de mici dimensiuni, 0.372 x 0.272 metri, și a fost realizat de Barbu Iscovescu în anul 1849.^[31] Eroul este înfățișat cu o căciulă brumărie cu fundul teșit și cu un vârf care se remarcă spre partea dreaptă.^[33] El poartă o haină grea, îmblănită, de culoare alb-verzuie, care are figurați în stil decorativ zece nasturi mari pe cele două părți ale ei.^[33] O mulțime de alți nasturi mici, cu rol funcțional, se pot vedea pe mesada hainei care este desfăcută pentru a se putea vedea pântecele și pieptul.^[33] Gulerul cămășii este larg răsfrânt cu lavalieră neagră, ea fiind înnodată în stil romantic spre partea stângă.^[33] Personajul poartă un chimir lat, un fel de șerpar din piele ce are patru catarame și buzunare dispuse în patru etaje, totul fiind înconjurat cu împletituri ornamentale negre pe fond castaniu, albastre sau portocalii.^[33] La brâu se văd înfipte două pistoale de mari dimensiuni.^[33] Accentele de lumină apar pe figura eroului din partea dreaptă, de sus, din restul imaginii profilându-se cu predilecție gulerul răsfrânt, care este singura pată albă a tabloului, și patul pistolului din stânga corpului de deasupra șerparului care a fost pictat cu reflexe metalice.^[33] Reflexele nasturilor nu au justificări de natură figurativă, astfel, ele fiind dispuse pe stânga, altele pe dreapta, mai jos sau mai sus, ca și când nu ar exista o unitate a surselor de lumină pentru întreaga compoziție.^[43] Transpare o grijă a pictorului pentru sugerarea densității materialelor precum și al aspectului lor tactil.^[43]

Imaginea eroului are o picturalitate desăvârșită, argumente în acest sens stând accentele puse cu mare știință în dreapta aretei nazale, pe nară, pe pometul drept sau pe buze.^[43] Fondul tabloului are o cromatică convențională, negru-verzuie, ea neavând vreo indicație figurală, excelează prin dozarea luminii în chip savant de la umbra umărului drept spre o nuanță apropiată de intesitatea hainei.^[43] Aceast artificiu plastic a obligat pictorul să închidă umărul stâng pentru a obține efectul detașării lui prin tehnica ecranelor.^[43] Volumetria personajului a fost foarte criticată, dar ea a reușit să dea o autoritate fizică a eroului care nu a transformat portretul într-un exercițiu de natură mortuară.^[43] Se poate constata realizarea unei îmbătrâniri a fizionomiei, Avram Iancu avea pe atunci doar 25 de ani, el apărând mai matur decât era în realitate și imaginea realizată prezintă un portret al unei persoane active și cu o psihologie de vizionar.^[43]

De notorietatea este eroarea istorică făcută în anul 1951 de către critica de artă, care a identificat în mod greșit că cele două portrete realizate de Mișu Popp haiducului Radu Anghel din Argeș l-ar reprezenta pe Avram Iancu.^[43] Privind cele două portrete se poate vedea că asemănarea cu izvodul eroului se regăsește doar în schema atitudinală și recuzită, la care se mai adaugă, într-adevăr, o asemănare fizică confuză, care este contrazisă de ostentația declamatorie.^[43]

• 

  Haiducul Radu Anghel - de Mișu Popp
  Muzeul de Artă din Timișoara^[44]
 
• 

  Haiducul Radu Anghel - de Mișu Popp
  Muzeul Brukenthal
 
• 

  Portretul lui Avram Iancu - de Mișu Popp
  Muzeul de Artă din Brașov
 
• 

  Avram Iancu în mijlocul moților - de Ion Costande
 
• 

  Avram Iancu - de Ion Costande

După cum se știe, Mișu Popp, care a luptat în rândurile legiunii românești din Ardeal, a făcut și portretul lui Avram Iancu.^[43] Este ușor de realizat că artistul nu a executat tabloul după natură, ci din memorie.^[43] Personajul are trăsături idealizate convențional și fizionomia este trasă spre un anume tip de frumusețe masculină de un gust care se apropie mai degrabă de cel militar și urban.^[45] Poate fi observat, că tipologia umană înfățișată a fost denaturată prin comparație cu cea redată de Iscovescu.^[45] Mișu Popp nu a reușit să dea portretului întreaga complexitate necesară unui astfel de erou.^[45] Reprezentat tot pe trei sferturi dreapta, în contraposo, având corpul întors în direcția opusă axei capului, el are echipament militar cu brandemburguri și favoriți.^[45] El nu oferă o identitate cu care s-a obișnuit poporul român a-l identifica pe marele erou. Chiar și culoarea ochilor pictați de Mișu Popp nu este aceeași cu cea folosită de Barbu Iscovescu.^[45]

Imaginea creată de Mișu Popp aduce oarecum cu cea care a fost popularizată într-o litografie de Ion Costande^[46] (1819 - 1879): aceleași mustăți orizontale peste un obraz foarte lat, aceiași favoriți, aceeași uniformă de sorginte austriacă sau ungurească.^[45] În plus, în portretul lui Costandi, Avram Iancu a fost înfățișat călare pe un cal de paradă care are șabrac aurit sub șa și un căpăstru bătut cu ținte, el având o atitudine tipică de manej.^[45] Calul moțesc al lui Avram Iancu numit Brutus în mod sigur nu avea cum să fie așa. Totuși, se poate identifica gestul eroului de îmbărbătare cu sabia scoasă a trupelor de țărani ce pot fi văzuți îndărătul lui cu tobe, puști și lănci și steaguri tricolore.^[45]

Ca o concluzie indubitabilă rezultată din curgerea timpului, portretul-izvod care a supraviețuit în memoria poporului român este cel realizat de Barbu Iscovescu. 

Barbu Iscovescu a decedat în data de 24 octombrie 1854 la Constantinopol. Informația este certă și susținută de toți biografii fără ca aceștia să indice vreo sursă credibilă de informare. De asemenea, în niciuna din biografiile care stau la baza acestui articol nu se menționează ce boală a avut artistul, ci doar faptul că Iscovescu ar fi avut o recidivă la Paris din cauza condițiilor mizere în care locuia^[21] (Grigorescu) sau din cauza sărăciei și lipsurilor fără a indica vreo boală^[22] (Jianu) și (Nicolau)^[79]. Mai mult, Grigorescu a pomenit situația în care Theodor Aman l-ar fi găsit pe pictor la ultima vizită pe care a făcut-o la Constantinopol. Aman l-ar fi găsit pe Iscovescu sfârșit cu ochii arși, aducând ca argument autoportretul pe care și l-a făcut Barbu în capitala imperiului, unde acesta apare pictat în mod dramatic.^[25]



Cazarma lui David Pașa

În luna iulie 1854, Theodor Aman l-a vizitat pe Iscovescu la Constantinopol. Informația nu este susținută de surse și a fost afirmată de Ionel Jianu și Dan Grigorescu.^[26][25] Marin Nicolau nu a făcut nicio remarcă asupra momentului decesului artistului și nici de vizita lui Aman în capitala imperiului.^[26] În continuare, Ionel Jianu a afirmat fără echivoc și fără referințe documentare că Iscovescu i-ar fi încredințat toate lucrările pe care le avea lui Aman cu scopul trimiterii acestora în Țara Românească.^[26] Toate lucrările ar fi fost încărcate în niște lăzi pentru transport.^[26] Lăzile conțineau din spusele lui Jianu: celebrele (?) tablouri făcute la Paris, portretele revoluționarilor din Ardeal, schițele făcute la Semlin și peisaje din pribegie.^[26] După descrierea acestei donații, Jianu a explicat motivația lui Iscovescu, motivație care era de natură testamentară orală care cuprindea sentimente patriotice și exaltări revoluționare.^[26]

Dan Grigorescu în mod diferit de Jianu a menționat faptul că Aman ar fi venit la Constantinopol în luna iulie 1854 pentru a prezenta sultanului pictura pe care a realizat-o cu tematică militară intitulată Bătălia de la Oltenița.^[80] Cu această ocazie l-ar fi vizitat pe Iscovescu care i-a dat toate lucrările sale, fără a indica modul de ambalare al lor.^[25] După plecarea lui Aman, Iscovescu era internat la un spital (?), la ora 5 seara (?), și acolo i-ar fi chemat pe prietenii săi din exil Gheorghe Magheru, Alexandru Christofi, Constantin Polyron, Nicolae Pleșoianu, Vasile Mălinescu și pe funcționarul consulatului francez Arthur Braligot de Beyne.^[25] Trăindu-și ultimele clipe, Iscovescu i-a dictat francezului testamentul și ultimele dorințe.^[25] Astfel, Muzeului Național de Artă al României i-a lăsat întreaga sa operă precum și lucrările pe care acesta le-a cumpărat și făceau parte din propria colecție de artă.^[25] Toate cărțile pe care le avea le-a lăsat Colegiului Sfântul Sava.^[81][25] Hainele și mobila le-a lăsat prin testament ca să fie împărțite emigranților săraci din Turcia. Dan Grigorescu a indicat o sursă bibliografică care ar susține afirmațiile pe care le-a făcut la acest episod biografic, și anume lucrarea lui T.G. Bulat^[81] publicată în anul 1965.^[25] Această referință a fost pusă de Grigorescu la afirmația referitoare la cărțile pe care artistul le-a donat Colegiului Sfâtul Sava, astfel încât, existând în continuare și afirmația privind hainele și mobila pentru săraci, pare că sursa nu ar acoperi-o și pe aceasta. Implicit se deduce că nici afirmațiile referitoare la spitalizare și la detaliile testamentare precedente nu ar fi acoperite de sursa indicată. Cum, până în acest moment, redactarea acestui articol a fost afectată de lipsa acestei surse indicată de Grigorescu, se poate considera că afirmațiile biografului suferă de ambiguitate.

Ca urmare a indicației pe care toți biografii o menționează privitor la certitudinea ridicării unui monument pe mormântul artistului, nimeni nu a specificat dacă monumentul mai există și în ziua de astăzi sau până în ce an a existat și nici dacă informația certificată de către toți cu privire la ziua decesului are ca sursă tocmai acest monument. 

Barbu Iscovescu

• 1826: Carlo Collodi, scriitor italian, creatorul lui Pinocchio (d. 1890)
• 1848: Lilli Lehmann, soprană germană (d. 1929)
• 1849: Frances Eliza Burnett, autor britanic-american (d. 1924)
• 1858: Marie Bashkirtseff, pictor rus, scriitor și filozof (d. 1884)
• 1864: Henri de Toulouse-Lautrec, pictor francez (d. 1901)
• 1868: Scott Joplin, pianist american (d. 1917)
• 1870: Vittorio Emanuele, Conte de Torino (d. 1946)
• 1876: Hideyo Noguchi, medic bacteriolog japonez (d. 1928)
• 1877: Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei, verișor primar al Țarului Nicolae al II-lea (d. 1943)
• 1887: Erich von Manstein, general german (d. 1973)
• 1891: Maria Pawlikowska-Jasnorzewska, poetă și autoare dramatică poloneză (d. 1945)
• 1906: Alfred Kittner, poet german (d. 1991)
• 1911: Erik Bergman, compozitor finlandez (d. 2006)
• 1912: Francis Durbridge, scriitor britanic (d. 1998)
• 1912: Victor Iliu, regizor și actor român de film (d. 1968)
• 1913: Geraldine Fitzgerald, actriță americană de origine irlandeză (d. 2005)
• 1914: Agostino Casaroli, cardinal italian (d. 1998)
• 1914: Lynn Chadwick, sculptor britanic (d.2003)
• 1916: Forrest J. Ackerman, editor american (d. 2008)
• 1925: Simon van der Meer, fizician olandez (d. 2011)
• 1926: Tsung-Dao Lee, fizician chinez, laureat Nobel
• 1934: Alfred Schnittke, compozitor rus (d. 1998)
• 1938: Oscar Robertson, baschetbalist american
• 1941: Emil Hossu (n. 24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului, județul interbelic Sibiu - d. 25 ianuarie 2012, București) a fost un actor român de teatru și film. Emil Hossu a spus într-un interviu: Sunt maramureșean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în București de foarte multă vreme.^[1]
  După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat de la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de un an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors în România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate.
  În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.
  Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la ATF abia din a treia încercare. A fost credincios al Bisericii Române Unite cu Roma și membru în Asociația Foștilor Deținuți Politici.^[2]
  A fost căsătorit cu actrița Catrinel Dumitrescu. Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. Ulterior a devenit actor la Teatrul Nottara din București. A avut prestații remarcabile în filme cunoscute cum ar fi Secretul lui Bachus (1984) și Sosesc păsările călătoare (1984).
  Actorul Emil Hossu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București” A murit în seara zilei de 25 ianuarie 2012, chiar cu câteva minute înainte de începerea spectacolului „Aniversarea”, în timpul repetiției generale, pe scena teatrului Nottara. Cauza decesului a fost infarctul miocardic. Ultimele cuvinte ale actorului au fost: Te iubesc, Catrinel. Filmografie: 
• Ciuta (1970) - ca dr. Micu
• Cîntecele mării (1971) - Pavel
• Toamna bobocilor (1975) - medicul Ovidiu Ghiculescu
• Accident (1977) - lt. Nistor
• Iarna bobocilor (1977) - medicul Ovidiu Ghiculescu
• Pentru patrie (1978) - sergentul Ion Ciucă
• La răscrucea marilor furtuni (1980)
• Cucerirea Angliei (1982)
• Secretul lui Bachus (1984) - ziaristul Victor Mirea - zis Balaurul
• Zbor periculos (1984)
• Vară sentimentală (1986)
• Secretul lui Nemesis (1987) - ziaristul Victor Mirea - zis Balaurul
• Totul se plătește (1987)
• Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• Punctul zero (1996)
• Fetele Marinarului (2009)- Juan
• Chiquititas (2007)
• Une mère comme on n'en fait plus (1997)
• Straniul paradis (1995)
• Cel mai iubit dintre pamânteni (1993)
• Liceenii în alertă (1993)
• Balanța (1992)
• Harababura (1990)
• Un Studio în căutarea unei vedete (1988)
• Să-ți vorbesc despre mine (1987)
• Cale liberă (1986)
• Noi, cei din linia întâi (1985) - Soldatul Munteanu
• Eroii n-au vârstă (1984)
• Sosesc păsările călătoare (1984)
• Convoiul (1981)
• Iată femeia pe care o iubesc (1981)
• Bună seara, Irina (1980)
• Jachetele galbene (1979) - Valeriu, regizorul filmului
• Avaria (1978) - Duca, proiectant
• Muntele alb (1978) - Mihai Preda, inginer geolog
• Totul pentru fotbal (1978) - Dobre, fotbalist
• Regăsirea (1977) - Dinu
• Aventurile lui Babușcă (1973) - Locotenent Marinică
• Decolarea (1971) - Paul Bentu, pilot Aviasan
• Simpaticul domn R (1969) - Mihai, ofițer de Securitate
• La datorie (1968)
• Cerul începe la etajul III (1967) - Tony, subofițer german
• 1941: Pete Best, primul baterist al trupei The Beatles
• 1941: Gary Boyle, chitarist britanic
• 1954: Emir Kusturica, regizor de film iugoslav
• 1975: Aurelian Mihai (n. 4 noiembrie 1975, Fetești, Ialomița) este un deputat român,^[1] membru al Parlamentului României, ales în Camera Deputaților din România în legislatura 2012-2016.^[2]
  A efectuat studiile liceale în Constanța, apoi a urmat perioada studenției în București, iar în 2001 a emigrat în Spania, la Madrid.
  La alegerile din decembrie 2012, a câștigat Colegiul 1, circumscripția 43, din Diaspora, pe listele PPDD, devenind deputat în Parlamentul României, unic reprezentant în Camera Deputaților al cetățenilor români, din Cipru până în Islanda. Ulterior, din mai 2013, a devenit deputat neafiliat.
• 1976: Paul Ilea (născut Paul Sergiu Ilea Ferenț; n. 24 noiembrie 1976, Cluj-Napoca) este un muzician și producător român care compune și interpretează muzică electronică.
  Și-a început cariera compunând și cântând la claviaturi și percuții în cadrul trupei electro-acustice Sensor și, ulterior, și-a dezvoltat aria preocupărilor muzicale compunând, producând și interpretând muzică pentru film, teatru și spectacole de dans contemporan.
  Paul este câștigător al MTV Romanian Video Music Award (Best Video, 2005), câștigătorul premiului Romanian Music Awards (Best Sound, 2009^[1]), câștigătorul premiului Uniunii Cineaștilor din România (Cea Mai Bună Coloană Sonoră, 2015^[2]); de asemenea este nominalizat la Premiului Gopo pentru Cea Mai Bună Muzică Originală la categoria lung-metraj, 2013^[3]) nominalizat la premiul Asociației Artiștilor Independenți (Association of Independent Artists) pentru Cel Mai Bun Artist Independent la categoria Muzică Electronica, 2013) și este cunoscut ca lider al grupului românesc de muzică electronică Sensor, în cadrul căreia a lansat 3 albume. Cariera sa include mai mult de 15 ani de spectacole live, împărțind scena cu diverși artiști de talie internațională (Sir Yehudi Menuhin, The Prodigy, Faithless, Busta Rhymes, Korn, Kylie Minogue, Kelly Rowland, Bob Sinclair, Inna). Activitatea lui Paul și proiectele la care a luat parte includ crearea de coloane sonore pentru spectacole de dans contemporan, în colaborare cu coregraful Gigi Căciuleanu^[4] sau producții muzicale pentru artiști pop precum Coolio sau Haddaway. Din 2014, Paul Ilea este producătorul muzical și lider al trupei live^[5] pentru unele dintre cele mai populare emisiuni TV românești, găzduite de postul de televiziune PRO TV, precum Vocea Romaniei sau Romanii Au Talent. 

