PARTEA A TREIA - ARTE, GLUME, SFATURI UTILE
Bună dimineața, prieteni!
Sunt restricționat în continuare! Iată adresa unde mă puteți găsi oricând: dicuoctavian.blogspot.com.
ARTE 17 Ianuarie
INVITAȚIE LA OPERĂ 17 Ianuarie
INVITAȚIE LA OPERĂ 17 Ianuarie
Puccini - Madama Butterfly Opera (Maria Callas - Century’s recording : H.V.Karajan)
MUZICĂ 17 Ianuarie
Las Mejores Melodías Instrumentales 🌹 Guitarra Instrumental Romantica Boleros
Musica romantica instrumental 🎸 Baladas Romanticas Instrumentales 🎸 Musica boleros de oro
SAXOPHONE*Красивая Романтическая Музыка
POEZIE 17 Ianuarie
Mateiu I. Caragiale
Biografie
Mateiu Caragiale (n. 25 martie 1885, București – d. 17 ianuarie 1936, București) a fost un autor, istoric al heraldicii, poet și scriitor român, întâiul născut al lui Ion Luca Caragiale.
Mateiu Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu. În anul 1889 tatăl său se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie. În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați.[1]
În 1904 începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează. În anul 1921 îi apare povestirea Remember la revista Viața Românească. Din 1916 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche pe care o finalizează în 1928. Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR).
În Agendă notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) [2] țațelor.
Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca și mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.
„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”[3]. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani[4], Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”)[5] din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși[6].
Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent - inadaptabil prin definiție - masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei posedate de frumos.
„Remember” este o narațiune cu aspect de pastișă foarte personală. Are un stil greu. Tablou tipic al unui Berlin - Sodomă, cu canale suspecte, fântâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa și Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat și într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognocibil prin șapte inele cu șapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Allan Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788-1841), dramaturg romantic.
Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.
Mărturisire
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.
Călugăriţa
În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat -
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
A ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat -
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din şea îl prăbuşiră hangerele haine -
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.
Singurătatea
E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.
Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.
Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări...
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări...
Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,
Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.
Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,
În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare... Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri...
O tainică-arătare... Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri...
Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.
A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi...
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi...
- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!
Iubirea e robie; trădarea – umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.
Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.
Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...
Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.
Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.
Mihai Eminescu - Biografia unei capodopere : Luceafarul
TEATRU/FILM 17 Ianuarie
Dramaturgul şi prozatorul rus A.P.Cehov ("Doamna cu căţelul", "Trei surori", "Livada de vişini", "Pescăruşul")
Livada de visini - A.P.Cehov:
Jack London - Martin Eden
Mr Bean Hotel | Mr Bean Full Episodes | Mr Bean Official
GÂNDURI PESTE TIMP 17 Ianuarie
Nicolae Iorga - Citate:
Anton Pavlovici Cehov - Citate:
SFATURI UTILE 17 Ianuarie
NU CONSUMA ACESTE ALIMENTE ÎMPREUNĂ
Consumul regulat de fructe şi legume joaca un rol crucial în menţinerea sănătăţii optime a corpului. Totuşi, există anumite fructe şi legume care nu trebuie ingerate niciodată simultan. Amestecarea lor poate pune în pericol sănătatea întregului organism.
1. Budincă şi banane
Această combinaţie de budincă şi banane se digeră foarte greu şi reduce concentrarea mentală. În plus, încurajează producerea de substanţe toxice ce pot avea consecinţe grave mai ales asupra sugarilor.
2. Portocale şi morcovi
Deşi este o combinaţie foarte populară întâlnită mai ales în sucurile concentrate pasteurizate, portocalele în amestec cu morcovi pot genera arsuri stomacale şi reflux biliar. De asemenea, s-a constatat că această combinaţie poate favoriza apariţia disfuncţiilor renale.
3. Ananas şi lapte
Bromelaina conţinută de ananas nu permite combinarea cu anumite alimente, în special cu laptele. Amestecarea ananasului cu lapte determină dureri de stomac, dureri de cap, greaţă şi alte efecte periculoase mai ales pentru bebeluşi.
4. Papaya şi lămâie
Această combinaţie poate cauza anemie şi alte dezechilibre ale hemoglobinei. Evit-o cu orice preţ!
5. Guave şi banane
În amestec cu banane, guavele pot genera balonare, flatulenţă, acidoză, dureri de cap şi greaţă.
6. Portocale şi lapte
Dacă obişnuieşti să adaugi portocale la cerealele pentru micul dejun, îţi suprasoliciţi inutil stomacul. Această combinaţie cauzează deranjamente stomacale şi împiedică digerarea amidonului din cereale.
7. Legumele şi fructele în general
Evită să consumi simultan legume şi fructe! Fructele sunt bogate în zahăr, ceea ce le face mai greu de digerat şi, în combinaţie cu legume, rămân în stomac mai mult timp. Când fermentează, fructele eliberează toxine cauzatoare de diaree, dureri de cap şi de stomac, dar şi infecţii.
Ai voie însă să amesteci fructele între ele. Iată câteva recomandări:
Dulci – poţi amesteca după bunul plac fructele dulci precum merele, bananele, pepenele galben şi lubeniţa, deoarece nu conţin acizi.
Acide – poţi combina în siguranţă fructe bogate în acid citric precum portocale, lămâi, struguri, coacăze, grepfrut şi kiwi.
Semi-acide – poţi amesteca după bunul plac fructele cu conţinut mic de acizi precum mango, zmeură, căpşuni şi mere.
Neutre – aceste fructe conţin uleiuri vegetale, vitamine, proteine şi săruri; printre ele se numără migdalele, avocadoul, nucile, nucile de cocos şi alunele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu