MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 5 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE ȘI PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
Bună dimineața, prieteni!
Nu uitați, astăzi este zi de post, chiar negru pentru cine poate ține!
Decese
· 842: Abu Ishaq 'Abbas al-Mu'tasim bin Harun al-Rashid (Arabă: أبو إسحاق عباس المعتصم بن هارون الرشيد; 795 – 5 ianuarie 842), cunoscut mai bine sub numele de al-Mu'tasim bi-'llah (المعتصم بالله, "Cel ce caută refugiu la Dumnezeu"), a fost cel de-al optulea calif abbasid. Acesta a domnit din 833 până la moartea sa, în 842. Înainte de a deveni calif, al-Mu'tasim și-a dobândit reputația de comandant militar iscusit în Anatolia. În timpul domniei fratelui său, al-Mamun, al-Mu'tasim a fost guvernator al Egiptului. El a devenit calif al Imperiului Abbasid după moartea fratelui său, în 833. În perioada de domnie a lui al-Mu'tasim, este plasat momentul constituirii corpului de armată alcătuit din soldați-sclavi turci(mamālīk).[1][2]
Al-Mu'tasim s-a remarcat, printre altele, prin faptul că a fost un calif războinic, purtând în mod constant războaie, atât împotriva Imperiului Bizantin, cât și împotriva diverselor grupări rebele din interiorul Califatului Abbasid. Cea mai notabilă realizare a sa pe plan intern a fost înăbușirea revoltei khurramite.[1][2]
Al-Mu'tasim s-a îmbolnăvit spre sfârșitul anului 841. Acesta a decedat pe 5 ianuarie 842, la Samarra.[3] În ziua în care a murit al-Mutasim, fiul acestuia, al-Wathiq, a depus jurământul de credință și a devenit noul calif al Imperiului Abbasid.[9]
Istoricii au pus adesea accentul pe lipsa de cultură a califului al-Mu'tasim, în comparație cu fratele său, al-Ma'mun, însă acesta s-a remarcat prin calitățile sale de comandant militar și de suveran, sub conducerea căruia, Califatul Abbasid a continuat să fie o entitate politică și militară solidă.[1]
· 1066: Eduard Confesorul (c. 1003 / 1004 - 5 ianuarie 1066)[1], fiul lui Ethelred al II-lea al Angliei, a fost penultimul rege anglo-saxon al Angliei și ultimul al Casei de Wessex, din 1042 până la moartea sa.
Eduard a fost văzut ca o persoană pioasă, iar domnia sa a fost notabilă datorită dezintegrării puterii regale în Anglia și a avansului puterii familiei Godwin. Biografii săi, Frank Barlow și Peter Rex, îl prezintă pe rege ca fiind unul de succes, energic, plin de resurse și uneori nemilos, dar a cărui reputație a fost pătată pe nedrept de către cucerirea normandă la scurt timp după moartea sa. Alți istorici sunt de părere că aceste lucruri sunt parțial adevărate. În opinia lui Richard Mortimer, întoarcerea Godwinilor din exil în 1052 a însemnat sfârșitul efectiv de exercitare a puterii sale.
Eduard l-a succedat pe fiul cel mare al lui Knut, Hardeknud, restabilind ordinea Casei de Wessex după o perioadă de dominație daneză, de când Knut cucerise Anglia în 1016. Când Eduard a murit în 1066, el a fost urmat de Harold Godwinson (cumnatul său) care a fost învins și ucis în același an de către normanzii lui William Cuceritorul în Bătălia de la Hastings.
Eduard este numit Confesorul, fiind porecla unuia care a trăit o viață de sfânt, dar care nu a fost martir. El a fost canonizat în 1161 de către Papa Alexandru al III-lea și este comemorat pe 13 octombrie de către Biserica Angliei și Biserica Romano-Catolică din Anglia și Țara Galilor. Sfântul Eduard a fost unul dintre sfinții naționali ai Angliei până la Regele Eduard al III-lea, care l-a adoptat pe Sfântul George ca sfânt protector al Angliei în jurul anului 1350.
| Eduard Confesorul | |
 Eduard Confesorul (Tapiseria de la Bayeux) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | c. 1003–1005 Islip, Oxfordshire |
| Decedat | 5 ianuarie 1066 (în jur 62 ani) Londra, Anglia |
| Înmormântat | Westminster Abbey |
| Părinți | Ethelred al II-lea cel Șovăielnic[1] Emma a Normandiei[1]  |
| Frați și surori | Gunhilda a Danemarcei Goda of England[*] Æthelstan Ætheling[*] Edmund al II-lea al Angliei Hardeknud Eadwig Ætheling[*] Alfred Ætheling[*] Eadred Ætheling[*] |
| Căsătorit cu | Edith de Wessex |
| Cetățenie |  Regatul Angliei |
| Etnie | Anglo-saxoni |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | monarh al Regatului Unit[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Wessex |
| Rege al Angliei | |
| Domnie | 8 iunie 1042 – 5 ianuarie 1066 |
| Încoronare | 3 aprilie 1043, Catedrala Winchester |
| Predecesor | Harthacanute |
| Succesor | Harold Godwinson |
· 1430: Philippa a Angliei (4 iunie 1394 – 5 ianuarie 1430), de asemenea cunoscută ca Philippa de Lancaster, a fost regină consort a Danemarcei, Suediei și Norvegiei din 1406 pînă în 1430. A fost soția lui Eric de Pomerania, care a condus cele trei regate. Regina Philippa a fost de facto regentă a Suediei în 1420 și regentă a Danemarcei și Norvegiei din 1423 până în 1425.[1]
Philippa s-a născut la castelul Peterborough ca fiica lui Henry Bolingbroke (mai târziu regele Henric al IV-lea al Angliei) și a soției acestuia, Mary de Bohun. În 1401, regele Henric a sugerat reginei Margaret I a Danemarcei o alianță între Anglia și Uniunea Kalmar consfințită printr-o căsătorie între moștenitorul Angliei și Catherine, sora moștenitorului tronurilor nordice. Margaret nu a putut fi de acord cu condițiile căsătoriei; în schimb, Philippa a fos logodită cu Eric și proclamată regină în 1405.
La 26 octombrie 1406, la Lund, Philippa care avea 13 ani s-a căsătorit cu Eric de Pomerania.
| Philippa a Angliei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 4 iunie 1394 Castelul Peterborough, Northamptonshire |
| Decedată | (35 de ani) Vadstena, Suedia |
| Înmormântată | Vadstena Abbey[*] |
| Cauza decesului | puerperal disorder[*] |
| Părinți | Henric al IV-lea al Angliei[1] Mary de Bohun[*][1] |
| Frați și surori | Blanche of England[*] Henric al V-lea al Angliei Jan Lancaster[*] Humphrey of Lancaster, 1st Duke of Gloucester[*] Thomas de Lancaster[*] |
| Căsătorită cu | Eric de Pomerania |
| Număr de copii | 1 |
| Copii | child1 of Pomerania[*][1] |
| Cetățenie | Regatul Angliei |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | consort[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | regină consoartă[*] Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Lancaster |
| Regină consort a Danemarcei, Suediei, Norvegiei | |
| Domnie | 1406–1430 |
· 1465: Charles de Valois (n. 24 noiembrie 1394 - d. 5 ianuarie 1465) a fost Duce de Orléans, dar și un poet francez, cunoscut pentru celebrele sale rondeluri, balade și versuri ocazionale.
Charles s-a căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost Isabella de Valois(fiica regelui Carol al VI-lea al Franței și văduva regelui Richard al II-lea al Angliei), cu care s-a căsătorit la Compiègne în 1406; a murit la naștere. Fiica lor, Joan s-a căsătorit cu Ioan al II-lea de Alençon în 1424 la Blois.
A doua soție a fost Bonne de Armagnac, fiica lui Bernard al VII-lea, Conte de Armagnac, în 1410. Bonne a murit înainte ca el să se întoarcă din captivitate.
La întoarcerea sa în Franța, în 1440, Charles s-a căsătorit cu Maria de Cleves (fiica lui Adolph I, Duce de Cleves) și au avut trei copii:
- Maria de Orléans (19 decembrie 1457 – 1493). S-a căsătorit cu Jean de Foix în 1476.
- Ludovic al XII-lea al Franței (1462–1515)
- Anne de Orléans (1464–1491), stareță la mănăstirile Fontevrault și Poitiers.
| Charles | |
| Duce de Orléans și Valois | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 24 noiembrie 1394 Paris, Franța |
| Decedat | (70 de ani) Amboise, Franța |
| Înmormântat | Biserica Saint Denis, Franța |
| Părinți | Ludovic I, Duce de Orléans Valentina Visconti |
| Frați și surori | Marguerite, Countess of Vertus[*] John, Count of Angoulême[*] Jean de Dunois[*] Philip[*] |
| Căsătorit cu | Isabella de Valois Bonne d'Armagnac Marie de Cleves |
| Copii | Joan, Ducesă de Alençon Marie, vicontesă de Narbonne Ludovic al XII-lea al Franței Anne, stareță de Fontevraud |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | poet scriitor |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Valois |
· 1477: Carol Temerarul (franceză Charles le Téméraire)[1] (10 noiembrie 1433, Dijon – 5 ianuarie 1477, Nancy), botezat Charles Martin, a fost Duce de Burgundia între 1467 și 1477. Cunoscut drept Carol cel Groaznic de către dușmanii săi,[2] a fost ultimul Valois Duce de Burgundia. După moartea sa timpurie, ducatul de Burgundia a fost reintegrat în regatul francez.
Carol a fost prinț francez, s-a născut la Dijon și a fost al treilea fiu (primii doi fii au murit până la vârsta de doi ani) al lui Filip al III de Burgundia (Filip cel Bun) și a celei de-a treia soții, Infanta Isabel a Portugaliei, fiica regelui Ioan I al Portugaliei. În timpul cât a trăit tatăl său a purtat titlul de Conte de Charolais; după aceea și-a asumat toate titlurile tatălui, inclusiv cel de "Mare Duce al Vestului". La douăzeci de zile după naștere a fost numit Cavaler al Lânii de Aur și a purtat titlul de Carol I, Conte de Nevers și seigneur de Croÿ.
Carol a crescut în Țările de Jos burgunde, un teritoriu vast format din Belgia de astăzi, Țările de Jos, Luxemburg și părți din nordul Franței. El a crescut cu verișorii săi, copiii mătușii sale Maria de Burgundia, soția lui Adolf al II-lea Duce de Clèves: ducele Ioan I de Clèves și Caterina, care s-a căsătorit cu ducele Arnold de Gueldre.
În 1440, la vârsta de șapte ani, Carol s-a căsătorit cu Caterina a Franței, fiica regelui Carol al VII-lea al Franței și sora Delfinului (viitorul rege Ludovic al XI-lea). Ea era cu cinci ani mai mare decât el și a murit în 1446 la vârsta de 18 ani; nu au avut copii.
În 1454, la vârsta de 21 de ani, Carol s-a căsătorit pentru a doua oară. A vrut să se căsătorească cu fiica unui verișor îndepărtat, Ducele de York (sora regilor Eduard al IV-lea și Richard al III-lea al Angliei) însă conform Tratatul de la Arras (1435), era obligat să se căsătorească numai cu prințese ale Franței. Tatăl lui a ales-o pe Isabella de Bourbon, care era fiica surorii lui Filip cel Bun și a unui văr îndepărtat al regelui Carol al VII-lea al Franței. Fiica lor, Maria, a fost singurul copil a lui Carol care a supraviețuit și care a moștenit toate domeniile burgunde. Isabela a murit în 1465.
Carol era în termeni buni cu cumnatul său, Delfinul, atunci când acesta a fost refugiat la curtea Burgundiei din 1456 până ce Ludovic i-a succedat tatălui său ca rege al Franței în 1661. Dar Ludovic a început să urmărească unele dintre aceleași politici ca tatăl său; Carol a privit cu întristare cum mai târziu Ludovic a răscumpărat orașele de pe Somme, pe care tatăl lui Ludovic le-a cedat în 1435 tatălui lui Carol prin Tratatul de la Arras. Atunci când sănătatea slabă a propriul său tată i-a permis să ia în mâinile sale frâiele guvernării (la care Filip a renunțat complet printr-un act din 12 aprilie 1465), el a intrat în lupta pe tot parcursul vieții împotriva lui Ludovic al XI-lea.
Carol, om de un curaj excepțional, educat și muncitor, a afișat un temperament violent și impulsiv. El a folosit cu bucurie forța și războiul pentru a obține ceea ce a vrut.
Pentru cea de-a treia soție, lui Carol i s-a oferit mâna fiicei lui Ludovic al XI-lea, Ana; totuși, el a ales-o pe Margareta de York. Cum tatăl său murise și el nu mai era obligat prin Tratatul de la Arras, Carol a decis să se alieze cu vechiul aliat al Burgundiei, Anglia.
Ludovic a făcut tot posibilul pentru a împiedica sau amâna căsătoria, însă în vara anului 1468 aceasta a fost celebrată la Bruges iar Carol a fost numit cavaler al Ordinului Jartierei. Cuplul nu a avut copii dar Margareta a fost o mamă devotată pentru fiica sa vitregă Maria. Margareta i-a supraviețuit soțului ei și a fost singura dintre cele trei soții care a devenit Ducesă de Burgundia.
Carol a fost lăsat comandant în bătălia de la Montlhéry (13 iulie 1465), unde a fost rănit; Carol nu și-a asigurat o victorie decisivă. El a reușit totuși să-l forțeze pe Ludovic prin Tratatul de la Conflans (4 octombrie 1465) să-i restituie orașele de pe Somme. În timpul negocierilor pentru Tratat, soția sa Isabela a murit subit la 25 septembrie la Les Quesnoy. Ca parte a tratatului Ludovic i-a promis mâna propriei lui fiice, Ana, cu Champagne și Ponthieu ca zestre, însă căsătoria nu a avut loc.
În același timp Carol a obținut capitularea teritoriului Ponthieu. Revolta din Liège împotriva socrului și cumnatului său, Ludovic de Bourbon, prinț-episcop de Liège, și dorința de a pedepsi orașul Dinant, a intervenit pentru a distrage atenția de la afacerile cun Franța. În timpul războaielor din vara precedentă, din Dinant s-a răspândid zvonul fals că prințul Carol a fost învins la Montlhéry și că era bastardul Ducesei Isabel și Ioan de Heinsburg, episcopul anterior de Liege (d. 1455).
La 25 august 1466, Carol a intrat în Dinant, hotărât să răzbune această atingere a onoarea mamei sale și a distrus orașul, ucigând fiecare bărbat, femeie și copil[3]; poate nu surprinzător, el a negociat cu succes cu Episcopia Liège. După moartea tatălui său, Filip cel Bun (15 iunie 1467), Episcopia din Liège a reînnoit ostilitățile, dar Carol a învins-o la Sint-Truiden și și-a făcut o intrare victorioasă în Liège, ale cărei ziduri el le-a dărâmat.
Filip cel Bun a murit la 15 iunie 1467. Carol a moștenit ducatul de Burgundia și toate titlurile tatălui său: duce de Lothier, de Brabant, de Limbourg, de Luxemburg, palatin de Burgundia, conte de Flandra, d'Artois, de Hainaut, de Olanda, de Zeelanda, de Namur.
Alarmat de aceste succese timpurii ale noului Duce de Burgundia și nerăbdător să se stabilească diferite întrebări referitoare la executarea tratatului de Conflans, Ludovic a solicitat o întâlnire cu Carol la Péronne. În cursul negocierilor, ducele a fost informat cu privire la o proaspătă revoltă a Episcopiei din Liège instigată în secret de către Ludovic. După discuții timp de patru zile cum să se ocupe de adversarul său, Carol a decis să-și respecte cuvântul dat și să negocieze cu Ludovic (octombrie 1468), în același timp, forțându-l să asiste la reprimarea revoltei. Orașul a fost asaltat și locuitorii au fost masacrați iar Ludovic nu a intervenit în numele fostului său aliat.
La expirarea armistițiului de un an, care a urmat Tratatul de la Péronne, regele l-a acuzat pe Carol de trădare, citându-l să apară în fața Parlamentului și a confiscat o parte din orașele de pe Somme (1471). Ducele s-a răzbunat prin invadarea Franței cu o mare armată, a luat în posesie comuna Nesle și a masacrat locuitorii ei. Totuși, a eșuat în atacul de la Beauvais și a trebuit să se mulțumească cu pustiirea comunei.
Carol Temerarul a fondat o armată burgundă puternică de ocupație de mercenari din toate țările europene. El va continua politica predecesorilor săi: dorința de independență suverană a statului burgund vis-à-vis de regatul Franței, și pentru a o contracara, o alianță cu Regatul Angliei cu care Franța fusese angajată în Războiul de O Sută de Ani.
Carol nu a pierdut nici o ocazie de a-și extinde puterea. În mai 1469, prin Tratatul de la Saint-Omer, Arhiducele de Austria, Sigismund i-a vândut pentru 50 000 de florini olandezi comitatul Ferrette, o parte din Alsacia și alte câteva orașe, rezervând pentru sine dreptul de răscumpărare. Cea mai mare dorință a lui Carol este să unească într-un singur regat cele două teritorii burgunde. Pentru a realiza acest lucru, va face tot posibilul.
În octombrie 1470, cumnatul său, Eduard al IV-lea al Angliei, rege al Angliei, și mulți adepți yorkiști, s-au refugiat la curtea din Burgundia în timp ce regele detronat Henric al VI-lea a fost repus pe tron. În martie următor, cu ajutor burgund, Eduard a intrat în Anglia și în mai a cerut tronul. Carol se aliase cu Eduard și încercase să reaprindă Războiul de O Sută de Ani convingându-l să invadeze Franța. Regele Franței, Ludovic al XI-lea, tactician formidabil și dotat cu resurse financiare superioare a reușit să rezolve această alianță anglo-burgundă semnând cu Eduard al IV-lea Tratatul de la Picquigny (1475) prin care s-a pus capăt Războiului de O Sută de Ani.
În 1472-1473, Carol a cumpărat revendicarea Ducatului de Guelders (de exemplu, dreptul de succesiune), de la fostul Duce, Arnold, pe care el l-a sprijinit împotriva rebeliunii pornite de către fiul său.
Considerându-se suveran de drept divin, Carol Temerarul, care lucrează pentru a-și crea un stat unitar și centralizat, reprezintă o provocare continuă pentru regele Franței. De la sfârșitul lui octombrie 1468 (adică după Tratatul de la Péronne și reprimarea revoltei din Liège), cei doi monarhi sunt blocați într-un duel cu moartea: domnia lui Carol Temerarul nu este decât o serie aproape neîntreruptă de războaie împotriva regelui Franței. Pentru a rezista lui Ludovic al XI-lea, Carol a încercat să se alieze cu împăratul Sfântului Imperiu Roman Frederic al III-lea de Habsburg și cu Eduard al IV-lea al Angliei.
Încercând să-și protejeze o rudă, Rupert arhiepiscop de Cologne, împotriva revoltei supușilor săi, Carol petrece zece luni (iulie 1474-iunie 1475) asediind micuțul oraș Neuss situat pe Rin însă apropierea puternicei armate imperiale îl obligă să ridice asediul. În plus, expediția îl comvinge pe cumnatul său Eduard al IV-lea al Angliei să semneze Tratatul de la Picquigny (29 august 1475) cu Ludovic al XI-lea.
Carol ocupă Lorena și după un asediu de o lună intră în Nancy la 30 noiembrie 1475.[4] La 18 decembrie anunță că va face la Nancy capitala regatului său burgund.[5]
La sfârșitul anului 1473, ducatul de Burgundia era ancorat în Franța și extins până la marginea Țărilor de Jos. Carol Temerarul era acum unul dintre cei mai bogați și puternici nobili din Europa.
În anul următor, Carol s-a implicat într-o serie de dificultăți și lupte care au dus în cele din urmă la căderea lui. A refuzat să-i restituie Arhiducelui Sigismund de Austria proprietățile din Alsacia pentru suma prevăzută; i-a sprijinit pe elvețieni să elibereze orașele de pe Rinul Superior în revolta lor împotriva tiraniei guvernatorului ducal Peter von Hagenbach (care a fost judecat de un tribunal special și executat la 9 mai 1474); și și-a disputat cu Ducele de Lorena René al II-lea succesiunea asupra Lorenei. Toți acești dușmani, incitați și sprijiniți de Ludovic al XI-lea și-au unit forțele împotriva adversarului lor comun.
Carol strânge o armată de 30.000 de oameni cu care atacă Morat dar este învins de armata elvețiană asistată de René al II-lea, Duce de Lorena (22 iunie 1476). La 6 octombrie, Carol pierde Nancy.
Ducele de Burgundia formează o nouă armată și ajunge în plină iarnă în fața zidurilor orașului Nancy. Din cauza iernii grele ajunge cu o armată de doar câteva mii de oameni care se întâlnește cu forțele comune de Lorena și Confederația Elvețiană în Bătălia de la Nancy (5 ianuarie 1477). Carol este ucis în luptă, corpul său gol și desfigurat este găsit câteva zile mai târziu congelat într-un râu din apropiere. Capul era despicat în două de o halebardă[7], mai multe lănci îi străpunseseră stomacul și spatele iar fața îi era atât de grav deteriorată de animalele sălbatice încât numai medicul său l-a putut identifica după unghiile lungi și vechile cicatrici de pe corpul său.
Inițial, rămășițele sale au fost îngropate la Nancy dar în 1550, nepotul său, împăratul Carol al V-lea, a ordonat ca acestea să fie mutate la Biserica Maicii Domnului de la Bruges, alături de cele ale fiicei sale Maria. În 1562, strănepotul său, Filip al II-lea al Spaniei, a ridicat un mausoleu splendid în stil renascentist timpuriu peste mormântul său.[8] Săpăturile din 1979 au identificat rămășițele Mariei într-un sicriu de plumb dar cele ale lui Carol Temerarul nu au fost niciodata gasite.[9]
Moștenitoarea lui Carol a rămas Maria de Burgundia, fiica sa necăsătorită în vârstă de 19 ani. În mod clar mariajul ei ar avea implicații enorme pentru echilibrul politic al Europei. Atât Ludovic cât și împăratul aveau fiii cei mari necăsătoriți; înainte de moarte, Carol făcuse unele mișcări în direcția amenajării unei căsătorii între fiul împăratului Maximilian și fiica sa. În mod neînțelept, Ludovic s-a concentrat pe confiscarea teritoriilor de frontieră, în special Ducatul Burgundia. În aceste condiții, negocierile pentru o căsătorie erau extrem de dificile. Mai târziu, el a mărturisit consilierului său Philippe de Commynes că aceasta a fost cea mai mare greșeală a lui.
Între timp, cu ajutorul mamei vitrege a Mariei, Margareta, împăratul habsburgic a asigurat căsătoria fiului său cu moștenitoarea lui Carol Temerarul.
| Carol Temerarul | |
 Portret al lui Carol purtând Ordinul Lâna de Aur, de Rogier van der Weyden, ca 1460 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 10 noiembrie 1433 Dijon, Burgundia |
| Decedat | (43 de ani) Nancy, Ducatul de Lorena |
| Înmormântat | Church of Our Lady[*] |
| Cauza decesului | Ucis în luptă |
| Părinți | Filip cel Bun Isabela a Portugaliei, Ducesă de Burgundia |
| Frați și surori | Philip of Burgundy[*] David of Burgundy[*] Anthony, bastard of Burgundy[*] |
| Căsătorit cu | Caterina a Franței Isabella de Bourbon Margareta de York |
| Copii | Maria, Ducesă de Burgundia |
| Cetățenie | Franța |
| Ocupație | preot om politic cleric[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Greav () count of Boulogne[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Valois |
| Duce de Burgundia | |
| Domnie | 15 iunie 1467–5 ianuarie 1477 |
| Predecesor | Filip cel Bun |
| Succesor | Maria |
· 1589: Caterina de' Medici (n. 13 aprilie 1519, Florența - d. 5 ianuarie 1589, Blois) a fost regina Franței și soția regelui Henric al II-lea al Franței, precum și mamă a trei regi aparținând Casei de Valois. S-a născut în Italia, purtând numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de' Medici, iar mai târziu a trăit în Franța sub numele Catherine de Médicis. Mai întâi regină, apoi regentă a Franței, Caterina a fost o figură emblematică a secolului al XVI-lea. Numele său este legat de războaiele religioase. Rolul său în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu face din ea o figură controversată, chiar și în prezent.
Născută în Florența, a fost fiica lui Lorenzo II de Medici, duce de Urbino, (nepotul lui Lorenzo Magnificul) și a prințesei Madeleine de la Tour d'Auvergne. Și-a pierdut ambii părinți prematur, Madeleine moare la 28 aprilie 1519 de febră puerperală, iar Lorenzo moare câteva zile mai târziu; Caterina rămâne orfană la 3 săptămâni. Este încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea și el familiei Medici. O parte din copilărie o petrece în mănăstire, iar mai târziu merge la unchiul și verișorii ei la Roma. Poartă titlul de Ducesă de Urbino, este unica moștenitoare a imensei averi a familiei Medici,iar poporul florentin o alintă duchessina,"mica ducesă"[5][6]. În 1523 unchiul său este ales papă cu numele de Clement al VII-lea. În 1529 este luată ostatic de florentini (avea opt ani)[7], iar apoi trupele papei asediază Florența. Avea doar paisprezece ani (28 octombrie 1533) când s-a măritat cu ducele de Orléans, la Marsilia. Unchiul ei, Clement al VII-lea este cel care a refuzat acordarea divorțului lui Henric al VIII-lea de prima lui soție, Caterina de Aragon. Deși acesta i se adresa Caterinei cu apelativul de nepoată, era de fapt văr de gradul întâi al bunicului ei. Papa Clement al VII-lea a fost cel care a perfectat mariajul ei, discutând cu tatăl lui Henric, Francisc I al Franței. Acesta era implicat în lupta împotriva lui Carol Quintul, luptă pe care avea să o ducă pe parcursul întregii sale vieți. A fost încântat de oportunitatea pe care i-o oferea mariajul fiului său de a-și întări influența în peninsula Italiei, iar zestrea imensă a Caterinei trebuia să acopere datoriile casei regale
Nunta a avut loc în 28 octombrie 1533 la Église Saint-Ferreol les Augustins la Marsilia[9][10] Caterina era atractivă și inteligentă, dar pe parcursul domniei lui Francisc I, a exercitat puțină influență în Franța. Era tânără și era o străină într-o țară care avea o mare greutate pe scena politică, fiind pusă în umbră de persoane mai importante. În primul an de căsătorie îl vede puțin pe Henric, dar doamnele de la curte o tratează bine, impresionate de inteligența și ascuțimea minții ei[11]. Moartea lui Clement al VII-lea în 25 septembrie 1534 îi subminează poziția la curte. Noul papă Paul al III-lea, rupe alianța cu Franța și refuză să plătească zestrea imensă a Caterinei. Regele Francisc se plânge "fata a venit la mine goală"[12].Prințul nu are nici un interes pentru soție, în schimb fără să se ascundă are amante. Una dintre ele, Philippa Duci dă naștere unei fetițe pe care el o recunoaște public[13]. Caterina, după zece ani de căsnicie, încă nu avea copii. În consecință, zvonurile despre un posibil divorț au apărut la curte, și se pare că însuși regele era alarmat de infertilitatea mariajului său și tentat să dea curs unui asemenea demers. Mai târziu, Caterina avea sa fie pusă în umbră definitiv de amanta lui Henric al II-lea, Diane de Poitiers. Dar Caterina a avut într-un târziu așteptații copii, iar Francisc I a trăit suficient spre a-și vedea nepoții, înainte de a închide definitiv ochii. Intră în arena politică după moartea lui Henric al II-lea, când Carol al IX-lea avea zece ani. După moartea lui Carol al IX-lea, joacă un rol cheie în regatul celui de-al treilea fiu Henric al III-lea, care renunță la sfaturile sale doar în ultima lună de viață a Caterinei.
Născută în Florența, a fost fiica lui Lorenzo II de Medici, duce de Urbino, (nepotul lui Lorenzo Magnificul) și a prințesei Madeleine de la Tour d'Auvergne. Și-a pierdut ambii părinți prematur, Madeleine moare la 28 aprilie 1519 de febră puerperală, iar Lorenzo moare câteva zile mai târziu; Caterina rămâne orfană la 3 săptămâni. Este încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea și el familiei Medici. O parte din copilărie o petrece în mănăstire, iar mai târziu merge la unchiul și verișorii ei la Roma. Poartă titlul de Ducesă de Urbino, este unica moștenitoare a imensei averi a familiei Medici,iar poporul florentin o alintă duchessina,"mica ducesă"[5][6]. În 1523 unchiul său este ales papă cu numele de Clement al VII-lea. În 1529 este luată ostatic de florentini (avea opt ani)[7], iar apoi trupele papei asediază Florența. Avea doar paisprezece ani (28 octombrie 1533) când s-a măritat cu ducele de Orléans, la Marsilia. Unchiul ei, Clement al VII-lea este cel care a refuzat acordarea divorțului lui Henric al VIII-lea de prima lui soție, Caterina de Aragon. Deși acesta i se adresa Caterinei cu apelativul de nepoată, era de fapt văr de gradul întâi al bunicului ei. Papa Clement al VII-lea a fost cel care a perfectat mariajul ei, discutând cu tatăl lui Henric, Francisc I al Franței. Acesta era implicat în lupta împotriva lui Carol Quintul, luptă pe care avea să o ducă pe parcursul întregii sale vieți. A fost încântat de oportunitatea pe care i-o oferea mariajul fiului său de a-și întări influența în peninsula Italiei, iar zestrea imensă a Caterinei trebuia să acopere datoriile casei regale
Nunta a avut loc în 28 octombrie 1533 la Église Saint-Ferreol les Augustins la Marsilia[9][10] Caterina era atractivă și inteligentă, dar pe parcursul domniei lui Francisc I, a exercitat puțină influență în Franța. Era tânără și era o străină într-o țară care avea o mare greutate pe scena politică, fiind pusă în umbră de persoane mai importante. În primul an de căsătorie îl vede puțin pe Henric, dar doamnele de la curte o tratează bine, impresionate de inteligența și ascuțimea minții ei[11]. Moartea lui Clement al VII-lea în 25 septembrie 1534 îi subminează poziția la curte. Noul papă Paul al III-lea, rupe alianța cu Franța și refuză să plătească zestrea imensă a Caterinei. Regele Francisc se plânge "fata a venit la mine goală"[12].Prințul nu are nici un interes pentru soție, în schimb fără să se ascundă are amante. Una dintre ele, Philippa Duci dă naștere unei fetițe pe care el o recunoaște public[13]. Caterina, după zece ani de căsnicie, încă nu avea copii. În consecință, zvonurile despre un posibil divorț au apărut la curte, și se pare că însuși regele era alarmat de infertilitatea mariajului său și tentat să dea curs unui asemenea demers. Mai târziu, Caterina avea sa fie pusă în umbră definitiv de amanta lui Henric al II-lea, Diane de Poitiers. Dar Caterina a avut într-un târziu așteptații copii, iar Francisc I a trăit suficient spre a-și vedea nepoții, înainte de a închide definitiv ochii. Intră în arena politică după moartea lui Henric al II-lea, când Carol al IX-lea avea zece ani. După moartea lui Carol al IX-lea, joacă un rol cheie în regatul celui de-al treilea fiu Henric al III-lea, care renunță la sfaturile sale doar în ultima lună de viață a Caterinei.
În 1538, Henric,care avea 19 ani, a început o relație de durată cu Diane de Poitiers(38 de ani), după moartea soțului acesteia, cu care fusese prieten apropiat, pe care o va adora toată viața[14]. Pe durata domniei soțului ei (1547-1559), Caterina a trăit retrasă, a dus o viață pasivă, observând totuși ce se petrecea în jurul ei. Caterina era geloasă din cauza relației soțului ei cu Poitiers, dar nu a avut autoritatea necesară pentru a o stopa. Pentru a se consola adună în jurul ei o curte formată din italieni: Ruggeri, Simeoni, Strozzi, Gondi, toți intră în aparatul administrativ regal. În ceea ce îl privea, Henric e atașat de Diana, în care are încredere deplină. De altfel, trăiește sub influența ei următorii ani, aceasta controlând cu abilitate din postura ei de iubită a regelui decizii politice. Conștientă de rolul pe care îl juca, avea intervenții competente și nu abuza de statutul câștigat. În 1552, când regele pleacă în campania de la Metz, Caterina rămâne să conducă regatul,[15] cu ajutorul conetabilului Anne de Montmorency. Puțin mai târziu e trimisă de rege la parlament pentru a cere banii necesari continuării campaniei în Italia. Situația e restabilită în 1558, iar în 1559 este semnată pacea la Cateau-Cambrésis. Prin acest tratat Franța pierde posesiuni importante în Italia, iar Caterina e furioasă. În iulie 1559 Henric al II-lea este grav rănit la un ochi în timpul unui turnir, în timp ce se duela cu Gabriel de Montgomery, cu ocazia căsătoriei fiicei sale Elisabeta cu Filip al II-lea al Spaniei, oficiată prin procură. Lancea lui Montgomery s-a rupt în fața regelui[16], iar Caterina, Diana de Poitiers și prințul Francisc au leșinat[17]. Regele e dus la Château de Tournelles și din capul său sunt extrase cinci așchii, una din ochi și din creier. În următoarele zece zile starea regelui e schimbătoare. Uneori se simte bine încât poate scrie scrisori sau asculta muzică. Cu toate acestea încet încet își pierde vederea, nu mai poate vorbi și apoi moare în 10 iulie 1559. Pentru a-și arăta durerea pentru moartea regelui ia decizia de a purta numai haine de culoare neagră în semn de doliu, chiar dacă doliul regal era culoarea albă. Își schimbă și emblema: eșarfa lui Iris cu toate culorile curcubeului, devine o lance ruptă cu următorul motto: de aici lacrimile mele, de aici durerea mea (Lacrymae hinc,hinc dolor)
Lui Henric al II-lea îi urmează la tron Francisc al II-lea care avea 15 ani. În ceea ce a fost numită o lovitură de stat, cardinalul de Lorena și ducele de Guise -a căror nepoată Maria, regina Scoției fusese căsătorită cu un an înainte cu Francisc, preiau puterea a doua zi după moartea lui Henric. Aceștia se instalează la Luvru cu tânărul cuplu[19]. Ambasadorul englez raportează câteva zile mai târziu: „familia Guise conduce din spatele regelui”[20]. Toată lumea se așteaptă ca ea să dispară de la curte: Caterina ar trebui să rămână 40 de zile în locul unde a murit soțul ei. Dar din prima zi Caterina nu are intenția să se opună familiei de Guise, bogați și înrudiți cu familia regală, care au preluat conducerea. Intervine doar în redistribuirea favorurilor regale, iar fosta favorită Diana de Poitiers trebuie să restituie bijuteriile coroanei[21] și primește castelul de Chaumont în schimbul celui de Chenonceau, care Caterina dorește să se întoarcă la coroană. Soția fiului ei, Maria, regina Scoției, prea puțin dispusă să se amestece în politică pe cont propriu. Cu toate acestea Caterina nu încearcă să se impună, îi lasă mereu primul loc, prima ei preocupare fiind sănătatea lui Francisc al II-lea care suferă de o malformație congenitală. Prinsă între familia de Guise care aparținea partidului catolic și protestanți, e constrânsă să facă joc dublu. Luând contact cu protestanții și prințul de Condé iși atrage neîncrederea și suspiciunea familiei de Guise care o izolează din politică. Este izolată din consiliu, nu poate să-și exprime părerea și nu poate împiedica execuția lui Anne de Bourg în 1559. În iulie 1560 este ales cancelar al Franței Michel de l'Hôpital care cere sprijinul organelor constituționale din Franța și lucrează îndeaproape cu Caterina, pentru a apăra legea în fața anarhiei în creștere[22]. La 20 august 1560 Caterina și Michel de l'Hôpital susțin această politică în fața unui ansamblu de notabili la Fontainebleau. Istoricii consideră acest fapt un exemplu timpuriu al stilului de conducere al Caterinei. Între timp principele de Condé ridică o armată și atacă sudul orașului. Caterina îi ordonă să vină la curte, iar când ajunge este arestat. În noiembrie este judecat de trădare împotriva coroanei și condamnat la moarte. Îl salvează moartea regelui, ca urmare a unei infecții la o ureche[23]. Când Caterina vede că Francisc e pe moarte, face un pact cu Antoine de Bourbon prin care el renunță la dreptul său la regență în schimbul eliberării fratelui său prințul de Condé[24]. Moartea lui Francisc al II-lea în decembrie 1560 o îndurerează profund, dar îi permite să ia în mână puterea. Carol al IX-lea are doar 10 ani în 1560 când urcă pe tron, iar Caterina este numită de consiliul Privy gouvernante de France, guvernantă a Franței cu puteri depline. Ea scrie fiicei sale Elisabeta „scopul meu principal este să am onoarea lui Dumnezeu în toate lucrurile și să păstrez autoritatea nu pentru mine, ci pentru conservarea acestui regat și pentru binele tuturor fraților săi
Ambasadorul venețian Giovanni Michiel l-a descris pe Carol al IX-lea ca fiind „un copil admirabil cu ochi buni,mișcări grațioase chiar dacă nu e robust. Nu poate practica exercițiile fizice violente pentru că are probleme de respirație”. Caterina era influențată de două curente: erasmismul, orientat spre o politică de pace și neo-platonismul care predică misiunea divină a suveranului pentru ca armonia să domnească în propriul regat. Ea prezidează consiliul, decide în politică, controlează afacerile de stat, dar nu reușește să controleze cu adevărat întreaga țară care este la un pas de războiul civil. Problemele cu care se confruntă Caterina sunt complexe și poate dificil de înțeles fiind străină[26]. Ea cheamă liderii bisericii din ambele părți pentru a încerca să rezolve diferențele religioase. Cu tot optimismul său Colocviul de la Poissy se termină cu un eșec și se autodizolvă la 13 octombrie 1561, fără acordul Caterinei[27]. Poate dă greș pentru că ea vede decalajul religios doar din punct de vedere politic.După cum spune istoricul R.J.Knecht "ea a subestimat puterea de convingere religioasă, imaginând că totul va fi bine dacă ea ar putea face ca liderii partidelor politice să fie de acord"[28]. La 17 ianuarie 1562 Edictul de la Saint-Germain constituie o adevărată revoluție subliniind legătura sfântă între unitatea religioasă și continuitatea organizației politice[29]. Acest edict autorizează libertatea de cult și de conștiință pentru protestanți, cu condiția ca aceștia să restituie toate locurile de cult pe care le aveau. Edictul nu are succes din cauza antagonismelor prea puternice dintre hughenoți și catolici. Primul război religios începe în 1562 cu Masacrul de la Wassy, opera familiei de Guise. În 1 martie 1562 ducele de Guise și oamenii lui au atacat și închis într-un hambar un grup de hughenoți omorând 74 și rănind 104[30]. Ducele a denumit masacrul un accident regretabil și a fost ovaționat pe străzile Parisului în timp ce hughenoții cereau răzbunare[31]. A fost fitilul care a declanșat războiul civil în Franța. În următorii treizeci de ani Franța se va afla într-o stare de război civil sau armistițiu armat[32]. În termen de o lună Luis de Bourbon, prinț de Condé și amiralul Gaspard de Coligny adună o armată de 1800 de soldați, fac o alianță cu Anglia și încep să cucerească oraș după oraș în Franța[33]. Caterina se întâlnește cu Coligny, dar acesta refuză să dea înapoi. Rebelii au semnat tratatul de la Hampton Court, cu Elisabeta I, oferindu-i Le Havre (pentru a fi schimbat ulterior cu Calais) în schimbul sprijinului său. Prin urmare ea îi spune "Din moment ce te bazezi pe forțele tale, noi ți-o vom arăta pe a noastră"[34]. Armata regală lovește și hughenoții sunt asediați la Rouen. Caterina îl vizitează pe patul de moarte pe Antoine de Bourbon, rege al Navarei, împușcat mortal. În 18 februarie 1563, un spion, Jean de Poltrot, îl ucide pe ducele de Guise în timpul asediului din Orléans. Cu toate că moartea acestui aristocrat va complica războiul civil[35], Caterina este mulțumită. Îi spune ambasadorului venețian: "dacă ducele de Guise ar fi murit mai devreme, am fi făcut pacea mai repede"[36]. Caterina oferă hughenoților Edictul de la Amboise, cunoscut și ca Edictul de Pacificare, în 19 martie 1563. Caterina acum îi adună pe hughenoți și pe catolici pentru a lua Le Havre din mâna englezilor. În august 1563 Carol al IX-lea devine major, iar Caterina renunță la regență, dar Carol al IX-lea îi reconfirmă imediat puterea inițială.
În această perioadă Caterina renovează și construiește unele proprietăți regale:Philibert Delorme reface Palatul Tuileries, iar Primaticcio construiește mausoleul familiei de Valois, în onoarea lui Henric al II-lea la Saint-Denis.