  Paul Ilea

  Paul Ilea (2018)

  * 1977: Ioan Silviu Suciu (n. 24 noiembrie 1977, Sibiu) este un fost gimnast român, laureat cu bronz la Atena 2004 și cvadruplu campion european. Acum este antrenorul al lotului național de gimnastică artistică masculină.
• 1980: Bobi Gheorghiță Verdeș (n. 24 noiembrie 1980,^[1] Drobeta-Turnu Severin, România) este un fotbalist român retras din activitate și devenit antrenor.
  * 1984: Lavinia Pârva (n. 24 noiembrie 1984, Timișoara) este o cântăreață și manechină română. A făcut parte din trupa Spicy, iar după ce trupa s-a destrămat și-a urmat cariera solo. A câștigat titlurile Miss Timișoara în 2000 și Miss Litoral în 2001, după care a semnat contracte cu câteva case de modă majore din România.^[1]
  Din 2013 ea este într-o relație cu Ștefan Bănică Jr. 

  Lavinia Pârva

Decese

Georges Clemenceau, prim-ministru al Franței

• 1518: Vannozza dei Cattanei, amanta cardinalului Rodrigo Borgia, viitorul Papă Alexandru al VI-lea (n. 1442)
• 1715: Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp, regină consort a Suediei (n. 1636)
• 1724: Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen (n. 1672)
• 1741: Ulrica Eleonora a Suediei, regină a Suediei (n. 1688)
• 1785: Frederica de Württemberg (n. 1765)
• 1848: William Lamb, Viconte de Melbourne, prim ministru al Marii Britanii (n. 1779)
• 1916: Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau, Mare Ducesă de Luxemburg (n. 1833)
• 
  
• 1920: Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București, Țara Românească – d. 24 noiembrie 1920 București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandr, Mihai Eminescu  și Ion Luca Caragiale.
  Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.
  Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române. Familia poetului din partea tatălui a emigrat în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. Având origini slave de la sud de Dunăre, sârbi, bulgari^[13] sau aromâni^[14], membrii familiei susțineau că au origini de revoluționari sârbi din Macedonia, ocupată de Imperiul Otoman.^[14] Dimitrie, bunicul poetului, și fratele acestuia Pavel au participat la Revoluția din 1821, susținând Eteria împotriva regimului fanariot. Dimitrie și Pavel au făcut parte, alături de Eterie, din complotul împotriva lui Tudor Vladimirescu.^[15] Din anul 1830, în timpul guvernării ruse, fraților Macedonski li s-a recunoscut statutul de aristocrați valahi^[16] și au primit ranguri militare în armata țării. Dimitrie se căsătorește cu Zoe, fiica unui ofițer rus sau polonez, iar fiul lor Alexandru, tatăl poetului, după o educație militară în Imperiul Rus, urcă pe scara ierarhică militară până la funcția de Ministru de Război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după Unirea Principatelor Române.^[17] În timpul studiilor din Rusia, tatăl poetului, pentru a câștiga respectul colegilor, își croiește „un arbore genealogic gigantic”, declarându-se descendent din familia Biberstein-Rogala, care domnise în Lituania.^[14] Datorită slujbei tatălui, familia poetului se muta des.
  Mama poetului, Maria Fisența (Vâcenț sau Vicența), provenea dintr-o familie de boieri din Oltenia,^[18] a fost fiica lui Emanuel Fisența, posesorul unei averi mari, și a Ecaterinei Urdăreanu-Brăiloiu, fiica mai puțin avută a unei familii din vechea boierime. Tatăl Mariei a murit la scurt timp după nașterea acesteia, iar mama sa s-a recăsătorit cu pitarul Dimitrie Pîrîianu, la 12 februarie 1848.^[19]
  Memoriile scrise de mama poetului sunt „pagini vrednice de a fi cunoscute atât printr-un adevărat dar de a povesti, plin de umor și culoare, cât și prin mărturia acelui acelui patetism în care gustul romantic se amestecă cu un fel de natural de a fi, prevestind pe al poetului.”^[19]
  Alexandru A. Macedonski s-a născut la București, fiind cel de-al treilea copil al familiei.
  Sora sa cea mare Ecaterina, căsătorită cu un Ghica și mai apoi cu Leboef, publică versuri în limba franceză în Literatorul. Fratele mai mare maiorul Dimitrie Macedonski a fost veteran războiului din 1877, iar fratele mai mic Vladimir, avocat în București, publică și el schițe și nuvele în Literatorul.^[19]
  Până la vârsta de șase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate de o „nervozitate extremă, expus la un soi de absențe de conștiință momentane”.^[20] În anul 1862 familia îl trimite la școală în Oltenia, petrecându-și astfel mare parte din copilărie la moșia de la Amaradia.^[21] Nostalgia copilăriei și a peisajelor de la Amaradia se regăsesc mai târziu în ciclul poemelor amărăzene.^[21]

  Cînd mergi spre munți dinspre Craiova, urcând pe apa Amărezei,

  De la Murgaș în Adâncata și la Vocna-n Pometești

  Junincele-așteptând gonacii mugesc la gardurile-ogrăzei,

  Și-n lunca dintre două dealuri, din Gura-Ploești în Goiești...

  Școala o urmează la Colegiul Național Carol I din Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1867.^[22]
  În anul 1865 scrie poezia Plânsul amantei, inclusă, mai târziu, în volumul Prima verba însoțită de o notă: Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o țin drept bună și că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani și, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o făr a o corege^[23].
  Tatăl poetului a murit la 24 septembrie 1869, iar mama poetului va susține că acesta a fost otrăvit de oponenții săi politici,^[24] iar această ipoteză este susținută, mai târziu, necontenit de către poet în ziarele sale.^[19]
  După moartea tatălui scrie poezia La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski, inclusă în volumul Prima verba, datată în manuscris: Viena, 1870.
  La 29 noiembrie 1869 directorul liceului din Craiova, G. M. Furtunescu, îi eliberează Certificatu scolasticul prin quare se ncredentiedia, quo scolariu lu Alessandru Macedonschi a terminat anul școlar 1867-68, Clasa a IV-a a Liceului/Gimnasiului Mare din Craiova, la obiectele: Purtare (bună), Limba română și latină (binișoară), limba elenă (binișor), Istorie și Geografie (bine), matern, (binișor), naturale (repetând examenul, binișor), franceză (bine), religie (binișor), desen (binișor). După ce i se eliberează pașaportul pentru statele Europei, pe termen de 3 ani de zile la studie, având: statură înaltă, păr-sprâncene, castanii, ochi negri, fruntea potrivită, nasul-gura-bărbia-obrazul=potrivite, fața smeadă, semne deosebite — nu are, Macedonski părăsește România în 1870, călătorind prin Imperiul Austro-Ungar, vizitând Viena, iar apoi Elveția și posibil alte țări. Se vehiculează că în timpul acestei călătorii l-ar fi cunoscut pe Mihai Eminescu, la acea dată student la Viena.^[25] Scopul călătoriei lui Macedonski a fost acela de a se pregăti pentru admiterea la Universitatea București, dar el a petrecut tot acest timp într-un mod boem cu numeroase petreceri și escapade romantice.^[26] Publică prima poezie Dorința poetului în Telegraful român din Sibiu. În acest an a început perfecționarea propriului stil poetic, influențat profund de romantism și de către predecesorii săi Dimitrie Bolintineanu și Ion Heliade Rădulescu.^[25][27]
  

  Prima pagină a volumului Prima verba, 1872
  Anul următor vizitează Pisa, Florența, Veneția^[28], unde, după spusele poetului, ar fi urmat anumite cursuri, în special la Universitatea din Pisa, dar acest fapt nu a fost confirmat de istoria literară.^[29]. În Italia, mărturisește poetul în jurnalul său, s-ar fi confruntat cu probleme financiare și probleme de sănătate.^[30]
  Se întoarce la București, unde este admis la Facultatea de Litere, dar nu frecventează cursurile cu regularitate.^[31] Debutează cu volumul de versuri Prima Verba în anul 1872, iar apoi vizitează, din nou, Italia.^[32]
  După publicarea la 23 mai 1873, a poemei antidinastice 10 mai (Sunt opt ani de suferință care astăzi s-a-mplinit), în Telegraful român, împotriva regelui Carol I, motiv de temere pentru mama sa, Maria Macedonski, de a-l expedia precipitat în străinătate, prin Giurgiu, cu vaporul „Tagetof”, în Austria (la Viena și Gleichenberg) și Italia (la Napoli), pentru a-l feri de eventuale consecințe derivate din acuzația de laese majestatis.^[33] În această călătorie îl cunoaște pe compozitorul francez Jules Combarieu, cu care va întreține o corespondență sporadică în deceniile ce urmează.^[34]
  Devenind pasionat de jurnalismul politic și de politică devine membru al Partidului Liberal și editează ziarul Oltul între anii 1873 și 1875, unde publică articole pro-liberale, traduceri din Pierre-Jean de Béranger, Hector de Charlieu și Alphonse de Lamartine, scurte povestiri și primele impresii de călătorie.^[35]
  La vârsta de 22 de ani scrie prima sa piesă de teatru Gemenii.^[36]
  La 23 iunie 1874, Ion Luca Caragiale îl ridiculizează în revista Ghimpele, în urma unor afirmații ale lui Macedonski că ar avea origini lituaniene, și-l transformă în personajul A.a.msky, a cărui moarte survine în urma extenuării cauzate de contribuția majoră la dezvoltarea politicii naționale.^[37] Acesta este primul episod din șirul lung de polemici între cei doi. La 24 martie 1875, Macedonski a fost arestat la Craiova, fiind acuzat de defăimare^[38] și incitare la rebeliune^[39] împotriva Partidului Conservator și a prim ministrului Lascăr Catargiu, fiind închis pentru trei luni, la închisoarea Văcărești din București, dar a fost eliberat în urma campaniei liberale, fiind apărat de către celebrul avocat liberal Nicolae Fleva, cu care a împărțit celula. Macedonski a apărut în fața Curții de Jurați a Tribunalului Ilfov la data de 7 iunie și a fost pus în libertate,^[40] iar populația din București a ieșit pe străzi să celebreze sentința.^[41]
  Între 25 martie și 30 iunie 1876 este redactor la Stindardul, ziar politic, literar, comercial și științific, al cărui director era Pantazi Ghica, iar în funcția de redactor l-a urmat Bonifaciu Florescu. În paginile cotidianului va publica, printre altele, traduceri din Lamartine, nuvela Cârjaliul și piesa de teatru Gemenii.
  În același an, după dezamăgirea de a nu fi inclus pe listele candidațiilor liberali pentru alegerile generale din anul anterior^[42], Macedonski și-a început cariera în administrație, după numirea lui Ion Emanuel Florescu în funcția de prim ministru și accederea Partidului Național Liberal la guvernare. El fost numit director și prefect interimar al regiunii Bugeac, la Bolgrad. În acest timp, publică traducerea poemului epic Parisina, scris de Lordul Byron, în anul 1816 ^[43] și a finalizat Ithalo și Calul arabului.^[44]
  La 8 martie 1878 ține o prelegere la Ateneul Român Asupra mișcării literare din ultimii zece ani^[45], iar printre altele afirmă:

  „Pe lângă aceste tinere și suave talente a căror activitate literară a dat, în acești din urmă zece ani roade multiple, nu trebuie să uităm nici pe Iacob Negruzzi poet și satiric eminent; nici pe Eminescu, ce, între felurite poezii, a înavuțit literatura, cu „Epigonii”... poezie ce va rămâne.^[46]”

  Funcția sa de prefect interimar a luat sfârșit, la 19 septembrie 1876, după ce s-a împotrivit voinței primului ministru Ion Brătianu „de a închide ochii” și a „făcut pe legalul”, ascultând ordinele ministrului de interne George D. Vernescu, nepermițând intrarea trupelor voluntarilor ruși pe teritoriul țării, în drumul lor spre Principatul Serbiei.^[20]
  

