MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 19 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 1012: Ælfheah de Canterbury, arhiepiscop de Canterbury (n. 954)
• 1054: Papa Leon al IX-lea (n. 1002)
• 1588: Paolo Veronese, pictor italian (n. 1528)
• 1689: Cristina (suedeză Kristina Augusta; 18 decembrie 1626 – 19 aprilie 1689), mai târziu cunoscută drept Cristina Alexandra^[1] și uneori Contesa Dohna, a fost regină a Suediei din 1632 până în 1654. A fost singurul copil legitim supraviețuitor al regelui Gustavus Adolphus al Suediei și a soției lui Maria Eleonora de Brandenburg. La vârsta de șase ani i-a succedat tatălui ei la tronul Suediei după moartea acestuia în bătălia de la Lützen (1632) în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Copil unic al regelui Gustav II Adolf al Suediei și a reginei Maria Eleonora de Brandenburg, Cristina se naște în 1626 la Stockholm și este crescută ca un băiat. Gustav Adolf este foarte atașat de fiica sa iar ea îl admiră foarte mult. Mama ei a rămas dezamăgită de faptul că noul copil a fost o fată. Anterior, cuplul mai avusese două fiice: o prințesă nebotezată născută în 1620 și o prințesă Cristina născută în 1623 care a murit anul următor.
  Ea povestește în cartea de memorii: "Regele poruncise să primesc o educație virilă. Spusese foarte apăsat că nu dorea să mi se insufle nici una din trăsăturile caracteristice sexului meu, în afară de onestitate și de modestie. În rest, voia să fiu un prinț adevărat și să fiu învățată tot ce trebuie să știe un prinț."
  Înainte ca Gustav Adolf să plece să apere protestantismul în Războiul de Treizeci de Ani, a asigurat drepturile de succesiune la tron pentru fiica sa în cazul în care el nu se mai întoarce. Gustav Adolf a fost ucis în bătălia de la Lützen la 16 noiembrie 1632.
  
  

  Portret al Cristinei în jurul anului 1640.
  Cristina nu are decât cinci ani, totuși, îi succede tatălui său sub tutela unui Consiliu de Regență. În timp ce regina mamă Maria Eleonora este îndepărtată de la putere, adevăratul stăpân al statului este cancelarul Axel Oxenstierna, numit un "Richelieu suedez".
  Înainte să moară, tatăl său decisese ca fiica sa să fie în grija surorii sale, Ecaterina a Suediei care era căsătorită cu Ioan Cazimir, conte palatin de Kleeburg și care se mutaseră în Suedia după izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani. Cristina cunoștea cuplul foarte bine. Fiica lor era Maria Eufrosina, care mai târziu s-a căsătorit cu un prieten apropiat al Cristinei și Karl Gustav care va moșteni tronul după Cristina. Regina mamă este exilată la castelul Gripsholm și i se va permite să-și vadă fiica trei ani mai târziu. Sunt trei ani buni pentru Cristina care trăiește în compania mătușii și a familiei ei. În 1639 când Ecaterina moare, Oxenstierna a mutat familia ei din castel.
  Cristina crește în continuare după perceptele stabilite de regele defunct, care hotărâse că ea trebuie să exceleze în "arta de a guverna regatele ca un suveran creștin". Preceptorul ei, Johannes Matthiae, îi impune să lucreze 12 ore pe zi. Studiul limbilor și al istoriei alternează cu educația fizică, geografia și politica. Uimește cu profunzimea cunoștințelor de filosofie și teologie; e interesată de astronomie și de chimie, care abia căpătau statutul de științe. Maria Eleonora i-a scris cu regularitate fiicei ei. Ea și curtea ei germană își doreau să plece din exilul lor de la castelul Gripsholm. Cristina știa că Consiliul nu va permite acest lucru. În cele din urmă, mama ei a cerut să părăsească Suedia. Cristina a invitat-o la Stockholm încercând s-o convingă să rămână în țară.
  În 1640 regina mamă pleacă în Danemarca cu un vas danez unde este bine primită de Christian al IV-lea. Maria Elonora își dorește să plece la Brandenburg, caz în care prințul elector de acolo ar fi cerut compensații financiare de la Suedia. În cele din urmă, Cristina obține prin negociere un venit pentru mama ei.
  În 1648 regina mamă se întoarce în Suedia. Cristina a cumpărat pentru ea recent construitul castel Makalös, care se află în vecinătatea castelului regal din Stockholm. Castelul era extrem de scump iar Cristina nu l-a plătit niciodată. În schimb, ea l-a dat înapoi în 1652. Mama ei a murit în 1655, la un an după abdicarea Cristinei. Frații mai mici legitimi ai regelui Gustav Adolf muriseră, singurul frate în viață provenea dintr-o relație extraconjugală a tatălui său.
  Consiliul Național a sugerat ca tânăra prințesă să se alăture guvernării, după ce a împlinit vârsta de 16 ani, însă ea a cerut să aștepte până când va împlini 18 ani, așa cum a făcut și tatăl ei. În 1644 ea a preluat tronul deși încoronarea a fost amânată din cauza războiului cu Danemarca. Prima ei misiune majoră a fost să facă pace cu Danemarca, lucru pe care l-a făcut cu succes; Danemarca a predat insulele Gotland și Ösel Suediei, în timp ce Norvegia a pierdut districtele Jämtland și Härjedalen rămase Suediei.
  Curând cancelarul Oxenstierna a descoperit că vederile politice ale Cristinei difereau de ale sale. În 1645 el și-a trimis fiul, Johan Oxenstierna, la congresul de pace de la Osnabrück și Münster, prezentând punctul de vedere care ar fi fost în interesul Suediei, dacă Războiul de Treizeci de Ani ar fi continuat. Totuși, Cristina dorea pacea cu orice preț și și-a trimis propriul delegat, Johan Adler Salvius.
  Cu puțin înainte de constatarea acordului de pace, ea l-a admis pe Salvius în Consiliul Național împotriva dorinței cancelarului Oxenstierna. Salvius nu era aristocrat însă Cristina voia o opoziție aristocrației de atunci. În 1648 Cristina a obținut un loc în Dieta Imperială a Sfântului Imperiu Roman când Bremen-Verden și Suedia Pomerania au fost alocate Suediei prin Tratatul de la Osnabrück.
  În 1649, cu ajutorul unchiului ei, Ioan Cazimir, și a vărului ei, Cristina a încercat să reducă influența lui Oxenstierna, și l-a declarat pe fiului lui Cazimir, vărul ei Carol Gustav, ca moștenitor prezumptiv. 
  Regina Cristina (la masa din dreapta) într-o discuție cu filosoful francez René Descartes. (pictură romanticizată din secolul XIX)
  În 1645 Cristina l-a invitat pe Hugo Grotius să devină bibliotecarul ei, dar el a murit în drum spre Rostock. Semiramis din Nord a corespondat cu Pierre Gassendi; Blaise Pascal i-a oferit o copie a pascalinei. Pentru a-și cataloga noua colecție ea i-a rugat pe Heinsius și Isaac Vossius să vină în Suedia. A studiat neostoicismul, teologii creștini, islamul și a citit De Tribus Impostoribus. Alți învățați pe care i-a invitat au fost: Claude Saumaise, Pierre Daniel Huet, Gabriel Naudé, Christian Ravis și Samuel Bochart.
  În 1646 bunul prieten al Cristinei, ambasadorul Pierre Chanut, care coresponda cu filosoful René Descartes, cerându-i o copie după Meditații. Cristina a devenit suficient de interesată încât să înceapă o corespondență cu Descartes despre ură și iubire. Deși era foarte ocupată, ea l-a invitat pe filosof în Suedia, Descartes ajungând la 4 octombrie 1649. El a trebuit să aștepte până la 18 decembrie când a putut începe lecțiile particulare. Din cauza programului strict al reginei, el a fost invitat în biblioteca castelului începând cu ora 5 dimineață pentru a discuta despre filosofie și religie. La 1 februarie Descartes s-a îmbolnăvit de pneumonie și zece zile mai târziu a murit.
  Cristina a fost interesată de teatru și balet. Ea însăși era o actriță amatoare.^[2][3] O interesau piesele de teatru,în special cele scrise de Pierre Corneille. În 1647 Antonio Brunati a construit un teatru în palatul ei.^[4] Poetul de curte Georg Stiernhielm i-a scris câteva piese în suedeză, cum ar fi Den fångne Cupido eller Laviancu de Diane jucat la curte cu Cristina în rolul principal al zeiței Diana.^[2][3] A invitat companii străine de teatru să joace la Bollhuset, cum ar fi trupa Operei italiane în 1652 cu Vincenzo Albrici și trupa olandeză cu Ariana Nozeman și Susanna van Lee in 1653.^[2][3] Printre artiștii francezi pe care i-a angajat la curte a fost Anne Chabanceau de La Barre, care a fost cântăreț de curte  
  Contesa Ebba Sparre, prietena reginei Cristina.
  Cristina a înțeles că toată lumea aștepta ca ea să dea un moștenitor pentru tronul Suediei. Vărul ei primar Carol s-a îndrăgostit nebunește de ea și ei s-au logodit în secret în 1642 înainte ca el să plece să servească în armata Germaniei timp de trei ani. În autobiografia sa, Cristina a relevat faptul că ea simțea "un dezgust de netrecut față de căsătorie" și "un dezgust de netrecut pentru toate lucrurile pe care femeile le făceau si despre care vorbeau".
  Ea dormea timp de trei ore pe noapte și în principal se ocupa cu studiile; uita să-și pieptene părul, se îmbrăca în grabă și purta pantofi pentru bărbați, de dragul comodității. Cu toate acestea, s-a spus că avea farmec iar părul ei indisciplinat a devenit marca ei. Cea mai bună prietenă a fost Ebba Sparre, căreia ea îi spunea "Belle". Mare parte din timpul ei liber și-l petrecea cu frumoasa contesă. Regina a prezentat-o ambasadorului englez Whitelocke drept "colega de cameră" asigurându-l că inteligența contesei era la fel de atrăgătoare ca trupul ei.^[5] Cristina a găzduit nunta Ebbei cu Jakob Kasimir De la Gardie în 1653; mariajul a durat numai cinci ani; Ebba și-a vizitat soțul în Elsinore când el a fost omorât și toți cei trei copii ai lor au murit de mici. Când Cristina a părăsit Suedia ea a continuat să-i scrie scrisori pasionale lui Sparre, în care îi spunea că o va iubi mereu. Totuși, Cristina folosea același limbaj emoțional când scria atât femeilor cât și bărbaților pe care nu i-a întâlnit niciodată dar pe care îi admira foarte mult.^[6]
  La 26 februarie 1649, Cristina a anunțat că a luat decizia de a nu se căsători și l-a numit moștenitor al tronului pe vărul ei primar Carol Gustav.  În 1651 Cristina a spus Consiliului că are nevoie de odihnă iar țara are nevoie de un lider puternic. Consiliul a refuzat și Cristina a fost de acord să rămână cu condiția să nu i se mai ceară niciodată să se căsătorească. În câteva săptămâni, Cristina a pierdut mult din popularitate după decapitarea lui Arnold Johan Messenius, împreună cu fiul lui de 17 ani, care o acuzase de abateri grave și de a fi o "Jezebel".^[7][8]
  În loc să guverneze ea petrecea cea mai mare parte a timpului cu prietenii ei din străinătate, în sala de bal și la teatru.
  În 1653 ea a fondat ordinul militar Ordinul Amaranten. Antonio Pimentel a fost numit primul cavaler; toți membrii au promis să nu se căsătorească.^[9] În februarie 1654 ea decis să spună Consiliului despre planurile ei de a abdica. Oxenstierna i-a spus că va regreta decizia în câteva luni. În mai, Riksdag a discutat propunerea ei. Regina a cerut 200.000 rikstaleri pe an însă în loc a primit domenii. Datoriile ei au fost preluate de trezorerie.
  Cristina a abdicat la 5 iunie 1654 în favoarea vărului ei Carol Gustav.  
În vara anului 1654, ea a părăsit Suedia îmbrăcată în haine bărbătești cu ajutorul lui Bernardino de Rebolledo, și a călătorit drept contele Dohna prin Danemarca. Relațiile dintre cele două țări era încă tensionate, fosta regină suedeză neavând o călătorie sigură în Danemarca.
Cristina i-a vizitat pe Johann Friedrich Gronovius și Anna Maria van Schurman în Olanda. În august ea a ajuns în Țările de Jos de Sud și s-a stabilit la Antwerp. Timp de patru luni Cristina a stat la conacul unui negustor evreu. Ea a fost vizitată de Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria, de Prințul de Condé, ambasadorul Chanut ca și de fostul guvernator al Norvegiei, Hannibal Sehested. Pentru că situația ei financiară nu s-a îmbunătățit, arhiducele a invitat-o în castelul său din Bruxelles, Coudenberg.


