MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 23 NOIEMBRIE
PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prietene şi bun venit în pagina mea unde eşti aşteptat zilnic!
Astăzi vei lua contact cu câteva articole din:

ISTORIE

Evenimente

• 1248: Ferdinand al III -lea de Castilia izgonește pe mauri din Sevilla.
• 1644: Se publică Areopagitica de John Milton
• 1710: Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Principatului Moldovei (19 martie - 8 aprilie 1693 şi 23 noiembrie 1710 - 11 iulie 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.
La 23 noiembrie 1710, la Iaşi, turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir domn al Moldovei, avînd încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu ţarul Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

• 1843: Ion Ghica a inaugurat cursul de Economie politica la Academia Mihăileană de la Iași, cu lecția "Despre importanța economiei politice"
• 1864: Este înfiintat prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul Național de Antichități din capitală, având în colecție piesele Tezaurului de la Pietroasa. Din anul 1990 muzeul se va numi Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" alAcademiei Române
• 1889: A fost instalat, într-un cazinou din San Francisco, primul tonomat din lume
• 1897 se înfiinţează Banca Generală Română cu un capital de 8 000 000 lei în majoritate german.
• 1897 a fost înfiinţată o societate de ocrotire a copiilor orfani, de către Maria Cuţarida, care a fost prima femeie medic din România. Societatea s-a numit "Materna" şi a avut sub ocrotirea sa, chiar de la început, un număr de 100 copii orfani proveniţi din familii de muncitori săraci. Tot Maria Cuţarida a înfiinţat în 1897 şi prima creşă de copii din Bucureşti, România, pe care a numit-o "Leagănul".
• 1916: Primul Război Mondial: Armatele germano-austro-ungare au ocupat Bucureștiul
• 1916: Primul Război Mondial: Trupele germane ocupă Ploieștiul, unde 26 de instalații de rafinare a petrolului, ca și toate sondele, rezervoarele din schele și rafinării fuseseră distruse de români la cererea guvernelor englez și francez, pagubele ridicându-se la peste 9 milioane de lire sterline
• 1940: Ion Antonescu, șeful statului român între 1940-1944, a semnat, la Berlin, adeziunea României la Pactul Tripartit
• 1945: A luat sfârșit sistemul de raționalizare a alimentelor impus în SUA, pe durata celui de-al doilea război mondial
• 1971: China a devenit membru permanent al Consiliului de securitate al ONU
• 1980: O serie de cutremure în sudul Italiei omoară aproximativ 4800 de oameni
• 1991: Freddie Mercury anunță public că are SIDA; a murit a doua zi.
• 1996: Angola devine membră a WTO
• 1996: Un avion etiopian de tip Boeing 767 cu 127 de pasageri la bord este deturnat. În lipsă de combustibil, se prăbușește în Oceanul Indian

• 1999: Premiul "Pana de aur pentru libertatea presei" a fost acordat de Asociația Mondiala a Ziarelor (AMJ) ziaristului sirian Nizar Nayyouf, deținut din 1991 într-o închisoare militară din Damasc
• 2000: Sunt repatriate rămășițele pământești ale lui Nicolae Rădescu, ultimul prim–ministru democrat al României înainte de comuniști (6 dec. 1944-28 feb. 1945); silit să demisioneze, părăsește România la 17 iunie 1946, stabilindu-se în SUA
• 2002: Președintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush, a sosit la București, într-o vizită oficială. Este cel de-al patrulea președinte american care a vizitat România, după Gerald Ford, Richard Nixon și Bill Clinton
• 2003: Revoluția Trandafirilor din Georgia: Președintele Georgiei, Eduard Șevarnadze, a demisionat. Decizia intervine după trei săptămâni de proteste ale opoziției, inițiate la 2 noiembrie
• 2013: Faimosul serial Englez Doctor Who Împlinește 50 ani!

Nașteri

912 : S-a nascut imparatul Imperiului Romano-German, Otto I; (d. 973).
* 1190: Papa Clement al IV-lea cu numele de mirean Gui Faucoi le Gros (n. 23 noiembrie 1190 - d. 29 noiembrie 1268), a fost un papă al Romei. Alegerea sa în calitate de papă a avut loc la un conclav ținut la Perugia, care a durat patru luni, în timp ce cardinalii au argumentat dacă să cheme la Charles de Anjou, cel mai tânăr frate al lui Louis IX al Franței, să continue războiul papal împotriva Hohenstaufens. Papa Clement a fost patronul lui Thomas Aquinas și al lui Roger Bacon, încurajându-l pe Bacon în scrierea lui Opus Majus, care cuprindea tratate importante privind optica și metoda științifică. 

Clement al IV-lea

• 1221: Alfonso al X-lea al Castiliei (cel Înțelept) (n. 23 noiembrie 1221, Toledo - d. 4 aprilie 1284, Sevilia) a fost rege al Castiliei, regatului León și Galiției în perioada 1252-1284. În 1257 a primit și tronul Sfântului Imperiu Romano-German, deși papalitatea nu i-a acordat confirmarea. A fondat Universitatea din Salamanca și Universitatea din Toledo. A promovat utilizarea dialectului castilian al limbii spaniole în învățământul superior.

A fost supranumit și "el Sabio" (Înțeleptul) sau Astrologul pentru studiile sale și mai ales pentru scrierile sale.

Alfonso l-a succedat pe tatăl său ca Rege al Castiliei și Leonului în 1252. În anul următor a invadat Portugalia, căpătând regiunea Algarve. Regele Alfonso al III-lea al Portugaliei a trebuit să se predea, însă a câștigat un contract prin care, după ce a fost de acord să se căsătorească cu fiica lui Alfonso al X-lea, Beatrice de Castilia, terenul avea să fie returnat moștenitorilor lor. În 1263 Alfonso al X-lea a returnat Algarve regelui Portugaliei.

În 1254 Alfonso al X-lea a semnat un tratat de alianță cu regele Angliei și Ducele de Aquitainia, Henric al III-lea, sprijinind-l în războiul împotriva lui Ludovic al IX-lea al Franței. În același an, sora vitregă a lui Alfonso a renunțat pentru totdeauna la pretențiile sale asupra Ducatului de Gasconia. 

Alfonso al X-lea

Părinți Ferdinand al III-lea de Castilia Elisabeth of Swabia[*]  Frați și surori Infante Henry of Castile[*] Philip of Castile[*] Ferdinand, Count of Aumale[*] Manuel, Lord of Villena[*] Frederick of Castile[*] Sancho of Castile[*] Eleonora a Castiliei Ferdinando di Castiglia[*] Luigi di Castiglia[*] Berenguela de Castilla[*] Q6004786[*]  Căsătorit cu Violant de Aragon Copii Beatrice a Castiliei Ferdinand de la Cerda Sancho al IV-lea al Castiliei

* 1496 : S-a nascut Clément Marot, poet francez, renascentist, traducător al Psalmilor lui David (“Adolescenţă indulgentă”); (d.12.09.1544).
* 1616: John Wallis (n. 23 noiembrie 1616, Ashford, Regatul Angliei – d. 28 octombrie 1703, Oxford, Regatul Angliei) a fost un matematician și teolog englez. A studiat la Cambridge, după care a îmbrățișat cariera ecleziastică. La 33 de ani a devenit profesor de geometrie la Oxford.

A fost un admirator al matematicii grecești, editând o parte din operele lui Arhimede (sec. 3 î.Hr.), Aristarh (sec. 3 î.Hr.), Ptolomeu (sec. 2 d.Hr.) și Eutocius (sec. 6 d.Hr.). Lui i se datorează crearea învățământului pentru surdomuți. 

John Wallis

* 1690: Ernst Johann von Biron (rusă Эрнст Иоганн Бирон; 23 noiembrie [S.V. 13 noiembrie] 1690 – 29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1772^[1]) a fost Duce de Courland și Semigallia (1737) și regent al Imperiului rus (1740). Născut ca Ernst Johann Biren (germană Bühren) la Kalnciems, Semigallia, el a fost nepotul unui ofițer în serviciul lui Iacov Kettler, Duce de Courland, care a primit o mică moșie moștenită de tatăl lui Biron și de Biron însuși când s-a născut.^[2]

A fost educat la Academia din Königsberg, de unde a fost exmatriculat pentru comportament dezordonat. În 1714 el și-a propus să-și caute norocul în Rusia, și, fără succes, a solicitat un loc la curtea Prințesei Charlotte de Brunswick-Lüneburg, soția țareviciului Alexei Petrovici. Revenind la Mitau, el a reușit să câștige o poziție la curtea de acolo prin una dintre surorile sale, care era o fantezie a ministrului Pyotr Bestuzhev. Amanta lui Pyotr Bestuzhev era tânăra ducesă Anna Ivanovna. În timpul absenței lui Bestuzhev, Biron, care era frumos, a reușit să-l înlocuiască în patul Annei, ducând la alungarea lui Bestuzhev și a familiei lui.

Din acest moment până la sfârșitul vieții ducesei, influența lui Biron asupra ei a fost extrem de importantă. Odată cu urcarea pe tronul Rusiei a Annei, Biron, care se căsătorise în 1723 cu Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden (1703-1782) a venit la Moscova și a primit numeroase onoruri și bogății. La încoronarea Annei (19 mai 1730), el a devenit Mare Șambelan, prilej cu care se spune că ar fi adoptat însemnele casei ducal franceze de Biron și a primit o moșie la Wenden de 50.000 de coroane pe an.^[2]

Palatul Rundale, reședința lui Biron

Consiliul Imperiului a încercat să obțină de la Anna o constituție aristocratică dar ea a zdrobit puternic nobilimea, în special familiile Dolgorukis și Galitsins și a făcut practic din Biron conducătorul Imperiului. Dușmanii și rivalii lui Biron au fost măturați din drum, în timp ce oamenii săraci au fost măcinați cu putere de impozite. Rușii au descris această domnie ca Bironovshchina și "jugul german". Se spune că Biron a cauzat peste 1000 de execuții, în timp ce numărul persoanelor exilate de el în Siberia este estimat la de la 20.000 la 40.000. Cu toate acestea, ca administrator, el a arătat o capacitate considerabilă și a menținut ordinea în Imperiu.

În ultimii ani ai domniei Annei, Biron a crescut enorm în putere și bogăție. Deși în primii săi ani la putere se afișa umil, spre sfârșitul domniei Annei el a devenit din ce în ce mai arogant. Acest comportament și execuția înspăimântătoare a fostului său protejat, ministrul de cabinet Artemy Volynsky, l-a făcut nepopular în rândul rușilor din toate clasele.

Ernst Johann von Biron

Apartamente sale erau alăturate de cele ale împărătesei iar mobilierul, trăsurile și uniformele sale erau doar cu puțin mai costisitoare decât ale ei. Jumătate din mita destinată curții ruse a trecut prin cuferele sale. A deținut moșii peste tot. S-a creat un departament special de stat care avea grijă de armăsarii și iepele sale. Luxul bucătăriei sale l-a uimit pe ambasadorul francez, iar diamantele ducesei lui erau invidiate de prinți.

Punctul culminant al carierei lui a avut loc atunci când, la dispariția liniei de Kettler, în iunie 1737, domeniile Courland l-au ales pe Biron ca duce al lor. El era aproape la fel de nepopular în Courland ca și în Rusia, însă voia împărătesei a fost lege în Courland iar sumele mari de bani introduse în Courland sub formă de facturi plătibile în Amsterdam la purtător i-a convins rapid pe alegători.^[2] Ducatul a fost apoi în dispută între Polonia și Rusia. Armatele rusești au fost folosite pentru a-l plasa pe Augustus al III-lea, Elector de Saxonia, pe tronul polonez. Electorul a promis învestitura de Courland pentru Biron. Investitura a avut loc în 1739 la Varșovia.

Pe patul de moarte, Anna fără nici o dorință și numai la rugămintea lui de urgență, l-a numit regent în timpul minoratului țarului Ivan al VI-lea al Rusiei. La 26 octombrie 1740, o așa-numită "declarație pozitivă" semnată de 194 de demnitari, în numele națiunii ruse, i-a conferit regența lui Biron.

Regența lui Biron a durat exact trei săptămâni. La miezul nopții pe 19 noiembrie 1740, el a fost arestat în dormitorul său de vechiul său rival, feldmareșalul Münnich. Comisia desemnată pentru a încerca să-l condamne la moarte a fost comutată de clemența noului regent, Anna Leopoldovna, mama lui Ivan al VI-lea, la exil pe viață la Pelym în Siberia. Toate vastele proprietăți ale lui Biron au fost confiscate, inclusiv diamantele sale în valoare de 600.000 de lire sterline.^[2] A doua revoluție de palat a avut loc la scurt timp după, și noua împărăteasă, Elisabeta Petrovna, l-a alungat pe Münnich și i-a permis lui Biron să-și stabilească reședința la Yaroslavl.

Timp de 22 de ani, fostul regent a dispărut din locurile înalte ale istoriei. El a reapărut pentru un scurt moment în anul 1762, când germanofilul Petru al III-lea al Rusiei l-a chemat la curte. În 1763 Ecaterina a II-a a Rusiei l-a restabilit în ducatul său, pe care l-a lăsat moștenire fiului său Peter. Ernst Johann von Biron a murit palatul din Mitava, capitala sa, la 29 decembrie 1772, la vârsta de 82 de ani. 

Ernst Johann von Biron

Duce de Courland și Semigallia, Regent al Rusiei

Părinți Karl von Biron[*]  Frați și surori Gustav von Biron[*] Dorothea Elisabeth von Medem[*]  Căsătorit cu Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden Copii Peter von Biron Hedvig Elizabeth von Biron

* 1707: Anna Karolina Orzelska (23 noiembrie 1707 – 27 septembrie 1769) a fost fiica nelegitimă a regelui August al II-lea al Poloniei și a Henriette Rénard. 

Anna Karolina

Contesă Orzelska

Portret de Rosalba Carriera, 1730 Părinți August al II-lea al Poloniei[1] Henriette Rénard[*][1]  Frați și surori Maria Anna Katharina Rutowska[*] Friederike Alexandrine Moszyńska[*] August al III-lea al Poloniei Fryderyk August Cosel[*] Frederick Augustus Rutowsky[*] Maurice de Saxa Johann Georg, Chevalier de Saxe[*]  Căsătorită cu Karl Ludwig Frederick de Schelswig-Holstein-Sønderborg-Beck (c. 1730 - div. 1733) Copii Karl Frederick de Schelswig-Holstein-Sønderborg-Beck

• 1754: Abraham Baldwin, politician american, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii (d. 1807)
• 1760: François Noël Babeuf, (Gracchus), om politic francez (d. 1797)
* 1772: Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (Emil Leopold August; 23 noiembrie 1772 - 27 mai 1822), a fost Duce de Saxa-Gotha-Altenburg. A fost bunicul matern al lui Albert, Prinț Consort al reginei Victoria a Regatului Unit.

S-a născut la Gotha ca al doilea fiu al lui Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg și al Prințesei Charlotte de Saxa-Meiningen. În 1779 decesul fratelui său mai mare, Ernst, l-a transformat în moștenitorul ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg. 

Emil Leopold August

În 1804 Emil Leopold August i-a succedat tatălui său. El a trecut de partea lui Napoleon, și în 1806 s-a alăturat Confederației Rinului.

Om de mare cultură, Augustus a fost în corespondență cu Jean Paul, Madame de Staël și Bettina von Arnim. În 1805 a publicat anonim romanul poetic Kyllenion Ein Jahr in Arkadien (i.e. Cillenion Un an în Arcadia).

Augustus a fost, de asemenea, colecționar de artă. Avea aversiune față de vânătoare și de călărie, precum și o preferință pentru dans, ciorapi de mătase și hainele feminine. Printre prieteni i se spunea "Emilie". Goethe l-a numit "angenehm und widerwärtig zugleich": "agreabil și dezagreabil în același timp". La Ludwigslust la 21 octombrie 1797 Augustus s-a căsătorit prima dată cu Louise Charlotte de Mecklenburg-Schwerin. Cuplul a avut un copil:

1. Luise Dorothea Pauline Charlotte Fredericka Auguste (n. Gotha, 21 decembrie 1800 – d. Paris, 30 august 1831). Ea s-a căsătorit prima dată la 31 iulie 1817 cu Ernst I, Duce de Saxa-Coburg și a fost mama Prințului Consort Albert; cei doi au divorțat în 1826; a doua oară s-a căsătorit la 18 octombrie 1826 cu Alexander von Hanstein, numit conte de Pölzig.

La Kassel, la 24 aprilie 1802, Augustus s-a recăsătorit cu Karoline Amalie de Hesse-Kassel. Nu au avut copii.

A murit la 27 mai 1822 la vârsta de 49 de ani la Gotha. A fost succedat de fratele său mai mic, Frederic al IV-lea. 

Augustus

Duce de Saxa-Gotha-Altenburg

Părinți Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen  Frați și surori Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg  Căsătorit cu Louise Charlotte de Mecklenburg-Schwerin Karoline Amalie de Hesse-Kassel Copii Louise, Ducesă de Saxa-Coburg-Saalfeld

• 1804: Franklin Pierce, al 14-lea președinte a Statelor Unite ale Americii (d. 1869)
• 1837: Johannes Diderik van der Waals, fizician olandez, Premiul Nobel pentru fizică 1910 (d. 1923)
• 1859: William H. Bonney (cunoscut sub numele Billy the Kid), bandit renumit, despre care legenda spune că, ar fi ucis prima dată la 12 ani și ar fi împușcat 27 de oameni înainte de a fi împlinit vârsta de 21 de ani (d. 1881)
• 1860: Hjalmar Branting, politician suedez, jurnalist, deținător al Premiului Nobel (d. 1925)
• 1869: Valdemar Poulsen, fizician și inginer danez (d. 1942)
• 1876: Manuel de Falla (n. 23 noiembrie 1876, Cádiz - d. 14 noiembrie 1946, Alta Gracia, Argentina)^[5] a fost un compozitor spaniol. Împreună cu Isaac Albéniz și Enrique Granados a fost unul dintre cei mai importanți compozitori spanioli din prima jumătate a secolului XX. Falla s-a născut la Cádiz, pe numele său întreg Manuel María de los Dolores Falla y Matheu. Primii lui profesori de muzică au fost mama sa și bunicul său, iar la vârsta de nouă ani a început să facă pian cu un profesor de specialitate, Eloísa Galluzo. Se știu puține din acea perioadă a vieții sale, dar se știe că a încheiat colaborarea cu profesoara lui de pian destul de repede, deoarece ea a decis să se călugărească.

Din 1889 a continuat pianul cu un alt profesor, dar a început să învețe și armonie și tehnica contrapunctului. La vârsta de 15 ani a început să fie interesat de literatură și jurnalism și a fondat revista El Burlón și El Cascabel. După un concert în care s-au interpretat lucrări de Edvard Grieg în 1893 el a spus că vocația sa este cu siguranță muzica. 

Manuel de Falla

• 1887: Boris Karloff (Charles Edward Pratt), actor de teatru si film englez; celebru prin interpretările din filmele de groază (seriile "Frankenstein") (d. 1969)
• 1987: Henry Moseley, fizician englez (d. 1915)
• 1888: Harpo Marx (Adolph Arthur Marx), comic american și actor (d. 1964)
• 1890: El Lissitzky, pictor rus, grafician, arhitect (d. 1941)
• 1896: Klement Gottwald, politician și preșdinte al Cehoslovaciei (d. 1953)
• 1901: Marieluise Fleißer, scriitoare germană (d. 1974)
• 1906: Sait Faik Abasıyanık, scriitor turc (d. 1954)
• 1920: Paul Celan, poet de limbă germană, unul dintre reprezentanții cei mai tenaci ai modernismului ("Nisipul urnelor", "Grațiile limbii", "Trandafirul nimănui") (d. 1970)
• 1925: Frederic Vester, biochimist german (d. 2003)
• 1925: José Napoleón Duarte, președinte salvadorian (d. 1990)
• 1925: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preot și dizident român (d. 2006). Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, județul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului.

Luptător anticomunist
Părintele Calciu a fost unul dintre acei luptători anticomuniști care au mărturisit credința lor în Hristos și în ideea națională, cu însuși sângele lor. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști (1948-1964, 1979-1984), trecând și prin furia iadului reeducării din pușcăria pentru studenți de la Pitești (1949-1951), unde a făcut anumite compromisuri. Cu multă pocăință, a reușit să depășească această greșeală, refuzând ulterior orice compromis cu sistemul comunist. Un fost coleg de detenție de la Pitești - Dan Lucinescu - scria în volumul "Jertfa": Este bine în această situație să existe o exemplificare, aleasă nu întâmplător la cel ce mai târziu a ajuns preotul Calciu. Când respectivul, în urma unor crunte presiuni fizice a fost îndemnat să lovească un coleg de al lui, a căzut în genunchi în poziție de rugăciune și din ochii suferinzi, de căprioară rănită, începură să-i curgă lacrimi iar din răni sânge".
A fost transferat apoi la Gherla. În procesul intentat de comuniști așa-zișilor vinovați ai reeducării de la Pitești, Părintele Gheorghe Calciu arată în sala de ședință că adevărații vinovați sunt Securitatea și conducerea Ministerului de Interne.
În luna iulie 1958 este transferat la Jilava, la secția de exterminare, numită Casimca (celulele erau situate la câțiva metri sub pământ, fără iluminare naturală și fără altă aerisire decât 3 găuri în ușă, cu apă curgând continuu pe pereți). I-a avut colegi de celulă pe Iosif V. Iosif, Marcel Petrișor și pe Constantin Oprișan. Alături de ceilalți doi colegi, au avut grijă permanent de Costache Oprișan, care era bolnav de TBC și care nu beneficia de nicio asistență medicală. Într-un gest de bunătate și lepădare de sine, și-a tăiat venele scurgând sânge în gamelă, pentru ca, după decantarea hematiilor să-i dea să bea limfa lui Costache Oprișan, care pierduse mult sânge.
A fost eliberat din închisoarea Aiud în anul 1963 dar i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În urma amnistiei generale din 1964, părintele Gheorghe Calciu a fost eliberat. A urmat Filologia și Teologia, fiind învestit cu harul preoției. Devine profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București. La marele cutremur din 4 martie 1977, o aripă a internatului Seminarului se prăbușește. Chemat de seminariști, vine în toiul nopții de acasă și este singurul profesor care, alături de câțiva elevi, lucrează cu mâinile goale toată noaptea pentru a încerca să salveze de sub dărâmături pe cei patru seminariști îngropați sub moloz.
Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București, a continuat să lupte împotriva ateismului. În Postul Sfintelor Paști, din anul 1978, ține un șir de 7 prelegeri, intutulate "Șapte cuvinte către tineri", predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la multe facultăți din București. Ia atitudine public față de dărâmarea Bisericii Enei din București, pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme. Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare, menite să îl descumpănească și să-i terorizeze familia. Atât predicile ținute cât și protestul față de demolarea Bisericii Enei îl aduc din nou în vizorul Securității. Este arestat în anul 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință. Prin executarea pedepsei s-a urmărit o nouă reeducare a sa. Acest fapt a determinat un val de proteste din partea exilului românesc. În ajutorul său se ridică intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, alături de nebuni în toată regula. Ulterior a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor. Cea mai mare perioadă a detenției a petrecut-o totuși în izolare. În timpul detenției a fost bătut, umilit și ținut nemâncat. După 5 ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia.
Exilul
În anul 1985, se stabilește în Statele Unite, unde primește cetățenia de onoare. Între sfârșitul anului 1985 și 1988 a locuit cu familia la Cleveland. Pentru a-și asigura existența sa și a familiei, a lucrat și în construcții, ca muncitor necalificat, cărând saci de ciment. În anul 1989 se mută cu familia la Washington DC, unde preia parohia românească "Sfânta Cruce". A continuat să muncească în construcții până când a reușit să-și cumpere o casă, la circa 20-30 kilometri de biserica parohială. De-a lungul păstoririi de către Sfinția Sa a parohiei Sfânta Cruce, numărul credincioșilor a crescut impresionant. Multe persoane de alte confesiuni s-au convertit la ortodoxie, pentru dragostea, harul și viața îmbunătățită pe care le avea părintele. În SUA și-a continuat lupta în numele lui Dumnezeu și eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind autorul ideii Romfest și unul dintre fondatorii evenimentului bienal - cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni -, al cărui Comitet Internațional îl conducea. Este primit la Casa Albă de 2 președinți - Ronald Reagan și George W. Bush.

Părintele Calciu slujea la Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Cruce” din orașul Alexandria, statul Virginia (lângă Washington D.C.). În anul 2006 a catalizat eforturile pentru întemeierea unei noi biserici pentru românii din zona Washington D.C., Biserica Sf. Andrei.

Călătorea aproape anual în România, ținând conferințe și vizitând prieteni.
Bolnav de un cancer al pancreasului și operat la Spitalul Militar din București, a fost vizitat, printre alții, de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, de Înalt Prea Sfinția Sa Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului și de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la acea vreme, Prea Fericitul Teoctist.
A trecut la Domnul în Statele Unite, în ziua de 21 noiembrie 2006, de Praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică. Slujba de înmormântare a fost oficiată de Prea Sfințitul Episcop Vicar Irineu Duvlea. În țară, a fost prohodit în biserica Radu Vodă (de unde fusese alungat în 1979) de însuși Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericirea Sa Teoctist, alături de alți ierarhi și foști elevi, ajunși acum preoți. Conform dorinței sale, este înmormântat în țara pe care a iubit-o atât de mult, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, din județul Neamț (unde a fost prohodit de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, de monahii obștei și de sute de credincioși).
Opera
• Șapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, București, 1996).
• Christ is calling you. A course in catacomb pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997).
• Rugăciune și lumină mistică. Eseuri și meditații religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998).
• Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii (Ed. Nemira, București, 2001).
• Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, București, 2002; reed. 2007).
• Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări (Ed. Christiana, București, 2007).
• Suferința ca binecuvântare (ediție îngrijită de ieromonah Savatie Baștovoi, Ed. Cathisma, București, 2007).
• Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase (Ed. Crigarux, Piatra Neamț, 2007).
• Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora (Ed. Christiana, București, 2007).

• 1926: Sathya Sai Baba, guru controversat indian

• 1927: Angelo Sodano, cardinal, Secretar de Stat al Vaticanului

• 1928: Pierre Étaix actor comic francez

• 1932: Renato Raffaele Martino, cardinal

• 1933: Stancu Ilin, istoric literar roman

• 1933: Krzysztof Penderecki, compozitor polonez

• 1935: Aurel Butnaru, publicist și poet român (d. 1979)

* 1935: Marțian Dan (n. 23 noiembrie 1935, Șoimuș, Remetea, Bihor, România – d. 8 martie 2002, Lisabona, Portugalia), a fost un român de origine evreiască, președintele Camerei Deputaților în legislatura 1990-1992, ales deputat de Vaslui din partea Frontului Salvării Naționale (FSN) la alegerile din 20 mai 1990. La alegerile legislative din 1992 și la alegerile legislative din 1996 a fost reales în același județ, din partea Frontului Democrat al Salvării Naționale (FDSN), respectiv Partidului Democrației Sociale din România (PDSR).

• 1939: Zaharia Sângeorzan, critic literar român

• 1941: Franco Nero, actor italian

• 1942: Gheorghe Rusnac, rectorul Universității de Stat din Moldova, membru corespendent al Academiei de Științe din Moldova

* 1942: Anastasia Istrati (n. 23 noiembrie 1942, Sireți, raionul Strășeni, Moldova^[1] – d. 26 septembrie 2016) a fost o interpretă de muzică populară românească din Republica Moldova.

A făcut studii la Școala de Muzică din Slobozia (1959-1963) în clasa de dirijor cor a profesorului Petre Stroiu.^[2]

Anastasia a fost coristă în Capela „Doina” a Filarmonicii din Chișinău în anii 1963-1966 și 1974-1975 și la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău în anii 1977-1981 și din 1982. A fost solistă în orchestrele de muzică populară „Mugurel” (1966-1974) și „Fluieraș” (1974-1977). A fost în turnee în orașe ca Budapesta, Berlin, Madrid, Bruxelles. La Radio Moldova a înregistrat melodiile Neicuță, să nu mă uiți, Mie-n roșu-mi șade bine, Hai, poftim la mese mari etc.^[2] În 1967 a jucat într-un film muzical realizat de Emil Loteanu.^[3]

A fost distinsă cu Premiul I la un Festival de Muzică Populară de la Moscova.^[2] În 2010, a fost decorată de Președintele Republicii Moldova Mihai Ghimpu cu Titlul onorific „Maestru în Artă”.

• 1945: Dennis Nilsen, criminal în serie englez

* 1946: Ionel Aichimoaie (n. 23 noiembrie 1946) este un fost senator român. În legislatura 1990-1992, Ionel Achimoaie a fost ales pe listele FSN și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela, Republica Italiană și Republica Franceză-Senat. Ionel Achimoaie a fost mebru FSN până în mai 1993 iar apoi a devenit membru PD. În legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, Ionel Aichimoaiei a fost ales în județul Bacău pe listele partidului PD. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1996-2000, Ionel Aichimoaie a fost membru în comisia pentru privatizare și administrarea activelor statului. În legislatura 1996-2000, Ionel Aichimoaie a inițiat 3 propuneri legislative din care 2 au fost promulgate lege.

Ionel Aichimoaie este stabilit în București și este căsătorit cu Aichimoaie Violeta cu care are doi copii, Ionuț și Mondana. Ionuț este consilier UNESCO în Parlamentul României, iar Mondana este stabilită în SUA și lucrează ca stewardesă la o linie aeriană americană.

* 1947: Emil Coșeru (n. 23 noiembrie 1947, Tecuci, România) este un actor român și conferențiar universitar doctor în cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Joacă din 1969 la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Emil Coșeru s-a născut în anul 1947, la Tecuci. A absolvit, în 1969, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, la clasa profesorilor Moni Ghelerter și Zoe Anghel Stanca.^[1]

A debutat în 1969, în rolul Treplev din „Pescărușul” de A. P. Cehov.

În 2018 a fost declarat cetățean de onoare al orașului Tecuci, în care s-a născut. Filmografie: 

• Dimitrie Cantemir (1973)
• Vlad Țepes (1979)
• Burebista (1980)
• Trandafirul galben (1981)
• Masca de argint (1985)
• 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007)
• John (2015)
• The Man Behind the Terror (2019)

• 1948: Reiner Calmund, manager de fotbal german

• 1948: Grete Tartler, poetă, eseistă româncă

• 1951: Nicolae Horia Nicoară, poet român

• 1953: Lucian Perța, poet român

• 1956: Shane Gould, înotătoare australiană

• 1959: Maxwell Caulfield, actor scoțian

* 1966: Liviu-Lucian Mazilu (n. 23 noiembrie 1966) este un senator român, ales în 2016.

• 1966: Vincent Cassel, actor francez, regizor, producător

* 1974: Eugen Gheorghe Nae (n. 23 noiembrie 1974 în Periș) este un fost fotbalist român.

În sezonul 2010-2011 a fost antrenor cu portarii la echipa de fotbal Steaua București.

* 1975: Ildiko Kerekes Barbu (n. 23 noiembrie 1975, Baia Mare, România^[4], în Baia Mare^[1]) este un fost portar de handbal din România și actual antrenor pentru portari al selecționatelor naționale juvenile feminine

* 1975: Cristian Ciocoiu (n. 23 noiembrie 1975, Bacău, jud. Bacău) este un fost fotbalist român.
* 1976: Chiril Gaburici (n. 23 noiembrie 1976) este un economist, om de afaceri^[1] și politician din Republica Moldova, care între 18 februarie și 22 iunie 2015 a îndeplinit funcția de prim-ministru al Republicii Moldova. 

Chiril Gaburici

* 1979: Andreea Răsuceanu (n. 23 noiembrie 1979, București^[1]) este un scriitor, critic literar și traducător român. A absolvit Facultatea de Litere, la Universitatea din București, în 2002, secția română-engleză, urmând ulterior un masterat de teoria și practica imaginii, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea București. Și-a susținut doctoratul, cu lucrarea Mahalaua Mântulesei – drumul către modernitate, în 2009, tot în cadrul CESI. A urmat o bursă postdoctorală (2010-2013), cu stagii de cercetare la Sorbonne Nouvelle – Paris 3. A debutat cu proză, în revista Cuvântul, în 1999, publicând ulterior cronici, interviuri, articole de specialitate în cele mai importante reviste literare românești: România literară, Viața Românească, Observator cultural, Revista 22, Bucureștiul Cultural, Idei în dialog, Dilema veche, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză și prefețe. A predat cursuri de presă culturală românească, cultură și civilizație, limbă și literatură engleză.

Prima ei carte, Cele două Mântulese, a apărut la Editura Vremea, în anul 2009. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus. În 2013 a apărut, la Editura Humanitas, cartea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei Observator cultural. A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori.^[2] Volumul Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (Editura Humanitas, 2016) a fost nominalizat la Premiile revistei Observator cultural.

Este coautor al volumelor Bucureștiul meu (Humanitas, 2016), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (Polirom, 2014), Bookătăria de texte și imagini 2, (Pandora-M, 2016), Ferestre din București și poveștile lor (Editura Peter Pan, 2015), Cum să fii fericit în România (Humanitas, 2017), In the Mood for Love (Paralela 45, 2019).

În 2009 a participat la proiectul Mântuleasa – o geografie mitică, 2009, proiect realizat de Fundația ProPatrimonio în colaborare cu Primăria sectorului 2.

În anul 2016 a lansat un nou proiect, Povești citadine, o emisiune difuzată de TVR 2, despre diferite locuri din București, așa cum apar acestea în istoria orașului și în literatură.

În 2018 a publicat romanul O formă de viață necunoscută (Humanitas), care a fost nominalizat la Premiile ”Sofia Nădejde”, Premiile revistei Observator cultural, Gala Premiilor Radio România Cultural, Premiul Național de Proză ”Ziarul de Iași” (lista scurtă), Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franța) și pentru care a primit premiul Scriitorul lunii ianuarie, desemnat de Uniunea Scriitorilor din România, și Premiul pentru proză al revistei Ateneu. Fragmente din roman au fost traduse în engleză, franceză, turcă și spaniolă. S-a spus despre O formă de viață necunoscută  că e una dintre cele mai importante, mai inventive și bine scrise cărți publicate în literatura recentă.

 Din vara lui 2017 coordonează colecția de literatură română contemporană a editurii Humanitas. 

Cărți – autor

• Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, colecția „Academica”, Humanitas, 2016^[3]
• Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, colecția „Critică literară/Eseu”, Humanitas, 2013; pref. Sorin Alexandrescu
• Cele două Mântulese, Editura Vremea, 2009
• O formă de viață necunoscută (roman, Humanitas, 2018)

Cărți – coautor

• Bucureștiul meu, Humanitas, 2016
• Orașul, Gestalt Books, 2016
• Tot înainte!, Editura Curtea Veche, 2016
• Bookătăria de texte și imagini 2, Pandora-M, 2016
• Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism, Polirom, 2014
• Ferestre din București și poveștile lor, Editura Peter Pan, 2015
• Cum să fii fericit în România (Humanitas, 2017)
• In the Mood for Love, Paralela 45, 2019 

  Andreea Răsuceanu

  * 1990: Maria Udrea (n. 23 noiembrie 1990, București) este o scrimeră română, specializată pe floretă și spadă, laureată cu bronz pe echipe la Campionatul Mondial din 2013, vicecampioană europeană pe echipe în 2013 și campioană europeană pe echipe în 2014.

• 1992: Miley Ray Cyrus, fiica cantaretului de muzica country Billy Ray Cyrus

Decese

* 958: Edred, rege al Angliei (n. 923)

* 1404: Ludovic I (13 martie 1372 – 23 noiembrie 1407) a fost Duce de Orléans din 1392 până la moartea sa. De asemenea a fost Conte de Valois, Duce de Touraine (1386–1392), Conte de Blois (1397–1407), Conte de Angoulême (1404–1407), Périgord, Dreux și Soissons.

Ludovic a fost al doilea fiu al regelui Carol al V-lea al Franței și al Ioanei de Bourbon și fratele mai mic al regelui Carol al VI-lea. În 1374, Ludovic a fost logodit cu Catherine, moștenitoare prezumtivă la tronul Ungariei. Deoarece tatăl Catherinei, Ludovic I al Ungariei, nu avea fii, era de așteptat ca Ludovic și Catherine să domnească fie peste Ungaria fie peste Polonia. De asemenea, Ludovic al Ungariei plănuise să le lase și coroana Neapole și comitatul Provence. Totuși, Catherine a murit în 1378 iar negocierile căsătoriei s-au oprit.

În 1384, Elisabeta a Bosniei a început negocierile cu tatăl lui Ludovic în legătură cu posibilitatea ca Ludovic să se căsătorească cu fiica ei, Maria, în ciuda angajamentului dintre Maria și Sigismund de Luxemburg. Papa Clement al VII-lea a emis o dispensă care a anulat logodna dintre Maria și Sigismund și în aprilie 1385 a avut loc o căsătorie prin procură între Ludovic și Maria.
Căsătoria nu a fost recunoscută de nobilii unguri care au aderat la Papa Urban al VI-lea. Patru luni mai târziu, Sigismund a invadat Ungaria și s-a căsătorit cu Maria, lucru care a distrus șansele lui Ludovic de a domni ca rege al Ungariei. În 1389, Ludovic s-a căsătorit cu Valentina Visconti, fiica lui Gian Galeazzo, Duce de Milano, cu care a avut următorii copii:

• o fiică (1390)
• Ludovic (1391–1395)
• un fiu (1392)
• John Philip (1393)
• Carol, Duce de Orléans (1394–1465), tatăl regelui Ludovic al XII-lea al Franței
• Filip (1396–1420), Conte de Vertus
• Ioan, Conte de Angoulême (1404–1467), bunicul regelui Francisc I al Franței
• Maria (1401)
• Margareta (1406–1466), Contesă de Vertus, căsătorită în 1423 cu Richard de Bretania, Conte de Étampes. Fiul lor a fost Francisc al II-lea, Duce de Bretania.

Fiul său nelegitim cu Mariette d'Enghien a fost "Jean Levieux Valois des Orléans" mai bine cunoscut ca Jean de Dunois (1402–1468). Jean este strămoșul Ducilor de Longueville. 

Ludovic I

Părinți Carol al V-lea al Franței Ioana de Bourbon  Frați și surori Catherine of Valois, Countess of Montpensier[*] Carol al VI-lea al Franței  Căsătorit cu Valentina Visconti Copii Charles, Duce de Orléans Ioan, Duce de Angoulême Filip, Conte de Vertus Margareta, Contesă de Vertus

* 1457: Ladislau Postumul (1440 - 1457) a fost principe al Austriei și rege al Boemiei, mai apoi rege al Ungariei sub numele de Ladislau al V-lea, unde a domnit între 1453-1457. A fost urmat de Matei Corvin. 

Ladislau Postumul

Regele Ungariei Regele Cehiei Principele Austriei Regele Croației

Regele Ladislau al V-lea al Ungariei (pictor austriac necunoscut, Kunsthistorisches Museum, Viena) Părinți Albert al II-lea, Rege Roman Elisabeta de Luxemburg  Frați și surori George of Habsburg, Heir of Austria[*] Elisabeta de Habsburg[*] Anne of Austria, Landgravine of Thuringia[*]  Căsătorit cu Magdalena de Valois

* 1503: Margareta de York, Ducesă de Burgundia (3 mai 1446 – 23 noiembrie 1503) a fost fiica lui Richard Plantagenet, Duce de York și a soției sale, Cecily Neville. A fost Ducesă de Burgundia ca a treia soție a lui Carol Temerarul și a acționat ca protector al ducatului după moartea acestuia. A fost sora a doi regi ai Angliei: Edurad al IV-lea și Richard al III-lea. S-a născut la Castelul Fotheringay, Northamptonshire, Anglia și a murit la Mechelen, Flandra.

Margareta de York

Portret anonim al Margaretei de York, ca. 1468, Luvru Părinți Richard Plantagenet Cecily Neville  Frați și surori Elizabeth of York, Duchess of Suffolk[*] Anne of York, Duchess of Exeter[*] Edmund, Earl of Rutland[*] Richard al III-lea al Angliei Eduard al IV-lea al Angliei George Plantagenet, 1st Duke of Clarence[*]  Căsătorită cu Carol Temerarul

• 1572: Il Bronzino, pictor florentin (n. 1503)

• 1682: Claude Lorrain, pictor francez (n. ca. 1600)

* 1788: Infantele Gabriel al Spaniei^[1] (12 mai 1752 - 23 noiembrie 1788) a fost infante al Spaniei. Născut la Palatul Portici în afara orașului Neapole a fost numit Prințul Gabriel Antonio Francisco Javier Juan Nepomuceno José Serafin Pascual Salvador de Neapole și Sicilia. A fost al patrulea fiu al regelui Carol al III-lea al Spaniei și a soției acestuia, Maria Amalia de Saxonia. În momentul nașterii sale, tatăl său era rege al Neapolelui și Siciliei.

Dintre toți fiii lui Carol al III-lea, Gabriel a fost cel mai inteligent și mai muncitor. Era cultivat, cunoscut pentru excelenta traducere din Sallust. L-a avut ca profesor de muzică pe Antonio Soler, care a compus câteva sonate la clavecin special pentru elevul său talentat.

Gabriel și-a petrecut copilăria în regatul Neapolelui condus de tatăl său; la vârsta de șapte ani s-a mutat împreună cu părinții săi și frații săi mai mari Infantele Carol și Infanta Maria Luisa la Madrid. Unchiul său Ferdinand al VI-lea al Spaniei a murit fără moștenitori în 1759 așa că tatăl său a devenit regele Carol al III-lea al Spaniei.

În Neapole au rămas doi frați mai mari ai lui Gabriel: Infantele Filip, Duce de Calabria (care suferea de retard mintal și a fost exclus din linia de succesiune) și micul Ferdinand în vârstă de opt ani, rege al Neapolelui și Siciliei; Ferdinand a fost lăsat în grija consiliului de regență care a condus regatul până în 1767.

În 1766, în Spania, fratele mai mare al lui Gabriel, Infantele Carlos, s-a căsătorit cu Maria Luisa de Parma. Gabriel s-a căsătorit cu Infanta Maria Victoria a Portugaliei; ea era fiica reginei Maria I a Portugaliei și a regelui Pedro al III-lea al Portugaliei. Căsătoria a avut loc la Lisabona la 12 aprilie 1785 prin procură; cei doi s-au întâlnit pentru prima dată la Aranjuez la 23 mai. Cuplul a avut trei copii însă doar unul a supraviețuit, copilul lor cel mare, Infantele Pedro Carlos care mai târziu a fost numit Infante al Portugaliei de către bunica sa care l-a crescut la curtea de la palatul regal Queluz.

La nașterea ultimului său copil, Infantele Carol, Gabriel și soția sa erau la reședința lor la Casita la El Escorial. În timp ce se aflau acolo, Gabriel s-a îmbolnăvit de variolă și a murit la vârsta de 36 de ani. Soția sa a murit de aceeași boală la 2 noiembrie la vârsta de 19 ani. Infantele Gabriel a murit și el la o săptămână după mama sa.

Cei trei au fost înmormântați la El Escorial. Moartea lui Gabriel l-a afectat pe tatăl său care a murit și el curând. 

Infantele Gabriel al Spaniei

Portret de Anton Raphael Mengs. Părinți Carol al III-lea al Spaniei Maria Amalia de Saxonia  Frați și surori Maria Louisa a Spaniei Infanta Maria Josefa a Spaniei Infante Philip, Duke of Calabria[*] Carol al IV-lea al Spaniei infantele Antonio Pascual al Spaniei[*] Ferdinand I al celor Două Sicilii Francisco Javier de Bourbon[*]  Căsătorit cu Infanta Mariana Vitória a Portugaliei Copii Infantele Pedro Carlos Infanta Maria Carlota Infantele Carlos José Antonio

* 1814: Elbridge Gerry (n. 17 iulie 1744 - d. 23 noiembrie 1814) a fost un politician american, unul din Fondatorii Statelor Unite, semnatar al Declarației de independență a Statelor Unite ale Americii, membru al Convenvenției Constituționale, guvernator al statului  Massachusetts și al cincilea vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, între 1813 și 1814.

Considerat a fi fost unul din The Founding Fathers al Statelor Unite, Elbridge Gerry este notabil prin faptul că a fost unul din cei 56 de semnatari ai Declarației de independență a Statelor Unite ale Americii, a semnat Articolele Confederației, dar unul din cei 16 delegați (din totalul de 55) care nu au semnat Constituția Statelor Unite ale Americii. În cazul său, refuzul a fost legat de neacceptarea în textul originar a pasajelor dedicate libertăților individuale, care ulterior, în 1791, au fost încorporate în Bill of Rights. 

Elbridge Gerry

Căsătorit cu Ann Gerry[*]  Număr de copii 10  Al 5-lea vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii  În funcție 4 martie 1813 – 23 noiembrie 1814 Precedat de George Clinton Succedat de Daniel Tompkins Guvernator al statului Massachusetts  În funcție 10 iunie 1810 – 4 martie 1812 Precedat de Christopher Gore[*] Succedat de Caleb Strong[*] Congressman în Camera Reprezentanților a SUA  În funcție 4 martie 1789 – 3 martie 1793 Succedat de Shearjashub Bourne[*]

• 1890: Willem al III-lea (Willem Alexander Paul Frederik Lodewijk; 19 februarie 1817 – 23 noiembrie 1890) a fost rege al Olandei și Mare Duce de Luxembourg din 1849 până la moartea sa și Duce de Limburg până la abolirea Ducatului în 1866.

William s-a născut la Bruxelles ca fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și al reginei Anna Pavlovna, fiica Țarului Paul I al Rusiei și a Țarinei Maria Feodorovna. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Sofia de Württemberg, fiica regelui Wilhelm I de Württemberg și a Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei, la Stuttgart la 18 iunie 1839. Mariajul a fost nefericit. Sofia de Württemberg era liberală și ura înclinațiile spre dictatură. Willem era simplu, conservator și iubea armata.

Regele William și a doua lui soție, Emma.

În 1877, regina Sofia a murit. În același an, regele William și-a anunțat intenția de a se căsători cu Eleonore d'Ambre, o cântăreață de operă franceză, pe care a înnobilat-o cu titlul de Contesă d'Ambroise – fără consimțământul guvernului. Sub presiunea făcută de guvern, a abandonat planurile de nuntă.^[1][2]

În 1879, regele Willem a decis să se căsătorească cu Prințesa Emma de Waldeck și Pyrmont. Unii politicieni n-au fost de acord din cauza diferenței de vârstă; Emma era cu 41 de ani mai mică decât William. În cele din urmă nunta are loc la 7 ianuarie 1879 la Arolsen. Emma n-a fost prima lui alegere, Willem fusese refuzat de sora Emmei, Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont și de Prințesa Thyra a Danemarcei.

William speră ca odată cu această căsătorie să rezolve problema succesiunii dinastice și să evite stingerea glorioasei Case de Orania Nassau. Împreună cu prima soție avusese trei fii însă nici unul nu era apt să devină rege: Prințul Willem de Orania se retrage la Paris unde duce o existență bulevardieră; moare la 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată. Prințul Mauritz a murit la vârsta de 7 ani iar Prințul Alexandru era handicapat mintal.

După primul an de căsnicie, regina îi dăruiește o fiică: Wilhelmina. Emma are o influență bună asupra personalității capricioase a lui William iar mariajul este fericit. Ultimii 10 ani sunt fără dubii cei mai buni ai domniei.

În 1884, după decesul ultimului fiu din primul mariaj, Wilhelmina devine moștenitoarea coroanei.

Regele Willem se îmbolnăvește grav în 1887. Totuși, în 1888, înmânează personal medalia de aur eroului Dorus Rijkers care salvase viața a 20 de oameni. Moare la Het Loo în 1890. Pentru că Wilhelmina este minoră, Emma devine regentă pentru fiica ei. Va rămâne regentă până când Wilhelmina împlinește 18 ani în 1898. Marele Ducat de Luxembourg nu putea fi moștenit decât pe linie masculină și acesta revine lui Adolphe, fostul Duce de Nassau.

Willem al III-lea

Regele Willem al III-lea de Nicolaas Pieneman (1856) Părinți Willem al II-lea al Țărilor de Jos Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei  Frați și surori Prințul Alexandru al Țărilor de Jos Prince Ernest Casimir of the Netherlands[*] Prințul Henric al Țărilor de Jos Prințesa Sofia a Țărilor de Jos  Căsătorit cu Sofia de Württemberg Emma de Waldeck și Pyrmont Copii Prințul Willem Prințul Maurice Alexander, Prinț de Orange Wilhelmina a Olandei

* 1916: Gheorghe Donici (n. 20 februarie 1849, Valea Seacă, jud. Bacău^[1] – d. 23 noiembrie 1916, Robănești, jud. Dolj^[2]), a fost un boier moldovean și militar român participant la Războiul de Independență al României și Primul Război Mondial, distins cu mai multe medalii pentru curajul arătat în luptă, printre care Virtutea Militară și Crucea Sfântului Gheorghe.^[1]

Înrolat voluntar la vârsta de 67 de ani, sergentul Donici a fost ucis pe câmpul de luptă lângă Craiova, la trei luni după intrarea României în Primul Război Mondial, în timp ce unitatea lui, Escadronul 3 din Brigada a 2-a a Regimentului 9 Roșiori executa Șarja de la Robănești.^[2][3] Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post-mortem la gradul de sublocotenent.^[3]

În prezent, străzi din mai multe orașe poartă numele sergentului Donici^[4][5][6], iar un monument în amintirea lui a fost ridicat în anii 1930 în comuna Ștefan cel Mare. 

Gheorghe Donici

Sergentul Gheorghe Donici

• 1923: Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș - d. 23 noiembrie 1923, București) a fost un scriitor român de avangardă. Numele de naștere al lui Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzeu (sau Buzău), schimbat în Dimitrie Dim. Dumitrescu-Buzeu când era încă copil și mai târziu stabilit ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.^[1][2] Numele de familie Demetrescu a fost în realitate un patronim folosind sufixul -escu: tatăl său era cunoscut sub numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău.^[1][3]Particula atașată Buzău, inițial Buzeu, confirmă faptul că familia și-a urmărit rădăcinile din orașul omonim.^[2][4] Potrivit lui George Ciprian, încă din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună Ciriviș (variantă a termenului "cerviș", însemnând "grăsime topită") sau Mitică (diminutiv de la Dumitru)^[5]

Numele sub care scriitorul este universal cunoscut a fost selectat și impus public de către Arghezi, cu doar un an înainte ca Urmuz să se sinucidă.^[6][7][8][9] Varianta Ormuz, uneori redată ca Urmuz, a fost folosită ca pseudonim și de către activistul și romancierul A. L. Zissu.^[10]

Cuvântul [h]urmuz, explicat de lingviști ca o adăugare curioasă a lexicii românești,^[11] înseamnă în general "bilă de sticlă", "piatră prețioasă". Cuvântul a intrat în limbă prin canalele orientale, iar aceste semnificații se referă la comerțul internațional cu mărgele centrat pe insula Hormuz din Iran.^[11] Antropologul și eseistul Vasile Andru subliniază o semnificație secundară, scatologică: în țigănește, urmuz a suferit mutații însemnând "fecale".^[4] O etimologie alternativă a fost avansată de scriitoarea și criticul Ioana Pârvulescu. Aceasta sugerează combinarea a doi termeni contradictorii: ursuz și amuz. Mitică a fost fiul cel mare al unei familii din clasa de mijloc: tatăl său, descris de Ciprian drept "om scund și ciufut"^[12] a lucrat ca medic. În timpul liber, Ionescu-Buzeu Sr. a fost un intelectual preocupat de știință și refractar oricăror înclinații artistice. Soția sa, mama scriitorului, a fost Eliza născută Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea din Paris Cristien Pașcani.^[1][13] Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă principală de informare despre copilăria și adolescența autorului.^[1][4][14]

Viitorul Urmuz s-a născut la Curtea de Argeș, în nordul Munteniei și, la vârsta de cinci ani, a petrecut un an la Paris cu părinții săi.^[1][15] Familia s-a stabilit în cele din urmă în capitala României, București, unde tatăl său a fost profesor de igienă la Colegiul Național Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al orașului și a închiriat case în cartierul Mănăstirea Antim.^[5] Tânărul Mitică a fost descris de sora sa ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirea științifică și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne.^[16] Mai târziu, el s-a familiarizat și a fost influențat de idealismul german și de concepțiile filosofice ale poetului Mihai Eminescu.^[17][18] O influență mai evidentă asupra viitorului scriitor a avut-o Ion Luca Caragiale, principala figură a comediografiei românești din secolul al XX-lea.^[19][20][21]

Familia Ionescu-Buzău era interesată de activitățile artistice, iar Urmuz a crescut cu o fascinație pentru muzica clasică și arta plastică, învățând să cânte la pian și pictând în ulei ca amator.^[22] Mama sa, fiica devotată a unui preot ortodox, nu a putut să-i insufle fiului același respect față de Biserică.^[13]

Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui Ciprian, care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: "Nu cred prea mult în destin. [...] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare".^[5] El și-a reamintit conversațiile cu "Ciriviș", unde au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca pe o "artă minoră".^[23] În schimb, Urmuz prefera să participe la concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere avansată a muzicii chiar la vârsta de treisprezece ani.^[24] Se spune că tânărul a participat și la prelegerile lui Titu Maiorescu, un filosof și estet care au influențat atât pe Eminescu, cât și pe Caragiale  Câțiva ani mai târziu, în timp ce s-a înscris la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Urmuz și-a exprimat interesul pentru ironizarea severității profesorilor săi. Un episod timpuriu este atestat de Ciprian: amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști "Vivat Dacia", Urmuz se dă drept membru al acesteia și sugerează celor dornici de integrare că tariful de admitere va consta în capete de rață.^[25] Potrivit lui Ciprian, aceste evenimente și-au pierdut repede valoarea de șoc, determinându-l pe el și și pe Urmuz "s-o ia pe străzi" unde experimentul favorit era acela de a acosta trecători și de a-i convinge să-și prezinte documentele de identitate. Succesul a fost uriaș, creând în interiorul școlii un adevărat cult pro-Urmuz (fanii lui chiar șicanau "Vivat Dacia" să accepte orătănii ca mijloc de plată înainte ca societatea să se dizolve).^[26] Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe tânărul Urmuz ca fiind "un tânăr genial", umorul său fiind "cerebral, mai greu de detectat și apreciat".^[27]

Grupul de bază al discipolilor lui Urmuz, organizat ca o societate secretă, l-a inclus pe Ciprian (poreclit "Macferlan" de Urmuz), Alexandru "Bălălău" Bujoreanu și Costică "Pentagon" Grigorescu, cunoscuți împreună ca "pahuci" (din iudaicul verb "a căsca").^[1] Activitatea lor s-a concentrat pe farse îndrăznețe: Urmuz și ceilalți trei tineri au făcut o vizită la mănăstirea izolată Căldărușani din județul Ilfov, unde mitropolitul Ghenadie trăia în dizgrație. Cei patru tineri s-au dat drept jurnaliști și au cerut (și primit) tratament ca pentru oaspeți înalți, au testat răbdarea călugărilor iar mai târziu au fost prezentați mitropolitului bine-dispus.^[28]

În alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste, le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens, creații proprii, precum celebra sa fabulă "Cronicari".^[29]

În afara școlii, tânărul Urmuz era încă introvertit, și, conform lui Sandqvist, "extrem de timid, în special cu fetele."^[30] Prietenul său Ciprin își amintește câteva „replici de agățat“: se purta familiar cu orice tânără căreia îi prindea privirea, asigurând-o că s-au mai întâlnit, și, când curiozitatea fetei era stârnită, îi povestea cum obișnuiau împreună să omoare muște ca activitate sportivă.^[31]

Grupul "pahuci" au sărbătorit absolvirea printr-un act final de sfidare împotriva directorului școlii, pe care l-au vizitat în biroul său, unde au început să sară în cercuri.^[32] Chiar dacă grupul lor nu a supraviețuit odată ce membrii săi au luat-o pe drumuri diferite în carieră, au avut reuniuni regulate la taverna Spiru Godelea, unde au câștigat notorietate pentru comportamentul lor nepoliticos și neconvențional.^[33] Urmuz a intrat la Facultatea de Medicină, la insistențele tatălui.^[34] Potrivit lui Ciprian, el s-a plâns că "nu reușește să se facă înțeles în fața cadavrelor".^[35] În cele din urmă alege Facultatea de Drept,^[36] luând, în paralel, lecții de compoziții și contrapunct la Conservatorul de Muzică și Declamațiune.^[30] În plus, el și-a încheiat serviciul militar în cadrul Infanteriei române.^[30]

Urmuz a devenit șeful familiei sale în 1907. În acel an, tatăl său și doi frați mai mici au murit, iar sora lui Eliza s-a căsătorit.^[30] El a continuat, de asemenea, să ia inițiativa în acțiuni îndrăznețe de épater le bourgeois. Ciprian își amintește că ei doi au închiriat o trăsură iar Urmuz făcea dreapta în fiecare intersecție, mergând astfel în cercuri în jurul Palatului de Justiție. Urmuz a continuat apoi să-i hărțuiască pe vânzătorii ambulanți, oprindu-se pentru a cumpăra lucruri complet inutile: covrigei, o grămadă de cărbune sau o găină bătrână pe care a tras-o în țeapă cu bastonul său. După ce a trecut examenul în drept în 1904, Urmuz a fost numit judecător în localitatea rurală Cocu (Răchițele), în județul Argeș.^[38] Este probabil ca, în jurul acestei perioade (circa 1908), să fi scris pe hârtie primele fragmente din colecția sa "Pagini bizare", dintre care unele au fost scrise în timpul unei reuniuni de familie la Cocu.^[39] Potrivit Elizei Vorvoreanu, el facea acest lucru în principal pentru a-și distra mama și surorile,^[40] dar Urmuz a amuzat de asemenea și autoritățile locale, unul dintre aceștia chiar i-a oferit mâna fiicei lui (Urmuz a refuzat).^[41] La acea vreme, Mitică și-a descoperit pasiunea pentru arta modernă: a fost un admirator al sculptorului Constantin Brâncuși, fascinat de lucrarea sa din 1907, intitulată Cumințenia pământului.^[17]

În cele din urmă, Urmuz a devenit judecător de pace în regiunea Dobrogea. Mai târziu, a fost expediat mai aproape de București, la Ghergani, județul Dâmbovița.^[30] Aceste misiuni au fost întrerupte în 1913, când Urmuz a fost chemat sub arme, în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei.^[41]

Ciprian menționează că a pierdut contactul cu prietenul său pentru o perioadă, înainte de a primi o scrisoare în care acesta se plângea de apatia provinciei și de lipsa divertismentului muzical; atașat a găsit povestirea "Algazy & Grummer"" pe care Ciprian trebuia să o citească "fraților seminariști", informându-i "despre progresele înregistrate în literatura tânără".^[42] Ciprian spune că a descoperit scriitorul din Urmuz și a popularizat povstirile acestuia în propriul său cerc de intelectuali.^[43] El menționează, de asemenea, că în cariera sa de actorie în devenire, a pus bazele unor spectacole la Grădina Blanduziei pe baza scrisorilor lui Urmuz.^[44]

Aceste evoluții au coincis cu izbucnirea Primului Război Mondial. Între 1914 și vara anului 1916, când România era încă un teritoriu neutru, eforturile lui Ciprian de a difuza "Pagini bizare" au atins un maxim. Textele lui Urmuz s-au răspândit, probabil, în copii scrise de mână, devenind oarecum cunoscute societății boeme din București, însă Urmuz însuși era încă o figură anonimă.^[9][45] Ciprian și actorul Grigore Mărculescu susțin că au citit public din "Pagini bizare" la restaurantul Casa Capșa.^[9][46] Potrivit istoricului literar Paul Cernat, dacă zvonurile despre interpretările timpurii ale lui Ciprian despre textele lui Urmuz sunt adevărate, acesta ar constitui unul dintre primele eșantioane de spectacole de avangardă din tradiția teatrală românească.^[47]

În jurul anului 1916, Urmuz a obținut o relocare, în calitate de judecător în orașul Alexandria. Acolo s-a întâlnit cu poetul și profesorul Mihail Cruceanu. După cum a amintit Cruceanu, Urmuz a fost captivat de revolta artistică desfășurată în Italia de către grupul Futurist și în special de poezia lui Filippo Tommaso Marinetti, liderul grupului.^[48] Potrivit istoricului literar Tom Sandqvist, Urmuz ar fi putut citi mai întâi despre inițiativele italiene în ziarul local Democrația, care a scris despre subiect la începutul anului 1909.^[49] Ca urmare a acestei întâlniri el a decis să includă, ca subtitlu la unul din manuscrisele sale, cuvintele: "Schițe și nuvele ... aproape futuriste".^[50]
Ajus la gradul de locotenent,^[41] Demetrescu-Buzău a fost din nou chemat sub arme când România s-a alăturat Puterilor Antante. Întors în București lucrează ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, o slujbă bine plătită, cu avantaje speciale, ceea ce l-ar fi făcut inconfortabil pe Urmuz despre viața sa ca erou boem.^[51] O fotografie realizată în acea perioadă, unul din puținele portrete care au supraviețuit, ne prezintă un bărbat melancolic și anxios.^[52] Sandqvist îl vede ca fiind de o "singurătate catastrofală" și client insomniac al bordelurilor, adăugând: "În toate aparițiile, ca urmare a unor experiențe dezgustătoare în timpul războaielor, întorcându-se acasă la București, Demetru Demetrescu-Buzău a ales să trăiască o viață extrem de ascetică și izolată, cu plimbări lungi nocturne".^[53] Faptele și glumele lui Urmuz au atras atenția publicului, el însuși și-a citit lucrările unui public boem, în locuri precum Hanul Gabroveni; cel puțin unele dintre acestea erau exerciții libere în literatura orală și, ca atare, au fost în întregime pierdute.^[8]

Anul 1922 a adus debutul lui Urmuz în presă. Fascinat de "Pagini bizare", poetul și jurnalistul Tudor Arghezi a publicat două din ele în ziarul Cuget Românesc. Arghezi a făcut eforturi să-i convingă pe serioșii săi colegi editori de la Cuget.^[8][54] Gazeta a publicat de asemenea un manifest a lui Arghezi, în care a subliniat scopul combaterii "literaturii sterile" și intenția sa de a cultiva "voința de putere" în cultura literară post-război.^[8] Urmuz a fost deci primul scriitor avangardist popularizat de Arghezi, într-o listă care, până în 1940, a inclus și o mare parte a tinerilor moderniști români.

La 23 noiembrie 1923, Urmuz s-a împușcat, un eveniment care rămâne învăluit în mister. A fost găsit "de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului", în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului.^[56] Unele surse timpurii sugerează că ar fi suferit de o boală incurabilă,^[1][8][57] dar se știe că el era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv. De exemplu, în 1914, el a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar.^[57][58] Cronicile, arată, de asemenea, că el teoretiza despre lipsa de sens și de goliciunea vieții, punând aceste temeri pe seama membrilor familiei în timpul înmormântării fratelui său Constantin (1914).^[57] Autorul Geo Șerban a scris despre dezamăgirea bine ascunsă a lui Demetrescu-Buzău, apreciind că, în ultimul său an, scriitorul a continuat să acționeze vesel și relaxat, dar că o tensiune "devastatoare" se clădea în interiorul lui.^[8]

În 1927, Arghezi și-a publicat regretul că nu i-a cultivat prietenia: "Nu l-am mai văzut și-mi este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral candorile și puritățile care începeau să moară".^[8] Mai mulți exegeți Urmuz au văzut în mod tradițional sinuciderea legată în mod intrinsec de atitudinea artistică a lui Urmuz. Pentru Carmen Blaga, a fost "dizolvarea credinței [sale]" în clasa intelectuală a României, împreună cu declinul economic și "un gol existențial", care l-a determinat pe scriitor să se desprindă.^[59] Acest lucru rezonează cu afirmațiile adepților din prima generație de după Urmuz: Geo Bogza sugerează că mentorul său s-a sinucis odată ce procesul deconstructiv, realizat de "intelectul lui ascuțit", l-a dus la o concluzie naturală;^[60] Sașa Pană susține că Urmuz s-a săturat să-i amuze pe "cretinii" și "profitorii" care au dominat scena literară a Bucureștiului și, hotărât să-și transforme personajul literar în "praf și pulbere" și-a asumat riscul de a-și distruge eul fizic.^[61] Criticul George Călinescu a afirmat că există o rațiune filosofică "care rezona teribil cu secolul său": "el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis".^[62]

Urmuz a fost înmormântat la 26 noiembrie, la cimitirul Bellu.^[8] În ziua respectivă, evenimentul a fost mediatizat de un mic necrolog din cotidianul Dimineața, semnat cu inițiala C (probabil de la Ciprian).

Opera literară:

• Algazy & Grummer
• Cotadi și Dragomir
• Cronicari
• După furtună
• Emil Gayk
• Fuchsiada
• Ismaïl și Turnavitu
• Pâlnia și Stamate
• Plecarea în străinătate
• Puțină metafizică și astronomie

Urmuz Demetru Dem. Demetrescu-Buzău

Urmuz, circa 1920

• 1935: Maria Cunțan, poetă română (n. 1862)

* 1949: Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei (germană Prinz Ludwig Ferdinand Maria Karl Heinrich Adalbert Franz Philipp Andreas Konstantin von Bayern) (n. 22 octombrie 1859 – d. 23 noiembrie 1949), a fost membru al Casei regale bavareze de Wittelsbach și general de cavalerie. După căsătoria cu Infanta María de la Paz a Spaniei a devenit infante al Spaniei. A fost fiul cel mare al Prințului Adalbert al Bavariei (1828–75) și al Infantei Amelia Filipina a Spaniei (1834–1905). Pe linie paternă a fost nepotul regelui Ludwig I al Bavariei și al primei soții a acestuia, Prințesa Therese de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Infantele Francisco de Paula al Spaniei și soția acestuia, Prințesa Luisa Carlotta de Bourbon-Două Sicilii.

Unchii paterni ai lui Ludwig Ferdinand au fost: regele Maximilian al II-lea al Bavariei, regele Otto I al Greciei și Prințul Regent Luitpold de Bavaria. Unchiul matern a fost regele consort Francis al Spaniei (1822–1902) iar verișor primar i-a fost regele Alfonso al XII-lea al Spaniei (1857–85). Ludwig Ferdinand s-a născut la Madrid însă frații lui mai mici în Bavaria unde s-au întors.

Verișori primari pe linie paternă erau: Ludwig II, Otto I și Ludwig III, regi ai Bavariei. Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei s-a căsătorit în 1883 cu verișoara sa primară, Infanta Maria da Paz a Spaniei (1862–1946), a doua fiică a unchiului său regele Francis și a reginei Isabela a II-a a Spaniei. Nunta a avut loc la Madrid, în timpul domniei fratelui ei, regele Alfonso al XII-lea. În 1885 tânărul cuplu s-a întors în Bavaria unde au locuit la palatul Nymphenburg.

Ei au fondat așa numita ramură spaniolă a familiei regale bavareze, care a început cu căsătoria părinților lui Ludwig Ferdinand, dar a fost consolidată de căsătorii succesive spaniole. Căsătoria prințului Ludwig Ferdinand cu infanta Paz a fost lungă și fericită. Împreună au avut trei copii. Cel mai mare, prințul Ferdinand, a urmat tradiția căsătoriilor spaniolo-bavareze și a trăit pentru restul vieții în Spania. Copiii cei mici ai lui Paz au moștenit pasiunile ei artistice și literare. Prințul Adalbert a fost scriitor și istoric; prințesa Pilar a fost pictor și a scris o carte despre domnia vărului ei Alphonso al XIII-lea. După ce fiul ei cel mare s-a stabilit în Spania, Paz a făcut călătorii frecvente în țara natală pentru a-și vizita nepoții spanioli.

Copiii prințului Ludwig Ferdinand și ai infantei Paz au fost:

• Infantele Ferdinand al Spaniei, Prinț de Bavaria (1884–1958); născut la Madrid s-a stabilit permanent în Spania în 1905. S-a căsătorit cu verișoara sa, infanta Maria Teresa, fiica lui Alfonso al XII-lea.
• Prințul Adalbert de Bavaria (1886–1970). A fost istoric și diplomat. S-a căsătorit cu contesa Augusta de Seefried și a avut doi fii; a trăit în Germania.
• Prințesa Pilar de Bavaria (1891–1987), necăsătorită; a fost pictoriță.

Prințul Ludwig Ferdinand

Prinț al Bavariei

Ludwig Ferdinand și soția sa Părinți Prințul Adalbert al Bavariei Infanta Amelia Filipina a Spaniei  Frați și surori Prințul Alfons al Bavariei Prințesa Isabela a Bavariei Princess Elvira of Bavaria[*] Princess Clara of Bavaria[*]  Căsătorit cu Infanta María de la Paz a Spaniei Copii Prințul Ferdinand de Bavaria Prințul Adalbert de Bavaria Prințesa Pilar de Bavaria

• 1949: Carol Ardeleanu , prozator (n. 1883)

• 1953: Ilie E. Toroutiu, critic, istoric literar, folclorist și traducător (n. 1888)

* 1965: Elisabeta a Bavariei (25 iulie 1876 – 23 noiembrie 1965), a fost soția regelui Albert I al Belgiei și mama regelui Leopold al III-lea al Belgiei. Elisabeta a fost numită în onoarea surorii tatălui său, împărăteasa Elisabeta a Austriei, mai bine cunoscută sub numele de Sisi. Mama sa era Maria Josepha a Portugaliei, fiica regelui exilat Miguel I al Portugaliei.

Prin surorile mamei sale, Elisabeta era rudă cu multe familii regale:

• mătușa sa, Maria Ana a Portugaliei, a fost căsătorită cu William al IV-lea, Mare Duce de Luxembourg
• mătușa sa, Maria Teresa a Portugaliei, a fost a treia soție a Arhiducelui Carl al Austriei și mama vitregă a lui Carol I al Austriei,
• mătușa sa, Maria Antonia a Portugaliei, a fost a doua soție a lui Robert I, Duce de Parma și mama Zita de Bourbon-Parma, soția lui Carol I al Austriei.

Albert I și Elisabeta de Bavaria

În momentul în care Albert și Elisabeta s-au întâlnit, Prințul Albert era moștenitorul unchiului său Leopold al II-lea al Belgiei. Albert era al doilea fiu al Prințului Filip, Conte de Flandra și al Prințesei Marie de Hohenzollern care era sora regelui Carol I al României.

La naștere, Albert ocupa locul trei în linia de succesiune în urma tatălui său și a fratelui său mai mare, Prințul Baudouin al Belgiei. După moartea neașteptată a lui Baudouin în ianuarie 1891, Albert a ocupat locul doi în linia de succesiune. Studios și liniștit, Albert n-a fost alegerea pe care regele Leopold al II-lea și-ar fi dorit-o.

La München la 2 octombrie 1900, Elisabeta s-a căsătorit cu Prințul Albert. În 1909, când soțul ei a devenit rege al Belgiei, Elisabeta a devenit regină. În timpul Primului Război Mondial, ea și soțul ei au locuit în De Panne. Regina s-a făcut iubită vizitând frontul și sponsorizând unitățile de asistență medicală. În ciuda trecutului ei german, a fost o regină populară iar ea și-a sprijinit țara de adopție. În 1934, Albert I a murit într-un accident de alpinism la Marche-les-Dames, în regiunea Ardennes.

Regina Elisabeta a murit la Bruxelles la vârsta de 89 de ani la 23 noiembrie 1965. 

Elisabeta de Bavaria

Regină a Belgiei

Părinți Karl Theodor, Duce de Bavaria Maria Josepha a Portugaliei  Frați și surori Maria Gabriela de Bavaria Duchess Amalie in Bavaria[*] Duchess Sophie Adelheid in Bavaria[*] Duke Franz Joseph in Bavaria[*] Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*]  Căsătorită cu Albert I al Belgiei Copii Leopold al III-lea al Belgiei Prințul Carol, Conte de Flandra Marie-José, regină a Italiei

• 1976: André Malraux, scriitor francez, teoretician de artă și politician (n. 1901). În tinerețe a dus o viață foarte aventuroasă, angajându-se și în agitațiile politice de diferite nuanțe. În anul 1905 părinții săi divorțează, André Malraux este crescut de mama și bunica lui, care avea un mic comerț în Bondy, cartier periferic al Parisului. Malraux se înscrie la Școala de Limbi orientale și frecventează cercurile artistice ale capitalei, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani și lucrează într-o librărie pentru o editură. Printr-o lectură bogată, își completează cultura, frecventând și cursurile libere de la muzeul Guimet și școala de pe lângă muzeul Louvre. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătorește cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană.

În 1923 pleacă în Indochina, la 23 decembrie 1923 este arestat la Phnom Penh, pentru că încercase să fure un basorelief prețios din ruinele unui templu cambodgian din Banteay Srei din ansamblul Angkor. Este condamnat la trei ani închisoare, și, abia în apel, pedeapsa i se reduce la un an "cu suspendare", așa că se poate reîntoarce în Franța. În 1925 revine la Saigon și înființează ziarul "L'Indochine", cu o scurtă durată de apariție. Din nou în Franța, scrie diverse eseuri și, în 1930, primul său roman, "La voie royale", în care relatează evenimentele la care a luat parte în Indochina. În anii 1926-1927 întreprinde călătorii în Laos și în China, unde participă activ la operațiile grupurilor comuniste.

Începând din anul 1933, devine militant antifascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937. Totuși, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanțeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial se înrolează într-o formație de blindate în lupta împotriva Germaniei naziste. În timpul retragerii este rănit și luat prizonier, reușește însă să evadeze din lagărul de la Sens, pentru a intra organizațiile de rezistență contra ocupanților germani, sub numele de „Colonelul Berger”.

Este arestat de autoritățile germane la Grannat, fiind găsit în prezența unui ofițer englez din serviciile de informație, și interogat în închisoarea din Toulouse. Când forțele germane părăsesc în 1944 orașul, Malraux era deja liber. Comandă brigada „Alsacia-Lorena” și participă la eliberarea teritoriului francez. Intervine în 1945 pentru a împiedica Partidul Comunist Francez să preia sub egida lui totalitatea organizațiilor din Rezistență. În același an se întâlnește cu generalul Charles de Gaulle, al cărui colaborator fidel și prieten va rămâne până la sfârșitul vieții. Începând din anul 1947 deține mai multe posturi în guvern, între 1947 și 1949 ministru al propagandei și informațiilor, ministru de interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de stat și ministru pentru probleme culturale. Malraux a jucat un rol important în crearea mișcării „Rassemblement du Peuple Français” (R.P.F.), platforma politică a generalului de Gaulle. Malraux a fost un partizan al intervenției statului în fenomenele artistice și literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneității și originalității în viața culturală a Franței.

Opera literară:

• 1928: Les conquérants ("Cuceritorii");
• 1930: La voie royale, ("Calea regală");
• 1933: La condition humaine, ("Condiția umană") - Premiul Goncourt - cu subiect din revoluția chineză;
• 1935: Le temps du mépris ("Timpul disprețului");
• 1937: L'Espoir, ("Speranța") - inspirată din evenimentele războiului civil din Spania;
• 1943: Les noyers d'Altenbourg ("Nucii din Altenbourg"), fragment păstrat din La lutte avec l'ange ("Lupta cu îngerul"), parțial distrus;
• 1947: Le musée imaginaire ("Muzeul imaginar");
• 1948: La création artistique ("Creația artistică");
• 1950: La monnaie de l'absolu ("Moneda absolută");
• 1951: Les voix du silence, ("Vocile tăcerii");
• La métamorphose des dieux, în trei volume: 1957, 1974, 1976;
• 1967: Antimémoires, ("Antimemorii"), memorialistică;
• 1971: Les chênes qu'on abat;
• 1973: La Corde et les Souris;
• 1974: La tête d'obsidienne et Lazare;
• 1976: Lazare, surtitré Le Miroir des Limbes (eseu și povestire autobiografică);
• La psychologie de l'art ("Psihologia artei").

André Malraux

Frați și surori Emma Simon[*] Claude Malraux[*]  Căsătorit cu Clara Malraux[*] Madeleine Malraux[*] (1948–1966)  Copii Florence Malraux[*]

* 1984: Anton Alexandrescu (n. 2 mai 1905, Laloșu, județul Vâlcea - d. 23 noiembrie 1984, București) a fost un om politic, membru al Partidului Național Țărănesc, și funcționar financiar-bancar. A urmat școala primară în comuna natală, apoi Liceul Frații Buzești din Craiova (1917-1925).^[1] Licențiat în științe economice (promoția 1930; secția Comerț. Bancă. Asigurări), a profesat la BNR și la Institutul Național de Cooperație. Membru PNȚ, s-a remarcat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial prin atitudinea sa antigermană, fiind internat în lagărul de la Târgu-Jiu (1942).

La data de 23 februarie 1945, împreună cu un număr de țărăniști a produs o sciziune în cadrul filialelor din Ilfov și București ale Partidului Național Țărănist, punând bazele unei noi grupări, PNȚ-Anton Alexandrescu, care a aderat la Frontul Național Democrat, grupare aflată sub controlul PCR.^[2] Partidul a editat un oficios numit Dreptatea Nouă,^[2] în condițiile în care oficiosul PNȚ se numea Dreptatea. La 23 ianuarie 1948 gruparea sa politică a fuzionat cu Frontul Plugarilor, la recomandarea autorităților comuniste.

Anton Alexandrescu a fost Ministru al Cooperației (6 martie 1945 - noiembrie 1946) în primul guvern Petru Groza, rector al Institutului de Științe Economice și Planificare (1949-1951) și primul decan al Facultății de Finanțe^[3]; deputat de Vâlcea și membru în Prezidiul Marii Adunări Naționale (1948), ca răsplată pentru compromisul încheiat cu noii lideri politici ai României. Calitățile de economist, dar și dorința comuniștilor de a marginaliza activitatea politică a unui fiu de "chiabur" au determinat încadrarea sa la Banca de Stat (1953-1954) și Banca Agricolă (1954-1956). În 1956 este numit președinte al Consiliului Provizoriu Central al Cooperativelor (1956-1961).

După mai multe acuzații la adresa prestației sale politice și profesionale, a primit, în 1963, cu bunăvoința lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, un post de funcționar la ADAS (Administrația Asigurărilor de Stat), unde a lucrat până la pensionare.

* 2004: Rafael "Raful" Eitan (în ebraică רפאל "רפול" איתן‎) (n. 11 ianuarie 1929 - d. 23 noiembrie 2004) a fost un general și om politic israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1978-1983. 

Rafael Eitan

* 2006: Ștefan Haukler (n. 9 martie 1942 – d. 23 noiembrie 2006) a fost un scrimer român specializat pe floretă, laureat cu bronz, pe echipe, la Campionatul Mondial de Scrimă din 1969 și la Campionatul Mondial de Scrimă din 1970.^[1] A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice: Tōkyō 1964, México 1968, München 1972.

• 2006: Philippe Noiret, actor francez (n. 1930)

* 2008: Dumitru Ghițu (n. 13 ianuarie 1931, Drepcăuți, Briceni - d. 23 noiembrie 2008, Chișinău) a fost un specialist în domeniul fizicii corpului solid, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. Este fiul lui Vasile Ghițu. În anul 1954 a absolvit Universitatea din Chișinău. În anul 1965 este membru PCUS. În anul 1973 susține teza de doctor habilitat în științe. Din anul 1969 este șef al Laboratorului de fizică a semimetalelor din cadrul Instituttului de Fizică aplicată al Academiei de Științe din RSS Moldovenească, iar din anul 1973 este director -adjunct al Institutului de Fizică aplicată al aceluiași institut. În anul 1976 este ales membru-corespondent al Academiei de Științe din RSS Moldovenească. Între 1978-1984, a îndeplinit funcția de secretar științific general al Academiei de Științe a Moldovei. Dumitru Ghițu a fost inițiatorul organizării Centrului Criogenic. În anul 2006, a fondat Institutului de Inginerie Electronică și Tehnologii Industriale al ASM.

• 2012: Larry Hagman, actor american (n. 1931)

* 2017: Stela Popescu (n. 21 decembrie 1935,^[1][2] Orhei, România – d. 23 noiembrie 2017,^[3] București, România^[3]) a fost o actriță română de teatru, film și televiziune. A realizat cupluri celebre alături de Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel.

Stela Popescu și Dumitru Drăgan în Mica studentă (1960) de Nicolai Pogodin

Stela Popescu s-a născut la Orhei, într-o familie modestă de învățători. Mama ei, Valentina, era originară din satul Chiperceni, iar tatăl – Vasile Popescu – din Chiștelnița, județul Orhei, în prezent în Republica Moldova. Prima amintire pe care o are bine întipărită în memorie este invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl ei considerat intelectual, deci dușman de clasă, este deportat în Siberia, iar mama se refugiază, împreună cu fiica în România, la Brașov. În 1953, susține examenul de admitere la facultate și este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la care renunță după un an și jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. În 1956 este admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, iar în paralel continuă să susțină spectacole de teatru. La sfârșitul facultății, este repartizată la Teatrul din Brașov, acolo unde ajunge să susțină 400 de spectacole pe an.^{[necesită citare]} Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase". În 1969, Stela părăsește Revista și se angajează la Teatrul de Comedie, ceea ce nu o impiedică să continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963 până în 2017. În paralel, susține și o colaborare cu Revista Românească, sub condeiul lui Mihai Maximilian, cu care avea să se căsătorească în 1969, la puțin timp după divorțul de Dan Puican. Totodată, joacă în celebra serie de spectacole "Boema" de la Grădina Boema, spectacole care se înscriu în peisajul anti-putere pentru vremea aceea, cu succes de public foarte mare. Timp de 24 de ani cât a jucat la Teatrul de Comedie, vara, când se încheia stagiunea teatrală, juca la Revistă la Grădina Boema. La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase", unde lucrează și în prezent. Pe scena Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" și pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu strălucește în piese precum "Omul care a văzut moartea", "Mama Boema", "Boema, slăbiciunea mea" etc. A jucat 18 ani în "Preșul", 12 ani în "Pețitoarea" și 10 ani în "Plicul". A avut șansa de a lucra cu mari regizori, precum: Sanda Manu, Ion Cojar, Lucian Giurchescu, Valeriu Moisescu.

Între anii 1971 și 1979 face cuplul, pe scenă și la televiziune, cu Ștefan Bănică. Cât despre longevivul cuplu umoristic Stela - Alexandru Arșinel, care a început în 1979, acesta a fost garanția umorului de calitate și în prezent, dar și în trecut, când textele scenetelor erau semnate Mihai Maximilian.

În 1958, debutează în cinematografie în pelicula Alo? Ați greșit numărul. A jucat în peste 25 de filme precum Nea Mărin miliardar (1979), Pe malul stîng al Dunării albastre (1983), În fiecare zi mi-e dor de tine (1988), etc.

Stela Popescu a făcut o carieră și în televiziune. A jucat în televiziune de la înființare până în prezent, în piese de teatru și emisiuni de divertisment, reușind să transmită ceva din spiritul satiric și contestatar al Revistei prin textele unor scriitori de valoare: Mihai Maximilian, Grigore Pop, Octavian Sava sau Dan Mihăescu. TVR a scos pe piață DVD-urile "O stea printre stele" (2006) și "Stela și Arșinel" (2005) care reunesc o parte dintre aparițiile televizate ale Stelei Popescu.

Stela Popescu și George Ivașcu

Începând jumătatea anilor '90, Stela Popescu a fost moderatoarea unor emisiuni TV pentru femei pe posturile TVR, Realitatea și Național TV

Joacă în serialul TV "Cuscrele" (2005-2006) precum și în telenovelele "Râzboiul sexelor" (2007-2008), "Regina" (2008-2009) și "Aniela" (2009-2010) în rolul Coanei Chiva. În 2011 revine cu o participare specială în telenovela Iubire și Onoare.

Pe 23 noiembrie 2017 în jurul orei 15:40, Stela Popescu a fost găsită fără semne vitale, cu rană la cap, de către fiica adoptivă Doina Maximilian, căzută în interiorul casei de pe strada Alexandru Donici din București în care locuia. După efectuarea autopsiei de către medicii legiști, s-a stabilit faptul că moartea actriței s-a produs în urma unui accident vascular cerebral masiv suferit cu mult timp înainte de a fi găsită de fiica acesteia. Se crede că decesul a avut loc cu cel puțin 12 ore înainte.^[5] Trupul artistei a fost depus la Teatrul de Revistă Constantin Tănase. Stela Popescu a fost înmormântată cu onoruri militare lângă soțul ei, Mihai Maximilian, la Cimitirul Cernica, duminică 26 noiembrie.

Teatru

Teatrul de Revistă Constantin Tănase (1963-1969 și 1993-2017) - selectiv

• Stela,de la Tanase (2016)
• Aplauze, Aplauze (2010)
• Revista revistelor
• Omul care a văzut moartea
• Te aștept diseară pe Lipscani
• Nevestele vesele... la Boema (1979)
• Boema, slăbiciunea mea (1980)
• În grădina bucuriilor (1975)
• Constelația Boema (1984)
• Boema, bucuria mea (1985)
• Stela, stelele și Boema (1987)
• Buna seara,Boema (1989)

Teatrul de comedie (1969-1993) - selectiv

• Dispariția lui Galy (Brecht)
• Un om egal un om (Brecht)
• Mutter Courage (Brecht)
• Mandragora (Machiaveli)
• Steaua fără nume (Mihail Sebastian)
• Preșul (Ion Băieșu) - piesă care s-a jucat 18 ani
• Pețitoarea (Thornton) - piesă care s-a jucat 12 ani
• Plicul (Rebreanu) - piesă care s-a jucat 10 ani
• Trei surori (Cehov)
• Marele feudal (Al. Mirodan)
• Curcanul
• Turnul de fildeș - Premiul pe țară pentru cel mai bun rol secundar
• Sfântul Mitică Blajinul (Aurel Baranga)
• Capcană pentru un bărbat singur (Neil Simon)

Opera Comică pentru Copii - selectiv

• Piatra din casă
• Cântăreț
• Chirița

Teatru Radiofonic

• Agachi Flutur
• Avarul de Molière
• Burghezul gentilom
• Cafeneaua cea mică
• Catrina din Heilbrunn
• Caviar, vodka si bye bye
• Cinci cânticele
• Coana Chirița cântăreță
• Dimineața pierdută
• Din nou... Caragiale
• Divanul Persian
• Doamna ministru
• Fata cinstită de Carlo Goldoni
• Ferma de struți
• Filantropul
• Franțuzitele și un poet romantic
• Gaițele (varianta 1964)
• Gaițele (varianta 2002)
• Hangița de Carlo Goldoni
• Hades în război
• Încurcă lume
• Leac pentru chelie
• Mânastirea din Parma
• Mizantropu
• Nunta lui Figaro
• O viață pe roată
• Rinocerii de Eugen Ionescu
• Sânziana și Pepelea
• Stăpânul tăcerii
• Suflete moarte
• Trenurile mele de Tudor Mușatescu
• Un cuib de nobili

Seriale TV

• 2009-2010 - Aniela - Coana Chiva
• 2008-2009 - Regina - Sofia Rădulescu
• 2007-2008 - Războiul sexelor - Tincuța
• 2005 - Cuscrele
• 1989 - Misiunea

Filmografie

• Las Fierbinți (serial PRO TV, 2017) - directoarea scolii (aparitie episodica)
• Mamaia (2013)
• Rămâi cu mine (2013)
• Toată lumea din familia noastră (2012)
• Războiul sexelor (serial Acasă TV, 2007)
• Mașini și Mașini 2 - dublaj Flo (voce vers.română) (2006), (2011)
• Cuscrele (serial National TV, 2005)
• Sexy Harem Ada-Kaleh (2001)
• A doua cădere a Constantinopolului (1994)
• Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)
• În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
• Figuranții (1987)
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Vară sentimentală (1986)
• Galax, omul păpușă (1984)
• Un petic de cer (1984)
• Zbor periculos (1984)
• Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)
• Căruța cu mere (1983)
• Am o idee (1981)
• Ana și hoțul (1981)
• Grăbește-te încet (1981)
• Nea Mărin miliardar (1979)
• Drumuri în cumpănă (1978)
• Tufa de Veneția (1977)
• Ultima noapte a singurătății (1976)
• Elixirul tinereții (1975)
• Despre o anumită fericire (1973)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• Astă seară dansăm în familie (1972)
• Recomandări (1971) (TV)
• Pantoful Cenușăresei (1969)
• Vin cicliștii (1968)
• Faust XX (1966)
• Sărutul (1965)
• Omul de lângă tine (1961)
• Alo? Ați greșit numărul (1958)

Stela Popescu

Stela Popescu (în decembrie 2011) Căsătorită cu Mihai Maximilian Copii Doina Maximilian

Sărbători

• + Sf Cuv Antonie de la Iezerul-Vâlcea; Sf. Ierarh Amfilohie, episcopul Iconiei și, Grigorie, episcopul Acragandelor, dezlegare la pește (calendar creștin-ortodox)
• Sfântul Clement; Columban (calendar romano-catolic)
• Sfântul Anfilohiu; Sfântul Grigore (calendar greco-catolic)
• Ziua economiștilor

VA URMA