  Alexandru Macedonski în 1878
  În anul 1877 colaborează la ziarul Timpul, cotidian al Partidului Conservator, cu versuri: Odă închinată armatei române și o traducere din Gottfried August Bürger, înainte ca Mihai Eminescu, la propunerea lui Titu Maiorescu, să devină redactor al acestui periodic în octombrie 1877. Colaborări intermitente în revista Familia, cu traduceri din Pușkin, Lamartine, Petőfi.
  În aprilie 1877 editează ziarul Vestea, „întâiul ziar vândut cu cinci centime în București”, ziar de opoziție în care publică articole împotriva lui C.A. Rosetti și a „viziratului” politic al lui I.C. Brătianu^[47]. Scoate ziarele cu conținut patriotic, dar lipsite de succes: Dunărea, Fulgerul, iar în anul 1880 Tarara"^[48], în care publică articole împotriva liberalilor și a casei regale.
  La 14 iunie 1877 este numit de C. A. Rosetti în postul de controlor financiar al județului Putna. Primește știrea cu mari sarcasme: denumind-o „incalificabilă”, enumerându-și meritele de combatant liberal, refuză „nostima funcțiune”. Apoi, la 14 octombrie îi solicită lui Mihail Kogălniceanu postul de atașat de legație, evidențiind faptul că este cunoscător al limbilor franceză, germană și italiană, dar este numit la 13 noiembrie director de prefectură al plășii Silistra Nouă, cu reședința la Cernavodă. În acestă perioadă face excursii arheologice, impresionat îndeosebi de locul denumit Hinovul, care-i inspiră versuri libere, care sunt printre primele în poezia europeană. Își încetează funcția prin desființarea județului Silistra la 9 aprilie 1879.
  La 12 aprilie 1879 este numit administrator al plasei Sulina. Călătorește în Insula Șerpilor, iar aici experimentează mari emoții de ordin senzorial și estetic, transfigurate ulterior în Lewki și Thalassa.
  Apoi este numit de către liberali inspector general financiar. În 1880 i se oferă funcția de inspector al monumentelor istorice și medalia Bene-Merenti, clasa I, dar nu stătu mult nici în aceste slujbe, astfel până în anul 1902, conform cu George Călinescu, totalizase doar 18 luni de serviciu public,^[49] deoarece mentalitatea sa de fecior de fost ministru îl făcea să aspire doar la marile roluri.^[50]
  Macedonski considera o rușine ca un mare literat să se „osândească” la funcționarism:

  „Este o rușine ca literații noștri fruntași să fie lipsiți de traiul zilnic sau să se osândească la funcționarism... Partea feminină a societății noastre ar trebui să-și deschidă casele poeților, scriitorilor. În Paris, un poet e plătit cu cinci sute de lei și o mie de lei pe seară, și e cu osebire măgulit de stăpâna casei și de ai ei numai ca să consimtă să-și spună versurile.

   La 20 ianuarie scoate primul număr al gazetei „heliadiste” Literatorul, ziar de opoziție Junimii și Convorbirilor literare care, după părerea poetului, acaparaseră fără o justificare obiectivă pozițiile culturale cele mai însemnate ale epocii.^[51] Conducerea revistei este asumată de Macedonski alături de eruditul poligraf Bonifaciu Florescu și de fecundul poet Th. M. Stoenescu, care rămân o vreme și principalii colaboratori ai revistei.^[52].
  
  

  Literatorul - prima pagină a primului număr, 1880
  În ciuda sentimentelor adverse față de junimism, Macedonski a definit mișcarea promovată de Literatorul drept direcțiune opozită celei din Iași, deși se atinge cu dânsa prin unele puncte, după cum se atinge și în vechea școală a lui Heliade prin altele.^[53]

  „Poezia germană e frumoasă negreșit, un amestec de misticism și de melancolie dulce, dar numai mânuită de germani. Școala germană, cu toate încercările „Nouei direcțiuni” din Iași de a o transplanta la noi, are sorți de a găsi aderenți, de a se putea stabili... Suntem latini și mărturisesc că nici o poezie nu-mi place mai mult ca poezia latină, luminoasă, plină de flăcări în loc de raze, fără enigme de dezlegat, fără zăbranicul misticismului, energică și francă și mergând totdeauna la țintă.^[54]”

  După câteva luni de apariție Literatorul avea următoarea grupare: Mircea Demetriade, C. Dragulinescu, B. Florescu, Petru Opran, P. Păltineanu, I. N. Polzchroniade, Carol Scrob, Th. M. Stoenescu, Duiliu Zamfirescu. Dar, în curând, între Macedonski și Bonifaciu relațiile s-au deteriorat, după ce poetul l-a atacat, în 1881, într-un număr al revistei, pentru cele trei catedre de profesor la universitate, iar acesta s-a retras.^[55]
  În noiembrie 1880, au loc premierele pieselor de teatru Iadeș! și Unchiașul Sărăcie, la Teatrul Național, publicate în Literatorul la începutul anului următor.^[56] O curtează pe Aristizza Romanescu, actriță care a jucat în piesele amintite, dar aceasta îi respinge avansurile.^[57]
  Publică volumul Poezii, în anul 1881, deși pe coperta originală apare anul 1882.^[58] Încercând să intre în grațiile Junimii și al lui Titu Maiorescu,^[59] participă, cu regularitate, la ședințele cenaclului și citește Noaptea de noiembrie.^[60]. Maiorescu l-a aplaudat, dar în jurnalul personal consemnează că nu a fost impresionat de poezie.^[61] Dar poezia este lăudată de Bogdan Petriceicu Hașdeu, care deși era anti-junimist, se afla în audiență. Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.
  După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul crinilor, Rondelul lucrurilor.
  Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).
  A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.
  Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de poezii If I knew („De-aș ști”), o ediție bilingvă (în română și engleză) care cuprinde 50 de poeme selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu.
  Nicolae Manolescu consideră că romanul Thalassa este cea mai izbutită dintre prozele lui Macedonski.^[117] Thalassa cuprinde într-un conflict erotic una dintre obsesiile macedonskiene: coruperea idealului prin real, nostalgia smulgerii din tirania realului și a realizării plenare sub zodia idealului. 

  Poezie

  • Prima verba (1872);
  • Poesii (1882);
  • Excelsior (1895);
  • Flori sacre (1912);
  • Poema rondelurilor (1927)

  Proză

  • Dramă banală (1896);
  • Cartea de aur (1902);
  • Le calvaire de feu, Paris, (1906);
  • Thalassa (1916); versiunea românească a romanului Le calvaire de feu;
  • Nuvele (1923)

  Teatru

  • Moartea lui Dante Alighieri (1916)
  • Gemenii

  Alexandru Macedonski

  Părinți Alexandru D. Macedonski Maria Fisența Frați și surori Ecaterina (c. Ghica)(c. Leboef) Dimitrie Macedonski Vladimir Macedonski Căsătorit cu Ana Rallet-Slătineanu Copii George Macedonski Alexis Macedonski Nikita Macedonski Pavel Macedonski Constantin-Hyacint Macedonski Anna Macedonski Alexandru Macedonski - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină   Alexandru Macedonski - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină Mormântul lui Macedonski în cimitirul Bellu