Tronul de argint din 1654, de pe care Cristina a abdicat este și astăzi locul oficial al monarhilor suedezi de la Palatul Stockholm.
La 24 decembrie 1654, ea s-a convertit la catolicism în capela arhiducelui. generalul italian Raimondo Montecuccoli și Pimentel, care i-au devenit prieteni apropiați, au fost prezenți. Nu și-a făcut publică convertirea, pentru că Consiliul ar fi putut să refuze să-i mai plătească venitul. Suedia se pregătea de război cu Pomerania așa că venitul ei s-a redus considerabil.
Papa și regele Filip al IV-lea al Spaniei n-o puteau susține deschis, ea nefiind o catolică publică încă Cristina a reușit să ia un împrumut mare, lăsând cărțile și statuile ei în schimbul datoriilor.
În septembrie ea a plecat în Italia cu anturajul ei de 255 de persoane și 247 de cai. La 3 noiembrie 1655, Cristina le-a scris Papei Alexandru al VII-lea și vărului ei Carol al X-lea despre convertire. Ferdinand Carol, Arhiduce de Austria, deja cu dificultăți financiare, a fost aproape ruinat de vizita ei.
Călătoria spre sud prin Italia a fost planificata în detaliu de către Vatican și a avut un triumf strălucit în Ferrara, Bologna, Faenza și Rimini. În Pesaro, Cristina i-a cunoscut pe frumoșii frați Santinelli, care au impresionat-o cu poezia lor și cu înclinația lor către dans, luându-i în serviciul ei, precum și o oarecare Monadeschi. La 20 decembrie a ajuns la Vatican. I s-a acordat propria aripă în interiorul Vaticanului, și atunci când papa a reperat inscripția Omne malum ab Aquilone("tot răul vine de la nord"), el s-a asigurat că acesta a fost rapid acoperită cu vopsea.
Cristina s-a stabilit apoi la Palazzo Farnese, care aparținea Ducelui de Parma,^[10] Ea a deschis o academie în palat la 24 ianuarie 1656, numită Accademia degli Arcadi, unde participanții se bucurau de muzică, teatru și literatură.
În aprilie 1660 Cristina a fost informată că regele Carol al X-lea al Suediei a murit în februarie. Fiul lui, Carol al XI-lea, avea numai cinci ani. În vară ea a plecat în Suedia, subliniind că ea a abdicat de la tron pentru vărul și urmașul său, așa că, dacă Carol al XI-lea moare, ea va prelua din nou tronul. Catolică fiind, ea nu putea face acest lucru și clerul a refuzat să o lase să țină Liturghii catolice.
În februarie 1689, Cristina în vârstă de 62 de ani s-a îmbolnăvit grav după o vizită la templele din Campania (Italia). Părea că și-a revenit însă la mijlocul lunii aprilie a dezvoltat o infecție numită erizipel, apoi pneumonie și febră mare. Pe patul de moarte ea a trimis Papei un mesaj cerându-i să-i ierte jignirile. Cardinalul Azzolino a stat alături de ea până a murit, la 19 aprilie 1689.  

Cristina
Date personale
Nume la naștere	Christina Augusta sau Christina Alexandra
Născută	18 decembrie 1626 Stockholm
Decedată	19 aprilie 1689 (62 de ani) Roma
Înmormântată	22 iunie 1689 Biserica St.Peter, Vatican
Părinți	Gustav Adolf Maria Eleonora de Brandenburg
Frați și surori	Gustav of Vasaborg[*]
Cetățenie	Suedia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	colecționar de artă[*] monarh pictoriță scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	regină[*]
Familie nobiliară	Casa de Vasa
Regină a Suediei
Domnie	6 noiembrie 1632 – 6 iunie 1654 (21 ani, 212 zile)
Încoronare	20 octombrie 1650
Predecesor	Gustav II Adolf
Succesor	Carol X Gustav

• 1759: Louis de Boissy (n. 26 noiembrie 1694 - d. 19 aprilie 1759) a fost un scriitor francez, ales ca membru în Academia Franceză pe 12 august 1754. Louis de Boissy și-a ținut în versuri primul discurs la Academia Franceză. În cursul vieții sale, a fost redactor la publicațiile Gazette de France și Mercure. 

  Louis de Boissy
  Louis de Boissy
  Date personale
  Născut	26 noiembrie 1694[2][3]  Vic-sur-Cère, Franța
  Decedat	19 aprilie 1758 (63 de ani)[2][3]  Paris, Regatul Franței
  Copii	Louis Michel de Boissy[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	poet scriitor dramaturg
  Activitate
  Limbi	limba franceză[