În februarie și martie 1564 organizează baluri fastuoase la Fontainebleau , iar în martie același an începe Marea călătorie de-a lungul Franței a lui Carol al IX-lea, dorită și organizată de Caterina. Călătoria durează 28 de luni, până în 1566. La fiecare etapă Carol al IX-lea și mama sa se arată mulțimii, Caterina vrea ca fiul său să fie cunoscut de popor. În 1567 reîncep conflictele interne, e rândul Surprizei de la Meaux[37], iar Caterina și fiul său se refugiază la Paris.Surpriza de la Meaux a reprezentat un punct de cotitură în politica Caterinei față de hughenoți. Din acel moment a abandonat orice compromis, în schimbul unei politici de represiune[38]. Popularitatea reginei mamă scade tot mai mult în fața opiniei publice. Situația se înrăutățește continuu, iar politica de toleranță se pare că nu mai funcționează. Caterina trece din nou de partea catolicilor și în mai 1568 îl concediază pe Michel de l'Hôpital. Urmează lupte teribile, care duc țara în ruină. La 8 august 1570 Carol al IX-lea și amiralul Coligny semnează Tratatul de la Saint Germain punând capăt celui de-al treilea război religios[39]. Cu această ocazie Caterina oferă mâna fiicei sale Margareta de Valois de religie catolică, lui Henric al III-lea de Navara hughenot, pentru a consolida pacea.
Totuși curând începe să se îngrijoreze de importanța crescândă a partidului hughenot și influența amiralului de Coligny asupra regelui.În 21 august amiralul Coligny este rănit la mână și la braț, fiind împușcat de la fereastra unei case[40]. Este tratat în locuința lui de la Hôtel de Bethisy de chirurgul Ambroise Paré, care-i extrage un glonț din cot și îi amputează un deget cu o foarfecă. Caterina, de care s-a spus că a primit vestea fără să arate nici o emoție, îl vizitează în lacrimi și îi promite să-l pedepsească pe vinovat.Două zile mai târziu Coligny este ucis. Mulți istorici au acuzat-o pe Caterina de atentatul asupra lui Coligny. Alții au spus că a fost familia de Guise, sau a fost un complot spaniol-papal pentru a pune capăt influenței amiralului asupra regelui[41][42]. Oricare ar fi adevărul, baia de sânge care a urmat, a fost în curând dincolo de controlul Caterinei sau a oricărui lider[43]. Încercase o ultimă împăcare organizând nunta fiicei sale Margareta cu Henric al III-lea de Navara, care după moartea prințului de Condé, era căpetenia hughenoților. Dar în fața intransigenței celor două părți, consimte să fie uciși principalii conducători hughenoți veniți la Paris, cu ocazia căsătoriei. Masacrul, numit Noaptea Sfântului Bartolomeu, începe în noaptea dintre 23 și 24 august 1572. Ipoteze contradictorii se înfruntă și în zilele noastre asupra responsabilității acestui masacru. Una dintre acestea atribuie vina Caterinei, alții insistă asupra dorinței latente a tânărului rege de a se scutura de influența mamei sale și de politica sa de toleranță. Nu se știe dacă a fost sau nu de acord când Carol al IX-lea a spus: "Atunci să-i ucidem! Ucideți-i pe toți!" [44]. Masacrul, care a făcut mii de victime la Paris și în provincie și a continuat pentru săptămâni, se poate defini în cuvintele istoricului Jules Michelet: "Sfântul Bartolomeu nu a durat o zi, ci un sezon". Acest masacru a cântărit greu asupra popularității Caterinei, lăsând o amintire de neșters posterității[45]. În 29 septembrie când Henric de Navarra îngenunchează în fața altarului ca un romano-catolic, după ce se convertise pentru a nu fi ucis, Caterina se întoarce spre ambasadori și izbucnește în râs[46]. Din acest moment datează legenda reginei italiene rea. Scriitorii hughenoți au marcat-o pe Caterina ca o intrigantă italiană ce a acționat după principiul lui Machiavelli acela, de a-și ucide toți dușmanii dintr-o singură lovitură[47]. Doi ani mai târziu Caterina se confruntă cu o nouă criză, Carol moare de tuberculoză. Cu o zi înainte de a muri, Carol al IX-lea o numește regentă pe Caterina, deoarece Ducele d'Anjou, urmașul la tron este în Polonia. Ducele d'Anjou, al treilea fiu al Caterinei, după întoarcerea din Polonia unde fusese ales rege îi urmează fratelui său la tron cu numele deHenric al III-lea. Henric este preferatul mamei sale, fără urmă de dubiu cel mai inteligent dintre cei trei frați și cel mai sănătos, deși are plămânii slabi și suferă de oboseală constantă[48]. Caterina îl lasă să guverneze singur, fără a înceta să încerce să mențină pacea internă. Cu toate acestea, Henric se dovedește capricios în cea ce privește guvernarea, se bazează pe Caterina și echipa ei de secretari până cu puțin timp înainte de moartea Caterinei. Se ascunde de multe ori de afacerile de stat, cufundându-se în acte de pietate cum ar fi pelerinaje și flagerare[49]. În 1578 Caterina începe a doua călătorie prin Franța care o duce la Nérac, unde încearcă s-o convingă pe Margareta să se împace cu Henric de Navara. Apoi în conflictul care îi vede inamici pe rege și pe propriul frate François duce d'Alençon, este prezentă constant până la restabilirea păcii. Chiar dacă are aproape șaizeci de ani, nu încetează să plătească impopularitatea coroanei franceze.Dar în final eforturile sale fac să recâștige respectul poporului francez.[50] Adevăratul triumf al Caterinei, este când ajunsă la Paris în 1579, după călătoria prin țară, lumea iese pe străzi și aclamă această femeie de aproape 60 de ani care găsește forța și încăpățânarea să lupte pentru un ideal. Ambasadorul venețian Gerolamo Lipomanno, a scris: "Ea este o prințesă neobosită, născută pentru a îmblânzii un popor indisciplinat ca cel francez. Ei recunosc acum meritele sale, preocuparea ei pentru unitate și le pare rău că nu au apreciat-o mai devreme". Cu toate acestea, Caterina nu-și face iluzii. În 25 noiembrie 1579, ea îi scrie fiului său: "Tu te afli în pragul unei revolte generale[51]. Oricine vă spune altfel e un mincinos". În 1588 în Ziua Baricadelor reginei mamă nu-i este teamă să înfrunte revolta din Paris, făcându-și drum printre baricadele Parisului. Cu puterea ei de a se bate cu toți și împotriva tuturor pentru a păstra armonia internă a regatului, Caterina de Medici a devenit înaintea contemporanilor o figură ieșită din comun, care impune respect.
Franța este zguduită din nou de războaiele religioase. La 8 septembrie 1588 Henric își concediază miniștrii și mulțumește mamei sale pentru tot ceea ce a făcut. El o numește nu numai mamă a regelui, dar și mamă a statului.[52] În 23 decembrie îl cheamă pe ducele de Guise la Castelul Blois. Intrat în camera regelui patruzeci și cinci de lame îi străpung corpul și moare la picioarele patului regelui. În același timp, alți opt membri ai familiei de Guise sunt arestați și uciși a doua zi în temnițele palatului[53]. Caterina, bolnavă la pat de o infecție pulmonară, nu știa nimic. Nu se cunoaște reacția ei când fiul său intrând în camera sa o anunță: "Te rog iartă-mă, ducele de Guise e mort. El nu va mai vorbi, a trebuit să-l ucid. I-am făcut ceea ce el voia să-mi facă mie"[54]. Dar se știe că în ziua de Crăciun spune unui călugăr: "Oh nenorocitul, ce a făcut..roagă-te pentru el..îl văd îndreptându-se în grabă spre ruină"[55].În 5 ianuarie 1589, în vârstă de șaizeci și nouă de ani, moare (probabil de pleurezie) înconjurată de dragostea celor dragi, dar distrusă de ruina familiei sale și a Franței. L'Estoile a scris: "cei apropiați ei au crezut că viața ei a fost scurtată de neplăcerea produsă de fapta fiului său". Pentru că Saint-Denis era în mâinile conjuraților, trupul său rămâne la Blois; abia peste 22 de ani va fi depus la basilica Saint-Denis de către fiica lui Henric al II-lea și a Philippei Duci, Diana. În 1793 o gloată de revoluționari, profanează mormântul, iar oasele ei vor fi îngropate într-o groapă comună împreună cu resturile altor regi și regine[56]. Acuzațiile cum că ar fi otrăvit-o pe Jeanne d'Albret și involuntar pe Carol al IX-lea sunt pure invenții ale romancierilor secolului XIX,(Michel Zévaco și Alexandre Dumas) nu se bazează pe nici o dovadă. Personalitatea Caterinei de Medici e dificil de schițat datorită faptului că dintotdeauna asupra ei a plutit o legendă neagră. Tradiția populară a făcut din ea o femeie machiavelică, nemiloasă și despotică. Chiar și istoricii au păstrat această imagine fără să realizeze propriile erori. Un proces de totală dezinformare a făcut din ea un monstru sângeros. A trebuit să așteptăm jumătatea secolului XX, pentru ca istoriografia tradițională a acestei regine să fie complet pusă în discuție: Jouanna, Garisson, Bourgeon, Crouzet. Din epoca războaielor religioase, hughenoții și catolicii au disprețuit și au luat în râs politica de toleranță a reginei mamă. O propagandă eficace împotriva familiei de Valois a perpetuat o imagine complet falsă a reginei. Înfrângerea din 1589 nu a permis reabilitarea. Mai rău, în secolul al XVII-lea istoricii au disprețuit intenționat familia de Valois, pentru a ridica și mai mult imaginea familiei de Bourbon care era la conducere. Uitaseră minunatele rezultate obținute de Henric al IV-lea și mai târziu de Richelieu, obținute continuând politica dusă de Caterina. În secolul al XVIII-lea când regii nu mai erau la modă, politica înțeleaptă a reginei a fost percepută ca despotică și opresivă. În secolul al XIX-lea scriitorii, mai ales Alexandre Dumas, școala republicană și tradiția populară au reluat toate prejudecățile, fără să țină cont de totala discordanță dintre fapte și legende. Astăzi figura Caterinei de Medici a fost reabilitată de istorici, dar opinia populară prin tradiție, continuă să fie negativă. În anumite castele din Franța sunt ghiduri turistice, care fără nici o dovadă, continuă să povestească istorii neîntemeiate despre Caterina, pentru a impresiona publicul. Toate acestea au făcut ca legenda neagră a Caterinei să ajungă până în zilele noastre.
La opt luni după moartea ei, Henric al III-lea este asasinat de un fanatic religios, Jacques Clément. Moartea sa înseamnă sfârșitul dinastiei de Valois, după aproape trei secole și începutul dinastiei de Bourbon, succesorul său fiind Henric al IV-lea.
Descendenți
| Nume | Naștere | Deces | Note |
|---|---|---|---|
| Francisc al II-lea, rege al Franței | 19 ianuarie 1544 | 5 decembrie 1560 | Delfin al Franței până la moartea tatălui. Căsătorit cu Maria, regină a Scoției (1542 - 1587) în 1558. A fost încoronat la 15 ani și a domnit un an, murind din cauza unui acces cerebral. Nu a avut copii. |
| Elisabeta de Valois | 2 aprilie 1545 | 3 octombrie 1568 | căsătorită cu Filip al II-lea al Spaniei (1527 - 1598) în 1559. A murit din cauza unui avort la 23 de ani. A avut două fiice. |
| Claude de Valois | 12 noiembrie 1547 | 21 februarie 1575 | căsătorită cu Charles III, Duce de Lorraine (1543 - 1608), a născut nouă copii și a murit la 28 de ani când a născut ultimul copil. |
| Ludovic al Franței | 3 februarie 1549 | octombrie 1549 | |
| Carol al IX-lea al Franței | 27 iunie 1550 | 30 mai 1574 | căsătorit cu Elisabeta de Austria (1554 - 1592) în 1570. S-a urcat pe tron la 9 ani, până la 13 ani mama sa a fost regentă. De la soție a avut o fiică Maria Elisabeta (1572-1578). De la amanta sa Marie Touchet, a avut un fiu Carol (1573-1650). A murit la 24 de ani de tuberculoză. |
| Henric al III-lea al Franței | 19 septembrie 1551 | 2 august 1589 | căsătorit cu Louise de Lorraine în 1575. A fost ales rege al Poloniei în 1573. Dar la moartea fratelui Carol al IX-lea, a fugit și s-a urcat pe tronul Franței. Faimos penru că se înconjura de favoriți numiți mignon, a luptat împotriva Ligii catolice, dar a fost învins. A fost asasinat de un călugăr fanatic catolic în 2 august 1589. Nu a avut fii. Cu el se stinge Casa de Valois. |
| Margareta de Valois | 14 mai 1553 | 27 martie 1615 | cunoscută ca Margot, căsătorită cu Henric al IV-lea al Franței. A fost regină a Franței și Navarrei. A fost o intelectuală activă, protectoare a artelor, scriitoare și poetă. Opera sa cea mai importantă Mémoires, au fost primele memorii scrise în Franța de o femeie. Nu a avut copii. |
| François, Duce de Anjou | 18 martie 1555 | 19 iunie 1584 | S-a născut cu o ușoară formă de nanism, și în timpul tinereții fața sa a fost desfigurată de variolă. A aspirat toată viața la tronul Franței și a conspirat cu sora sa Margareta și Henric al III-lea de Navarra de mai multe ori. A murit de tuberculoză la 29 de ani. Nu a avut copii. |
| Ioana de Valois | 24 iunie 1556 | 24 iunie 1556 | geamănă cu Victoria de Valois; a murit în pântecul mamei. |
| Victoria de Valois | 24 iunie 1556 | august 1556 | geamănă cu Ioana de Valois; a murit la două săptămâni după naștere. |
| Caterina de' Medici | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Caterina Maria Romula di Lorenzo de' Medici |
| Născută | 13 aprilie 1519 Florența |
| Decedată | (69 de ani) Castelul Blois, Franța |
| Înmormântată | Biserica Saint Denis, Franța |
| Cauza decesului | pneumonie |
| Părinți | Lorenzo II de Medici[1][2][3] Madeleine de La Tour d'Auvergne[2] |
| Frați și surori | Alessandro de' Medici Antonio de' Medici[*] |
| Căsătorită cu | Henric al II-lea al Franței |
| Copii | Francis al II-lea al Franței Elisabeta de Valois Claude de Valois Ludovic al Franței Carol al IX-lea al Franței Henric al III-lea al Franței Margareta de Valois François, Duce de Anjou Ioana de Valois Victoria de Valois |
| Cetățenie | Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | Regent |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | count of Auvergne[*] regină consoartă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Valois Casa de Medici |
| Regină a Franței | |
| Domnie | 31 martie 1547 – 10 iulie 1559 |
| Încoronare | 10 iunie 1549 |
· 1655: Papa Inocenţiu al X-lea; (n. 1574).