• 1927: Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.
  Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe.
  A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului.
  Când Ferdinand a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a fost începutul unei perioade de declin pentru Partidul Național Liberal. Ion I. C. Brătianu s-a născut la 20 august 1864 la moșia Florica, în județul Argeș. A fost cel mai mare fiu al liderului liberal Ion C. Brătianu și fratele mai mare al lui Vintilă și Dinu Brătianu. În 1907 se căsătorește cu Eliza, fosta soție a conservatorului Alexandru Marghiloman.
  A fost căsătorit de două ori. Prima dată cu cu Maria Brătianu, cunoscută ca „prințesa Maria Moruzi-Cuza”, văduva lui Alexandru Al. Ioan Cuza (fiul domnitorului Cuza Vodă).^[1] , a avut un copil, Gheorghe I. Brătianu. A doua soție a fost Eliza Brătianu, născută Știrbei, nepoata dinspre tată a lui Barbu Știrbei, ultimul domnitor al Valahiei.
  Pe 24 noiembrie 1927 Ionel Brătianu încetează din viață în urma unei laringite infecțioase. În urma unei întrevederi cu diplomatul Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu se îmbolnăvește de gripă. Când boala s-a agravat treptat, medicul i-a recomandat un anume tratament (care s-ar fi dovedit a fi eronat), după care gripa dispare doar pentru un timp. Astfel la numai 63 de ani, „mâna de fier” care conducea statul român moare în condiții extrem de suspecte, asemeni regelui Ferdinand, cu câteva luni înainte. Astfel, conducătorul oficial și cel din umbră ai statului decedează. Revenit în țară în 1889, este concentrat la cazarma „Malmaison”, unde este înaintat la gradul de locotenent. În octombrie 1889 se angajează ca inginer specialist în construcția de căi ferate la C.F.R., în subordinea lui Anghel Saligny.
  Pe 7 iunie 1923 este ales membru de onoare al Academiei Române. Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. În același an candidează la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie 1889) a foștilor lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.
  În 1907, I.I.C. Brătianu, în funcția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, ministru de război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.
  La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, funcție politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.
  La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați (care susțin însă niște modificări - două colegii electorale și expropiere prin cumpărare) și chiar conservatorii "bătrâni" (expropiere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).
  A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român. Mandate: 
Ministru al Lucrărilor Publice:
• 31 martie 1897 - 30 martie 1899
• 14 februarie 1901 - 18 iulie 1902

Ministru al Afacerilor Străine

• ad-interim: 9 ianuarie - 18 iulie 1902
• 18 iulie 1902 - 12 decembrie 1904
• ad-interim: 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
• 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
• 8-11 decembrie 1916
• 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
• 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
• 22 ianuarie - 6 iulie 1927

Ministru de Interne:

• 12 martie 1907 - 27 decembrie 1908
• 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
• 4 martie - 5 decembrie 1909
• 6 februarie - 28 decembrie 1910
• ad-interim: 4 martie - 1 noiembrie 1910
• 30 octombrie 1923 - 27 martie 1926

Ministru de Război:

• 4 ianuarie 1914 - 15 august 1916
• 19 ianuarie - 25 martie 1922

Președinte al Consiliului de Miniștri:

• 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
• 4 martie 1909 - 28 decembrie 1910
• 4 ianuarie 1914 - 11 decembrie 1916
• 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
• 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
• 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926
• 22 iunie - 24 noiembrie 1927

deputat în 1895.

senator în 1911. 

Ion I. C. Brătianu

Părinți Ion C. Brătianu  Frați și surori Constantin I.C. Brătianu Vintilă I. C. Brătianu  Căsătorit cu Maria Moruzi Eliza Știrbey Copii Gheorghe I. Brătianu  Prim-ministrul României În funcție 9 ianuarie 1909 – 10 ianuarie 1911 16 ianuarie 1914 – 9 februarie 1918 14 decembrie 1918 – 1 octombrie 1919 17 ianuarie 1922 – 30 martie 1926 22 iunie 1927 – 24 noiembrie 1927 Precedat de Dimitrie Sturdza Titu Maiorescu Constantin Coandă Take Ionescu Barbu A. Știrbey Succedat de Petre P. Carp Alexandru Averescu Artur Văitoianu Alexandru Averescu Vintilă Brătianu Ministrul Apărării Naționale În funcție 4 ianuarie 1914 – 14 august 1916 19 ianuarie – 19 aprilie 1922 Precedat de gen. Constantin Hârjeu gen. Ștefan Holban Succedat de Vintilă Brătianu gen. Gheorghe Mărdărescu Ministrul Afacerilor Externe În funcție 29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919 21 iunie – 24 noiembrie 1927 Precedat de Constantin Coandă Barbu A. Știrbey Succedat de Artur Văitoianu Nicolae Titulescu Ministrul de Interne În funcție 12 martie 1907 – 5 decembrie 1909 6 februarie 1910 – 28 decembrie 1910 30 octombrie 1923 – 27 martie 1926 Precedat de Gheorghe Grigore Cantacuzino Mihail Pherekyde Gen. Artur Văitoianu Succedat de Mihail Pherekyde Alexandru Marghiloman Octavian Goga Ion I.C. Brătianu Ion I.C (Ionel) Brătianu și Nikola Pašić la Conferința de Pace de la Paris Statuia lui Ion I. C. Brătianu din București Bustul lui Ion I. C. Brătianu, ridicat în Alba Iulia

• 1929: Georges Clemenceau, politician francez, prim-ministru al Franței (n. 1841)
• 1938: Prințul Johann Georg al Saxoniei (n. 1869)
• 1957: Diego Rivera, pictor mexican, comunist activist și soțul pictoriței Frida Kahlo (n. 1886)
• 1960: Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei (rusă О́льга Алекса́ндровна Рома́нова; Olga Alexandrovna Romanova) (13 iunie [SV 1 iunie] 1882– 24 noiembrie 1960), a fost o Mare Ducesă a Imperiului Rus în timpul domniei tatălui ei, Alexandru al III-lea al Rusiei, și a fratelui ei mai mare, Nicolae al II-lea. A fost mezina țarului Alexandru al III-lea și a țarinei Maria Feodorovna, fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. 
  Olga (centru) în brațele tatălui ei, Alexandru al III-lea. Pe rândul din spate (de la stânga la dreapta), frații și mama sa: Marele Duce Mihail "Mișa", împărăteasa Maria, Marele Duce Nicolae (mai târziu Nicolae al II-lea), Marea Ducesă Xenia și Marele Duce George.
  Olga Alexandrovna se naște la Palatul Peterhof la 13 iunie 1882. Mama ei, sfătuită de sora sa, Alexandra, Prințesă de Wales, alege pentru Olga o doică engleză, Elizabeth Franklin, care va rămâne alăture de Olga toată viața.^[3]
  Din motive de siguranță, Olga și frații ei sunt crescuți la Palatul Gatcina, la 80 de km de Sankt Petersburg. Marea Ducesă și frații săi sunt educați acasă de tutori particulari, învățând istoria, geografia, rusa, engleza, franceza, desenul și dansul.^[4] Au parte și de activități fizice, cum ar fi echitația, încă de la vârste fragede. Cu toate acestea, copiii nu sunt deprinși cu luxul, fiind crescuți în condiții aproape spartane.
  Deși Crăciunul și Paștele sunt momente de mare sărbătoare, familia este profund religioasă. Postul este respectat cu strictețe.^[5] Vacanțele familiei au loc la Peterhof și la bunicii Olgăi în Danemarca.^[6]
  Olga pleacă pentru prima dată de la Gatcina la începutul anului 1888, când familia imperială vizitează Caucazul. La întoarcere, trenul deraiază, accidentul provocând 21 de morți. Familia imperială scapă însă cu viață.
  Încă din copilărie, Relația Olgăi cu mama ei este încordată și distantă,^[7] țarina fiind distantă și rezervată cu copiii ei. Olga este însă foarte apropiată de tatăl ei, precum și de fratele ei mai mare, Mihail. Olga, pe atunci în vârstă de 12 ani, este profund afectată de moartea tatălui ei, în 1894. Olga trebuia să-și facă intrarea în societate în vara anului 1899, la vârsta de 17 ani, însă după ce fratele ei, Marele Duce George, moare de tuberculoză, prima ei apariție publică este amânată până în 1900.^[8] Olgăi nu îi place experiența, iar mai târziu îi va spune biografului ei: "M-am simțit ca și cum aș fi fost un animal într-o cușcă expus publicului pentru prima dată."^[9]
  În 1901, Marea Ducesă Olga este numită comandant onorific al regimentului 12 Ahtîrski de husari al Armatei Imperiale Ruse. Husarii Ahtîrski erau faimoși după victoria asupra lui Napoleon Bonaparte în bătălia de la Kulm din 1813.
  

  Marea Ducesă Olga și nepoata ei, Anastasia.
  La vârsta de 19 ani, la 9 august 1901, Marea Ducesă se căsătorește cu Ducele Peter Alexandrovici de Oldenburg, în vârstă de 33 de ani, membru al ramurii ruse al Casei de Oldenburg. Căsătoria, anunțată în mai, este o veste neașteptată pentru mulți, deoarece Peter nu manifesta niciun interes pentru femei și se bănuia că este homosexual.^[9] Cererea lui în căsătorie a surprins-o și pe Olga, care mai târziu avea să spună: „Am fost atât de surprinsă că tot ce am putut spune a fost 'mulțumesc' ”.^[10]
  Căsătoria rămâne neconsumată.^[11] Cuplul se stabilește într-un palat cu 200 de camere din Sankt Petersburg.^[12] Olga este atât de nefericită în căsnicie, încât cade pradă depresiei. În cele din urmă își găsește un refugiu în pictură și în activitățile filantropice. Sponsorizează școala dintr-un sat învecinat și înființează un spital.
  În anul 1903, prin fratele ei Mișa, de care era foarte apropiată, Olga îl cunoaște pe ofițerul Nikolai Kulikovski. Cei doi se îndrăgostesc și încep să-și scrie. În același an, la vârsta de 22 de ani, Olga îi cere divorțul soțului său, însă acesta refuză să i-l acorde. Cu toate acestea, Peter îl numește pe Kulikovski aghiotantul său și îi permite să locuiască la reședința lor. Relația dintre Kulikovski și Marea Ducesă Olga continuă în secret,^[13] însă cu timpul, zvonul despre povestea lor se răspândește în societate.^[14]
  Din 1904 până în 1906, Ducele Peter este numit într-un post militar la Țarskoe Selo, iar Olga și Peter se mută acolo. În anii următori, Olga devine foarte apropiată de fratele ei, noul țar Nicolae al II-lea, și de familia acestuia, care locuia la Palatul Alexander, în apropierea reședinței ei.^[15] Olga ținea foarte mult la cele patru fiice ale Țarului, în special la cea mică, Anastasia. La începutul Primului Război Mondial, Olga se oferă să fie soră medicală la un spital de lângă Kiev, într-o zonă foarte apropiată de front, care avea să fie bombardată de austrieci. Pentru activitatea sa, Olga este decorată cu Ordinul Sfântului Gheorghe.
  

  Marea Ducesă Olga și cel de-al doilea ei soț, Nikolai Kulikovski.
  În 1916, Țarul Nicolae al II-lea anulează căsătoria dintre Ducele Peter de Oldenburg și Marea Ducesă Olga, permițând căsătoria acesteia cu colonelul Kulikovski la 16 noiembrie 1916.^[17] La ceremonie participă doar împărăteasa-mamă Maria Feodorovna, Marele Duce Alexandru "Sandro" Mihailovici, cumnat cu Olga, patru ofițeri din regimentul Ahtîrski, două prietene asistente la spitalul din Kiev și preotul.^[18]
  După ce fratele ei, Țarul Nicolae al II-lea este silit să abdice în martie 1917, mulți membri ai dinastiei Romanov, inclusiv Nicolae și familia sa, sunt arestați și ținuți în arest la domiciliu. Împărăteasa-mamă, Marele Duce Alexandru Mihailovici și Marea Ducesă Olga pleacă cu trenul în Crimeea, unde li se alătură Marea Ducesă Xenia^[19]. Se stabilesc la moșia lui Alexandru din Ai-Todor, la 20 de km de Yalta, unde sunt ținuți în arest la domiciliu.^[20]
  La 12 august 1917, cât timp sunt încă în arest, se naște primul fiu al Olgăi, Tihon Nikolaevici Kulikovski, numit după sfântul Tihon din Zadonsk. Deși era nepot de împărat, nici Tihon, nici fratele lui mai mic, Guri, nu aveau să primească niciun titlu nobiliar, deoarece tatăl lor nu era de viță nobilă.
  Romanovii izolați în Crimeea nu sunt la curent cu ce se întâmplă cu Țarul și cu familia lui. Inițial, Țarul, Țarina și copiii lor sunt ținuți la reședința lor oficială, Palatul Alexander, însă guvernul provizoriu îi trimite apoi la Tobolsk, în Siberia. În februarie 1918, mare parte din familia imperială de la Ai-Todor este mutată la Dulbert, unde sunt deja în arest Marii Duci Nicolae Nikolaevici și Petru Nikolaevici. Olga și soțul ei sunt lăsați la Ai-Todor.
  Întreaga familie Romanov este condamnată la moarte la Yalta de consiliul revoluționar, însă execuțiile sunt amânate de rivalitatea politică. În martie 1918, puterea centrală a Germaniei înaintează în Crimeea, iar gărzile revoluționare sunt înlocuite cu gărzi germane.^[21] În noiembrie 1918 însă, forțele germane, informate că au pierdut războiul, părăsesc Crimeea, care este ocupată de aliați. Forțele aliaților, care sprijină Armata Albă, le permit temporar membrilor supraviețuitori ai familiei Romanov să treacă granița. Împărăteasa-mamă și, la insistențele ei, alți membri ai familiei și prieteni, fug în străinătate pe vasul britanic Marlborough. Țarul Nicolae al II-lea însă fusese deja ucis, împreună cu familia lui, în iulie 1918. De asemenea, celălalt frate al Olgăi, Marele Duce Mihail Alexandrovici, fusese la rândul său asasinat de CEKA lângă Perm, la 12 iunie 1918, pentru a elimina orice posibiliate ca Romanovii să revină la putere.
  

  Familia imperială rusă, 1914. De la stânga la dreapta: Marea Ducesă Olga Nikolaevna, Marea Ducesă Maria, Țarul Nicolae al II-lea, Țarina Alexandra, Marea Ducesă Anastasia, Țareviciul Alexei, Marea Ducesă Tatiana.
  Olga și soțul ei refuză însă să părăsească Rusia și decid să treacă în Caucaz, zonă aflată sub ocupația Armatei Albe.^[22] La ferma pe care au închiriat-o într-un sat de acolo se naște al doilea lor fiu, Guri Nikolaevici Kulikovski, la 23 aprilie 1919.^[23] Este numit după unul dintre prietenii apropiați ai Marei Ducese, Guri Panaiev, căzut la datorie în Primul Război Mondial, în regimentul Ahtîrski de husari.
  În noiembrie 1919, când trupele revoluționare înaintează în Caucaz, familia fuge la Novorossiisk și se refugiază la reședința consulului danez, Thomas Schytte, care îi informează că împărăteasa-mamă a ajuns în siguranță în Danemarca. După o scurtă ședere la consulul danez, familia fuge într-o tabără de refugiați de pe insula Büyükada în apropiere de Istanbul^[24].
  După două săptămâni, ajung la Belgrad, unde regentul Alexandru Karageorgevici, care va deveni mai târziu regele Alexandru I al Iugoslaviei (ginerele regelui Ferdinand și al reginei Maria a României), le oferă o locuință, însă Olga preferă să plece în Danemarca, unde o așteaptă împărăteasa-mamă. În 1920, de Paști, Marea Ducesă Olga ajunge în sfârșit cu familia la Copenhaga, unde se stabilește la împărăteasa-mamă Maria Feodorovna, la început la Palatul Amalienborg, apoi la o moșie regală la Hvidøre.^[25] Olga devine secretara și însoțitoarea mamei ei. Relația lor însă continuă să fie rece, deoarece Maria Feodorovna nu s-a împăcat niciodată cu ideea că fiica ei s-a măritat cu un om de rând.
  În 1925, Olga și Nikolai merg la Berlin să o cunoască pe Anna Anderson, care se dădea drept Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna, multiubita nepoată a Olgăi. Deși la început ezită, în cele din urmă Olga declară cu fermitate că Anderson este o impostoare.
  Împărăteasa-mamă moare la 13 octombrie 1928, la Hvidøre. Cu partea ei din moștenire, Olga cumpără Knudsminde, o fermă din Ballerup situată la aproximativ 24 de km de Copenhaga.^[26] Ferma ei devine un centru pentru comunitatea monarhistă rusă din Danemarca.^[27] De-a lungul anilor '30, Olga se dedică picturii. Are expoziții la Copenhaga, Londra, Paris și Berlin. O parte din banii obținuți din vânzarea picturilor îi donează organizațiilor caritabile.
  În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Danemarca este ocupată de naziști. Olga colaborează cu forțele germane, încercând să îi sprijine pe emigranții ruși în lupta lor împotriva comunismului. La sfârșitul războiului, sovieticii ocupă estul Danemarcei, iar situația emigranților ruși din Danemarca se înrăutățește. Temându-se să nu fie asasinată de sovietici, Olga hotărăște să emigreze în Canada. La 2 iunie 1948, Olga și Nikolai Kulikovski pleacă în Canada^[28], împreună cu fiii lor, Tihon și Guri, soțiile acestora, Agnete și Ruth, precum și cei doi copii ai lui Guri și Ruth, Xenia și Leonid. Familia se stabilește la Toronto, apoi la o fermă de 200 de acri din Halton, în Ontario.^[29] În 1951, foști ofițeri și membri ai Regimentului Ahtîrski se strâng acasă la Marea Ducesă Olga pentru a sărbători 300 de ani de la înființarea Regimentului Regal.
  Din anul 1952, după ce fiii lor se mută departe, ferma devine o povară pentru Olga și Nikolai, care acum sunt în vârstă și au probleme de sănătate.^[30] În cele din urmă, Olga și soțul ei vând ferma și se mută într-o casă cu 5 camere din Cooksville, o suburbie a orașului Toronto.
  La Cooksville, Olga primește în vizită numeroși demnitari interesați de „ultimii Romanovi”, precum și membri ai diverselor familii regale, de exemplu Prințesa Marina, Ducesă de Kent (fiica Marii Ducese Elena Vladimirovna),^[31] sau Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma^[32]. În iunie 1959, regina Elisabeta a II-a și prințul Filip vizitează Toronto și o invită pe Marea Ducesă Olga la cină la bordul iahtului regal Britannia.^[33]
  După moartea soțului ei, în 1958, starea de sănătate a Olgăi se înrăutățește tot mai mult. În aprilie 1960 (în timp ce la Londra moare sora ei mai mare, Xenia), Olga este internată la Toronto General Hospital. La 21 noiembrie 1960 intră în comă. Ultima Mare Ducesă a Rusiei Imperiale, Olga Alexandrovna încetează din viață la 24 noiembrie 1960, la vârsta de 78 de ani,^[34] și este înmormântată alături de soțul ei la cimitirul York din Toronto. 

  Marea Ducesă Olga Alexandrovna

  Părinți Alexandru al III-lea al Rusiei[1][2] Dagmar a Danemarcei  Frați și surori Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei Nicolae al II-lea al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei  Căsătorită cu Ducele Peter Alexandrovici de Oldenburg Nikolai Kulikovski Copii Tihon Nikolaevici Kulikovski (1917–1993) Guri Nikolaevici Kulikovski (1919–1984)

• 1976: Ioan Vlădea (n. 24 octombrie 1907, Râșnov, d. 24 noiembrie 1976, Timișoara) a fost un inginer român de la IAR Brașov, care a pus la punct compresorul motorului avionului IAR 80. După al Doilea Război Mondial a funcționat ca profesor universitar la Universitatea Politehnica Timișoara.
  Este considerat întemeietorul școlii timișorene de termotehnică. 
  Motor IAR-14K IVc32 1000A, al cărui compresor a fost pus la punct de I. Vlădea.
  La întoarcerea în țară, începând cu 15 octombrie 1933 a fost angajat la Industria Aeronautică Română Brașov, unde a activat până în 10 decembrie 1944. Doi ani, până în 31 august 1935 lucrează ca proiectant de celule de avion, sub conducerea lui Elie Carafoli. Tot în această perioadă proiectează mai multe tipuri de elice. Alți doi ani, până în 15 septembrie 1937 lucrează ca proiectant la fabrica de motoare de avion, punând la punct compresoarele de supraalimentare cu acțiune mecanică ale motoarelor de avion fabricate acolo.^[5] Apoi, până în 31 ianuarie 1938 este șef de secție la încercarea prototipurilor și a compresoarelor. În continuare, până la sfârșit îndeplinește funcțiile de inginer șef al Serviciului de încercare a motoarelor, inginer șef al Serviciului de fabricație al motoarelor și director adjunct al Fabricii de reparat motoare de avion. După încheierea activității la IAR, între anii 1945 - 1948 a funcționat ca șef al Secției de reparat vagoane la fabrica „D. Voina” din Brașov. 
  Monumentul fam. Vlădea în cimitirul din Calea Şagului, Timişoara.

  Lucrări publicate

  • Compresorul motorului de avion, București: Editura Monitorul Oficial, 1940^[16]
  Cursuri și tratate publicate:
  • Termodinamica tehnică, vol. 1 curs, Timișoara, 1955, 450 p.^[9]
  • Producerea și transmiterea căldurii, vol. 2 curs, Timișoara, 1957, 382 p.^[9]
  • Bazele teoretice ale termotehnicii, vol. I, 1956 și vol. II, 1957, București: Editura Tehnică^[4][16]
  • Manual de termotehnică, București: Editura Didactică și Pedagogică, vol. 1, 1962 și vol. 2, 1963^[
  • Termodinamica chimică; Producerea și transmiterea căldurii., vol. 2 (1963, 398 p.)^[9]
  • Instalații și utilaje termice, București: Editura Tehnică, 1966
  • Tratat de termodinamică tehnică și transmiterea căldurii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974
  Peste 60 de lucrări științifice. 

  Ioan Vlădea

• 1991: Freddie Mercury, liderul grupului de muzică rock Queen (n. 1946)
• 1996: Titus Ozon (n. 13 mai 1927, București, România – d. 24 noiembrie 1996) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru Dinamo, Progresul și Rapid. Între 1952 și 1962 a jucat la Echipa națională de fotbal a României, pentru care a participat la Jocurile Olimpice din 1952. A fost cunoscut pentru driblinguri și execuții precise.

Sărbători

• Sfântul Sfințit Mucenic Clement, Episcopul Romei; Sf. Petru, Episcopul Alexandriei; Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor - Dezlegare la pește (calendar creștin-ortodox)
• Sfinții Martiri din Vietnam (calendar romano-catolic)
• Sfântul Clemente;
• Sfântul Petru (calendar greco-catolic)
• 2005 - SUA - Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day)

VA URMA