• 1768: Canaletto, pictor italian (n. 1697)
• 1824: George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi.
  Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului.
  Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită în extravaganță, cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații de incest și sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău și periculos a-l cunoaște”.^[3] Byron a fost un lider regional al organizației revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independență al Greciei, fapt pentru care grecii îl consideră un erou național. El a murit din cauza febrei în Missolonghi. Tatăl său, căpitanul John „Jack Nebunul” (Mad Jack) Byron a fost fiul vice amiralului John „Vreme Rea” (Foulweather) Byron și al Sophiei Trevanion. Bunicul său, din partea tatălui, a fost fratele mai mic al celui de-al V-lea Baron Byron cunoscut ca „Lordul Imoral” (The Wicked Lord), descendent al regelui Edward al III-lea al Angliei.
  Mama sa, Catherine Gordon, moștenitoare a familiei Gight din Aberdeenshire, Scoția, a fost fiica lui George Gordon of Gight, descendent al regelui Iacob I al Scoției. Acest bunic s-a sinucis în 1779, iar mama lui a fost nevoită să-și vândă moșiile și titlul nobiliar pentru a-i plăti datoriile. Byron a fost botezat George Gordon după bunicul său din partea mamei.
  Fiica sa legitimă Augusta Ada Byron, ulterior Ada Lovelace, cunoscută matematiciană britanică, a colaborat cu Charles Babbage la realizarea motorului analitic, predecesorul calculatorului modern. 
  Catherine Gordon, Mama poetului
  Copil fiind a fost cunoscut ca George Noel Gordon. S-a născut cu o malformație a piciorului drept, care i-a cauzat un șchiopătat ușor. Acest handicap și speranțele deșarte că situația se poate remedia i-au făcut viața mizerabilă (se presupune că din această cauză ar fi devenit dependent de laudanum).
  Părinții lui s-au despărțit înainte de nașterea sa. Se presupune că John Byron s-ar fi căsătorit cu Catherine din motive materiale, iar când aceasta ar fi rămas fără bani, a părăsit-o.
  Byron s-a născut într-o casă pe strada Holles în Londra și a fost botezat la biserica Sf. Marylebone. La scurt timp după naștere Catherine s-a mutat înapoi în Scoția crescându-și fiul în Aberdeen. Aici a urmat cursurile Școlii de Gramatică de unde se spune că a fost dat afară când s-a aflat că este homosexual.
  De asemenea, chiar Byron povestea mai târziu, că în această perioadă doica lui, May Gray, i-ar fi făcut avansuri sexuale pe când avea doar nouă ani. Această experiență și dragostea lui pentru verișoarele sale Mary Duff și Margaret Parker au pus amprenta în comportamentul său ciudat față de femei.
  La vârsta de 10 ani (21 mai 1798), Byron a moștenit titlul și moșiile de la fratele bunicului său „Lordul Imoral”. Devenind astfel al VI-lea baron Byron. Mama sa l-a dus în Anglia, iar băiatul s-a indrăgostit de încăperile misteriose și întinsele terenuri de la Newstead Abbey, Nottinghamshire, Anglia dăruite familiei Byron de către regele Henric al VIII-lea, unde a locuit sporadic, deoarece în perioada adolescenței această moșie a fost închiriată lordului Grey de Ruthyn.
  În august 1799 Byron urmează cursurile „academiei” din Dulwich Grove unde l-a avut profesor pe William Glennie, originar din Aberdeen, până în aprilie 1801. Din 1801 urmează cursurile școlii Harrow până în iulie 1805. Apoi din octombrie 1805 urmează cursurile Colegiului Trinity din Cambridge.
  În perioada studiilor la Cambridge (noiembrie 1806) a publicat primul volum de poezie, încurajat și ajutat de prietena sa din Southwell, Nottinghamshire, Elisabeth Pigot. Volumul intitulat Piese fugare editat de către Ridge din Newmark, a fost retras rapid de pe rafturile librăriilor și ars la sfatul reverendului Thomas Beecher, deoarece conținea versuri mult prea senzuale, în particular poezia „Mariei”.
  În iunie 1807 publică volumul Ceasuri de trândăvie, în care sunt incluse poezii din volumul anterior alături de lucrări mai recente. Critica defavorabilă apărută pentru acest volum în Edinburgh Review, au condus către prima sa lucrare satirică majoră Barzi englezi și critici scoțieni, publicată în 1809. Această lucrare, în prima sa ediție, a stârnit furia anumitor literați menționați, încât unii dintre ei l-au provocat pe Byron la duel. Apoi, în edițiile ulterioare, era considerat onorabil să fi pomenit în această prestigioasă lucrare. În 13 martie 1809 își ocupă locul în Camera Lorzilor.
  Din 1809 până în 1811, Byron împreună cu prietenul său John Cam Hobhouse a fost plecat în prima călătorie (Grand Tour este un obicei pentru orice tânăr aristocrat englez) prin țările mediteraneene, trebuind să evite Europa Centrală și de Vest din cauza războaielor napoleoniene.
  Byron și-a început călătoria în Portugalia, unde a fost încântat de orașul Sintra pe care l-a descris într-o scrisoare către prietenul său Francis Hodgson drept cel mai frumos loc din lume, iar în Pelerinajul lui Childe Harold l-a descris drept „rai glorios”. Apoi din Spania, prin Gibraltar a călătorit către Malta. Din Malta a navigat spre Grecia acostând la Preveza. A fost și în Albania, vizitându-l pe Ali Pașa din Ioannina.
  În Atena s-a îndrăgostit de o domnișoară de doar 12 ani, Teresa Macri, căreia i-ar fi dedicat un poem (Maid of Athens, ere we part) înainte de plecarea spre Istanbul.
  Într-o scrisoare către prietenul Henry Drury declara „că moare din dragoste pentru trei domnișoare la Atena: Teresa, Mariana și Kattinka”. La întoarcerea din Turcia, în iulie 1810, a stat în casa domnului Macri pentru alte zece zile, iar la un moment dat i-ar fi oferit 500 de lire pentru Teresa, dar oferta i-a fost refuzată.
  De asemenea, în perioada cât a stat în Atena l-a cunoscut pe Nicolo Giraud, în vârstă de 15 ani, care i-a devenit prieten intim și de la acesta Byron a învățat italiana. Urmare a acestei prietenii Byron l-a trimis pe Nicolo la studii la o mănăstire în Malta și l-a trecut în testamentul său, drept moștenitor a 7000 de lire. Ulterior, această dorință testamentară a fost anulată.
  În 14 iulie 1811 se reîntoarce în Londra. Are primele contacte cu John Murray, viitorul său editor și cu Thomas Moore, bunul său prieten de mai târziu. Mama sa moare la Newstead la 1 august, înainte ca Byron să o revadă.
  La 27 februarie 1812 rostește primul său discurs în Camera Lorzilor, iar în 29 februarie, John Murray îi publică primele două Cânturi din Pelerinajul lui Childe Harold, care îl fac celebru "peste noapte", cum avea să declare Byron mai târziu.
  
  

  Lady Caroline Lamb
  
  

  Anne Isabella Milbanke în 1812 de Sir George Hayter
  În 1812, Byron are o aventură cu Lady Caroline Lamb, aventură foarte mediatizată bucurându-se de un interes deosebit din partea publicului britanic.^[4] Realizând ca această relație poate să-i ruineze statutul social, Caroline fiind căsătorită, Byron a pus capăt relației, dar Caroline nu a dorit să accepte acest fapt. A fost foarte afectată emoțional, pierzând atât de mult în greutate, încât Byron, sarcastic, îi scria soacrei Carolinei, Lady Melbourne, că este "bîntuit de un schelet",^[5] deoarece Caroline l-a vizitat deseori încercând cu disperare să-l facă să se întoarcă la ea.
  În anul 1813 publică primele poeme orientale, Ghiaurul și Mireasa din Abydos, iar în 1814 publică Corsarul și Lara. În luna septembrie se logodește cu Anne Isabella (Annabella) Milbanke, verișoara Carolinei Lamb.
  În decembrie 1813 scrie Melodii ebraice.
  Căsătoria cu Annabella Milbanke are loc la 2 ianuarie 1815, iar în martie se stabilesc în Londra. În luna aprilie îl cunoaște pe Sir Walter Scott. Scrie poemul Asediul Corintului și apoi Parisina. La 10 decembrie 1815 se naște fiica sa, Augusta Ada, iar în luna ianuarie 1816 soția sa își vizitează părinții și nu se mai întoarce la Byron. La 21 aprilie fiind semnat actul oficial de divorț.
  La patru zile după divorț, pe 25 aprilie 1816, Byron părăsește Anglia pentru totdeauna. În Belgia vizitează câmpul de luptă de la Waterloo, apoi călătorește în sus pe Rin; își petrece vara în Elveția împreună cu poetul Percy Bysshe Shelley, a soției acestuia, Mary Godwin și a tinerei Claire Clairmont, sora vitregă a lui Mary. Locuind în vila Diodati, lângă Geneva, în vara lui 1816 finalizează Cântul al III-lea din Pelerinajul lui Childe Harold, scrie Prizonierul din Chillon și începe să lucreze la poemul dramatic Manfred.
  La sfârșitul verii Shelley, Mary și Claire părăsesc Elveția. Claire poartă, spre Anglia, în pântece un copil rezultat al relației amoroase avute cu Byron.
  În octombrie 1816, împreună cu prietenul său John Hobhouse, Byron face o călătorie în Alpi și apoi în Italia, stabilindu-se la Veneția.
  La 12 ianuarie 1817 Claire Clairmont dă naștere fiicei sale nelegitime, Clara Allegra Byron. Vizitează Florența, Roma și Ferrara. La mănăstirea din San Lorezzo învață armeană. În mai vizitează Roma, împreună cu John Hobhouse, impresiile lăsate de ruinele romane se regăsesc în Cântul IV din Pelerinajul lui Childe Harold. Scrie Tânguirea lui Tasso și încheie Manfred. Tot acum scrie Beppo, un poem pe teme venețiene în ottava rima și lucrează la Cântul IV din Pelerinajul lui Childe Harold.
  În februarie 1818 apare Beppo, iar în aprilie Cântul IV din Pelerinajul lui Childe Harold. Încheie poemul Mazeppa și începe să lucreze la poemul satiric de mari proporții, Don Juan, al cărui prim cânt îl încheie în septembrie.
  În vara lui 1818 Claire o trimite pe Clara Allegra la Byron să o crească.
  În aprilie 1819 o cunoaște pe Contesa Teresa Gamba Guiccioli, de care va rămâne legat până la moarte. Își petrece toamna la La Mira, unde continuă Don Juan. Primește vizita poetului și prietenului său, Thomas Moore, căruia îi încredințează memoriile sale. În Italia sunt publicate prime două cânturi din Don Juan.
  În anul 1820 locuiește la Ravenna, în palatul Guiccioli. Continuă Don Juan. Traduce primul Cânt din Morgante Maggiore și Francesca da Rimini. Încheie Profeția lui Dante și scrie drama poetică Marino Faliero, Doge al Veneției. Face o vizită familiei Gamba la Filetto și este implicat în mișcarea revoluționară a Carbonarilor, împotriva jugului austriac.
  
  

  Lord Byron pe patul de moarte, pictat de Joseph-Denis Odevaere c.1826 Ulei pe pânză, 166 × 234.5 cm. Muzeul Groeninge, Bruges.
  Poetul romantic Percy Bysshe Shelley a scris despre stilul de viață al lui Byron în timpul petrecut la Ravenna: "Lordul Byron se trezește la ora două. Eu mă trezesc, contrar propriilor obiceiuri ... la 12. Luăm micul-dejun și stăm de vorbă până la șase. De la șase la opt galopăm prin pădurea de pini care desparte Ravenna de mare; apoi ne întoarcem acasă și luăm cina, rămânând să bârfim până la șase dimineața. Nu cred că asta mă va ucide într-o săptămână sau două, dar nu voi insista mai mult decât atât. Casa Lordului B. se constituie, pe lângă servitori, din zece cai, opt câini enormi, trei maimuțe, cinci pisici, un vultur, o cioară și un șoim; toate acestea, cu excepția cailor, se plimbă prin casă, iar certurile lor nearbitrate resună ocazional prin vilă, de parcă ei i-ar fi stăpânii ... PS: Observ că enumerarea mea animalieră din acest Palat Circean a fost greșită ... Tocmai m-am întâlnit, chiar pe impozantele scări principale, cu cinci păuni, două bibilici și cu un cocor egiptean. Mă întreb cine au fost toate animalele acestea, înainte să fie schimbate în formele lor actuale." ^[6]
  În 1821 Mișcarea Carbonarilor este înfrântă, iar familia Gamba este exilată la Pisa. Izbucnește războiul de independență al Greciei, care îl interesează pe Byron. Scrie Sardanapal, Cei doi Foscari, Cain, Cer și pământ. În luna august apar Cînturile III, IV și V din Don Juan. În septembrie scrie Viziunea judecății, în noiembrie se duce sa locuiască la Pisa, unde se afla și Shelley. În decembrie apare Cain.
  În 1822 atacul împotriva lui Cain și Don Juan se întețește în Anglia. Leigh Hunt și familia sunt găzduiți în casa lui Byron de la Pisa. Byron pleacă la Genova pentru a se alătura familiei Gamba. În octombrie este publicată Viziunea judecății, care sporește și mai mult protestele Angliei la adresa poetului. John Hunt devine noul său editor. Moare fiica sa, Clara Allegra, răpusă de tifos.
  În 1823 scrie Epoca de bronz și Insula. Devine membru al Comitetului grec de la Londra, iar la 14 iulie pleacă spre Grecia împreună cu fratele Teresei Guiccioli, Pietro Gamba. Este primit în Cephalonia ca un adevărat erou. Se îmbolnăvește grav după o excursie făcută la Ithaca. La 30 decembrie pornește spre Missolonghi. Sunt publicate Cânturile VI-XIV din Don Juan.
  La 4 ianuarie 1824 Byron este primit cu onoruri la Missolonghi. La 22 ianuarie scrie ultima sa poezie Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani. Încearcă să formeze un regiment de artilerie pentru a-l trimite împotriva fortăreței turcești de la Lepanto. În martie sunt publicate Cânturile XV și XVI din Don Juan. La 9 aprilie se îmbolnăvește grav și se stinge peste zece zile, sfârșitul fiindu-i grăbit de lipsa de îngrijire medicală competentă. În Grecia sunt organizate funeralii naționale, care pun capăt pentru un timp operațiunilor de pe câmpurile de luptă. Poetul este înmormântat la 16 iulie, la Hucknall Torkard Church, în apropiere de Newstead. Cererea prietenilor săi de a fi depus în Colțul poeților din Catedrala Westminster este întâmpinată cu refuz.
  La 145 de ani de la moartea sa, în mai 1969, după ce acest lucru a fost refuzat de trei ori până atunci, un memorial al lui Byron a fost amplasat în Colțul poeților din Catedrala Westminster. 

  Opera[modificare | modificare sursă]

  • 1806: Piese fugare ("Fugitive Pieces");
  • 1807: Ceasuri de trândăvie ("Hours of Idleness");
  • 1809: Barzi englezi și critici scoțieni ("English Bards and Scotch Reviewers");
  • 1813: Ghiaurul ("The Giaour");
  • 1813: Mireasa din Abydos ("The Bride of Abydos");
  • 1814: Corsarul ("The Corsair");
  • 1814: Lara ("Lara");
  • 1815: Melodii ebraice ("Hebrew Melodies");
  • 1816: Asediul Corintului ("The Siege of Corinth");
  • 1816: Parisina ("Parisina");
  • 1816: Prizonierul din Chillon ("The Prisoner of Chillon");
  • 1816: Visul ("The Dream");
  • 1816: Prometeu ("Prometheus");
  • 1816: Întuneric ("Darkness");
  • 1817: Manfred ("Manfred");
  • 1817: Tânguirea lui Tasso ("The Lament of Tasso");
  • 1818: Beppo ("Beppo");
  • 1812 - 1818: Pelerinajul lui Childe Harold ("Childe Harold's Pilgrimage");
  • 1819 - 1824: Don Juan ("Don Juan");
  • 1819: Mazeppa ("Mazeppa");
  • 1819: Profeția lui Dante ("The Prophecy of Dante");
  • 1820: Marino Faliero, Doge al Veneției ("Marino Faliero, Doge of Venice");
  • 1821: Sardanapal ("Sardanapalus");
  • 1821: Cei doi Foscari ("The Two Foscari");
  • 1821: Cain ("Cain");
  • 1821: Viziunea Judecății ("The Vision of Judgement");
  • 1821: Cer și pământ ("Heaven and Earth");
  • 1822: Werner ("Werner");
  • 1822: Monstrul transformat ("The Deformed Transformed");
  • 1823: Epoca bronzului ("The Age of Bronze");
  • 1823: Insula ("The Island").  

    George Gordon Byron
    Date personale
    Nume la naștere	George Gordon Byron
    Născut	22 ianuarie 1788 Londra, Anglia
    Decedat	19 aprilie 1824 (36 de ani) Missolonghi, Grecia
    Înmormântat	Nottinghamshire
    Cauza decesului	febră tifoidă
    Părinți	John Byron[*] Catherine Gordon Byron[*]
    Frați și surori	Augusta Leigh[*]
    Căsătorit cu	Anne Isabella Byron[*] (1815–1816)[1]
    Copii	Ada Lovelace Elizabeth Medora Leigh[*] Allegra Byron[*][2]
    Naționalitate	britanică
    Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Marii Britanii
    Etnie	englez
    Ocupație	poet
    Limbi	limba engleză
    Studii	Harrow School[*] Trinity College Universitatea Cambridge
    Pregătire	Harutyun Avgeryan[*]
    Activitatea literară
    Mișcare/curent literar	Romantism
    Specie literară	Poezie
    Opere semnificative	Pelerinajul lui Childe Harold Don Juan[*] Manfred[*]
    Influențe[ascunde] John Milton, Alexander Pope
    A influențat pe[ascunde] Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Ebenezer Elliott, John Clare, Charlotte Brontë
    Note
    Premii	Membru al Societății Regale[

• 1882: Dante Gabriel Rossetti (n. 12 mai, 1828, Londra – d. 9 aprilie 1882, Birchington-on-Sea, Kent) a fost un pictor și poet englez, fondator și reprezentant de seamă al mișcării artistice cunoscute sub numele de "confreria prerafaeliților". Dante Gabriel Rossetti s-a născut în 1828 la Londra, ca fiu al unui emigrant italian, Gabriel Rossetti, personalitate cu vaste preocupări literare și științifice. La botez a primit numele de Gabriel Charles Dante, mai târziu adoptă numele de Dante Gabriel pentru a sublinia interesul său pentru poezie. Un supranume mai putin cunoscut, Octavian Nitu, este căpătat de Dante odată cu înființarea grupului de artiști "Altoiul Cultural". Frate al poetesei Christina Rossetti și al criticului literar William Michael Rossetti, se dedică încă din fragedă tinerețe literaturii, în special poeziei și urmează King's College School, pe care însă o abandonează după patru ani. Interesul său pentru arta medievală italiană îl determină să se dedice picturii și urmează cursurile Academiei de Desen sub îndrumarea lui Henry Sass, unde devine prietenul lui William Holman Hunt, apoi își continuă studiile cu pictorul Ford Madox Brown.
  Împreună cu John Everett Millais și William Holman Hunt participă la înființarea cercului prerafaelit, refuzând reproducerea mecanică a operelor manieriștilor care i-au succedat lui Rafael și Michelangelo. Expune primele sale tablouri în 1849 la expoziția londoneză "Free Exhibition". Critica îi este la început favorabilă. Întreprinde împreună cu Hunt o călătorie în Franța și Belgia. Vizitează Louvre-ul și admiră lucrările lui Giorgione, Leonardo da Vinci și Tiziano. În Franța îl descoperă pe Ingres. În Belgia îi stârnesc admirația Van Eyck și Memling.
  
  

  Beata Beatrix, 1863 - Tate Gallery, Londra
  După întoarcerea la Londra, Rossetti o întâlnește pe Elisabeth Siddal, care îi devine model și pe care după zece ani o ia de soție. Tablourile realizate în 1850 sunt atacate cu înverșunare de critici, de aceea Rossetti se hotărăște să nu mai expună. Timp de aproape zece ani, execută desene și tablouri mai mici, inspirate din operele lui Dante, Shakespeare și "Legenda Regelui Arthur". Pictorul își vinde lucrările prietenilor săi, în primul rând lui John Ruskin, care îi devine prieten și protector.
  Către anul 1860, Rossetti este singurul care continuă să susțină idealurile mișcării prerafaelite. În 1855 începe să predea la Working Men's College, frecventat și de Edward Burne-Jones. În 1859 se întoarce la pictura în ulei și execută o serie de portrete de femei, portrete care devin sinonime ale stilului prerafaelit.
  La 2 mai 1861, Elisabeth naște un copil mort, iar în februarie 1862 moare și ea, după ce luase o doză prea puternică de laudanum. În amintirea ei Rossetti pictează tabloul Beata Beatrix (1863). În același an, artistul pleacă la Paris pentru a vizita marea expoziție retrospectivă a lui Delacroix. Acolo se întâlnește cu Édouard Manet.
  Din acest moment Rossetti ia parte la numeroase expoziții, dar începe să sufere de ochi. În iunie 1872, afectat de o stare depresivă, Rossetti încearcă să se sinucidă. În decembrie 1881 paralizează parțial în urma unui atac cerebral. Moare la 9 aprilie 1882. 

  Opera[modificare | modificare sursă]

  Pictură[modificare | modificare sursă]

  
  

  Ecce Ancilla Domini, 1850 - Tate Gallery, Londra
  În 1850, când tabloul Ecce Ancilla Domini ("Buna Vestire") al lui Rossetti este prezentat publicului londonez. Lucrarea declanșează atacuri vehemente ale criticii împotriva întregii mișcări prerafaelite. În acest tablou regăsim semne ale influenței maeștrilor renașterii italiene timpurii (Giotto, Botticelli), ca și a pictorilor flamanzi din secolul al XV-lea, în special a lui Van Eyck. Rossetti prezintă o interpretare proprie a "Bunei Vestiri", Fecioara Maria apare înspăimântată, în timp ce arhanghelul Gavril este redat cu acurateță realistă. Crinul și draperia albastră pe fondul alb al tabloului concură la reprezentarea simbolică a temei abordate.
  Rossetti pictează tabloul Beata Beatrix în 1863, omagiu adus soției sale, Elisabeth Siddal, decedată în urma unei supradoze de laudanum. Tema provine din "Vita nuova" a lui Dante. Cu acest tablou artistul inaugurează un stil nou. El renunță la contururile precise ale perioadei sale de început și adoptă factura sugestivă, care este mai schematică și mai puternic decorativă.
  Pânza Monna Vanna (1866) reprezintă o însumare a idealului frumuseții venețiene, lucrarea fiind una dintre cele mai ilustrative exemple ale acestei schimbări de stil.
  Între 1871 și 1877, Rossetti lucrează la opt tablouri diferite cu aceeași temă: mitica Proserpina, fiica zeiței Ceres, răpită de Pluton ca să fie regina infernului, dar care a primit permisiunea ca o jumătate de an să trăiască pe Pământ și cealaltă jumătate în iad. Prin acest abordarea picturală a celui mit, Rossetti face aluzie la propria aventură de dragoste cu Jane Burden, soția lui William Morris. Asemenea Proserpinei, și Jane este, într-o anumită măsură, prizoniera căsniciei sale și poate evada doar pentru scurt timp pentru a se întâlni cu iubitul ei, care îi oferă posibilitatea să iasă la lumină.  Începând cu anul 1850 publică poezii în revista "The Germ". În acest an apar poemele The Portrait ("Portretul") și The Blessed Damozel ("Tânăra aleasă"), o combinație de misticism cu elemente senzuale și erotice. Colecția de sonete The House of Life (1970-1881), conține motive asemănătoare. O parte din aceste sonete reapar în volumul Ballads and Sonnets ("Balade și Sonete") publicat în 1881. Publicul a întâmpinat la început cu ostilitate operele sale literare. În 1871, criticul Robert Buchanan publică în renumita revistă "The Contemporary Review" un articol virulent îndreptat împotriva lui Rossetti și a întregii școli prerafaelite, intitulat "The Fleshy School of Poetry" ("Școala carnală în poezie"), la care poetul răspunde în revista "Athenaeum" cu articolul "The Stealthy School of Criticism" ("Școala tăinuită în critică").
  Rossetti a tradus în limba engleză operele primilor poeți italieni ("The Early Italian Poets", 1861) și poemul "Vita nuova" al lui Dante Alighieri.  