· 1762: Elisabeta Petrovna (rusă Елизаве́та (Елисаве́т) Петро́вна) (29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1709 — 5 ianuarie 1762 [S.V. 25 decembrie 1761]), cunoscută și ca Elisabeta, a fost o împărăteasă a Rusiei (1741 – 1762) care a implicat țara în Războiul austriac de succesiune (1740 – 1748) și în Războiul de 7 ani (1756 – 1763). Este cunoscută pentru dorința de expansiune teritorială a Rusiei. Politica sa internă a permis nobilimii să obțină o poziție dominantă în cadrul guvernului local, dar cu puteri limitate. Ea a încurajat înființarea de către Lomonosov a Universității din Moscova și a Academiei de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg de către Șuvalov. A cheltuit, de asemenea, sume exorbitante pe proiectele grandioase în stil baroc ale arhitectului ei preferat, Bartolomeo Rastrelli, în special în Peterhof și Țarskoe Selo. Palatul de Iarnă și Catedrala Smolnîi rămân principalele monumente ale domniei sale la Sankt Petersburg. În general, ea a fost una dintre cei mai iubiți monarhi ruși, pentru că nu a permis germanilor să ocupe posturi în guvern și nicio persoană nu a fost executată în timpul domniei sale.
* 1790: Jacob Christian Schäffer (n. 31 mai 1718, Querfurt – d. 5 ianuarie1790, Regensburg) a fost un teolog luteran german precum unul di cei mai faimoși botaniști, micologi, entomologi, ornitologi, inventatori și scriitori științifici din secolul al XVIII-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schaeff..
.jpg)
Elisabeta, a doua fiică supraviețuitoare a țarului Petru cel Mare și a Ecaterinei I a Rusiei, s-a născut la Kolomenskoye, în apropiere de Moscova, la 18 decembrie 1709 (după calendarul iulian).[3] Părinții ei s-au căsătorit în secret în 1707.[4] Căsătoria s-a făcut public în februarie 1712.[4] Cum părinții ei nu au făcut public cunoscut că erau căsătoriți în timpul nașterii Elisabetei, ea a fost considerată nelegitimă de către oponenții ei.
Dintre cei 12 copii ai lui Petru cu Ecaterina (cinci fii și șapte fiice), numai două fiice au supraviețuit: Ana și Elisabeta.[5] Ana a fost logodită cu Ducele de Holstein-Gottorp, nepotul regelui Carol al XII-lea al Suediei, vechiul adversar al lui Petru I.[5]
Tatăl ei a încercat să facă o partidă bună și pentru Elisabeta la curtea Franței când a fost în vizită acolo.[5] Petru a avut intenția de a-și căsători a doua fiică cu tânărul rege Ludovic al XV-lea al Franței însă bourbonii au refuzat oferta din cauza obscurei origini a mamei Elisabetei.[6] Elisabeta s-a logodit cu Prințul Karl Augustus de Holstein-Gottorp,[7] fiul lui Christian Augustus, Prinț de Eutin. Din punct de vedere politic era o alianță utilă și respectabilă.[7] La câteva zile după logodnă, Karl Augustus a murit.[7] În momentul morții lui Petru cel Mare nici un plan de căsătorie al Elisabetei nu se împlinise.[5]
După moartea tatălui său și a ascensiunii pe tron a împărătesei Ana nici o casă regală sau casă nobilă din Europa nu permitea căsătoria cu Elisabeta deoarece at fi fost privit ca un semn neprietenos față de împărăteasă.[8] Căsătoria cu un om de rând, ar fi costat-o pe Elisabeta nu numai titlul dar și dreptul său la succesiunea tronului Rusiei.
Elisabeta și l-a făcut iubit pe Alexis Shubin, un sergent chipeș în regimentul Semyonovsky. După deportarea lui în Siberia din ordinul împărătesei Ana, ea și-a întors privirile către un vizitiu și chiar un chelner.[8] În cele din urmă s-a consolat în brațele unui tânăr țăran ucrainean cu o voce de bariton care fusese adus la Sankt Petersburg de un nobil pentru corul bisericii. Numele lui era Alexis Razumovski.[8] Mai târziu Razumovski va deveni cunoscut sub numele "Împăratul de noapte"[8] iar Elisabeta îl va ridica la rangul de Prinț și mareșal.
După decesul împărătesei Ana, tronul a revenit micului Ivan care avea mai puțin de două luni. Mama sa, Anna Leopoldovna, era regentă. În primele ore ale zilei de 25 noiembrie 1741 Elisabeta a condus unitățile Gărzii Preobrazenski care a arestat-o pe regentă. Ivan al VI-lea a fost și el arestat. Ivan va fi ucis de gardienii săi în 1764 când un ofițer a încercat să-l elibereze.
.jpg)
Pentru mulți istorici, domnia Elisabetei a întruchipat corupția unei curți imperiale al cărei lux depindea de exploatarea a milioane de șerbi. Totodată a fost o perioadă de creștere economică și progres cultural. Distracțiile preferate ale împărătesei erau dansul, muzica, artele frumoase și banchetele.
Împărăteasa a încercat să rămână în relații bune cu Biserica, care îi sprijinise lovitura de stat. Totuși, la încoronarea ei de la Moscova din 1742, a luat coroana din mâinile arhiepiscopului de Novgorod și și-a pus-o pe cap, gest prin care se afirma subordonarea bisericii față de autocrație.
Nepotul ei Karl Petru Ulrich a fost chemat în Rusia și desemnat moștenitor al ei în 1742. În 1745, Elisabeta a aranjat o căsătorie între Petru și prințesa germană Sofia Augusta Federica de Anhalt-Zerbst care s-a convertit la ortodoxism și a primit numele de Ecaterina. Abia după nouă ani Ecaterina a născut primul ei copil, Pavel.
Deși împărăteasa a dovedit un oarecare interes față de guvernare, luarea deciziilor obișnuite a rămas în mâinile demnitarilor cu vechime. Ea și-a menținut autoritatea neangajându-se niciodată în întregime în favoarea nici unei facțiuni. Razumovski cu care se pare că s-a căsătorit în secret nu avea ambiții politice. Figurile dominante din a doua jumătate a domniei erau membri ai familiilor Voronțov și Șuvalov.
Împărăteasa a dovedit un interes activ față de politica externă. Elisabeta a încheiat favorabil pentru ruși războiul cu Suedia care a izbucnit în vara anului 1741 obținând o parte din sud-estul Finlandei conform Tratatului de la Abo din 1743.
Războiul pentru succesiune din Austria începuse în 1740 când Frederic cel Mare al Prusiei a invadat Silezia. Ambițiile expansioniste ale Prusiei au pus problema unei noi amenințări a intereselor Rusiei din centrul Europei. Franța, Spania și Bavaria au atacat Imperiul Habsburgic în 1741 iar Marea Britanie a trecut de partea Austriei. Părțile implicate în conflict au încercat să obțină sprijin rusesc prin mită și intrigă. Bestuzev-Riumin, unul din înalții funcționari de stat, a convins-o pe țarină să reînnoiască Tratatul rus de prietenie cu Marea Britanie în decembrie 1742. Apoi, el a obținut un avantaj în fața facțiunii franceze și a fost numit Cancelar al Afacerilor Externe în 1744. Totuși, Elisabeta, care nu voia să implice Rusia într-un război, a păstrat echilibrul acordând titlul de vice-cancelar francofilului Mihail Voronțov.
În 1746 Rusia a negociat o alianță cu Austria. Rusia a intrat în sfârșit în război când Marea Britanie a promis să-i plătească o subvenție. În 1748 armata rusă a pornit spre Rin, lucru care i-a determinat pe francezi să încheie pacea în octombrie același an. Rusia a fost exclusă de la negocierile de pace pentru că trupele sale nu au luptat și britanicii au refuzat să plătească subvenția.
Țarina avea ambiția să facă curtea ei să rivalizeze cu Versailles-ul ca centru de cultură și modă. Ea decidea ce era la modă, pedepsind orice femeie care o eclipsa ca aspect exterior sau vestimentație. După moartea ei, Petru al III-lea a descoperit un dulap la Palatul de Vară în care se aflau 15.000 de rochii. Balurile mascate organizate de ea erau detestate de curteni și diplomați, care erau nevoiți să apară în veșminte de bal și să prezinte omagii unei împărătese costumate în marinar olandez.
A fost o influentă patroană a artelor care și-a sprijinit miniștrii în încercările lor de a îmbunătăți educația rușilor. În timpul domniei ei, talentatul om de știință și matematician Mihail Lomonosov a reorganizat Academia de Științe și a înființat Universitatea de la Moscova în 1755. Opera, baletul și teatrul au cunoscut o mare înflorire.
În arhitectură, stilul baroc preferat de țarină a ajuns unul dintre mijloacele prin care s-a demonstrat puterea autocrației. Mănăstirea Smolnîi fondată de împărăteasă în 1748 și a cărei denumire derivă din cuvântul rus care se traduce prin "smoală", reflectă faptul că locul pe care a fost amplasată fusese utilizat la prelucrarea păcurii în timpul domniei lui Petru cel Mare. În 1761 s-a construit Casa Bărcii ca să adăpostească barca de lemn cu care a învățat să navigheze Petru I.
Prima înfăptuire majoră a Elisabetei a fost Palatul de Vară proiectat de Bartolomeo Francesco Rastrelli, care a fost fiul unui sculptor florentin angajat de Petru cel Mare. Elisabeta i-a cerut să reconstruiască și să extindă palatul. Lucrările au fost încheiate în 1752. În 1754 Elisabeta i-a cerut reconstruirea Palatului de Iarnă la o scară mult mai extinsă.
Cum în 1741 finanțele statului erau secătuite, salariile funcționarilor de stat și ale ofițerilor au fost reduse. În anii 1750 s-a urmărit să se transfere povara impozitelor din zona taxei pe cap de locuitor pe cea a taxelor indirecte. Impozitele crescute pe exporturi și importuri și o nouă taxă pe bunurile industriale importate introdusă în 1757 au contribuit la sporirea venitului și la stimularea fabricării bunurilor pe plan autohton.
Abolirea impozitelor interne din 1753 a promovat dezvoltarea comerțului. S-au înființat bănci care să finanțeze nobilii ce doreau să-și dezvolte moșiile. Până la sfârșitul domniei Elisabetei, producția de fontă a Rusiei o depășea pe cea a Marii Britanii.
Abolirea impozitelor interne din 1753 a promovat dezvoltarea comerțului. S-au înființat bănci care să finanțeze nobilii ce doreau să-și dezvolte moșiile. Până la sfârșitul domniei Elisabetei, producția de fontă a Rusiei o depășea pe cea a Marii Britanii.
Instituția șerbiei s-a întărit în timpul domniei Elisabetei. Printr-un decret emis în 1760 li se permitea moșierilor să-i pedepsească pe șerbii sub 40 de ani trimițându-i în Siberia. Pedeapsa cu tortura aplicată deținuților sub 17 ani a fost abolită în 1742. În 1754 țarina a creat o comisie însărcinată cu elaborarea unui nou cod juridic. Codul, care nu a fost niciodată promulgat, ar fi întărit și mai mult privilegiile nobilimii.
.jpg)
În 1756 englezii au negociat o alianță cu Prusia, lucru care a transformat situația diplomatică din Europa. Reacția Franței a fost alierea ei cu Austria. Conflictul cunoscut drept Războiul de Șapte Ani a început cu invazia Saxoniei de către prusaci în august 1756. Elisabeta a declarat război Prusiei și a făcut alianță cu Franța și Austria. Comandantul suprem al armatei ruse, feldmareșalul Aptaxin, care a invadat Prusia în vara anului 1757, dorea să evite o ciocnire cu prusacii, știind că Elisabeta e bolnavă iar moștenitorul ei era un pro-prusac convins.
Cu toate că rușii i-au învins pe prusaci în august 1757, Aptaxin a fost demis pentru că nu a fructificat acest avantaj.
În iunie 1756 Elisabeta a suferit un atac cerebral și succesiunea a devenit principalul subiect de la curte. Nepotul ei Petru, în care țarina nu mai avea încredere, căzuse în dizgrație și apăruse zvonul conform căreia împărăteasa îl va numi succesor pe strănepotul ei Pavel. Mama lui Pavel, Ecaterina, a început să discute în secret cu Bestuzev-Riumin și ambasadorul britanic despre cum ar putea obține puterea pentru fiul ei după moartea împărătesei.
Al doilea atac cerebral din 1757 a lăsat-o pe țarină suspicioasă și impulsivă. Împărăteasa a îmbătrânit, a devenit foarte corpolentă, frumusețea ei a pălit și umbla cu multă greutate. La 20 decembrie 1761 a asistat la o reprezentație a teatrului ei privat și și-a afișat public afecțiunea față de strănepotul ei Pavel. După trei zile a suferit un nou atac și a murit în după-amiaza Crăciunului anului 1761.
| Elisabeta | |
| Împărăteasă și Autocrată a întregii Rusii | |
.jpg) Portret pictat de Charles van Loo | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 29 decembrie 1709 Kolomenskoye |
| Decedată | (52 de ani) Sankt Petersburg, Imperiul Rus[1] |
| Înmormântată | Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg |
| Părinți | Petru I al Rusiei[2] Ecaterina I a Rusiei[2] |
| Frați și surori | Marea Ducesă Anna Petrovna a Rusiei Natalia Petrovna[*] Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei Grand Duke Pyotr Petrovich[*] |
| Căsătorită cu | Alexey Razumovsky |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Religie | Biserica Ortodoxă |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | împărat și autocrat al întregii Rusii[*] |
| Familie nobiliară | Casa Romanov |
| Domnie | |
| Domnie | 6 decembrie 1741–5 ianuarie 1762 (20 ani, 30 zile) |
| Încoronare | 6 martie 1742 |
| Predecesor | Ivan VI |
| Succesor | Petru III |
* 1790: Jacob Christian Schäffer (n. 31 mai 1718, Querfurt – d. 5 ianuarie1790, Regensburg) a fost un teolog luteran german precum unul di cei mai faimoși botaniști, micologi, entomologi, ornitologi, inventatori și scriitori științifici din secolul al XVIII-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schaeff..
· 1796: Samuel Huntington (stil vechi, 16 iulie, stil nou, 5 iulie 1731 – 5 ianuarie1796) a fost un jurist, om de stat și Patriot din timpul Revoluției americane din Connecticut. Unul din Părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, Samuel Huntington, în calitatea sa de delegat al Congresului Continental, a semnat Declarația de independență a Uniunii și Articolele Confederației, prima constituție americană. Huntington a fost de asemenea Președintele Congresului continental între 1779 și 1781, șeful Curții supreme de justiție al viitorului stat 
Connecticut (între 1784 și 1785, respectiv cel de-al treilea guvernator al statului Connecticut din 1786 până la decesul său.
* 1806: Christian Friedrich Karl Alexander (24 februarie 1736 – 5 ianuarie 1806) a fost ultimul margraf de Brandenburg-Ansbach (1757-1791) și ultimul margraf de Brandebourg-Bayreuth (1769-1791). În 1791, el a vândut drepturile sale asupra celor două principate regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.
Connecticut (între 1784 și 1785, respectiv cel de-al treilea guvernator al statului Connecticut din 1786 până la decesul său.* 1806: Christian Friedrich Karl Alexander (24 februarie 1736 – 5 ianuarie 1806) a fost ultimul margraf de Brandenburg-Ansbach (1757-1791) și ultimul margraf de Brandebourg-Bayreuth (1769-1791). În 1791, el a vândut drepturile sale asupra celor două principate regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.
Părinții lui au fost Karl Wilhelm Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbach și Friederike Luise a Prusiei, fiica regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și sora regelui Frederic Wilhelm al II-lea.
După moartea bruscă a fratelui său mai mare, Karl Frederick, la 9 mai 1737, "Alexander," așa cum s-a numit el însuși mai târziu, a devenit Prinț moștenitor al principatului. Din 1748 până în 1759, el a studiat la Utrecht. El a călătorit la Torino și Savoia ca tânăr conte de Sayn (comitat de Sayn-Altenkirchen a fost absorbit în principatul de Ansbach în 1741).[1]
La 22 noiembrie 1754, la Coburg, Karl Alexander s-a căsătorit cu Caroline Friederike de Saxa-Coburg-Saalfeld (1735–1791), fiica lui Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a lui Anne Sophie, Prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt.
La 3 august 1757, Karl Alexander a devenit margraf de Brandenburg-Ansbach. Capitala principatului a fost Ansbach însă Karl Alexander a preferat vânătoarea pe domeniile sale și șederea la țară, la Triesdorf. Aici el a renovat "Castelul Alb" pentru metresa sa Hippolyte Clairon, "Castelul Roșu" pentru el însuși, a construit Villa Sandrina pentru o altă metresă, "Fräulein Kurz", și Villa Rotunda pentru metresa (și mai târziu soție) Elizabeth Craven.
În 1758, Karl Alexander a fondat fabrica de porțelan din Ansbach și a făcut asociații în agricultură prin importul de oi. În 1769 el a dobândit principatul Bayreuth în conformitate cu legile Casei de Hohenzollern.
În 1780, Karl Alexander și-a fondat propria bancă, Hochfürstlich-Brandenburg-Anspach-Bayreuthische Hofbanco, care mai târziu a devenit Bayerische Hypotheken- und Wechselbank. El a vrut, evident, să evite susținerea caselor bancare evreiești care supravegheau afacerile sale financiare și să păstreze cât mai mult din venitul său în propriile mâini prin înființarea sa ca un bancher privat.
,_Margravine_of_Anspach_by_Ozias_Humphry.jpg)
Una dintre companii lui Karl Alexandru a realizat venituri din închirierea trupe auxiliare pentru regele George al III-lea al Marii Britanii pentru colonii din America. Margraful a închiriat trupe suplimentare pentru Olanda. Cu aceste venituri a plătit datoriile principatului, care s-au ridicat la 5.000.000 de guldeni în momentul în care a preluat mandatul (1757). Până în momentul abdicării sale, 34 de ani mai târziu, datoria principatului a fost de numai 1.500.000 de guldeni.
Prima soție a lui Karl Alexander a murit la 18 februarie 1791 la Unterschwaningen, unde a trăit de când s-a separat de soțul ei. La 19 mai în același an, Karl Alexander a părăsit Triesdorf pentru Anglia. La 13 octombrie sau 30 octombrie 1791, la Lisabona, el s-a căsătorit cu Lady Elizabeth Craven (1750–1828), fiica celui de-al 4-lea Conte de Berkeley, și văduva celui de-al 6-lea baron Craven.
La 16 ianuarie 1791, Karl Alexander și-a vândut drepturile sale asupra celor două principate Prusiei. Prusia a plătit margrafului o compensație anuală de 300.000 de guldeni. La 2 decembrie, la Bordeaux, Franța, el a semnat abdicarea oficială din funcția de margraf.
Regiunea Franconia a trecut de-a lungul timpului prin mai multe mâini. La 15 decembrie 1805, prin Tratatul de la Schönbrunn, Prusia a cedat principatul de Ansbach Franței în schimbul electoratului de Hanovra. În 1806, Ansbach a fost achiziționată de către Regatul Bavariei în schimbul ducatului de Berg, și curând după aceea, înfrângerea prusacă la Jena la 14 octombrie 1806 a dus la cedarea principatului Bayreuth francezilor prin Tratatul de la Tilsit din iulie 1807.[2] În 1810, Bayreuth a fost achiziționată de către Bavaria. În cele din urmă, în 1871, Bavaria a fost încorporată în Confederația Germană de Nord, pentru a forma un imperiu german sub control prusac.
După abdicare, Karl Alexander a trăit în Anglia împreună cu soția sa. La 5 ianuarie 1806, la vârsta de 69 de ani, Karl Alexander a murit după o boală scurtă cauzate de boli pulmonare.
| Karl Alexander, Margraf de Brandenburg-Ansbach | |
 Karl Alexander, Margraf de Brandenburg-Ansbach | |
| Căsătorit(ă) | Prințesa Frederica Caroline de Saxa-Coburg-Saalfeld Elizabeth Craven |
|---|---|
| Familie nobilă | Hohenzollern |
| Tată | Karl Wilhelm Friedrich, Margraf de Brandenburg-Ansbach |
| Mamă | Prințesa Friederike Luise a Prusiei |
| Naștere | 24 februarie 1736 Ansbach |
| Deces | (69 de ani) Castelul Benham ăn apropiere de Speen |
· 1821: Moare Alexandru Sutu, ultimul domn fanariot din Tara Româneasca.
· 1827: Prințul Frederick, Duce de York și Albany (Frederick Augustus; 16 august 1763 – 5 ianuarie 1827) a fost membru al Casei de Hanovra și al familiei regale britanice, al doilea copil și al doilea fiu al regelui George al III-lea. De la moartea tatălui său în 1820 până la propria sa moarte în 1827, a fost moștenitor prezumptiv al fratelui său mai mare George al IV-lea.
Prințul Frederick Augustus s-a născut la 16 august 1763 la Palatul St. James din Londra.[1] Tatăl lui era monarhul britanic, regele George al III-lea.[1] Mama lui a fost regina Charlotte (născută Prințesă de Mecklenburg-Strelitz).[2] A fost botezat la 14 septembrie 1763 la Palatul St James, de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker. Nașii lui au fost: unchiul său, Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg (reprezentat de contele Gower, Lordul Șambelan), unchiul său, Ducele de York (reprezentat de contele de Huntingdon), și mătușa lui, Prințesa Amelia.[3]
La 27 februarie 1764, când Prințul Frederick avea șase luni, tatăl său a asigurat alegerea sa ca Prinț-Episcop de Osnabrück în Saxonia Inferioară de astăzi..[1] El a primit acest titlu pentru că tatăl său, în calitate de elector de Hanovra, a avut dreptul de a selecta orice alt titular al acestui titlu (în alternanță cu un prelat catolic).[4] El a fost investit Cavaler al Ordinului Jartierei la 19 iunie 1771
* 1885: Peter Christen Asbjørnsen (n. 15 ianuarie 1812 - d. 5 ianuarie 1885) a fost scriitor și savant norvegian. Scrierile și studiile sale folcloristice au avut un rol important în evoluția limbii literare norvegiene, în variantele sale: Bokmål și Nynorsk.
· 1901: Karl Alexander August Johann, Mare Duce de Saxonia (24 iunie1818 – 5 ianuarie 1901) a fost conducător de Saxa-Weimar-Eisenach din 1853 până la moartea sa.
Născut la Weimar, el a fost al doilea fiu însă singurul fiu care a atins vârsta maturității al lui Karl Friedrich, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Maria Pavlovna a Rusiei. Mama lui a angajat ca tutore pentru Karl pe savantul elvețian Frédéric Soret care a devenit o cunoștință apropiată a lui Johann Wolfgang von Goethe.
Când era Mare Duce Ereditar, Karl Alexander a stabilit puternice relații de prietenie cu Fanny Lewald și Hans Christian Andersen, însă aceste relații apropiate s-au terminat în 1849 din cauza războiului împotriva Danemarcei pentru ducatele Schleswig-Holstein. La 8 iulie 1853 tatăl său a murit iar Karl Alexander a devenit Mare Duce.
Karl Alexander a renovat castelul Wartburg și și-a lăsat urma în multe locuri din Eisenach. A fost protectorul lui Richard Wagner și Franz Liszt, a păstrat tradiția de perioadă clasică la Weimar, și-a dat părții vechi a Weimar un aspect nou și mai bun.
A murit la Weimar în 1901, la vârsta de 82 de ani. După moartea sa a fost succedat ca Mare Duce de nepotul său Wilhelm Ernst.
| Karl Alexander | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Karl Alexander August Johann Großherzog |
| Născut | 24 iunie 1818 Weimar |
| Decedat | (82 de ani) Weimar |
| Înmormântat | Weimar |
| Părinți | Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei |
| Frați și surori | Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach |
| Căsătorit cu | Sofia a Olandei |
| Copii | Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach Maria, Prințesă Heinrich VII Reuss Prințesa Anna Sofia Elisabeta, Ducesă Johann Albrecht de Mecklenburg |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | scriitor |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Weimar-Eisenach |
| Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach | |
| Domnie | 8 iulie 1853 – 5 ianuarie 1901 |
| Predecesor | Karl Friedrich, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach |
| Succesor | Wilhelm Ernest |
· 1922: Sir Ernest Henry Shackleton (n. 15 februarie 1874, Kilkea, Comitatul Kildare, Irlanda – d. 5 ianuarie 1922, Insula Georgia de Sud) a fost un explorator anglo-irlandez, una dintre principalele figuri ale perioadei cunoscute ca epoca eroică de explorări antarctice. Prima experiență a sa în regiunile polare a venit când a participat, în calitate de al treilea ofițer, la expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, în perioada 1901–04, din care a fost trimis acasă mai devreme pe motive de sănătate. Hotărât să se revanșeze pentru ceea ce el percepea ca pe un eșec personal, s-a întors în Antarctica în 1907 la conducerea expediției Nimrod. În ianuarie 1909, împreună cu trei tovarăși, a efectuat un marș spre sud prin care a stabilit un record la acel moment pentru cea mai mare apropiere de polul sud, la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la 190 km de Polul Sud, de departe cea mai mare apropiere de pol până la acea vreme. Pentru această realizare, Shackleton a fost înnobilat de regele Edward VII-lea la întoarcerea acasă.
După ce cursa spre Polul Sud s-a terminat în 1912 cu reușita lui Roald Amundsen, Shackleton și-a îndreptat atenția spre ceea ce el considera singurul mare obiectiv al călătoriilor antarctice—traversarea Antarctideide la mare la mare, cu trecere pe la pol. În acest scop, el a făcut pregătiri pentru ceea ce a devenit Expediția Imperială Transantarctică, 1914–17. Această expediție s-a soldat cu un dezastru, deoarece nava principală, Endurance, a rămas blocată în banchiza de gheață și strivită, înainte să acosteze. A urmat o serie de aventuri, încheiată cu salvarea tuturor membrilor echipajului, ceea ce i-a adus lui Shackleton statutul de erou, deși aceasta nu a fost evidentă imediat.[3] În 1921, s-a întors în Antarctica cu expediția Shackleton-Rowett, cu intenția de a efectua un program de activități științifice. Înainte ca expediția să demareze lucrul, Shackleton a murit de atac de cord în timp ce nava sa, Quest, era ancorată în Georgia de Sud. La cererea soției sale, Shackleton a fost înmormântat acolo.