  Dante Gabriel Rossetti
  Dante Gabriel Rossetti
  Date personale
  Născut	12 mai 1828[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Decedat	9 aprilie 1882 (53 de ani)[11][4][5][6][7][8][9][10]  Birchington-on-Sea[*], Birchington[*], Regatul Unit[12]
  Înmormântat	Kent
  Cauza decesului	Nefrită[*]
  Părinți	Gabriele Rossetti[*][1] Frances Polidori[*][1]
  Frați și surori	William Michael Rossetti[*] Christina Rossetti[*] Maria Francesca Rossetti[*]
  Căsătorit cu	Elizabeth Siddal[*] (din 23 mai 1860)[1]
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Religie	anglicanism[*]
  Ocupație	poet ilustrator[*] pictor traducător
  Activitate
  Studii	King's College School[*][1], Royal Academy of Arts[*]
  Opere importante	Ecce Ancilla Domini[*], Beata Beatrix[*], Dante's Dream[* The Girlhood of Mary Virgin, 1848-1849   Monna Vanna, 1866   Proserpina, 1873-1877   Astarte Syriaca, 1877

• 1882: Charles Darwin [tʃɑrlz 'dɑː.wɪn] (n. 12 februarie 1809,^{[5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16]} The Mount, Shrewsbury, Shrewsbury, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[17] – d. 19 aprilie 1882,^{[5][6][18][7][8][9][10][12][14][15][16]} Down House[*], Downe[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[19]) este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog și autor de cărți, fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). A observat că toate speciile de forme de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”,^[22] toate acestea fiind publicate în cea mai celebra scriere a sa, „Originea speciilor”, (1859).
  Teoria evoluționistă a fost recunoscută de către comunitatea științifică și publicul larg încă din timpul vieții sale, în timp ce teoria selecției naturale a fost considerată ca prim argument al procesului evoluției abia prin anii 1930'^[23] iar acum constituie baza evoluționismului sintetic.
  Tratează evoluția umană și selecția sexuală în lucrarea Originea omului, urmată de Exprimarea emoțiilor la oameni și animale.
  Observațiile sale asupra plantelor au fost publicate într-o serie de cărți, iar in ultima sa lucrare, a examinat râmele și efectul pozitiv al acestora asupra solului. Interesul lui Darwin pentru științele naturale s-a dezvoltat în perioada studiilor de medicină (neterminate) la Universitatea din Edinburgh și de teologie la Universitatea Cambridge.^[25]. Multe din observațiile și datele pe care se bazează ipoteza sa, provin din timpul călătoriei pe mare, cu nava „Beagle”, în urma cărora devine consacrat ca geolog, aducând de asemenea argumente pentru teoria uniformitaristă a lui Charles Lyell. Prin publicarea lucrării „Călătorie pe Beagle”, Darwin devine un autor foarte popular. Observând minuțios distribuția geografică a formelor sălbatice de viață și colectând foarte multe fosile, elaborează în 1838 celebra sa teorie a selecției naturale.^[26].
  Deși a discutat cu mai multi naturaliști, lui Darwin i-a trebuit o bună perioada de timp pentru a-și continua observațiile în cadrul cărora domeniul geologiei ocupă un loc important^[27]
  Materialist și dialectician spontan, teoriile sale exprimă materialitatea lumii vii și susțin originea animală a omului ("Originea omului și selecția sexuală", 1871). Concepția sa evoluționistă (darvinismul) aflată în contradicție cu teoria fixistă, creaționistă, a avut o mare influență asupra filozofiei cunoașterii. Teoriile lui Darwin stau la baza biologiei moderne, ca o explicație a biodiversității.^[28]
  Ca recunoaștere a valorii sale, Darwin a fost unul din cele cinci persoane care, în secolul al XIX-lea, după deces, au fost comemorate prin doliu național^[29] și a fost înmormântat la Westminster Abbey, alături de John Herschel și Isaac Newton. Charles Darwin s-a născut în localitatea Shrewsbury, Anglia pe 12 februarie 1809. Tatăl său, Robert, era un medic din înalta societate, iar mama sa, Sussannah, era fiica lui Josiah Wedgwood, fondatorul celei mai cunoscute fabrici de porțelan din Anglia. Bunicul lui Charles, Erasmus Darwin, medic și filosof, este cunoscut pentru teoriile referitoare la moștenirea și diferențierea speciilor; într-un fel ele au anticipat descoperirile nepotului.^[31] O altă persoană din familia lui Charles Darwin, care s-a afirmat în lumea științei, a fost Francis Galton, creatorul eugeniei. Charles Darwin a început studiile școlare la Shrewsbury în anul 1817, la vârsta de 8 ani. Aici învață mai slab decât sora sa, Caterina, însă avea alte preocupări cum ar fi realizarea unor colecții de scoici, minerale, monede, sigilii poștale. Din anul 1818, Charles Darwin a urmat școala particulară a lui Samuel Butler (teolog), tot la Shrewsbury, unde a învățat timp de 7 ani. La școala d-lui Butler, învățătura nu a mers bine. Acest lucru se explică prin faptul că la această școală se învățau limbile antice, metoda fiind memorarea operelor grecești și latine și a unor date din istoria geografiei. Anii petrecuți în școala d-lui Butler și-i va aminti toată viața, scriind la bătrânețe în autobiografie următoarele cuvinte: "Nimic n-ar fi putut fi mai dăunător pentru dezvoltarea inteligenței mele decât școala d-lui Butler".
  Pasiunea sa inițială de colecționar se amplifică. Continuă să adune minerale. Concomitent începe să colecționeze insecte. Întocmirea în colecții a micilor viețuitoare nu era doar o activitate mecanică. Îl interesau și denumirile animalelor colecționate. Astfel la vârsta foarte fragedă de numai 10 ani, a ajuns să cunoască bine fauna împrejurimilor sale. Se preocupă de observarea vieții păsărilor după ce citește o carte de ornitologie și îl interesează chimia, participând la experiențele efectuate de fratele său mai mare, Erasmus. Continuă să fie pasionat de natură și devine un vânător pasionat la vârsta de 15 ani, când primește de la un unchi o pușcă de vânătoare. Charles Darwin își amintește despre tatăl său ca fiind "cel mai înțelept dintre oameni". De asemenea, Charles Darwin îl considera pe tatăl său drept unul din cei mai buni cunoscători ai sufletului omenesc. Cu toate acestea, este greu de înțeles cum Robert Darwin nu a putut să întrevadă înclinațiile înnăscute ale fiului său Charles spre natură și nu spre activitățile ce se desfășurau în școala din acea epocă. Nemulțumirea tatălui său creștea și până la urmă acesta îl retrage de la școală și îl apostrofă spunându-i: "În afară de vânătoare, câini și prinderea șobolanilor, nu te interesează nimic în viață; ai să fii o rușine pentru familie și pentru tine însuți".
  Cam așa și-a petrecut Darwin copilăria în orașul natal, între obligațiile școlare, care nu-l atrăgeau deloc și pasiunea pentru natură la care nu va renunța întreaga viață.  În octombrie 1825, la presiunile tatălui, începe studiile la Facultatea de Medicină din Edinburgh, în Scoția unde se afla și fratele său, Erasmus, care mai studiase și la Cambridge.
  Din cauza faptului că la acea vreme operațiile erau efectuate fără anestezie, Charles a înțeles că medicina nu era chemarea lui. De altfel, în repetate rânduri, el se declară dezgustat de orele de disecție pe cadavre. În schimb, este atras de orele de chimie ale profesorului Alexander Pope.
  De la John Edmostone, fost sclav de culoare devenit liber, deprinde meșteșugul împăierii animalelor (taxidermia, care se va dovedi foarte utilă în cercetările sale ulterioare) și află lucruri interesante despre pădurile ecuatoriale sud-americane. Discuțiile pe care le-a avut cu Edmonstone îi insuflă lui Darwin dorința de a explora zona ecuatorială.
  Charles Darwin își dă seama că oamenii de culoare sunt asemănători cu europenii, în ciuda diferențelor de aspect exterior.^[32]
  În 1826, după încheierea primului an de studii la medicină, Darwin își petrece vara călătorind prin pădurile din regiunea natală. Citește cu interes cartea lui Gilbert White, The Natural History of Selborne, de unde învață să aprecieze formele de viață din sălbăticie. Începe să efectueze observații asupra păsărilor, notând într-un carnețel comportamentul și obiceiurile acestora.
  În toamna aceluiași an, 1826, Darwin intră la Plinian Natural History Society, formată dintr-un grup entuziast de studenți în științele naturii,^[33] unde Darwin îl asistă pe profesorul Robert Edmund Grant în cercetările sale privind anatomia și ciclul de viață la animalele marine prezente în estuarul scoțian Firth of Forth.
  Dezbaterile care au loc în cadrul acestui for științific,care promovau investigația științifică bazată pe studiul cauzelor naturale, fără a considera existența vreunei intervenții divine, îl pun pe Darwin pentru prima data în situația de a alege între a fi religios sau antireligios.^[34]
  În martie 1827, Darwin își expune, în cadrul acestei societăți științifice, propria sa descoperire conform căreia sporii negri prezenți în cochiliile scoicilor nu erau altceva decât ouă de lipitoare. Slabul interes manifestat de Darwin pentru studiul medicinei, îl face pe tatăl său să-l înscrie la Facultatea de Teologie, la Christ College din Cambridge în 1828,^[36] cursuri pe care Darwin începe să le urmeze din luna ianuarie a acelui an. Această schimbare nu a fost pe placul lui Charles. Pe el îl interesa doar botanica și geologia, iar acestea nu aveau nimic în comun cu teologia. De aceea, în loc să frecventeze aceste cursuri, preferă călăria și vânătoarea.^[37]
  În cadrul cursurilor profesorului Grant, erau expuse teoria evoluționistă lui Lamarck privind moștenirea caracterelor dobândite, precum și ideile, cu aceeași tentă evoluționistă, ale lui Erasmus Darwin (bunicul lui Charles). Grant prezintă și faptul că asemănarea organelor similare ale diferitelor specii, organe care diferă doar prin complexitate, dovedește faptul că acestea au avut un strămoș comun.^[38]
  Lui Darwin nu i se păreau prea interesante cursurile de științele naturii ale profesorului Robert Jameson. Acestea conțineau mai mult geologie, precum și polemica dintre neptunism și plutonism.
  Darwin studiază cu deosebit interes taxonomia plantelor și aduce contribuții substanțiale în cadrul vastelor colecții ale Muzeului Royal Museum, unul dintre cele mai mari muzee europene ale acelei perioade.^[39]
  Împreună cu vărul său, Wiliam Darwin Fox, era pasionat de colecționarea insectelor, iar multe din descoperirile sale le-a publicat în Illustrations of British Entomology a entomologului James Francis Stephens (1792 - 1852).
  Darwin devine nu numai asistentul, dar și prietenul botanistului, geologului și reverendului John Stevens Henslow (1796 - 1861), față de cursurile căruia manifestă un deosebit entuziasm.^[40]
  La apropierea examenelor, Darwin studiază sârguincios, fiind îndrumat de către profesorul Henslow prin lecții private.
  La încheierea studiilor sale, în ianuarie 1831, trece cu succes examenele la teologie, limbi clasice, matematică și fizică fiind al zecelea din 178 de absolvenți.^[41]
  Darwin a mai rămas la Cambridge până în luna iunie.
  Studiază Natural Theology a lui Paley, lucrare ce aducea argumente ale existentei divinității, încercând să explice adaptarea ca fiind o consecință a acțiunii lui Dumnezeu asupra legilor naturii.^[42] Darwin citește și noua carte a lui William Herschel care prezenta scopul suprem al filozofiei naturale ca fiind ințelegerea acestor legi prin raționament inductiv, bazat pe observație.
  Alexander von Humboldt cu al său Personal Narrative îl stimulează pe Darwin să întreprindă călătorii științifice.^[43]
  Darwin plănuiește să viziteze Tenerife cu foștii săi colegi pentru a studia științele naturii pe viu, în zona ecuatorială. Ca pregătire, urmează un curs de geologie al reverendului Adam Sedgwick, apoi întreprinde cu acesta o cartografiere a straturilor geologice în Țara Galilor.^[44]
  După două săptămâni petrecute, alături de colegii săi, în orășelul scoțian Barmouth, Darwin se înapoiază urmând ca, acasă, să primească vestea că va trebui să se pregătească pentru marea călătorie a vieții sale. 
• 
  

  Traseul navei Beagle.
  În 1831, Darwin primește o scrisoare de la fostul său profesor, Henslow, prin care află că acesta îl recomandase naturalistului Robert FitzRoy (1805 - 1865) ca fiind un tânăr botanist, cu aptitudini de colecționare și clasificare excepționale.
  Fitzroy efectua pregătiri pentru o expediție științifică prin care urma sa investigheze științific zona de coastă a Americii de Sud, mai exact: Țara de Foc, Chile, Peru și Insulele Galapagos.
  Tatăl lui Charles Darwin se opune participării fiului său la aceasta călătorie planificată să dureze peste doi ani, considerând-o o pierdere de timp, dar cumnatul său, Josiah Wedgwood (1769 – 1843) (membru al Parlamentului britanic, cunoscut aboliționist, care detesta sclavia) îl încurajează să participe.^[45]
  Darwin a plecat în expediție pe 27 decembrie 1831, la bordul navei Beagle, voiaj în decursul căruia avea să înceapă formularea teoriei evoluționiste.
  Călătoria a durat aproape cinci ani, perioadă în care Darwin a efectuat o multitudine de studii și investigații geologice și naturaliste.^[46]
  El și-a notat minutios toate observațiile și speculațiile teoretice corespunzătoare.^[47]
  Cercetarea științifică amănunțită pe care a efectuat-o asupra speciilor de animale și a fosilelor a constituit punctul de reper în scrierea unor cărți, precum „Originea speciilor” sau „Originea omului”.
  Lungul traseu al expediției a inclus insula Santiago din cadrul Insulelor Capului Verde (16 ianuarie - 8 februarie 1832), insula Fernando de Noronha, atinge coasta sud-americană în portul Bahia și o jalonează până în extremitatea sudică a Țării de Foc (martie 1832 - aprilie 1834), cu frecvente opriri și cercetarea amănunțită a unor zone (îndeosebi în Patagonia și Țara de Foc).
  După ce trece de strâmtoarea Magellan, expediția face cercetări pe coasta chiliană, Darwin realizând și o excursie în interiorul continentului, prilej cu care traversează Anzii (de la Santiago de Chile la Mendoza în Argentina).
  Următorul popas, foarte important pentru Darwin, este făcut în Insulele Galapagos (15 septembrie - 20 octombrie 1835), prilej cu care studiază straniile creaturi din această regiune (broaștele țestoase uriașe, iguanele marine, cca. 70 de specii de păsări, etc.), care vor juca un rol important în formularea teoriei sale evoluționiste.
  În continuare, itinerariul navei Beagle include multe insule și arhipelaguri din Pacific (printre care Touamotou, Tahiti, Noua Zeelandă ș.a.).
  După escale și cercetări pe continentul australian și în Insula Tasmania, expediția se reîntoarce prin Oceanul Indian și pe la Capul Bunei Speranțe, cu o traversare a Atlanticului spre țărmurile braziliene.
  
  

  Pe coastele Americii de Sud, Darwin, pe lângă observațiile geologice, studiază și dispariția mamiferelor gigantice
  În Brazilia, Darwin remarcă prezența sclaviei, situație pe care o detestă.^[48]
  Au fost luați la bord trei indigeni din Țara de Foc (februarie 1830), care au petrecut un an în Anglia, apoi au fost readuși în țara de origine, ca misionari. Cu aceasta ocazie, Darwin observă faptul că între comunitățile și civilizațiile umane, nu diferențele de ordin rasial primează, ci cele de ordin cultural. Mergând mai departe, contrar părerii preconcepute a oamenilor de știință ale acelei perioade, nu există o punte de netrecut între oameni și animale.^[49]
  În cele 57 de luni cât a durat expediția, Darwin a adunat un vast material geologic, paleontologic, zoologic, botanic, etnografic etc. Observațiile și reflecțiile făcute i-au permis nu numai formularea teoriei evoluționiste, ci și a altor teorii privind mișcarea scoarței terestre, formarea recifilor coraligeni, a insulelor vulcanice.^[50] Cu alte cuvinte, nu numai speciile evoluează, ci și Pământul se modifică în timp.
  Ca o recunoaștere a valorii sale ca naturalist, Darwin este numit în 1838 secretar al Societății de Geologie, funcție pe care a deținut-o până în 1841.
  Expediția a avut un impact puternic pentru Charles Darwin, atât pe plan științific, cât și pentru sănătatea sa. Febra pe care a avut-o în Argentina în anul 1833, presupusa maladie Chagas de care s-a îmbolnăvit în America de Sud, cât și răul de mare de care suferea, au dus la agravări ale sănătății în următorii ani. 
  
  

  După ce evoluția a devenit o teorie larg acceptată în anii 1870, au apărut caricaturi cu Charles Darwin cu trup de maimuță care simbolizau evoluția.^[51]
  Darwin s-a împrietenit cu cel mai mare geolog al epocii sale, Charles Lyell, creatorul teoriei despre procesul treptat de dezvoltare al Pământului. În urma discuțiilor cu acesta, Darwin a ajuns la concluzia că speciile au evoluat în mod asemănător cu evoluția în timp a Pământului. Reverendul Henslow a prezentat o parte din fosilele și jurnalele lui Charles Darwin unor naturaliști celebrii din acea perioadă. Datorită acestor expuneri, Charles Darwin a devenit celebru în cercurile științifice britanice. O dată cu revenirea în Anglia, pe data de 2 octombrie 1836, Darwin a început să-și formuleze teoria, pe care o considera singura viabilă. Conform acestei teorii, speciile evoluează, adică sunt supuse unor transformări treptate, de la formele simple la cele mai avansate, deci strămoșii tuturor formelor vii de astăzi au fost organisme monocelulare.
  În anul 1858, primește o scrisoare din partea naturalistului Alfred Russel Wallace. Observațiile pe care acesta le formulează, călătorind prin America de Nord, referitoare la ereditate și transformarea proprietăților printre specii, îl fac pe Darwin să grăbească finalizarea teoriei evoluției. Câteva luni mai târziu, atât Alfred Russell Wallace cât și Charles Darwin se prezintă la Linnean Society pentru atestarea teoriei evoluției. Acest consiliu decide asupra întâietății formulării teoriei și astfel Charles Darwin este considerat părintele evoluției.
  Charles Darwin a murit pe 19 aprilie 1882; ca dovadă de recunoaștere a valorii operelor sale științifice, a fost înmormântat în Westminster Abbey, lângă Isaac Newton.  Tezele principale sunt :
  1. Speciile se transformă treptat unele în altele prin interacțiunea următorilor factori: variabilitatea, ereditatea, suprapopulația, lupta pentru existență și selecția naturală.
  2. Variabilitatea individuală oferă material pentru acțiunea selecției. Variabilitatea este rezultatul corelației dintre organism și mediu, dintre modificările condițiilor de mediu și acțiunea factorilor interni specifici organismului.
  3. Ereditatea fixează variațiile și face posibilă acumularea lor în cursul generațiilor. Darwin admite inconsecvent ereditatea caracterelor dobândite.
  4. Suprapopulația este creșterea excesivă a numărului de indivizi ai unei specii în raport cu mijloacele de trai.
  5. Lupta pentru mijlocele de trai dintre indivizii speciilor apropiate (interspecifică) sau dintre indivizii aceleiași specii (intraspecifică) duce la supraviețuirea celor mai apți care se reproduc preferențial.
  6. Selecția naturală acționează totodată și prin mijlocirea factorilor abiotici și prin mijlocirea factorilor biotici. Selecția duce astfel la trierea formelor mai bine adaptate și la accentuarea în curs de generații a caracterelor adaptative; selecția orientează variațiile neorientate.  În anul 1839, Charles se căsătorește cu verișoara sa, Emma Wedgwood, și se stabilește în Down House din comitetul Kent.  

     Charles Robert Darwin
     Date personale
     Nume la naștere	Charles Robert Darwin
     Născut	12 februarie 1809[5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16]  The Mount, Shrewsbury, Shrewsbury, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[17]
     Decedat	19 aprilie 1882 (73 de ani)[5][6][18][7][8][9][10][12][14][15][16]  Down House[*], Downe[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[19]
     Înmormântat	Catedrala Westminster[20]
     Cauza decesului	Boală arterială coronariană[21]
     Părinți	Robert Darwin[*] Susannah Darwin[*]
     Frați și surori	Erasmus Alvey Darwin[*] Caroline Darwin[*]
     Căsătorit cu	Emma Wedgwood 29 ianuarie 1839
     Copii	William Erasmus Darwin Anne Elizabeth Darwin Mary Eleanor Darwin Henrietta Emma "Etty" Darwin George Howard Darwin Elizabeth "Bessy" Darwin Francis Darwin Leonard Darwin Horace Darwin Charles Waring Darwin
     Naționalitate	Englez
     Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
     Religie	anglican, deși provenea dintr-o familie unitariană, Agnostic după 1851.
     Ocupație	geolog explorator memorialist de călătorie[*] etolog[*] entomolog[*] botanist[*] carcinologist[*] apicultor[*]
     Activitate
     Rezidență	Anglia
     Domeniu	naturalist
     Instituție	Royal Geographical Society
     Alma Mater	Christ's College, Cambridge University of Edinburgh Medical School[*] Shrewsbury School[*] Universitatea Cambridge[1]
     Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe American Philosophical Society[*] Academia de Științe din Ungaria Silesian Society for Patriotic Culture[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Accademia Nazionale dei Lincei Zoological Society of London[*] Academia Franceză de Științe Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin Royal Geographical Society Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia de Științe din Torino[*]
     Cunoscut pentru	Originea speciilor
     Premii	Medalia Wollaston (1859)[2] Royal Medal (1853) Medalia Copley (1864)[3] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Pour le Mérite (1868)[4] Fellow of the Linnean Society of London[*] Fellow of the Royal Geographical Society[*] Membru al Societății Regale[*] Baly Medal[*] (1879) Emma Wedgwood, soția lui Darwin Darwin și fiul cel mare, William Erasmus Darwin în 1842. Copiii lui Darwin William Erasmus Darwin (27 decembrie 1839 - 1914) Anne Elizabeth Darwin (2 martie 1841–22 aprilie 1851) Mary Eleanor Darwin (23 septembrie 1842 - 16 octombrie 1842) Henrietta Emma “Etty” Darwin (25 septembrie 1843 - 1929) George Howard Darwin (9 iulie 1845 - 7 decembrie 1912) Elizabeth “Bessy” Darwin (8 iulie 1847 - 1926) Francis Darwin (16 august 1848 - 19 septembrie 1925) Leonard Darwin (15 ianuarie 1850 - 26 martie 1943) Horace Darwin (13 mai 1851 - 29 septembrie 1928) Charles Waring Darwin (6 decembrie 1856 - 28 iunie 1858)

• 1883: Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg (30 martie 1852 - 19 aprilie 1883) a fost fiica cea mică a Ducelui Peter de Oldenburg și a soției sale, Prințesa Therese de Nassau-Weilburg. La 12 mai 1879, Therese s-a căsătorit cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg (1852-1912), fiul cel mic al lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soțiie lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei (1819–1876).^[1] Fratele mai mare al Theresei, Ducele Alexandru Petrovici era căsătorit cu sora lui George, Prințesa Eugenia Maximilianovna din 1868. Fie prin decese fie prin căsătorii morganatice ale fraților mai mari, George a devenit șeful ramurii ruse a Casei de Beauharnais.^[2]
  Bunicul Theresei a fost căsătorit cu Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Paul I al Rusiei, iar descendenții lor au fost crescuți în Rusia. În ciuda titlului lor german, Ducesa Therese ca și fratele ei Ducele Alexandru și tatăl lor au fost crescuți în întregime în Rusia.^[3] Therese și frații ei au fost considerați întotdeauna ca parte a familiei imperiale ruse.^[4] George și Theresa au avut un fiu:
  • Alexandru Georgievici, al 7-lea Duce de Leuchtenberg (13 noiembrie 1881 - 26 septembrie 1942); căsătorit morganatic cu Nadezhda Caralli în 1917.^[1]
  Ducesa Therese a murit la 19 aprilie 1883 la St. Petersburg la vârsta de 31 de ani.^[1] Șase ani mai târziu, George s-a recăsătorit cu Prințesa Anastasia de Muntenegru.  

  Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg
  Prințesa Therese Petrovna de Leuchtenberg
  Date personale
  Nume la naștere	Therese Friederike Olga
  Născută	30 martie 1852 St. Petersburg, Imperiul rus
  Decedată	19 aprilie 1883 (31 de ani) St. Petersburg, Imperiul rus
  Înmormântată	Coastal Monastery of St. Sergius[*]
  Cauza decesului	tuberculoză
  Părinți	Duke Peter Georgievich of Oldenburg[*] Prințesa Therese de Nassau-Weilburg
  Frați și surori	Marea Ducesă Alexandra Petrovna Constantin Petrovici de Oldenburg Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg Ekaterina Petrovna of Oldenburg[*]
  Căsătorită cu	George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg
  Copii	Alexander Georgievici, al 7-lea Duce de Leuchtenberg
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp Casa de Beauharnais

* 1895: Raicu Ionescu-Rion, critic literar și publicist român (n. 1872)
• 1902: Prințul Heinrich al XXII-lea Reuss de Greiz (28 martie 1846 – 19 aprilie 1902) a fost suveran de Reuss, un mic principat al statelor germane, din 1859 pînă la moartea sa, în 1902. Heinrich a fost al treilea copil și al doilea fiu al lui Heinrich al XX-lea, Prinț Reuss de Greiz și a celei de-a doua soții, Prințesa Caroline de Hesse-Homburg. Fratele său mai mare a murit la numai patru luni, cu doi ani înainte de nașterea lui Heinrich, iar din prima căsătorie tatăl său nu a avut copii, așa încât Heinrich era prinț moștenitor al principatului. După decesul tatălui său, la 8 noiembrie 1859, Prințul Heinrich i-a succedat ca Prinț Reuss de Greiz. Cum Heinrich avea doar 13 ani, mama sa Caroline a servit ca regentă până la majoratul său, la 21 de ani, în 1867. Ca fiică a unui general austriac și soție a unui ofițer austriac, Caroline era vehement anti-prusacă. Drept rezultat, în timpul Războiului austro-prusac, Reuss s-a situat de partea austriacă. După înfrângerea suferită de partea austriacă, Reuss a scăpat de alipirea la regatul Prusiei, dar a fost ocupat de prusaci și a trebuit să plătească o compensație de 100.000 de taleri și să adere la Confederația Germană de Nord la 26 septembrie 1866.
  La 28 martie 1867, Heinrich a luat puterea guvernării în mâinile sale. Având putere deplină el a dat principatului său prima sa constituție. La fel ca părinții săi, Heinrich a rămas anti-prusac toată viața, respingând în mod repetat măsuri prusace ca Kulturkampf și stabilirea căsătoriilor civile. Heinrich, precum și supușii săi din Reuss, a refuzat să accepte pe deplin că împărații germani Hohenzollern aveau prioritate față de alte case regale.
  
  

  Heinrich al XXII-lea la vânătoare, fotografie din 1899.
  Heinrich nu a pierdut nici o ocazie de a-l nemulțumi pe împărat, refuzând să permită construirea unui memorial al împăratului Wilhelm I, bunicul iubit al împăratului Wilhelm al II-lea.^[2] De asemenea, a refuzat să tolereze orice demonstrații de doliu, fie oficiale fie particulare în cazul deceselor împăraților Wilhelm I și Frederic al III-lea, și a interzis orice sărbătoare a aniversărilor victoriilor germane.^[2]
  Prințul Heinrich a fost foarte bogat, cea mai mare parte din teritoriul principatului fiind proprietatea sa privată.^[1][3] La sfârșitul domniei sale, Reuss conținea puțin peste 70.000 de oameni și cuprindea o suprafață de 122 de mile pătrate.^[4][5]
  Prințul Heinrich a murit de inimă la 19 aprilie 1902.^[4] Moartea sa însemna ca singurul său fiu, care era handicapat mental și fizic, să devină Prinț suveran Reuss de Greiz. Cum era clar că prințul nu ar fi putut să își îndeplinească îndatoririle, s-au făcut aranjamente pentru o regență. O ramură mai tânără a familiei Reuss ar fi fost următoarea în linia de succesiune la titlu, însă cum Heinrich nu-i plăcea, în cele din urmă a fost ales un văr îndepărtat al lui Heinrich, Prințul Heinrich al XXVII-lea, a cărui soție era verișoară cu împărăteasa Augusta Viktoria. Prințul însuși servise în regimentul de husari ai împăratului și deci ar fi putut repara relațiile dintre Casa de Hohenzollern și Casa de Reuss. La 8 octombrie 1872, el s-a căsătorit cu Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe, o fiică a lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe.^[1][3] Ei au avut șase copii:
  • Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz (1878–1927)
  • Prințesa Emma (1881–1961); s-a căsătorit în 1903 cu graful Erich von Ehrenburg (1880–1930)
  • Prințesa Marie (1882–1942); s-a căsătorit în 1904 cu Ferdinand von Gnagnoni (1878–1955)
  • Prințesa Caroline (1884–1905); s-a căsătorit în 1903 cu Wilhelm Ernst, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (1876–1923)
  • Prințesa Hermine (1887–1947); s-a căsătorit în 1907 cu prințul Johann Georg de Schoenaich-Carolath (1873–1920); s-a recăsătorit în 1922 cu fostul împărat Wilhelm al II-lea (1859–1941)
  • Prințesa Ida (1891–1977); s-a căsătorit în 1911 cu prințul Christoph Martin III de Stolberg-Roßla (1888–1949)  

    Heinrich al XXII-lea
    Prinț Reuss de Greiz
    Prințul Heinrich XXII ca. 1902
    Date personale
    Născut	28 martie 1846 Greiz, Principatul Reuss-Greiz
    Decedat	19 aprilie 1902 (56 de ani) Greiz, Principatul Reuss-Greiz
    Părinți	Heinrich XX, Prince Reuss of Greiz[*] Princess Caroline Amalie of Hesse-Homburg[*]
    Frați și surori	Hermoine of Reuss-Greiz[*]
    Căsătorit cu	Ida de Schaumburg-Lippe
    Copii	Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz Prințesa Emma Prințesa Marie Caroline, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Hermine, împărăteasă germană și regină a Prusiei Prințesa Ida
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	conducător militar[*]
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliară	Casa de Reuss
    Prinț Reuss de Greiz
    Domnie	1859 – 1902
    Predecesor	Heinrich XX
    Succesor	Heinrich XXIV

• 1906: Pierre Curie (n. 15 mai 1859,^{[6][7][8][9][10][11][12]} Paris, Franța^[13][14] – d. 19 aprilie 1906,^{[6][7][8][9][10][11][12]} Paris, Franța^[15][14][16]) a fost un fizician francez, pionier în studiul radioactivității, laureat (împreună cu Antoine Henri Becquerel și Marie Curie) al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903.
  Printre alte contribuții științifice remarcabile, Pierre Currie a descoperit, împreună cu fratele său, Jacques Curie, efectul piezoelectric, în 1880. Tatăl său, Eugen Curie, era un medic generalist interesat de asemenea de cercetare. Încă din copilărie, Pierre încerca să explice fenomenele cu care se întâlnea zilnic. La 16 ani și-a luat bacalaureatul și la 18 ani licența. De la 19 ani a fost luat ca preparator la Sorbona, astfel încât a putut să se dedice cercetării științifice. Împreună cu profesorul Desains a studiat lungimile de undă ale radiaților calorice, iar împreună cu fratele său mai mare, Jacques, a descoperit efectul piezoelectric. În 1882, Pierre a părăsit Sorbona pentru a deveni șef de lucrări la Școala de fizică și chimie din Paris. Și-a dat teza de doctorat din cercetările asupra magnetismului.  

  Pierre Curie
  Pierre Curie
  Date personale
  Născut	15 mai 1859[6][7][8][9][10][11][12]  Paris, Franța[13][14]
  Decedat	19 aprilie 1906 (46 de ani)[6][7][8][9][10][11][12]  Paris, Franța[15][14][16]
  Înmormântat	Panthéon
  Cauza decesului	accident (running over[*][17])
  Părinți	Eugène Curie[*] Sophie-Claire Depouilly[*]
  Frați și surori	Jacques Curie
  Căsătorit cu	Marie Curie (26 iulie 1895–19 aprilie 1906)
  Copii	Irène Joliot-Curie Ève Curie
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	fizician chimist profesor universitar[*] fizician nuclearist[*]
  Activitate
  Rezidență	rue de la Glacière[*] Franța
  Domeniu	fizică
  Număr Erdős	8
  Instituție	Universitatea din Paris
  Alma Mater	Facultatea de Științe din Paris[*] Sorbona Școlirea acasă
  Organizații	Academia Franceză de Științe
  Conducător de doctorat	Gabriel Lippmann[1]
  Doctoranzi	Paul Langevin[2]
  Cunoscut pentru	radiație
  Premii	Premiul Nobel pentru Fizică (1903)[3][4] Medalia Elliott Cresson[*] (1909) Medalia Benjamin Franklin[*] Medalia Davy[*] (1903)[5] medalia Matteucci[*] (1904) La Caze Prize of the Academy of Sciences[*] (1901)

• 1914: Charles Peirce, filosof, logician american (n. 1839)
• 1956: Ernst Robert Curtius, critic literar (n. 1886)
• 1964: Prințesa Auguste de Bavaria (germană Auguste Maria Luise Prinzessin von Bayern; 28 aprilie 1875 – 25 iunie 1964) a fost membră a casei regale Wittelsbach din Bavaria și soția Arhiducelui Joseph August de Austria. Auguste s-a născut la München, Bavaria, ca al doilea copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei (fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut o soră mai mare, Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria, și doi frați mai mici, Prințul Georg de Bavaria și Prințul Konrad de Bavaria. 
  Arhiducele Joseph August și soția lui, Arhiducesa Augusta
  La 15 noiembrie 1893, la München, s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph August de Austria, fiul cel mare al Arhiducele Joseph Karl și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha. Toți cei șase copii ai tânărului cuplu s-au născut în timpul vieții străbunicului lor, împăratul Franz Joseph al Austriei.
  • Arhiducele Joseph Francis de Austria, n. 28 martie 1895; d. 25 septembrie 1957 (62 de ani)
  
  
  • Arhiducesa Gisela Auguste Anna Maria, n. 5 iulie 1897; d. 30 martie 1901 (3 ani)
  
  
  • Arhiducesa Sophie Klementine Elisabeth Klothilde Maria, n. 11 martie 1899; d. 19 aprilie 1978 (79 de ani)
  
  
  • Arhiducele Ladislaus Luitpold, n. 3 ianuarie 1901; d. 29 august 1946 (45 de ani)
  
  
  • Arhiducele Matthias Joseph Albrecht Anton Ignatius, n. 26 iunie 1904; d. 7 octombrie 1905 (1 an)
  
  
  • Arhiducesa Magdalena Maria Raineria, n. 6 septembrie 1909; d. 11 mai 2000 (90 de ani)  

    Prințesa Auguste de Bavaria
    Arhiducesa Auguste de Austria
    Date personale
    Nume la naștere	Auguste Maria Luise
    Născută	28 aprilie 1875 München, Bavaria
    Decedată	25 iunie 1964 (89 de ani) Regensburg, Bavaria
    Înmormântată	Castelul Buda
    Părinți	Prințul Leopold al Bavariei Arhiducesa Gisela a Austriei
    Frați și surori	Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria Prințul Konrad de Bavaria Prințul Georg de Bavaria
    Căsătorită cu	Arhiducele Joseph August de Austria
    Copii	Arhiducele Joseph Francis de Austria Arhiducesa Gisela Arhiducesa Sofia Arhiducele Laszlo Arhiducele Matias Arhiducesa Magdalena
    Cetățenie	Germania
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Q60607931[*] Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

• 1967: Konrad Adenauer, politician german (n. 1876)
• 1980: Henri Jaguier, lingvist și istoric literar de origine franceză (n. 1900)
• 1989: Matei Balș (n. 6 ianuarie 1905, București - d. 19 aprilie 1989, Geneva) a fost un medic român, profesor universitar la București, șef de catedră la Clinica a II-a de boli infecțioase și decan al FPSMF (Facultatea pentru Perfecționare și Specializare a Institutului Medico-Farmaceutic din București), membru titular al Academiei de Medicină a RSR (1969), membru al Academiei de Științe din New-York, membru al Societății Americane de Microbiologie, membru al Societății Regale de Medicină Tropicală și Igienă din Londra, membru al Societății de Patologie Clinică din Berlin, laureat al Premiului de Stat clasa I (1950), pentru descoperirea nitrofuranului și aplicarea lui în febra tifoidă. Matei Balș a fost o personalitate de referință în istoria celui mai vechi spital de boli infecțioase din România, respectiv Spitalul de Boli Infecțioase Colentina, al cărui certificat de naștere datează din 1880, odată cu ridicarea primelor barăci de izolare a bolnavilor contagioși. A publicat peste 350 de lucrări științifice în țară și 35 în străinătate, dintre care unele au fost „cărți-eveniment” și cele mai vândute, de mare utilitate și actualitate și astăzi, printre ele se numără: Introducere în studiul patologiei infecțioase (1958), Antibioticele (1966), Terapia infecției (1975) și Laboratorul clinic în infecții (1982). Matei Balș este întemeietorul școlii moderne romanești de bacteriologie clinică și pionier al erei „antibioticoterapiei”, aducând contribuții valoroase în chimioterapia unor boli contagioase. Tot el este cel care a pus în aceeași ecuație laboratorul, prin tehnici și metode moderne de diagnostic microbiologic, și activitatea clinică, prin interpretarea și monitorizarea tratamentului bolilor infecțioase. Matei Balș a fost decorat cu Crucea Regina Maria (1942) și Medalia muncii cl. I (1966), iar în 1973 a devenit Medic Emerit al RSR.^[1][2][3] În prezent, Institutul Național de Boli Infecțioase îi poartă numele.
• 1998: Octavio Paz, scriitor și publicist mexican, laureat al Premiului Nobel (n. 1914)
• 2004: Norris McWhirter, co-fondator al Guinness Book of Records (n. 1925)
• 2009: James Graham Ballard, scriitor britanic (n. 1930)
• 2013: François Jacob, biolog francez, laureat Nobel (n. 1920)
• 2016: Walter Kohn, chimist american de origine austriacă, laureat Nobel (n. 1923)

Sărbători

* În calendarul ortodox: (+) Învierea Domnului (Sfintele Paști) Toate ale praznicului

VA URMA