În afara expedițiilor sale, viața lui Shackleton a fost în general una neliniștită și plină de neîmpliniri. În căutarea unor căi rapide de îmbogățire și siguranță, a lansat mai multe afaceri și alte scheme de strâns bani, dintre care niciuna nu a avut succes. Când a murit, datora peste 40.000 de lire (peste 1,5 milioane de lire la nivelul anului 2008).[4]La moartea sa, a fost lăudat de presă, dar după aceea a fost uitat, în timp ce reputația de erou a rivalului său Scott s-a menținut mai multe decenii. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, Shackleton a fost „redescoperit”,[5] și a devenit rapid o figură istorică importantă, model de conducător care, în condiții extreme, și-a păstrat echipa unită pentru a duce la îndeplinire o poveste de supraviețuire pe care istoricul polar Stephanie Barczewski o descrie ca „incredibilă”.[6]
* 1925: Yevgenia Bosch (august 1879 – 5 ianuarie 1925) a fost o activistă bolșevică, politician și membră a guvernului Ucrainei.
· 1929: Nicolae Nicolaevici Romanov, Mare Duce al Rusiei (n. 1856)
* 1931: Mihail Rocco (scris și Mihail Roco; n. 1 decembrie 1870, Buciumeni — d. 5 ianuarie 1931, București) a fost un inginer român, întemeietor, alături de Vasile Cristescu, Victor Balaban, Ion Zottu și Ion Ionescu), al revistei Gazeta Matematică.[1] A făcut primii ani de școală la Școala „Cuibul cu barză” din București, liceul la actualul Colegiu Național „Sfântul Sava” din București, apoi Școala Națională de Poduri și Șosele, terminând ca șef de promoție în 1893.
* 1931: Mihail Rocco (scris și Mihail Roco; n. 1 decembrie 1870, Buciumeni — d. 5 ianuarie 1931, București) a fost un inginer român, întemeietor, alături de Vasile Cristescu, Victor Balaban, Ion Zottu și Ion Ionescu), al revistei Gazeta Matematică.[1] A făcut primii ani de școală la Școala „Cuibul cu barză” din București, liceul la actualul Colegiu Național „Sfântul Sava” din București, apoi Școala Națională de Poduri și Șosele, terminând ca șef de promoție în 1893.
Este cunoscut și pentru realizarea proiectului și supravegherea lucrărilor la clădirea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, alături de Grigore Cerchez.[2]
· 1933: Calvin Coolidge, al 30-lea președinte al Statelor Unite (n. 1872)
* 1941: Amy Johnson (n. 1 iulie 1903, Hull, Anglia – d. 5 ianuarie 1941) a fost o aviatoare britanică.
* 1941: Amy Johnson (n. 1 iulie 1903, Hull, Anglia – d. 5 ianuarie 1941) a fost o aviatoare britanică.
Unul dintre cei mai importanți pionieri ai aviației, Amy Johnson, a arătat că femeile pot reuși într-o lume a bărbaților. În 1929, când a învățat să piloteze un avion, Amy Johnson a devenit una dintre primele femei-pilot din lume. Instructorul său de zbor i-a spus că nu va fi luată în serios ca pilot decât dacă va face ceva ieșit din comun, cum ar fi să zboare până în Australia. Astfel, în aprilie 1930, a pornit într-un zbor de 19 zile în jurul lumii. În ciuda vremii potrivnice, a problemelor mecanice și a aterizărilor forțate, a ajuns în Australia și, mai mult decât atât, a intrat în Cartea Recordurilor: pentru acest zbor și pentru multe altele, este cunoscută ca unul dintre cei mai mari aviatori din toate timpurile.
* 1945: George Ulise Negropontes (8 noiembrie 1871, Galați[1]- 5 ianuarie 1945,[2] București), a fost un mare latifundiar, industriaș și comerciant român de origine greacă, care s-a făcut remarcat după Primul Război Mondial prin suportul oferit construcției Mausoleului de la Mărășești.
* 1959: Akaki Chkhenkeli (n. , Khoni[*], Georgia – d. , Paris, Franța) a fost un politician social-democrat, avocat și publicist georgian.* 1945: George Ulise Negropontes (8 noiembrie 1871, Galați[1]- 5 ianuarie 1945,[2] București), a fost un mare latifundiar, industriaș și comerciant român de origine greacă, care s-a făcut remarcat după Primul Război Mondial prin suportul oferit construcției Mausoleului de la Mărășești.
A fost descendent al unei familii boierești de origine greacă,[3] având ca proveniență insula Chios[4] (insula Eubeea, după o altă sursă).[3] Fugiți de turci în perioada 1821-1822, asociată cu Masacrul din Chios, membrii familiei s-au refugiat mai întâi la Constantinopol și de aici la nord de Dunăre, primul venit fiind pe la 1840-1848 Jean Negropontes. Acesta a cumpărat case la Brăila și Constanța, iar fiul său, Jean Ulise Negropontes, a fost armator și și-a pus flota la dispoziția României, în timpul Războiului de Independență[4]
Jean Ulise Negropontes a cumpărat o moșie la Mărășești,[4] de la boierul Cartargiu,[1] precum și moșiile Grozești și Afumați, totalul averii sale funciare ridicându-se astfel la 42.000 de hectare. S-a căsătorit cu fiica Sophie a unui consilier și în același timp bancher al sultanului de la Constantinopol, Gheorghe Zarafi și, împreună au avut patru copii: Catina (născută la Constantinopol în 1870),[4] George Ulise (mort în 1945), Elena (1879-1853) și Jean.[2]
Catina s-a căsătorit cu Hector Economus, fondator[4] împreună cu socrul Jean Ulise și cu cumnatul său George Ulise, al fabricii de zahăr de la Mărășești[2] (printre marii acționari găsindu-se și bancherul Chrissoveloni).[5] Elena s-a căsătorit cu generalul Eremia Grigorescu. Cei doi s-au cunoscut la Onești în perioada în care generalul comanda apărarea Oituzului și și-a avut Cartierul General într-o casă de a lui Negropontes,[6] Elena Negropontes devenind cea de-a doua sa soție.[7] Cel de-al petrulea frate Jean, după un accident de călărie avut în copilărie, a rămas în îngrijirea rudelor sale
În 1897 numele lui George Ulise s-a regăsit pe actul de fondare al fabricii de zahăr de la Mărășești. La moartea bătrânului Jean Ulise, cel de-al doilea născut al său – George Ulise – a moștenit în anul 1914 moșiile de la Mărășești și Afumați, precum și casele din Brăila și Constanța.[2] La Mărășești, proprietatea funciară Negropontes era în 1904 de 6158 de hectare.[8] În anul 1906, George Ulise deținea deja în zona Mărășeștiului două mori de apă și două cu aburi,[9] precum și din 1908 o fabrică de materiale de construcții.[10] A investit de asemenea în fabrica de parchete din zona de sud a orașului, precum și în fabrica de produse chimice și de sticlă.[1]
În anii 1920-1921 George Ulise fost primar al Mărășeștiului, calitate în care a primit ca și reprezentant al localității în 1920 de la delegația franceză condusă de către generalului Joffre, Crucea de Război atribuită orașului Mărășești.[2]
Pasionat de cai de rasă, George Ulise a deținut o herghelie.[2] S-a căsătorit cu Haricleea Scanavi, cu care a avut patru copii: Ulise, Theodor și o pereche de gemeni, Vania și Zizica.[11] Ulise a ajuns avocat[12] și s-a căsătorit cu Sanda Tătărescu, fiica premierului Gheorghe Tătărescu.
În anii Primului Război Mondial, Negropontes deținea peste 42.000 de hectare de pământ.[3] Aici, arhitectul italian Giovanni Culluri construise conacul care avea să ia numele lui Negropontes. Palatul Negropontes de la Mărășești domina satul și deoarece regiunea era viticolă, clărirea avea o pivniță care se putea ușor transforma în adăpost pentru garnizoană.[14]
La 22 iulie 1917 în timp ce trupele Puterilor Centrale au ajuns lângă Mărășești la halta de cale ferată Siret, trupele ruse s-au repliat la 200 de m de sat, în porumbul lui Negropontes
În 1920, George Ulise Negropontes a donat Societății Naționale a femeilor Ortodoxe Române terenul de 20 de hectare pe care a fost construit Mausoleul de la Mărășești, precum și suma 50.000 lei în aur,[3] sumă care avea să fie folosită la ridicarea mausoleului.[6] Francezii l-au decorat ulterior cu Legiunea de Onoare.[16]
După reforma agrară din 1921 care a redus moșia de la Mărășești (în 1928 aceasta mai avea numai 451 de hectare ), în 1924 Negropontes s-a retras la București.[17] Cu toate acestea, în 1935 a devenit principalul asociat la Cooperativa de Aprovizionare, Producție și Desfacere a Produselor Agricole Mărășești.[18]
Ca filantrop, acesta a finanțat în perioada 1926-1932 restaurarea bisericii Sfânta Sofia de pe malul lacului Floreasca, din București și i-a donat acesteia terenul din jur, acesta primind ca hram numele pe care îl avea soția sa. Aceasta își doarme aici somnul de veci, împreună cu Negropontes
În 1940, Negropontes a contribuit cu o cotizație de 50.000 de lei pentru procurarea armamentului necesar apărării antiaeriene a orașului.[20]
În 1945, după moartea sa, moșia de la Mărășești a fost redusă la 50 de hectare,[21] după 1945 familia fiind deposedată de orice avere îi mai rămăsese.[1] Gemenii, împreună cu mama lor Haricleea care trăia în anturajul familiei regale, au luat calea exilului.[11]
De fostul castel Negropontes astăzi nu mai amintește decât fosta cabană a paznicului de la intrarea în domeniul Negroponte, care în prezent se află în Parcul Joffre și găzduiește biblioteca orășenească
A fost un socialist menșevic, unul dintre liderii atât din Rusia, cât și din Georgia. În 1912 a fost ales deputat al Imperiului Rus din districtele Batumi-Karsi și Sokhumi-Okruk. A fost inclus în fracțiunea social-democrată a Dumei de Stat. A fost unul dintre primii menșevici georgieni care au înaintatea cererea de autonomie națională și culturală a Georgiei.
În 1914 a participat la reuniunea de la Bruxelles, convocată de Biroul Social-Democrat Internațional. În 1917 a fost reprezentant temporar al guvernului în Transcaucazia, în calitate de comandant al Comitetului Special al Transcaucaziei. Între 1917-1918 a fost membru al Consiliului Național Georgian și al Comitetului Executiv al acestuia, precum și membru al Consiliului fondator al Georgiei (1919-1921) din partea Partidului Social Democrat din Georgia. A fost ministru al afacerilor interne al Comisariatului Transcaucazian în perioada 1917-1918. În aprilie 1918 a fost șeful guvernului Republicii Democratice Federative a Transcaucaziei.
A fost numit ministru al afacerilor externe al Republicii Democrate Georgia între 1918-1921. Anul 1921 este și anul în care a fost nevoit să emigreze în Occident.
· 1970: Max Born (n. ,[1][2][3][4][5] Breslau, Imperiul German[6][7][8][9] – d. ,[1][2][3][4][5][10] Göttingen, RFG[11][12][13][14]) a fost un fizician și matematician german care a contribuit la dezvoltarea mecanicii cuantice. El a adus contribuții și în fizica solidului și în optică și a îndrumat activitatea unui număr remarcabil de fizicieni din deceniile anilor 1920 și 1930. Born a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1954 pentru „cercetarea fundamentală în mecanica cuantică, în special în interpretarea statistică a funcției de undă”.[26][27][28][29]
Născut în 1882 la Breslau, pe atunci în Germania, astăzi în Polonia și cunoscut sub numele de Wrocław, Born a intrat la Universitatea din Göttingen în 1904, unde a găsit trei renumiți matematicieni, Felix Klein, David Hilbert și Hermann Minkowski. El și-a scris teza de doctorat pe tema „Stabilitatea elastică în plan și în spațiu”, câștigând Premiul Catedrei de Filosofie a Universității. În 1905, el a început cercetarea relativității restrânse cu Minkowski, și, ulterior, a scris teza de habilitare pe tema modelului Thomson al atomului. O întâlnire întâmplătoare cu Fritz Haber în Berlin în 1918 a condus la discuții despre modul în care se formează compuși ionici atunci când un metal reacționează cu un halogen, fenomen astăzi cunoscut ca ciclul Born–Haber(d).
În Primul Război Mondial, după ce inițial a fost încadrat ca operator de radio, el a fost mutat, datorită specialității sale, în echipele de cercetare pe tema localizării sunetelor(d). În 1921, Born a revenit la Göttingen, aranjând o angajare pentru vechiul său prieten și coleg James Franck. Sub Born, Göttingen a devenit unul dintre cele mai importante centre pentru fizică din lume. În 1925, Born și Werner Heisenberg au formulat reprezentarea mecanică matriceală a mecanicii cuantice. În anul următor, el a formulat interpretarea astăzi devenită standard a funcției de densitate de probabilitate(d) pentru ψ*ψ din ecuația lui Schrödinger, pentru care a fost distins cu Premiul Nobel în 1954. Influența lui s-a extins mult dincolo de propriile sale cercetări. Max Delbrück, Siegfried Flügge(d), Friedrich Hund(d), Pascual Jordan, Maria Goeppert-Mayer, Lothar Wolfgang Nordheim(d), Robert Oppenheimer, și Victor Weisskopf și-au făcut toți studiile de doctorat sub Born la Göttingen, și printre asistenții săi s-au numărat Enrico Fermi, Werner Heisenberg, Gerhard Herzberg, Friedrich Hund, Pascual Jordan, Wolfgang Pauli, Leon Rosenfeld(d), Edward Teller, și Eugene Wigner.
În ianuarie 1933, Partidul Nazist a venit la putere în Germania, și Born, care era evreu, a fost suspendat. El a emigrat în Regatul Unit, unde s-a angajat la St John's College(d), și a scris o carte de popularizare a științei, Universul agitat, precum și Fizica atomică, care în curând a devenit manual standard. În octombrie 1936, el a devenit Profesor Tait de Filozofie Naturală la Universitatea din Edinburgh, unde, lucrând cu asistenții săi de origine germană Walter E. Kellermann și Klaus Fuchs, și-a continuat cercetările în fizică. Max Born a devenit cetățean britanic naturalizat la 31 august 1939, cu o zi înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial în Europa. El a rămas la Edinburgh până în 1952. S-a retras în Bad Pyrmont, Germania de Vest, și a murit într-un spital din Göttingen pe 5 ianuarie 1970.[30]
· 1972 - A murit Dan George, poet şi traducător (n.10.02.1916).
* 1972: Tevfik Rüştü Aras (n. 1883, Çanakkale – 5 ianuarie 1972, Istanbul) a fost un politician, diplomat și medic turc, ministru de externe al Turciei și ambasador al Turciei în Regatul Unit. El a semnat din partea Turciei pactul Înțelegerii Balcanice.
· 1997: Prințul Bertil al Suediei (Bertil Gustaf Oskar Carl Eugén; 28 februarie1912 – 5 ianuarie 1997), Duce de Halland, a fost al treilea fiu al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și a primei lui soții Prințesa Margaret de Connaught. Mama lui era nepoată a reginei Victoria și fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught.
* 1998: Salvatore Phillip „Sonny” Bono (n. 16 februarie 1935, Detroit, Michigan – d. 5 ianuarie 1998, Stateline, Nevada, lângă South Lake Tahoe, California) a fost un artist american, producător de înregistrări, actor și politician a cărui carieră s-a întins de-a lungul a peste trei decenii.
În perioada anilor 1960, timp de circa zece ani, Sonny Bono și Cher au creat un cuplu muzical foarte cunoscut și iubit în Statele Unite, cunoscut sub numele de scenă de Sonny și Cher. Cei doi s-au căsătorit, dar relația lor nu a fost funcțională. Ulterior, Cher a avut o impresionantă carieră artistică, atât ca solistă vocală, cât și ca actriță.
Filmografie selectiv:
| Prințul Bertil | |
| Duce de Halland | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Bertil Gustaf Oskar Carl Eugén |
| Născut | 28 februarie 1912 Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia |
| Decedat | (84 de ani) Villa Solbacken, Djurgården, Suedia |
| Înmormântat | Kungliga begravningsplatsen[*] |
| Părinți | Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei Prințesa Margaret de Connaught |
| Frați și surori | Ingrid a Suediei Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten Carl Johan Bernadotte Prințul Sigvard, Duce de Uppland |
| Căsătorit cu | Lillian May Davies |
| Cetățenie |  Suedia |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | personal militar[*] patinator de viteză[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Bernadotte |
În perioada anilor 1960, timp de circa zece ani, Sonny Bono și Cher au creat un cuplu muzical foarte cunoscut și iubit în Statele Unite, cunoscut sub numele de scenă de Sonny și Cher. Cei doi s-au căsătorit, dar relația lor nu a fost funcțională. Ulterior, Cher a avut o impresionantă carieră artistică, atât ca solistă vocală, cât și ca actriță.
Filmografie selectiv:
- Evadare din Atena (1979)
- Airplane II: The Sequel (1982)
- Troll (1986)
- Hairspray (1988)
- Men in Black (1997)
| Sonny Bono | |
 Sonny Bono | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Salvatore Phillip Bono |
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8] Detroit, SUA |
| Decedat | (62 de ani)[2][3][4][5][6][7][8] Stateline, SUA |
| Înmormântat | Desert Memorial Park[*] |
| Cauza decesului | accident (fall[*]) |
| Căsătorit cu | Cher (–) Mary Bono[*] (februarie 1986–) Susie Coelho[*] (–) |
| Copii | Chaz Bono[*] |
| Cetățenie |  SUA |
| Religie | scientologie |
| Ocupație | actor cântăreț om politic cantautor producător muzical actor de televiziune[*] actor de film[*] patron de restaurant[*] |
| Congressman în Camera Reprezentanților a SUA | |
| În funcție – | |
| Circumscripția | California's 44th congressional district[*] |
| În funcție – | |
| Circumscripția | California's 44th congressional district[*] |
| În funcție – | |
| Precedat de | Al McCandless[*] |
| Succedat de | Mary Bono[*] |
| Circumscripția | California's 44th congressional district[*] |
| Primar în Palm Springs[*] | |
| În funcție – | |
| Partid politic | Rep |
| Alma mater | Școală elementară[1] |
· 2009: Mircea Stănescu (n. 17 iunie 1969, București - d. 5 ianuarie 2009, București) a fost un politician român, membru al Parlamentului României, ales pe listele PD, dar din noiembrie 2006 a trecut la PSD. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Stănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela și Republica Estonia.
Fostul deputat Mircea Stănescu s-a sinucis prin împușcare pe data de 5 ianuarie 2009.[1] Mircea Stănescu fusese pus sub acuzare de procuratură în urma unui accident rutier în care se presupune că ar fi ucis, pe trecerea de pietoni, un bărbat ce traversa Șoseaua Aerogării din București.
Mircea Stănescu a fost fiul cunoscutului jurnalist Sorin Roșca Stănescu.
A fost căsătorit pentru o perioadă cu jurnalista și vedeta de televiziune Oana Cuzino.[2]
· 2010: Aurelian-Antonio Tecuceanu (n. 13 ianuarie 1972, București - d. 5 ianuarie 2010, București) a fost un actor român. A fost cunoscut ca membru al emisiunii de divertisment Cronica Cârcotașilor. El a murit pe 5 ianuarie 2010 la spitalul Matei Balș din București, decesul lui fiind provocat de complicațiile cauzate, la plămâni, de gripa nouă[1]. Moartea lui a determinat mulți români să se vaccineze
Toni Tecuceanu obișnuia să joace personaje politice cunoscute precum Nicolae Ceaușescu, Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali și Cristian Țânțăreanu. El a luat parte în misiuni de menținere a păcii sub comanda ONU (Căștile Albastre). În perioada studenției(2000-2004)s-a remarcat în roluri precum " Povestitorul " din spectacolul "Lordul John" spectacol prezentat la Teatrul de Comedie în sectiunea "Off" din cadrul festivalului Hyperion (2001).Spectacolul a fost mediatizat de posturile Tele 7 ABC, TVR 2 și difuzat integral de TVR International.În facultate a mai fost distribuit în roluri precum : "Nicholas Urfe"(Magicianul de John Fowles),"Dinu" ( T.Mușatescu - Titanic Vals),"Kocikariov" (Căsătoria - N.V Gogol),"Sir Toby" (A douăsprezecea noapte de William Shakespeare )"Polonius"( Hamlet de William Shakespeare ),"Rică Venturiano"(I.L Caragiale - O noapte furtunoasă ),"Cațavencu"(I.L Caragiale - O scrisoare Pierdută).În timpul facultății a început o colaborare fructuoasă cu Radio România Actualități.Ca reporter în cadrul emisiunii "MATINAL" s-a remarcat prin maniera hazlie în care aborda subiectele. La teatrul Nottara în spectacolul de licență "Omul de Noroi"(De Paul Ioachim) a avut de interpretat mici personaje , personaje cărora le-a însuflețit haz , diferențiindu-le cu talent.A mai apărut în diverse reclame ,show-uri și seriale de televiziune precum "La bloc" sau "Săriți de pe fix" și a fost unul din câștigătorii concursului "Banc Show".A sustinut numeroase spectacole de tip "Stand Up Comedy". Proaspăt licențiat al Universității Hyperion-secția Actorie în 2005 Toni a participat la Gala "Hop" de la Mangalia , ratând "la fotografie" premiul pentru cel mai bun actor. Însă acest episod s-a materializat în colaborarea cu regizoarea Theodora Herghelegiu , care l-a distribuit în rolul "Lomeier" din spectacolul "Noapte Arabă" , spectacol care a avut premiera pe data de 2 februarie 2006 la Teatrul Mic. Fiind o persoană ambițioasă Toni Tecuceanu a concurat din nou în 2006 la Gala Tânărului Actor, de această dată câștigand premiul pentru cel mai bun actor cu rolul "Groparul" după o idee de Vasile Leac. Monologul(a cărei regie a fost concepută de Toni )i-a binedispus într-un mod special pe membrii juriului, juriu compus din Marius Manole, Cristina Modreanu, Emilia Popescu, Felix Alexa și Ștefan Iordache.
Filmografie:
Toni Tecuceanu obișnuia să joace personaje politice cunoscute precum Nicolae Ceaușescu, Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali și Cristian Țânțăreanu. El a luat parte în misiuni de menținere a păcii sub comanda ONU (Căștile Albastre). În perioada studenției(2000-2004)s-a remarcat în roluri precum " Povestitorul " din spectacolul "Lordul John" spectacol prezentat la Teatrul de Comedie în sectiunea "Off" din cadrul festivalului Hyperion (2001).Spectacolul a fost mediatizat de posturile Tele 7 ABC, TVR 2 și difuzat integral de TVR International.În facultate a mai fost distribuit în roluri precum : "Nicholas Urfe"(Magicianul de John Fowles),"Dinu" ( T.Mușatescu - Titanic Vals),"Kocikariov" (Căsătoria - N.V Gogol),"Sir Toby" (A douăsprezecea noapte de William Shakespeare )"Polonius"( Hamlet de William Shakespeare ),"Rică Venturiano"(I.L Caragiale - O noapte furtunoasă ),"Cațavencu"(I.L Caragiale - O scrisoare Pierdută).În timpul facultății a început o colaborare fructuoasă cu Radio România Actualități.Ca reporter în cadrul emisiunii "MATINAL" s-a remarcat prin maniera hazlie în care aborda subiectele. La teatrul Nottara în spectacolul de licență "Omul de Noroi"(De Paul Ioachim) a avut de interpretat mici personaje , personaje cărora le-a însuflețit haz , diferențiindu-le cu talent.A mai apărut în diverse reclame ,show-uri și seriale de televiziune precum "La bloc" sau "Săriți de pe fix" și a fost unul din câștigătorii concursului "Banc Show".A sustinut numeroase spectacole de tip "Stand Up Comedy". Proaspăt licențiat al Universității Hyperion-secția Actorie în 2005 Toni a participat la Gala "Hop" de la Mangalia , ratând "la fotografie" premiul pentru cel mai bun actor. Însă acest episod s-a materializat în colaborarea cu regizoarea Theodora Herghelegiu , care l-a distribuit în rolul "Lomeier" din spectacolul "Noapte Arabă" , spectacol care a avut premiera pe data de 2 februarie 2006 la Teatrul Mic. Fiind o persoană ambițioasă Toni Tecuceanu a concurat din nou în 2006 la Gala Tânărului Actor, de această dată câștigand premiul pentru cel mai bun actor cu rolul "Groparul" după o idee de Vasile Leac. Monologul(a cărei regie a fost concepută de Toni )i-a binedispus într-un mod special pe membrii juriului, juriu compus din Marius Manole, Cristina Modreanu, Emilia Popescu, Felix Alexa și Ștefan Iordache.
Filmografie:
- La Bloc (2002-2007) - personaj episodic
- Trei frați de belea (2006)
- Amintiri din Epoca de aur (2009)
· 2014: Eusébio da Silva Ferreira (pronounție în portugheză: /ewˈzɛbiu ðɐ ˈsiɫvɐ fɨˈʁɐjɾɐ/; n. 25 ianuarie 1942, Lourenço Marques, Mozambic - d. 5 ianuarie 2014, Lisabona, Portugalia[3][4]), cunoscut drept „Eusébio”, a fost un celebru jucător de fotbal portughez de origine mozambicană. A ajutat echipa națională de fotbal a Portugaliei să ajungă pe locul 3 la Campionatul Mondial de fotbal din 1966, devenind golgheterul turneului, și a fost ales Fotbalistul European al Anului în 1965. A jucat la clubul de fotbal Benfica Lisabona timp de 15 ani și este golgheterul „all-time” al echipei, înscriind 727 de goluri în 715 meciuri numai în campionatul Portugaliei.
* 2018: Marián Labuda (n. ,[1][2] Hontianske Nemce[*], Republica Slovacă – d. ,[3][2] Bratislava, Slovacia) a fost un renumit actor slovac.
Supranumit „Pantera neagră” sau „Perla neagră”, Eusébio s-a făcut remarcat pentru viteza sa și pentru șutul puternic și plasat cu piciorul drept. Este considerat cel mai faimos jucător al Benficăi și al Portugaliei, și primul atacant de talie mondială de origine africană. A fost ales al 9-lea jucător al secolului XX, într-un sondaj organizat de IFFHS. Pelé l-a numit pe Eusébio printre cei mai buni 125 fotbaliști în viață, în 2004. În noiembrie 2003, la ceremonia Jubileului FIFA, a fost numit „Jucătorul de aur al Portugaliei”, de către Federația Portugheză de Fotbal, ca fiind cel mai bun jucător portughez ai ultimilor 50 de ani.[5]
* 2016: Pierre Boulez (n. 26 martie 1925, Montbrison, Franța – d. 5 ianuarie2016, Baden-Baden, Germania) a fost un compozitor și dirijor francez. Au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea a muzicii seriale, a muzicii aleatorie și a muzicii electronice.[9] A fundat Institutul de Cercetare și Coordonare Acustică/Muzicală (IRCAM) de la Paris. Ca dirijor, a condus unele dintre cele mai cunoscute orchestre din lumea, inclusiv Concertgebouw Amsterdam, Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din New York și Orchestra din Cleveland.* 2018: Marián Labuda (n. ,[1][2] Hontianske Nemce[*], Republica Slovacă – d. ,[3][2] Bratislava, Slovacia) a fost un renumit actor slovac.
Sărbători
· Sf. Mc. Teopempt și Teona; Sf Cuv. Sinclitichia (Ajunul Botezului Domnului – Post); Duminica dinaintea Botezului Domnului (calendar creștin-ortodox)
· Ajunul Botezului Domnului; Sf. Teopempt și Teona; Sf. Sinclitica (calendar greco-catolic)
VA URMA
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu