MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 2 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente; Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1800: La Viena are loc premiera Simfoniei Nr. 1 în Do major a lui Ludwig van Beethoven

• 1453: Mahomed al II-lea a început asaltul asupra orașului Constantinopol.
• 1513: Juan Ponce de León a abordat un teritoriu nou, căruia a dat numele de Florida, dupa numele mitic al zilei descoperirii, Pascuas Floridas/ Florii.
• 1711: A avut loc tratatul de alianță dintre Moldova și Rusia, încheiat la Luțk între Dimitrie Cantemir și țarul Petru I. Acest tratat prevedea o alianță militară antiotomană, dar prin el se recunoștea și domnia ereditară în familia Cantemireștilor și autoritatea absolută a domnului.
• 1792: Prima lege monetară în SUA. S-a stabilit ca monedă unică dolarul.
• 1800: La Viena are loc premiera Simfoniei Nr. 1 în Do major a lui Ludwig van Beethoven.
• 1803: Are loc premiera piesei de teatru, tragedia Die natürliche Tochter („Fiica naturală”) scrisă între anii 1801—1803 de Johann Wolfgang von Goethe, la teatrul național din Weimar.
• 1851: Rama al IV-lea este încoronat rege al Thailandei.
• 1864: S-a adoptat Legea comunală, de inspirație franceză, care prevedea organizarea comunelor urbane și rurale.
• 1866: S-a desfășurat plebiscitul prin care populația României a fost consultată în privința aducerii pe tronul țării a unui prinț străin - Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
• 1867: Mihai Eminescu a publicat, în Familia, poemul Ce doresc eu ție, dulce Românie.
• 1879: Prințul Brâncoveanu, aflat în misiune specială la Copenhaga, a fost primit în audiență solemnă de regele Christian al IX-lea al Danemarcei, căruia a notificat independența României.
• 1884: Academia Română a însărcinat pe B.P. Hașdeu cu realizarea dicționarului Etymologicum Magnum Romaniae, al limbii istorice și poporane.

2008: Summitul NATO de la București

• 1939: A apărut, la București, săptămânal, revista România literară, sub conducerea lui Cezar Petrescu.
• 1944: Declarație a ministrului de externe al URSS, Viaceslav Molotov, privind intrarea trupelor Armatei Roșii pe teritoriul României. Molotov a afirmat că regimul politic existent nu va fi modificat.
• 1949: Au fost naționalizate farmaciile urbane, laboratoarele chimico-farmaceutice și de analiză medicală.
• 1964: A fost lansată stația automată sovietică Sonda-1.
• 1965: România și Iordania au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă.
• 1979: Odată cu retragerea ultimelor trupe marine britanice, a luat sfârșit prezența Marii Britanii în Insula Malta.
• 1982: Trupe argentiniene au debarcat în insulele Falkland, declanșând războiul Malvinelor, dintre Argentina și Marea Britanie, care a durat până la 14 iunie 1982.
• 1991: A început erupția vulcanului Pinatubo pe insula filipineză Luzon.
• 1997: A fost semnat, la Moscova, Tratatul de uniune dintre Federația Rusă și Republica Belarus de către președinții celor două țări, Boris Elțân și Aleksander Lukașenko.
• 1998: Radu Vasile a fost desemnat prim-ministru de către președintele României, Emil Constantinescu.
• 2005: Decesul papei Ioan Paul al II-lea.
• 2008: A avut loc la București summit-ul NATO (2-4 aprilie).

Nașteri

Carol cel Mare, rege al francilor

Giacomo Casanova, aventurier și scriitor italian

• 1545: Elisabeta de Valois (n. 2 aprilie 1545 – d. 3 octombrie 1568) cunoscută și sub numele de Elisabeta a Franței (franceză Élisabeth de France) a fost fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici. S-a născut la Castelul Fontainebleau din Franța. Copilăria și-a petrecut-o la curtea Franței unde tatăl ei a insistat ca ea să împartă dormitorul cu viitoarea cumnată, Maria Stuart, care avea aproape aceeași vârstă cu ea. Elisabeta chiar a trebuit să-i acorde prioritate în rang Mariei (Maria a devenit regină); cele două au rămas prietene apropiate pentru restul vieții lor.
  Deși este recunoscut faptul că sora ei Margareta și viitoarea ei cumnată Maria au fost mai frumoase decât ea, Elisabeta a fost una dintre fiicele atractive ale Ecaterinei. Ea a fost descrisă ca fiind timidă și având o mare venerație față de formidabila ei mamă. 
  Elisabeta a Franței
  Elisabeta s-a căsătorit în 1559 cu regele Filip al II-lea al Spaniei ("Filip Catolicul"), fiul împăratului Carol Quintul și a Isabelei a Portugaliei. Inițial, căsătoria s-a făcut prin procură la Notre Dame (Ducele de Alba l-a reprezentat pe Filip), apoi după părăsirea Franței, ceremonia a avut loc la Guadalajara, Spania. A doua soție a lui Filip, Maria I a Angliei, murise recent iar Elisabeta, în vârstă de 14 ani, a devenit cea de-a treia soție a regelui Filip al II-lea care avea 32 de ani.
  La nuntă ea l-a cunoscut pe faimosul pictor Sofonisba Anguissola și pe prințesa Ana de Mendoza care va locui cu ea pentru tot restul vieții ei.^[2] Elisabeta era un pictor amator însă Anguissola a ajutat-o să-și îmbunătățească tehnica.
  Filip era complet încântat de tânăra lui mireasă și pentru o scurtă perioadă de timp a renunțat la metrese. În ciuda diferenței semnificative de vârstă dintre cei doi, Elisabeta era de asemenea încântată de soțul ei; în scrisorile către mama ei ea s-a proclamat norocoasă să se căsătorească cu un așa prinț fermecător. Filip a găzduit turniruri cavalerești pentru a-și distra soția. Elisabeta a jucat rol de mamă pentru trei tineri prinți de la curtea Spaniei: Carlos, Prinț de Asturia (fiul cel mare al lui Filip al II-lea), Ioan de Austria (fiul nelegitim al lui Carol al V-lea) și Alexandru Farnese, Duce de Parma (fiul fiicei nelegitime a lui Carol al V-lea, Margareta)
  Inițial, Elisabeta a fost logodită cu fiul lui Filip, Carlos, Prinț de Asturia, însă complicații politice neașteptate au dus necesitat căsătoria cu Filip. Relația ei cu tulburele fiu vitreg Carlos a fost călduroasă și amicală. În ciuda rapoartelor despre comportamentul lui bizar, întotdeauna Carlos a fost bun și blând cu Elisabeta.
  Filip a fost foarte atașat de Elisabeta; a stat lângă ea chiar și atunci când ea a fost bolnavă de variolă. Prima sarcină a Elisabetei în 1564 a sfârșit printr-un avort a două fete gemene. Mai târziu, ea a născut-o pe infanta Isabella Clara Eugenia a Spaniei la 12 august 1566, apoi la 10 octombrie 1567 pe infanta Catalina Micaela a Spaniei. Elisabeta a mai avut un avort la 3 octombrie 1568 și a murit în aceeași zi împreună cu fiul ei nenăscut.
  După decesul Elisabetei, Caterina de Medici a oferit-o pe fiica ei mai mică, Margareta, ca mireasă pentru Filip al II-lea. Filip a refuzat deoarece a crezut că era împotriva legii biblice și a canonului să se căsătorească cu sora soției decedate. Copii: 
• Isabella Clara Eugenia a Spaniei (12 august 1566 - 1 decembrie 1633), căsătorită la 18 aprilie 1599 cu arhiducele Albert de Habsbourg
• Catalina Micaela a Spaniei (10 octombrie 1567 - 6 noiembrie 1597), căsătorită în 1585 cu Carol-Emmanuel I, duce de Savoia  

  Elisabeta de Valois
  Elisabeta de Valois, de Sofonisba Anguissola, 1565
  Date personale
  Nume la naștere	Isabel de Valois
  Născută	2 aprilie 1545 Castelul Fontainebleau, Franța
  Decedată	3 octombrie 1568 (23 de ani) Aranjuez, Spania[1]
  Înmormântată	Panteón de Infantes[*]
  Cauza decesului	Gastrită
  Părinți	Henric al II-lea al Franței Caterina de Medici
  Frați și surori	Joan of Valois[*] Diane de France Victoria of Valois[*] Margareta de Valois Claude de Valois Louis of Valois[*] Francisc al II-lea al Franței Carol al IX-lea al Franței Henri d'Angoulême[*] François, Duce de Anjou Henric al III-lea al Franței
  Căsătorită cu	Filip al II-lea al Spaniei
  Copii	Infanta Isabela Clara Eugenia a Spaniei Caterina Michelle a Spaniei
  Cetățenie	Spania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce de Burgundia[*] Spanish Queen consort[*]
  Familie nobiliară	Casa de Valois
  Regină consort a Spaniei
  Domnie	22 iunie 1559 – 3 octombrie 1568

• 1565: Cornelis de Houtman, explorator olandez (d. 1599)
• 1614: Jahanara Begum Sahib, fiica șahului Jahan și a lui Mumtaz Mahal (d. 1681)
• 1618: Francesco Maria Grimaldi (n. 2 aprilie 1618,^[3][4] Bologna, Statele Papale^[5] – d. 28 decembrie 1663,^[3][4] Bologna, Statele Papale^[5]) a fost un preot iezuit, matematician, fizician și astronom italian, care a predat la colegiul iezuit de la Bologna. Între 1640 și 1650, lucrând împreună cu preotul iezuit Giovanni Riccioli, a studiat căderea liberă a obiectelor, confirmând că lungimea căderii este proporțională cu pătratul timpului necesar. Grimaldi și Riccioli au realizat, de asemenea, un calcul privind constanta gravitațională pe baza oscilațiilor unui pendul precis.^[6]
  Observațiile sale au constituit un progres remarcabil în evoluția opticii. În 1665, Grimaldi menționează în lucrarea Physico-mathesis de lumine, coloribus et iride un fenomen pe care l-a numit difracție, sugerând astfel pentru prima dată că lumina nu se propagă neapărat în linie dreaptă, aceasta fiind capabilă să ocolească obstacolele, lucru inobservabil în cazul propagării prin reflexie sau refracție. Mai mult, în urma unor experiențe, Grimaldi ajunge la concluzia că

  „... uneori lumina transformă o suprafață deja luminată într-una mai întunecoasă.”

  Fizicianul italian descoperise încă un fenomen, care va fi studiat de Thomas Young un secol și jumătate mai târziu și va fi numit interferență. Grimaldi a construit și folosit instrumente pentru a măsura munții lunari, precum și înălțimea norilor, și a realizat o hartă precisă Lunii (selenografie). Harta respectivă a fost publicată de Riccioli și acum împodobește intrarea Muzeului Național al Aerului și Spațiului (de la Institutul Smithsonian, Washington DC).
  Din 1640 până în 1650 Grimaldi a fost asistentul lui Giovanni Riccioli și a contribuit la lucrarea acestuia, Almagestum novum (1651), unul din primele tratate de selenografie, în care sunt consemnate observațiile reliefului lunar. Această carte se află la originea nomenclaturii lunare, întrucât Grimaldi și Riccioli au dat numele unor astronomi și altor savanți celebri, craterelor lunare și altor forme de relief de pe Lună. Tot împreună cu Riccioli a încercat să calculeze meridianul terestru.
  Craterul lunar Grimaldi este numit în cinstea lui. 

  Francesco Maria Grimaldi
  Francesco Maria Grimaldi
  Date personale
  Născut	2 aprilie 1618[3][4]  Bologna, Statele Papale[5]
  Decedat	28 decembrie 1663 (45 de ani)[3][4]  Bologna, Statele Papale[5]
  Religie	catolicism
  Ocupație	fizician matematician astronom preot catolic[*]
  Activitate
  Domeniu	fizician astronom
  Instituție	Universitatea din Bologna
  Conducător de doctorat	Giovanni Battista Riccioli[1]
  Doctoranzi	Giovanni Domenico Cassini

• 1647: Maria Sibylla Merian (n. 2 aprilie 1647,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]} Frankfurt pe Main, Sfântul Imperiu Roman^[11] – d. 13 ianuarie 1717,^{[1][2][3][12][4][13][5][6][7][8][9][10]} Amsterdam, Provinciile Unite^[14]) a fost un naturalist, entomolog și ilustrator știintific german, care a studiat plantele și insectele, făcând ilustrații (desene) detaliate ale acestora.^[15]
  A trăit, a studiat și a activat în Germania și în Țările de Jos. A făcut o călătorie în Surinam, de unde și-a procurat o mare parte din materialul științific pentru cea mai importantă și faimoasă lucrare a sa: Metamorphosis insectorum Surinamensium, privind metamorfoza insectelor.^[16]
  Deși pentru o lungă perioadă de timp contribuțiile științifice ale Mariei Sibylla Merian au fost neglijate, spre sfârșitul secolului XX acestea au fost reconsiderate, ca urmare a calității muncii sale artistice și științifice. Ea este considerată în prezent printre cele mai importante personalități care au contribuit la dezvoltarea entomologiei.^[17]
  Ca o recunoaștere a importanței activității ei, Germania a introdus portretul Mariei Sibylla Merian pe ultimele bancnote de 500 DM emise înainte de trecerea la Euro. Anna Maria Sibylla Merian s-a născut la 2 aprilie 1647, la Frankfurt pe Main (pe atunci Reichsstadt, oraș imperial liber). Tatăl său, Matthäus Merian, era gravor intaglio și editor; el a murit în 1650, când Maria Sibylla avea doar trei ani. Mama sa, Johanna Sybilla Heim, de origine valonă, era a doua soție a lui Matthäus Merian; la un an după decesul acestuia (în 1651) s-a recăsătorit cu pictorul Jacob Marrel. Marrel a învățat-o pe Maria Sibylla Merian să deseneze și să picteze, astfel încât la vârsta de 13 ani ea a pictat primele imagini (care s-au păstrat) ale unor plante și insecte pe care le prinsese.^[18]
  La vârsta de 18 ani (în 1665) Maria Sibylla Merian s-a căsătorit cu Johann Andreas Graff, pictor specializat în arhitectură, care studiase cu tatăl ei vitreg (pictorul Jacob Marrel). Doi ani mai târziu s-a născut primul copil al noii familii: o fetiță, Johanna Helena. S-au mutat cu toții la Nürnberg, orașul natal al lui Johann Andreas Graff.
  

  Planșa nr. XXIII din Metamorphosis insectorum Surinamensium
  La Nürnberg, Maria Sibylla Merian a început să studieze sistematic insectele, în special ciclul de viață al fluturilor, încercând să pună în evidență modul de transformare (metamorfoza) al omizilor în crisalide și apoi în insecte adulte. În acea perioadă încă mai persista părerea că originea insectelor se datora unui fenomen de „generare spontană” (insectele ar fi luat naștere, de exemplu, din descompunerea noroiului sau a excrementelor), părere care dura încă din antichitate, de la Aristotel. Maria Sibylla și-a pus întrebarea cum se transformă omizile în fluturi; observațiile făcute de ea direct în natură s-au îmbinat cu studiul lucrărilor recent apărute ale lui Thomas Moufet (1553-1604), Goedart Jan (1620-1668) și Swammerdam Jan (1637-1680). Ea a observat cu atenție fenomenul de metamorfoză, făcând desene minuțioase ale stadiilor de omidă, crisalidă (pupă) și fluture adult.^[19]
  Aceste desene și schițe vor forma baza primei sale cărți, apărută în 1675 sub titlul Neues Blumenbuch („Noua carte de flori”). Autoarea avea atunci 28 ani; ea nu a comercializat această carte prin intermediul magazinului soțului ei, ci a vândut-o pe cont propriu.^[20]
  În 1678 o naște pe a doua sa fiică, Dorothea Maria. Un an mai târziu, în 1679, publică a doua sa carte: Der Raupen wunderbare Verwandlung und sonderbare Blumennahrung („Omida, minunata ei metamorfoză și strania sa hrănire florală”).^[21]
  Nu se cunosc exact motivele pentru care, în 1685, Maria Sibylla s-a separat de soțul ei. Împreună cu cele două fiice, ea a plecat la cumnatul ei, la Castelul Waltha din Frizia occidentală, unde trăia o mică comunitate pietistă, întemeiată de Jean Le Labadie. În 1690 Maria Sibylla Merian cere autorităților din Frankfurt divorțul de soțul ei, Johann Andreas Graff, divorț declarat oficial în același an. Doi ani mai târziu, în 1692, comunitatea pietistă de la Waltha s-a desființat, iar Maria Sibylla Merian se stabilește la Amsterdam cu sprijinul pietiștilor, îndeosebi al lui Frederik Ruysch (1638-1731). Ea a fost și profesoară a fiicei acestuia, Rachel Ruysch (1664-1750), care a devenit ulterior o pictoriță renumită. În acea perioadă Maria Sibylla Merian își câștiga existența realizând ilustrații pentru diferiți editori; astfel, ea a creat 127 de planșe pentru traducerea în limba franceză a lucrării Metamorphosis et historia naturalis insectorum de Jan Goedart (1620-1668) În perioada petrecută la Castelul Waltha, Maria Sibylla Merian îl cunoscuse pe Cornelis van Sommelsdijk, fost guvernator al Surinamului (pe atunci colonie olandeză, cunoscută sub numele de Guyana olandeză). Acesta îi arătase colecția sa de fluturi exotici, în mare parte proveniți din Surinam. În iulie 1699, la vârsta de 52 de ani, Maria Sibylla s-a decis să plece împreună cu fiica sa Dorothea Maria Graff în acea țară îndepărtată, pentru a studia flora și fauna tropicală sud-americană. Pentru această călătorie ea a fost sponsorizată de primăria orașului Amsterdam. De asemenea, și-a vândut colecțiile sale de insecte și picturi și a lansat o listă de subscripție pentru cartea pe care voia să o publice la sfârșitul călătoriei sale.^[23]
  După o călătorie pe mare care a durat două luni, Maria Sibylla Merian și fiica ei au ajuns la Paramaribo, capitala Guyanei olandeze.^[24] Efectuând mai multe expediții în interiorul Surinamului, Maria Sibylla a observat cu atenție și a descris cu minuțiozitate metamorfoza insectelor tropicale, realizând un mare număr de desene și acuarele cu acest subiect. În jurnalul ei sunt reflectate și relațiile sale dificile cu plantatorii olandezi din Surinam. Ea scrie că aceștia râd de ea „pentru că pe mine mă mai interesează și altceva decât trestia de zahăr” și îi critică pe acești plantatori și fermieri pentru faptul că nu se interesează de plantele autohtone, pe care le-ar putea cultiva în mod profitabil. Îmbolnăvindu-se de malarie, Maria Sibylla Merian a fost obligată să-și întrerupă călătoria și să se întoarcă în Olanda (1701). A adus o bogată colecție de insecte tropicale și numeroasele desene și schițe realizate acolo; acestea au constituit baza pentru o lucrare de mare amploare referitoare la flora și fauna din Surinam. După trei ani de muncă intensă, Maria Sibylla Merian a publicat cea mai importantă carte a ei: Metamorphosis insectorum Surinamensium, apărută la Amsterdam în 1705.^[26] Cartea nu i-a adus niciun câștig financiar, datorită probabil și prețului ridicat (55 florini exemplarul), dar a adus-o pe Maria Sibylla Merian în centrul atenției comunității științifice europene din acea perioadă.^[27]
  Maria Sibylla Merian a murit la 13 ianuarie 1717, la Amsterdam, după ce în urmă cu doi ani suferise un atac de apoplexie. Fiica sa, Dorothea Maria, s-a mutat la Sankt Petersburg; ea și soțul ei, Georg Gsell, au devenit pictori la curtea țarului Petru cel Mare. Fiica ei, nepoata Mariei Sibylla Merian, s-a căsătorit cu matematicianul Leonhard Euler. Opere: 
• Neues Blumenbuch. Band 1, Nürnberg, 1675.
• Neues Blumenbuch. Band 2, Nürnberg, 1677.
• Neues Blumenbuch. Band 3, Nürnberg, 1680.
• Der Raupen wunderbare Verwandlung und sonderbare Blumennahrung, 1679.
• Metamorphosis insectorum Surinamensium, prima ediție (cu 61 planșe), 1705. Digitalisat der Univ. Göttingen
• Veranderingen der Surinaemsche Insecten, revizuire și reeditare (cu 72 planșe), editor: Joannes Oosterwyk, Amsterdam, 1719. 

  Maria Sibylla Merian
  Date personale
  Născută	2 aprilie 1647 Frankfurt, Sfântul Imperiu Roman
  Decedată	13 ianuarie 1717 (69 de ani) Amsterdam, Netherlands
  Părinți	Matthäus Merian
  Frați și surori	Matthäus Merian[*] Caspar Merian[*]
  Căsătorită cu	Johann Andreas Graff[*]
  Copii	Johanna Helena Herolt[*] Dorothea Maria Graff[*]
  Naționalitate	germană
  Cetățenie	Provinciile Unite
  Ocupație	naturalist, entomolog, ilustrator științific
  Activitate
  Cunoscută pentru	Metamorphosis insectorum Surinamensium

• 1653: Prințul George al Danemarcei și Norvegie, Duce de Cumberland (daneză prins Jørgen, hertug af Cumberland; 2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708) a fost soțul reginei Anna a Marii Britanii. 

  Prințul George
  Portret de Michael Dahl, c. 1705
  Date personale
  Născut	2 aprilie 1653 Copenhaga, Danemarca
  Decedat	28 octombrie 1708 (55 de ani) Palatul Kensington, Londra
  Înmormântat	13 noiembrie 1708 Westminster Abbey, Londra
  Cauza decesului	Edem
  Părinți	Frederic al III-lea al Danemarcei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg
  Frați și surori	Ulrica Eleonora a Danemarcei Prințesa Ana Sofia a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Ernestine a Danemarcei Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei Christian al V-lea al Danemarcei Ulrik Frederik Gyldenløve[*]
  Căsătorit cu	Anna a Marii Britanii
  Copii	Prințul William, Duce de Gloucester
  Cetățenie	Danemarca
  Religie	luteranism
  Ocupație	prince consort[*]
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Duke of Cumberland[*]
  Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
  Prinț Consort al Angliei

• 1725: Giacomo Casanova, aventurier și scriitor italian (d. 1798)
• 1805: Hans Christian Andersen (n. 2 aprilie 1805, Odense, Danemarca – d. 4 august 1875, Copenhaga, Danemarca) a fost un scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre cele mai cunoscute povești ale sale se numără „Crăiasa Zăpezii”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului” și „Rățușca cea urâtă”. În timpul vieții Andersen a fost celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume. 

  Operele de început[modificare | modificare sursă]

  În 1829, Andersen a înregistrat un succes considerabil cu o povestire intitulată „O călătorie de la Canalul Holmen la capătul răsăritean al Insulei Amager în anii 1828 și 1829”. În aceeași perioadă el a publicat atât o farsă, cât și o colecție de poeme. A urmat o perioadă relativ slabă, până în 1833 când a primit o bursă de călătorie din partea regelui, făcând astfel una dintre primele sale lungi călătorii prin Europa. La Le Locle, în Jura, el a scris „Agnete și tritonul” iar în octombrie 1834 el a sosit la Roma. Primul roman al lui Andersen, „Improvizatorul”, a fost publicat la începutul anului 1835 și a devenit un succes imediat.

  Poveștile lui Andersen[modificare | modificare sursă]

  În cursul anului 1835 Andersen a publicat primul fascicul al Poveștilor (daneză: Eventyr) sale care vor deveni nemuritoare. Mai multe povești care au completat primul volum au fost publicate în 1836 și 1837. Valoarea acestor povești nu a fost recunoscută imediat, și s-au vândut cu greu. În același timp Andersen se bucura de mai mult succes cu două romane publicate în aceeași perioadă:

  „O.T.” (1836) și „Doar un lăutar”[modificare | modificare sursă]

  

  Andersen în anul 1836
  După o vizită în Suedia în 1837, Andersen a fost inspirat de zona scandinavă și s-a dedicat scrierii unui poem în care să prezinte sentimentele de înrudire dintre suedezi, danezi și norvegieni. În iulie 1839, în timpul unei vizite pe insula Funen el a scris textul poemului „Jeg er en Skandinav” (Eu sunt un scandinav). În acest poem Andersen a surprins „frumusețea spiritului nordic și felul cum cele trei națiuni surori s-au dezvoltat gradat împreună” ca parte a unui imn național. Compozitorul Otto Lindblad a transpus acest poem în muzică și compoziția a fost publicată în ianuarie 1840. Popularitatea ei a ajuns la apogeu în 1845, după care a fost adesea cântată. Faima poveștilor sale a crescut constant; o a doua serie a început în 1838 și o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deși Danemarca încă rămânea sceptică.

  Jurnalele de călătorie[modificare | modificare sursă]

  În 1841 face o călătorie în Turcia și se întoarce acasă prin Dobrogea urmând cursul Dunării. La Orșova rămâne un timp în carantină unde scrie Femeia Valahă pe care o publică ceva mai târziu în volumul Bazarul unui poet. În 1851 el a publicat cu mare fast în Suedia, un volum cu schițe de călătorie. Un călător împătimit, Andersen a mai publicat și alte jurnale mai lungi de călătorie: „Imaginile posomorâte ale unei călătorii la Harz”, „Bazarul unui poet”, „În Spania”, „O vizită în Portugalia în 1866” etc. Ultima carte descrie vizita lui în Portugalia la cei doi portughezi Jorge și Jose O’Neill, care îi fuseseră prieteni în anii 1820, pe când aceștia locuiau în Copenhaga. În jurnalele sale de călătorie, Andersen a ținut cont de convențiile contemporane despre scrierile de călătorie, dar a dezvoltat întotdeauna specia în așa fel încât să i se potrivească propriilor intenții. Fiecare dintre jurnalele sale combină prezentările documentare și descriptive ale locurilor pe care le-a văzut cu digresiuni filozofice asupra unor subiecte cum ar fi statutul unui autor, imortalitatea și natura ficțiunii în raportul literar de călătorie. Unele jurnale, cum ar fi „În Suedia”, conțin chiar și povești. În anii 1840 atenția lui Andersen s-a reîntors spre scenă, dar fără succes. Cu toate acestea, geniul său a fost dovedit în miscelanea „Cartea cu chipuri si fără chipuri” (1840). Faima poveștilor sale crescuse simțitor; începând o a doua serie în 1838 șiu o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deși țara sa de origine, Danemarca încă dovedea o oarecare rezistență la pretențiile lui.

  Întâlnirile cu Dickens[modificare | modificare sursă]

  În iunie 1847 Andersen a făcut prima sa vizită în Anglia și s-a bucurat de un succes social triumfal în timpul verii. Contesa de Blessington l-a invitat la petrecerile sale unde se puteau întâlni intelectualii și oamenii faimoși. La o astfel de petrecere l-a întâlnit pentru prima dată pe Charles Dickens. Andersen a considerat această întâlnire drept un mare privilegiu, deoarece Dickens era pe atunci cel mai mare scriitor englez în viață. Zece ani mai târziu Andersen a vizitat din nou Anglia, dar de data aceasta avea ca scop să-l viziteze direct pe Dickens. El a stat la Dickens cinci săptămâni, fără a părea să fie conștient de intenția lui Dickens de a-l determina să plece. După această vizită corespondența dintre cei doi s-a întrerupt la alegerea lui Dickens, Andersen neînțelegând niciodată ce s-a întâmplat.
  

  Andersen în anul 1869, la șase ani înainte de moarte

  Moartea[modificare | modificare sursă]

  Andersen a căzut din pat și a fost grav rănit. Nu și-a revenit în totalitate niciodată, dar a trăit până în august 1875, când a murit în dureri groaznice în casa unor prieteni apropiați, Moritz Melchior (un bancher) și soția lui, lângă Copenhaga. Cu puțin timp înainte de moartea sa el a consultat un compozitor cu privire la muzica pentru funeraliile sale, spunând: „Cei mai mulți oameni care vor urma după mine vor fi copii, așa că faceți în așa fel încît ritmul să țină timpul cu pași mici”. Corpul său a fost îngropat la Assistents Kirkegard în zona Norrebro, Copenhaga. La data morții sale, el era un artist recunoscut și prețuit pe plan internațional. El a primit un stipendiu de la Guvernul danez cu titlul de „comoară națională”. Înainte de moartea sa se făceau deja demersuri pentru înălțarea unei statui maiestuoase în onoarea sa, care a și fost terminată și se află într-un loc central din Copenhaga. Criticul Georg Brandes l-a întrebat pe Andersen dacă intenționa să-și scrie biografia. El a răspuns că este deja scrisă în „Rățușca cea urâtă”.  

  Hans Christian Andersen
  Hans Christian Andersen
  Date personale
  Nume la naștere	Hans Christian Andersen
  Născut	2 aprilie 1805 Odense, Danemarca
  Decedat	4 august 1875 (70 de ani) Copenhaga, Danemarca
  Înmormântat	cimitirul Assistens[*]
  Cauza decesului	cancer de ficat[*]
  Părinți	Hans Andersen[*] Anne Marie Andersdatter[*]
  Frați și surori	Karen Marie Andersen[*]
  Cetățenie	Danemarca
  Etnie	Danezi
  Religie	luteranism
  Ocupație	scriitor poet romancier[*] scriitor de literatură pentru copii[*] autobiograf[*] dramaturg jurnalist călător[*] autor
  Limbi	Limba daneză[1][2]
  Studii	Slagelse Gymnasium[*]
  Mișcare/curent literar	romantism
  Specie literară	basm
  Opere semnificative	Improvisatoren[*] Fodreise fra Holmens Canal til Østpynten af Amager i Aarene 1828 og 1829[*] Mit Livs Eventyr[*] Rățușca cea urâtă Degețica[*] Crăiasa zăpezilor Soldățelul de plumb[*] Den lille Pige med Svovlstikkerne[*] Mica sirenă Hainele cele noi ale împăratului[*]
  Influențe[ascunde] William Shakespeare
  Note
  Premii	Ordinul Vulturul Roșu Clasa a III-a[*] Prometheus Award - Hall of Fame[*] Ordinul Dannebrog[3] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] Golden Paintbrush[*]

• 1826: Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen (n. 2 aprilie 1826 - d. 25 iunie 1914) a fost penultimul Duce de Saxa-Meiningen. A domnit din 1866 până în 1914. Georg a fost singurul fiu al ducelui Bernhard al II-lea și al soției acestuia, Marie Frederica de Hesse-Kassel.^[1] Nașterea sa a fost întâmpinată cu mare ușurare de către supușii tatălui său, deoarece succesiunea ducatul nu mai era în pericol din cauza lipsei de moștenitori de sex masculin. Georg a rămas singurul copil al familiei vreme de șaptesprezece ani, până la nașterea surorii lui, Prințesa Augusta în 1843.^[2]
  Georg și-a petrecut primii ani sub supravegherea părinților și a bunicii Ducesa Luise Eleonore. Aceasta din urmă i-a insuflat lui Georg virtuțile patriotice ale moștenirii sale și simțul datoriei necesar pentru a conduce un ducat.^[2]
  În 1862 singura sa soră s-a căsătorit cu prințul Moritz de Saxa-Altenburg, fiul mai mic al lui Georg, Duce de Saxa-Altenburg. Ei au fost părinții lui Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg, ultimul duce care a condus ducatul de Saxa-Altenburg. Georg i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Meiningen, când acesta a fost obligat să abdice la 20 septembrie 1866 în favoarea fiului său în urma înfrângerii Austriei în războiul austro-prusac.^[3] Spre deosebire de tatăl său, Georg a rămas loial prusacilor în timpul războiului și a fost recompensat cu gradul de general locotenent în armata prusacă. De asemenea, spre deosebire de părinții săi, era familiar cu politicile Prusiei.^[4]
  În timpul războiului franco-prusac Georg a condus două regimente de soldați din Meiningen și a avut onoarea de a captura steagurile franceze în Bătălia de la Froeschweiler.^[3] În mod notabil, el a luptat în aproape fiecare bătălie în timpul războiului. Georg a fost un membru al echipei împăratului Wilhelm I atunci când a intrat în Paris și va rămâne un prieten apropiat al împăratului până la moartea sa. 

  Căsătorii[modificare | modificare sursă]

  Prima[modificare | modificare sursă]

  

  Prima soție a lui Georg, Charlotte a Prusiei.
  Georg s-a căsătorit prima dată la Charlottenburg la 18 mai 1850 cu Prințesa Charlotte Frederica a Prusiei.^[1][4] Ea era fiica cea mare a Prințului Albert al Prusiei și a primei lui soții, Prințesa Mariana a Țărilor de Jos, și era nepoata atât a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei cât și a regelui Willem I al Țărilor de Jos.
  Au avut patru copii:
  1. Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen (1 aprilie 1851 - 16 ianuarie 1928).^[1]
  2. Prințul Georg Albrecht (12 aprilie 1852 - 27 ianuarie 1855).^[1]
  3. Prințesa Maria Elisabeta (23 septembrie 1853 - 22 februarie 1923).^[1]
  4. un fiu (29 martie 1855 - 30 martie 1855).^[1]
  Cuplul a avut o căsnicie scurtă și fericită. Printre cadourile de nuntă, tânărul cuplu a primit de la mama miresei o vilă pe malul lacului Como, redenumită „vila Carlotta”. Următorii cinci ani i-au petrecut la Berlin și Potsdam însă s-au întors la Meiningen pentru nașterea copiilor.^[4]
  La 27 ianuarie 1855 al doilea fiu al lor a murit. Charlotte l-a urmat trei luni mai târziu printr-o complicație la naștere lăsându-l pe Georg neconsolat.^[5] El i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Meiningen în 1866, la 11 ani după decesul Charlottei.

  A doua[modificare | modificare sursă]

  

  A doua soție a lui Georg, Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg, c. 1860
  Georg și-a căutat o nouă soție pentru a oferi o mamă celor doi copii mici. Georg a întâlnit-o pe verișoara sa de-a doua, Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg în timp ce el era în drum spre Italia; au devenit logodnici aproape imediat.^[6] Ea era o nepoată a reginei Victoria a Regatului Unit, fiind fiica surorii vitrege a Victoriei, Prințesa Feodora de Leiningen și a soțului ei, Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg. La 23 octombrie 1858 s-au căsătorit la Langenburg.^[1]
  Georg și Feodora au avut trei fiii:
  1. Prințul Ernst Bernhard Victor Georg (27 septembrie 1859 - 29 decembrie 1941).
  2. Prințul Frederic Johann Bernhard Hermann Heinrich Moritz (12 octombrie 1861 - 23 august 1914).
  3. Prințul Victor (14 mai 1865 - 17 mai 1865).
  Totuși căsnicia lor nu a fost fericită. Georg nu s-a împăcat niciodată cu moartea Charlottei iar Feodora nu era potrivită temperamental pentru viața care o aștepta.^[7] Ea nu a avut realizări intelectuale sau artistice; chiar mai rău, nu era interesată de nimic. În ciuda acestui fapt, Georg a încercat să o educe; el era un mare iubitor al artelor, mai ales a teatrului. Mama ei a aprobat, declarând că a fost "foarte sensibil din partea lui să aranjeze ca mireasa să fie foarte ocupată cu lecțiile, să ia lecții de desen și să aude prelegeri de istorie".^[7] Totuși, Georg și-a dat seama repede că ea nu va fi la fel de spirituală și inteligentă ca Charlotte. După moartea celui de-al treilea fiu al lor, Feodora a stat departe de Meiningen atât cât s-a putut.^[7] În 1866, el a devenit Duce de Saxa-Meiningen iar ea Ducesă de Saxa-Meiningen.
  Feodora s-a îmbolnăvit de scarlatină în ianuarie 1872 și a murit luna următoare. În ciuda multelor diferențe dintre ei, Georg a rămas atașat de ea. Când ea s-a îmbolnăvit, el a fost înnebunit de durere și trimitea telegrame părinților ei de două ori pe zi.^[7]

  A treia[modificare | modificare sursă]

  

  A treia soție a lui Georg, Ellen Franz, c. 1870.
  S-a căsătorit a treia oară la Liebenstein la 18 martie 1873 cu Ellen Franz, o fostă actriță.^[1] Ea a devenit Helene, baroană von Holdburg la scurt timp după nuntă.^[3]
  Această căsătorie a fost una morganatică și l-a înfuriat pe împăratul Wilhelm I al Germaniei.^[8] La rândul său, Georg a devenit tot mai furios și defensiv din cauza faptului că soția sa nu a fost tratată ca egala lui.^[8] Majoritatea germanilor l-au susținut pe Georg în decizia de a se căsători, dar Wilhelm s-a simțit în mod deosebit supărat pentru că prima soție a lui Georg a fost o rudă a lui.^[8] Wilhelm nu a fost singurul care s-a opus căsătoriei; tatăl lui Georg, ex-Ducele Bernhard a fost la fel de furios, oficialii și miniștrii curții de Saxa-Meiningen, de asemenea, au avut obiecții cu privire la căsătorie. Mulți au demisionat iar soțiile lor au insultat-o în mod deschis pe Elena. Armata a refuzat să o salute, înfuriindu-l pe Georg.^[8]
  El a trimis un emisar la Berlin cu o plângere adresată lui Wilhelm care a răspuns ordonând tuturor ofițerilor să o salute pe Elena ca baroană von Holdburg.^[8] Ea nu a deținut niciodată titlul de Ducesă de Saxa-Meiningen așa cum a fost cea de-a doua soție.
  Cuplul nu a avut copii. Iubiți de public, ea și Georg au creat și dezvoltat teatrul Meiningen. După războiul franco-prusac, Georg al II-lea de Saxa-Meiningen s-a dedicat teatrului. A ajuns să fie considerat unul din cei mai proeminenți intelectuali din rândul aristocrației Imperiului German. Pornind de la trupa de teatru de pe lângă curtea princiară, el a dezvoltat așa-numitul Meiningen Ensemble ^[9]. El rămâne în istoria teatrului prin acuratețea costumelor și decorurilor istorice, precum și veracitatea scenelor colective. A făcut mai multe turnee prin Europa, având o influență statornică asupra dezvoltării artei dramatice pe continent. Pentru opera lui regizorală, el este cunoscut ca primul regizor modern de teatru. 

  Georg al II-lea
  Duce de Saxa-Meiningen
  Date personale
  Născut	2 aprilie 1826 Meiningen
  Decedat	25 iunie 1914 (88 de ani) Bad Wildungen
  Înmormântat	Q2052704[*]
  Părinți	Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Marie Fredericka de Hesse-Kassel
  Frați și surori	Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen
  Căsătorit cu	Charlotte Frederica a Prusiei Feodora de Hohenlohe-Langenburg Ellen Franz
  Copii	Bernhard al III-lea Prințul Georg Albrecht Prințesa Marie Elisabeth Prințul Ernst Prințul Frederick John Prințul Victor
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
  Duce de Saxa-Meiningen
  Domnie	20 septembrie 1866 – 25 iunie 1914 (47 ani, 278 zile)
  Predecesor	Bernhard al II-lea
  Succesor	Bernhard al III-lea

• 1838: Leon Michel Gambetta, om politic francez (d. 1882)
• 1840: Émile Zola (n. 2 aprilie 1840,^{[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16]} rue Saint-Joseph[*], Franța – d. 29 septembrie 1902,^{[3][2][5][7][8][9][11][12]} Paris, A Treia Republică Franceză^[2][17][18]) a fost un romancier francez, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste și un personaj public cu impact semnificativ în ceea ce privește procesul de liberalizare politică al Franței.
  Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca funcționar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței. Controversat de la bun început, el nu și-a ascuns disprețul față de împăratul Napoleon al III-lea al Franței, care s-a folosit de a doua revoluție franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.
  Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.”^[20]” Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise și Nana, iar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin (care a avut mai multe continuări).
  Zola și Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie și în tinerețe, dar amiciția lor a încetat când pictorul s-a simțit parodiat într-un roman despre viața boemă a artiștilor, L'Oeuvre (Opera, 1886).
  Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.
  Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzați de omor fără să se găsească dovezi concrete în acest sens iar în 1953 a fost publicat un articol despre presupusa confesiune a unui coșar care ar fi blocat intenționat coșul pentru a-l asfixia. Zola a fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului.
  În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus. Émile Zola părăsește Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăiește în condiții modeste, în speranța obținerii succesului. Treptat, Zola își constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence.^[26] Instalat la Paris, își completează cultura umanistă citindu-i pe Molière, Montaigne și Shakespeare, dar încă nu pe Balzac care îl va inspira abia mai târziu. Este de asemenea influențat de alți autori contemporani lui, ca Jules Michelet, sursa inspirațiilor sale științifice și medicale.^[27]
  Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 și abandonează studiile. Aceste eșecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că și-a dezamăgit mama. Este conștient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăți materiale.
  Prima iubire a lui Zola se numește Berthe^[28], o prostituată de care se îndrăgostește nebunește în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană și să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se lovește de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest eșec reușește totuși să extragă substanța pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).
  

  Portret realizat de Edouard Manet, 1868.
  Tinerețea lui Zola este însă frământată și de alte pasiuni. Lumea picturii îl fascinează pe tânărul scriitor, care se află în contact direct cu mișcarea impresionistă, cu pictorii pe care îi va apăra în mod constant în cronicile din ziar. Se împrietenește cu Édouard Manet, care îl va reprezenta de mai multe ori în tablourile sale. Grație lui, Zola face cunoștință cu Stéphane Mallarmé. Se apropie de asemeni de Camille Pissarro, Auguste Renoir, Alfred Sisley și Johan Barthold Jongkind. Paul Cézanne, amicul din copilărie, deține bineînțeles un loc special. Pentru decenii întregi, pictorul și scriitorul se întâlnesc, mențin o bogată corespondență și chiar se ajută financiar. Cu timpul însă, și mai ales după publicarea romanului Opera, lucrare în care artistul plastic crede că se recunoaște în personajul Claude Lantier, un pictor ratat, amiciția lor se stinge. Cézanne îi adresează ultima sa scrisoare lui Zola în 1886, după care nu se vor mai revedea niciodată. După eșecul de la bacalaureat, Émile Zola înfruntă piața muncii fără nicio calificare și intră ca angajat la birourile vamale în aprilie 1860. Nesatisfăcut, demisionează după două luni și rămâne o lungă perioadă fără slujbă, demoralizat și cu grave dificultăți financiare, până când reușește să intre în contact cu Louis Hachette, care îl angajează ca funcționar în librăria sa la data de 1 martie 1862. Devine naturalizat francez la data de 31 octombrie 1862. Apreciat de colegi, multiplicându-și contactele cu lumea literară, Zola se menține patru ani la departamentul de publicitate de la Hachette, unde ocupă în final o poziție echivalentă unui atașat de presă din vremurile noastre.^[29]
  La librăria Hachette, este marcat profund de ideologia pozitivistă și anticlericală și descoperă toate tehnicile producerii și comercializării cărților. Muncind din greu în timpul său liber, reușește să publice primele sale articole și prima carte, editată de Hetzel: Povestiri pentru Ninon (Les Contes à Ninon) din 1864.
  

  Alexandrine Zola în 1900
  La sfârșitul anului 1864, Zola face cunoștință cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa soție, care se autointitulează și Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost forțată la șaptesprezece ani să o abandoneze Asistenței publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu siguranță lui Zola întunecatul secret.^[30]
  Nu se cunoaște originea legăturii dintre Zola și Alexandrine Meley. Poate că această legătură a fost datorată hazardului, deoarece locuințele amândurora se aflau pe colina pariziană Montagne Sainte-Geneviève.^[31] Există zvonuri ale unei relații prealabile între Alexandrine și Paul Cézanne. Alexandrine ar fi putut fi model pentru grupul de pictori pe care îl frecventa Zola. Nicio dovadă însă nu justifică aceste afirmații. 
  Zola în Figaro, caricatură de Hix, Le Grelot, 10 ianuarie 1881, Și așa ceva se numește republican.
  Începând cu 1863, Zola colaborează episodic, apoi regulat după 1866, la rubricile de critică literară și artistică ale diferitelor ziare. Cotidienele îi îngăduie tânărului autor să își publice textele rapid și astfel să își demonstreze publicului larg calitățile de scriitor. Pentru el e ca „o pârghie puternică care îi permite să se facă cunoscut și să-și rotunjească veniturile”.^[32]
  Beneficiază de avântul formidabil al presei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a asigurat evoluția imediată a tinerilor autori.^[33] Zola le va spune, până la sfârșitul vieții sale, tuturor scriitorilor aspiranți care i-au cerut sfatul, că trebuie să-și propună să meargă pe propriile picioare, scriind la început în presă.
  Émile Zola are o prezență mai răsunătoare în ziarele din nordul Franței precum Le Journal populaire de Lille și L'Écho du Nord,^[34] ziare care se opun vehement Celui de-al Doilea Imperiu. Se folosește cu succes de cunoștințele sale legate de lumea literar-artistică pentru a întocmi articole de critică. Începând cu 1866, la 26 de ani, ține două cronici în ziarul Evenimentul (L'Événement). La L'Illustration trimite două povestiri care se bucură de un oarecare succes. Din acel moment, contribuțiile sale sunt din ce în ce mai numeroase: câteva sute de articole în reviste și ziare foarte variate, precum: L'Événement și L'Événement Illustré, La Cloche (Clopotul), Le Figaro, Le Voltaire, Le Sémaphore de Marseille și Le Bien public (Binele public) din Dijon.^[35]
  În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola publică în presă sute de povestiri precum și toate romanele sale (sub formă de roman-foileton). Practică un jurnalism polemic, în care nu ezită să-și devoaleze ura, dar și preferințele sau pozițiile sale estetice și politice. Își cântărește perfect intervențiile jurnalistice, utilizând presa ca pe un instrument de promovare a operei sale literare. Pentru primele sale lucrări, Zola trimite personal recenzii prefabricate criticilor literari ai Parisului, obținând în schimb numeroase articole.^[36]
  În anul 1865, Zola își părăsește mama și se mută cu soția în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticențele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei.^[37] Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reuși să se întrețină. 
  Portret al lui Émile Zola la treizeci de ani în 1870.
  Liberalizarea presei în 1868 îi permite să participe activ la dezvoltarea ei. Cu ajutorul prietenilor lui Manet, Zola contribuie la noul ziar hebdomadar republican La Tribune, unde își pune în practică talentul de polemist prin creațiile sale de satiră fină antiimperială. Atacurile sale cele mai acide îndreptate împotriva celui de-al Doilea Imperiu sunt publicate însă în La Cloche. Deși prea puțin entuziasmat de romanul lui Zola Thérèse Raquin, Louis Ulbach, directorul său, admiră insolența cronicarului.
  Curajos, chiar temerar, Zola atacă cu duritate figuri importante ale camerei inferioare a Parlamentului (l'Assemblée Nationale), ca de Broglie sau de Belcastel. Ridiculizează o Cameră fricoasă, reacționară, „manipulată admirabil de Thiers”.^[39] De-a lungul unui an^[40], produce mai mult de două sute cincizeci de cronici parlamentare. Acestea îi permit să se facă cunoscut în lumea politică și în același timp să construiască prietenii solide (și intimități). Colecționează de asemenea o mulțime de detalii pentru romanele sale care vor veni.^[41] Intervențiile sale publicistice sunt însă puțin riscante. Zola intră de două ori sub incidența legii și este pus sub arest în martie 1871.^[42] Impedimentele de acest gen nu au însă consecințe și este absolvit de fiecare dată în aceeași zi.
  Zola rămâne cu precauție departe de lumea politică, față de care se comportă cu reticență, măsură și răceală. Activismul politic nu îl interesează și nu candidează niciodată la alegeri. Știe că este, mai presus de orice, un scriitor și are o atitudine rebelă.^[43] Se comportă ca un gânditor liber și un moralist independent, ceea ce îi aduce statutul de liberal moderat. Se opune ferm ordinii morale, în special prin romanul Cucerirea orașului Plassans (La Conquête de Plassans), interzis la vânzare în gări de către comisia de colportaj ^[44][45], și prin Greșeala abatelui Mouret (La Faute de l'abbé Mouret), un atac împotriva dogmei castității, consolidată atunci de Biserică prin taina căsătoriei^[46]. De asemenea, Zola ia apărarea comunarzilor grațiați prin legea amnistiei, evocându-i pe paria Revoluției din 1848 în Pântecele Parisului (Le Ventre de Paris) și îl susține în special pe Jules Vallès, pentru ca acesta să își poată publica propriile texte. Acestea sunt ultimele articole politice ale lui Zola, pentru că apoi începe ciclul de romane Les Rougon-Macquart, de care se va ocupa în următorii douăzeci și doi ani.
  Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea,^[47] în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.
  Zola nu a fost mobilizat în 1870. Ar fi putut să intre în Garda Națională, dar miopia sa și statutul său de susținător principal al familiei (îndeosebi al mamei sale) l-au eliberat de această sarcină.^[48] Urmărește decăderea celui de-al Doilea Imperiu cu ironie, dar nu este prezent în Paris în timpul Săptămânii Sângeroase. Cu toate acestea știm că, fără să susțină spiritul Comunei din Paris, despre care relatează în presă cu moderație, nu s-a asociat nici cu Flaubert, Goncourt sau Daudet, când cei trei și-au exprimat satisfacția odată cu reprimarea violentă a Comunei.^[49] La 3 iunie 1871, în Sémaphore de Marseille, Zola scrie, referitor la oamenii din Paris: „Baia de sânge pe care tocmai au făcut-o a fost probabil o oribilă necesitate pentru a-i vindeca de unele frisoane. Îi veți vedea de acum crescând în înțelepciune și splendoare.”^[50] La momentul instaurării Republicii, Zola a încercat să obțină numirea ca sub-prefect în Aix-en-Provence ^[51] și la Castelsarrasin. În ciuda unei călătorii la Bordeaux, locul de refugiu al guvernului, are parte de un eșec. Zola nu este nici un om al intrigilor nici al rețelelor de prieteni. 
  Émile Zola în 1870
  Émile Zola este un om eminamente social, multiplicându-și amicițiile de toate tipurile și din toate mediile, dar evitând în același timp mondenitatea. Pasionat în general de viața tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totuși prieteniile artistice și literare și le evită pe cele politice. Din 1868, grație muncii jurnalistice, se asociază cu frații Goncourt, Edmond și Jules. Mai târziu, în 1871, îl întâlnește pe Gustave Flaubert, care îl prezintă pe Zola lui Alphonse Daudet și Ivan Turgheniev cu ocazia reuniunilor duminicale. Toată viața, Zola va păstra nostalgia acestui „mic grup” în care „câte trei sau câte șase, întreprindem un galop prin toate subiectele și de fiecare dată revenim la literatură, la cartea sau piesa momentului, la întrebările generale, la teoriile cele mai riscante”.^[53]
  Zola se apropie de asemeni de scriitori tineri ca Guy de Maupassant, Paul Alexis, Joris-Karl Huysmans, Léon Hennique și Henri Céard care devin fidelii seratelor din Médan, aproape de Poissy, unde romancierul deține o mică casă la țară, achiziționată în 1878. Acest „grup de șase” se află la originea volumului de proză scurtă Seratele de la Médan (Les Soirées de Médan) apărut în 1880. Cartea are șase coautori, dar cel mai mult se evidențiază Guy de Maupassant cu faimoasa sa povestire, Bulgăre de seu (Boule de Suif), care avea să-l propulseze pe tânărul scriitor în literatura universală.
  Puterea de muncă a lui Zola începe însă și ea să dea roade. În această perioadă Zola publică un roman pe an, are multiple colaborări jurnalistice sau scrie piese de teatru, precum și volumul Noile povestiri pentru Ninon (Les Nouveaux Contes à Ninon). După ani îndelungați în care a suferit importante dificultăți financiare, situația sa începe să se stabilizeze odată cu enormul succes constituit de publicarea romanului L'Assommoir (cunoscut în România mai ales sub numele eroinei cărții, Gervaise), în 1877. Din acest moment, veniturile sale anuale oscilează între optzeci și o sută de mii de franci.^[54]
  Zola nu devine însă foarte bogat, fiind nevoit să își întrețină mama și să se îngrijească de cele două case. Ca o consecință a implicărilor sale în presa politică și mai ales când vânzările romanelor sale scad, scriitorul va mai întâlni perioade de discomfort financiar, dar asta se va întâmpla doar temporar, și niciodată nu se va mai afla într-o reală dificultate de acum înainte. Romanele sale publicate în foileton îi aduc în medie o mie cinci sute de franci, iar drepturile de autor cincizeci de centime pentru fiecare volum vândut. Extrage de asemenea venituri importante din adaptările pentru teatru ale romanelor sale, precum și din numeroasele traduceri. În câțiva ani, veniturile lui Zola cresc rapid, până când ajung la valori de ordinul a o sută cincizeci de mii, în jurul anului 1895. 

9 février 1898. Depoziția generalului Auguste Mercier. Zola observă.
În procesul intentat lui Zola nu sunt reținute decât trei paragrafe^[79][80], adică optsprezece rânduri din câteva sute. Procesul se desfășoară într-o atmosferă foarte violentă. Fernand Labori, avocatul lui Zola, citează în jur de două sute de martori. Demersul devine locul unei veritabile bătălii juridice, în care dreptul la apărare este frecvent batjocorit.^[81] Mulți observatori își dau seama de înțelegerile secrete dintre lumea politică și militară. Ca dovadă, Curtea primește ordinul ca substanța însăși a erorii judiciare să nu fie evocată. Expresia președintelui Delegorgue „La question ne sera pas posée” (Întrebare nu se poate pune), repetată de zeci de ori pentru a-l împiedica pe Labori să-și primească răspunsurile,^[82] devine celebră. Cu toate acestea, abilitatea lui Fernand Labori îi permite să expună numeroase iregularități și incoerențe ale afacerii Dreyfus și îi forțează pe militari să dezvăluie mai mult decât ar fi dorit.
Zola este condamnat la un an de închisoare și 3000 de franci amendă. Împreună cu costurile legale, suma se ridică la 7555,25 franci, bani pe care Octave Mirbeau îi plătește din bugetul propriu la 8 august 1898.^[83].
La 2 aprilie, o cerere de recurs primește un răspuns favorabil. Cazul este adus în fața tribunalului Seine-et-Oise din Versailles. La 23 mai 1898, de la prima audiere, Labori face apel la Curtea de Casație pe motivul schimbării jurisdicției.
Procesul este amânat și dezbaterile sunt mutate pe 18 iulie. Labori îl sfătuiește pe Zola să părăsească Franța și să stea în Anglia până la sfârșitul procesului, iar Zola se supune. Acuzații sunt din nou condamnați. 

Prima pagină din Le Pilori din aprilie 1898 cu o caricatură anti-dreyfusardă.
Zola pleacă imediat în seara verdictului, înainte să i se comunice oficial decizia instanței și să devină executorie. Ca și în cazurile lui Hugo, Voltaire sau Vallès, acest exil declașează un val de opinii. La 18 iulie 1898 așadar, Zola, fără niciun bagaj,^[84] ia trenul de ora 21:00 pentru a ajunge la Calais. Se izolează în Londra, trăiește în secret, într-o solitudine întreruptă doar de vizitele prietenilor și ale familiei. Sinuciderea locotenet-colonelului Henry îi redă speranța încetării rapide a exilului, speranță care se dovedește zadarnică din cauza ritmului lent al justiției. Procesul cunoaște numeroase sincope și se întinde peste prima jumătate a anului 1899. Decizia, pozitivă, este luată pe 3 iunie, iar ziua următoare scriitorul se întoarce la Paris, după unsprezece luni de exil, aducând cu sine ultimul său roman, Fecunditate, terminat la 28 mai în anul precedent.

Revizuirea hotărârii și al doilea consiliu de război[modificare | modificare sursă]


Regele porcilor, caricatură infamantă reprezentându-l pe Émile Zola în Musée des horreurs.
Hotărârea judecătorească din 1894 este într-un final anulată, căpitanul Dreyfus fiind trimis din nou în fața consiliului de război din Rennes. Prima reacție a lui Zola a fost de a-i scrie lui Alfred Dreyfus, cu puțin timp după întoarcerea acestuia în Franța metropolitană, la data de 30 iunie 1899.
Într-o scrisoare de patru pagini,^[85] Zola își explică ușoara întârziere: „Căpitane, dacă nu am fost unul din primii, de la întoarcerea dumneavoastră în Franța, care să vă transmită prin scris toată simpatia, toată afecțiunea, este pentru că m-am temut că scrisoarea mea ar putea rămâne de neînțeles. Am vrut să aștept ca fratele dumneavoastră admirabil să vă vadă și să vă explice lunga bătălie pe care am avut-o de purtat împreună”.^[86]
Între timp scriitorul a luat o decizie importantă. Pentru a nu compromite șansele succesului la consiliul de război de la Rennes, Zola nu intervine deloc în presă. Procesul începe pe 7 august 1899 în sala de festivități a liceului din Rennes. Fernand Labori, unul din avocații lui Dreyfus, este ținta unei tentative de asasinat la Rennes, tentativă care amână dezbaterile pentru aproape o săptămână. Zola îi aduce de mai multe ori dovada afecțiunii sale, Labori fiind fostul său apărător în fața tribunalului. Un verdict de vinovăție cu circumstanțe atenuante este oferit la 9 septembrie. O nouă nedreptate.
În L'Aurore din 12 septembrie,^[87] Zola explodează: „Îmi este groază, [...] simt teroarea absolută a omului care vrea să realizeze imposibilul, fluviile să urce înapoi spre izvoare, pământul să se rostogolească sub soare. Iar ceea ce strig este suferința mărinimoasei și nobilei noastre Franțe, este spaima de vidul în care se prăbușește”.^[88] Guvernul decide într-un final să îl grațieze pe Dreyfus, din cauza stării sănătății sale. Ultima luptă pe care Zola o va purta în favoarea lui Alfred Dreyfus a fost să conteste legea amnistiei prevăzută de Camera Deputaților, lege care prevedea scutirea de pedeapsă a tuturor actorilor Afacerii. 

Mormântul lui Zola la cimitirul din Montmartre (cenotaf).
La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde și-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul nopții împreună cu soția sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din șemineul camerei lor,^[95] în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineața, cauza fiind intoxicația cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, soția lui supraviețuiește.
După moartea lui, poliția desfășoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă. Ținând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control”^[96] nu a fost niciodată abandonată.^[97] Potrivit unui articol din 1953 din ziarul Libération un coșar ar fi recunoscut că a blocat intenționat coșul apartamentului lui Zola pentru a-l asfixia ("Hacquin, je vais vous dire comment Zola est mort. [...] Zola a été asphyxié volontairement. C'est nous qui avons bouché la cheminée de son appartement."). Numele coșarului, Henri Buronfosse, a fost dezvăluit ulterior, aceste evenimente fiind rezumate într-un articol în Le Temps din 2014.^[98]
Impactul morții lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emoției care cuprinde o întreagă populație. Excepție face doar presa naționalistă și antisemită, care exultă - ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emoția cuprinde și țări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este internațional. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al conștiinței umane.^[99] O delegație de mineri din Denain însoțește cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.
Cenușa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârșitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist^[100] anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit ușor la braț.
Din 1985, casa lui Émile Zola din Médan devine muzeu. La începutul primei duminici din octombrie, în fiecare an, societatea literară a prietenilor lui Émile Zola organizează un pelerinaj. 

Listă selectivă a operelor lui Émile Zola[modificare | modificare sursă]

(1865) Confesiunea lui Claude (La Confession de Claude) (1866) Prada (1867) Thérèse Raquin (1868) Madeleine Férat (1880) Romanul experimental (Le Roman Experimental) Les Rougon-Macquart (1871) Averea familiei Rougon (La Fortune des Rougon) (1871-2) Haita (La Curée) (1873) Pântecele Parisului (Le Ventre de Paris) (1874) Cucerirea orașului Plassans (La Conquête de Plassans) (1875) Greșeala abatelui Mouret (La Faute de l'Abbé Mouret) (1876) Excelența sa Eugène Rougon (1877) Gervaise[208] (L'Assommoir) (1878) O pagină de dragoste (Une Page d'amour) (1880) Nana (1882) Pot-Bouille (1883) La paradisul femeilor[209] (Au Bonheur des Dames) (1884) Bucuria de a trăi (La Joie de vivre)

(1885) Germinal (1886) Opera (L'Oeuvre) (1887) Pământul (La Terre) (1888) Visul (Le Rêve) (1890) Bestia umană[210] (La Bête Humaine) (1891) Banii (L'Argent) (1892) Prăpădul (La Débâcle) (1893) Doctorul Pascal (Le Docteur Pascal) Cele trei orașe (Les Trois Villes) (1894) Lourdes (1896) Roma (1898) Paris Cele patru Evanghelii (Les Quatre Evangiles) (1899) Fecunditate (Fécondité) (1901) Muncă (Travail) (1903) Adevăr (Vérité) - publicat postum (neterminat) Dreptate (Justice)   Alte lucrări[modificare | modificare sursă] Biografii[modificare | modificare sursă] Jean Bedel, Zola assassiné, Flammarion, 2002 Patricia Carles & Béatrice Degranges, Zola, Nathan - Collection Balises Écrivains, 1991 François Émile-Zola, Zola Photographe, Denoël, 1979 Henri Guillemin, Zola, légende et vérité, Utovie, Collection H.G., 200 pages, 1997 (première édition en 1960) Alain Pagès, Émile Zola - de J'accuse au Panthéon, Éditions Lucien Souny, 2008 Alain Pagès et Owen Morgan, Guide Émile Zola, Paris, Ellipses, 2002 François-Marie Mourad, Zola critique littéraire, Honoré Champion, 2003 Evelyne Bloch-Dano, Madame Zola, Grasset, 1997 Henri Troyat, Zola, Flammarion, Collection Grandes Biographies, 2002 Teorie literară[modificare | modificare sursă] Patricia Carles & Béatrice Desgranges, Le naturalisme, Nathan - Collection Balises Genres et Mouvements, 2001 Jean Pierre Leduc-Adine, Henri Mitterand, Lire/Délire Zola, Nouveau Monde éditions Chantal Pierre Gnassounou, Zola et les fortunes de la fiction, Nathan - Collection Le texte à l'œuvre, 1999 Henri Guillemin, Présentation des Rougon-Macquart, Gallimard, 1964, 414 pages. Henri Mitterand, Zola et le Naturalisme, PUF - Que sais-je ?, 1986 Henri Mitterand, Émile Zola, Carnets d'enquêtes, Ethnographie inédite de la France, Coll. Terre Humaine, Paris, France Loisirs, 1987, 687p Henri Mitterand, Zola - L'histoire et la fiction, PUF - Écrivains, 1990 Michèle Sacquin et al, Zola, Bibliothèque nationale de France - Fayard, 2002 Afacerea Dreyfus[modificare | modificare sursă] Afișului filmului biografic The Life of Emile Zola, considerat de National Film Registry o capodoperă a filmului american. Cour de Cassation, collectif, De la justice dans l'affaire Dreyfus, Fayard, 2006 Michel Drouin, Zola au Panthéon - la quatrième affaire Dreyfus, Perrin, 2008 Vincent Duclert, Biographie d'Alfred Dreyfus, l'honneur d'un patriote, Fayard, Paris, 2006 Pierre Miquel, L'affaire Dreyfus, Presses Universitaires de France - PUF - Coll. Que sais-je ?, 1961, réédité 2003 Collectif, Dreyfus Alfred né le 9 octobre 1859 à Mulhouse, Éditions Bruno Leprince, 2007 Michel Winock, Le Siècle des intellectuels, Le Seuil, coll. « Points », 1999   Émile Zola Date personale Nume la naștere Émile Édouard Charles Antoine Zola  Născut 2 aprilie 1840[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16]  rue Saint-Joseph[*], Franța  Decedat 29 septembrie 1902 (62 de ani)[3][2][5][7][8][9][11][12]  Paris, A Treia Republică Franceză[2][17][18]  Înmormântat Panthéon[19]  Cauza decesului accident (otrăvire cu monoxid de carbon[*])  Părinți Francesco Zola[*] Émilie Aubert[*]  Căsătorit cu Alexandrine Zola[*] (din 31 mai 1870)  Copii Jacques Rozerot[*] Denise Aubert[*]  Cetățenie  Franța  Etnie Francezi  Religie ateism  Ocupație romancier Limbi limba franceză[1]   Studii Lycée Saint-Louis[*]   Activitatea literară Mișcare/curent literar naturalism Subiecte natura umană în complexitatea ei Specie literară romancier, eseu Opere semnificative Les Rougon-Macquart, Thérèse Raquin, Germinal Influențe[ascunde] Honoré de Balzac   Note Premii Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*]

• 1851: Matilda Cugler-Poni, poetă română (d. 1931)
• 1877: Tiberiu Brediceanu (n. 2 aprilie 1877, Lugoj, Austro-Ungaria – d. 19 decembrie 1968,^[1][2][3] București, RS România) a fost un compozitor, folclorist român, și jurist, fratele lui Caius Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu și tatăl lui Mihai Brediceanu. A participat și în calitate de deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. A studiat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, după care a obținut licența în drept la Budapesta. A participat la înființarea Teatrului Național, Conservatorului și Operei Române din Cluj (al cărei director a fost). A fost și membru corespondent al Academiei Române, președinte al Conservatorului "Astra" din Brașov, director al Băncii "Albina", sucursala Brașov. Folclorist pasionat, a cules peste 2.000 de melodii populare, în special bănățene și maramureșene.^{[necesită citare]}
  Creația sa dedicată scenei a fost gândită pentru teatrul de amatori, fiind concepută astfel încât să fie accesibilă din punct de vedere tehnic și să pună în evidență un limbaj predominant folcloric. Simplitatea și coloristica bogată a unor lucrări, precum: La șezătoare (1908) și Învierea (1936) i-au atras compozitorului simpatia publicului.^{[judecată de valoare][necesită citare]}
  Utilizarea permanentă a citatelor folclorice, armonizarea tonală clasică, tenacitatea în valorificarea muzicii populare sunt prezente și în muzica simfonică, de cameră și vocală.^{[necesită citare]}
  Între anii 1927 și 1930, Tiberiu Brediceanu a colaborat ca folclorist cu Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor din București, activând intens în domeniul culegerii de folclor (peste 2 000 de melodii) în țară și peste hotare. A fost membru al C.N.R. Brașov și a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia ca delegat al „Societății pentru fond de teatru român” Brașov. A fost membru al Partidului Național-Țărănesc și deputat între 1919 - 1920. 

  Compoziții muzicale[modificare | modificare sursă]

  Muzică de teatru:
  • Poemul muzical etnografic: Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântec (1905)
  • La șezătoare (1908)
  • Învierea -pantomimă în patru tablouri de Lucian Blaga, după balada populară Voichița (1936)
  • Seara mare - scene lirice în trei acte, libretul de Tiberiu Brediceanu (1924)
  Muzică simfonică:
  • Rândunica - vals pentru orchestră de salon (1894)
  • 12 dansuri românești (1905)
  Muzică de cameră:
  • Ardeleana (1894)
  • Viorele - vals pentru pian (1896)
  • Doină și joc pentru flaut și pian (1908)
  • Preludiul și Hora în re bemol major - pentru pian (1915)
  • Jocuri populare românești pentru pian - Caietele I -VIII
  Muzică corală:
  • S-a dus cucul - cor pentru voci egale, pe versuri populare
  Muzică vocală:
  • Colinde culese și întocmite pentru voce și pian sau piano solo (1924)
  • Șase doine și cântece românești - pentru cvartet vocal și pian (1953)
  • Miorița - șase teme ale baladei pentru cvartet vocal și pian (1955)

  Muzicologie și folclor[modificare | modificare sursă]

• Melodii populare românești din Maramureș
• Melodii populare românești din Banat
• Poemul coregrafic
• Doine și cântece românești pe teme poporale
• Muzica și compozitorii români ai Transilvaniei  

  Tiberiu Brediceanu
  Folcloristul Tiberiu Brediceanu
  Date personale
  Născut	2 aprilie 1877 Lugoj, Austro-Ungaria
  Decedat	19 decembrie 1968, (91 de ani) București, Republica Socialistă România
  Părinți	Coriolan Brediceanu, frate cu Caius Brediceanu
  Frați și surori	Caius Brediceanu Cornelia Brediceanu Sempronia Brediceanu[*]
  Copii	Mihai Brediceanu
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	compozitor, folclorist
  Activitate
  Educație	Facultatea de Drept din Cluj
  Alma mater	Gimnaziul din Blaj
  Partid politic	Partidul Național Țărănesc
  Premii	Maestru Emerit al Artei Artist al poporului
  Membru corespondent al Academiei Române

• 1880: Prințul Georg al Bavariei (germană Georg Franz Joseph Luitpold Maria Prinz von Bayern; 2 aprilie 1880 - 31 mai 1943) a fost membru al Casei regale de Wittelsbach și preot catolic. 
  Arhiducesa Gisela a Austriei cu soțul ei Leopold al Bavariei și cei patru copii (de la stânga la dreapta: Elisabeta, Konrad, Georg și Auguste), ca. 1885
  Georg s-a născut la Munchen, Bavaria, ca fiul cel mare al Prințului Leopold al Bavariei și a soției sale, Arhiducesa Gisela a Austriei. Mama sa a fost fiica împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei ("Sisi"). Ziarul New York Times a scris că el a fost nepotul favorit atât al bunicului matern împăratul Franz Joseph cât și al bunicului patern, Prințul Leopold al Bavariei.^[1]
  Georg a intrat în armata bavareză ca locotenent secund (germană: Leutnant) cu o zi înainte să împlinească 17 ani, la 1 aprilie 1897; a fost asignat regimentului de infanterie Leib. La 8 februarie 1903, a fost promovat la rangul de prim locotenent (germană: Oberleutnant) și reasignat regimentului 1 de cavalerie regală "Prințul Karl al Bavariei”. Doi ani mai târziu, la 27 octombrie 1905, a fost promovat "Rittmeister" iar la 26 octombrie 1906 la cel de maior.
  În timp ce era în armată, a devenit campion la box. În decembrie 1911 Georg s-a logodit cu Arhiducesa Isabella de Austria, fiica Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soției lui, Prințesa Isabella de Croy.^[2] Căsătoria a avut loc la 10 februarie 1912, la capela Mariä Vermählung de la Palatul Schönbrunn din Viena; slujba a fost oficiată de cardinalul Franz Nagl.
  Cuplul a plecat în luna de miere la Wales, Paris și Alger,^[3] însă s-au separat până la sfârșitul lunii de miere. Au existat câteva încercări eșuate de reconciliere. La 17 ianuarie 1913, căsătoria a fost anulată de Curtea Supremă Regală a Bavariei; la 5 martie 1913 căsătoria a fost anulată de Sfântul Scaun pe motiv că mariajul nu a fost consumat.^[4]
  Isabella a devenit asistentă medicală în armata austriacă în timpul Primului Război Mondial. În timpul războiului ea s-a îndrăgostit de chirurgul Paul Albrecht (1873–1928) și au avut o logodnă scurtă pânâ când împăratul Franz Joseph al Austriei a interzis căsătoria.^[5] Isabella nu s-a mai căsătorit niciodată și a murit la La Tour-de-Peilz, Elveția la 6 decembrie 1973, la vârsta de 86 de ani. 
  Prințul Georg al Bavariei, 1912.
  În timpul Primului Război Mondial, Georg a luptat atât pe Frontul de Vest (inclusiv în Bătălia de la Arras (1914) și Bătălia de la Ypres (1914)) cât și pe Frontul de Est. A început războiul ca comandant al trupelor mecanizate bavareze și în cele din urmă a servit sub comanda generalului Erich von Falkenhayn în Palestina. A fost decorat cu clasa I și clasa a II-a a Ordinului Crucea de Fier și la 14 decembrie 1917 a ajuns la gradul de colonel (germană: Oberst).
  În conformitate cu dispozițiile constituției elene din 1843, Georg a fost moștenitorul regelui detronat Otto al Greciei. Având în vedere renunțarea de către unchiul său Ludwig la toate drepturile sale la succesiunea greacă și, deoarece constituția Greciei a interzis ca suveranul Greciei să fie conducător al unei alte țări (Ludwig a devenit rege al Bavariei), din punct de vedere tehnic, după decesul tatălui său Leopold, Georg era moștenitorul tronului elen. În 1919 Georg a demisionat din armată și a început să studieze teologia la Innsbruck, Austria. A fost hirotonisit preot catolic la 19 martie 1921 și la scurtă vreme după aceea a primit un doctorat în drept canonic de la Facultatea de Teologie Catolică de la Universitatea din Innsbruck.^[7] Și-a continuat studiile religioase la Roma și în 1925 a absolvit Academia Pontificală Ecleziastică.^[8]
  La 18 noiembrie 1926, Papa Pius al XI-lea l-a numit pe Georg prelat intern cu titlul de Monsenior.^[9] În anii 1930, Georg a fost numit preot la biserica Sf. Petru din Roma. La 12 noiembrie 1941, Papa Pius al XII-lea l-a numit protonotarius apostolicus (unul dintre cele mai înalte ranguri de monsignor).^[10]
  De-a lungul acestui timp în Roma, Georg a locuit la Villa San Francesco. A menținut un contact regulat cu familia sa, inclusiv cu vărul său primar Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei care s-a mutat la Roma în 1939. De asemenea, el a fost în contact permanent cu alte case regale. În 1930 a participat la Roma la nunta prințului de Piemont (mai târziu regele Umberto al II-lea al Italiei) cu Prințesa Marie-José a Belgiei,^[11] iar în 1935 a participat la Roma la nunta Infantelui Jaime al Spaniei.^[12]
  În 1938 el a aranjat transferul rămășițelor regelui Francisc al II-lea al celor Două Sicilii și a soției lui, regina Maria Sofia a Bavariei de la mănăstirea Tegernsee din Bavaria la Chiesa del Santo Spirito din Roma.^[13]
  La 31 mai 1943, Georg a murit la Villa San Francesco. Unele surse spun că era bolnav de ceva timp.^[14] Alte surse spun că a murit pe neașteptate de tuberculoză pe care a contactat-o lucrând la un spital.^[15] A fost înmormântat la Campo Santo Teutonico, cimitirul german situat imediat în afara zidului Vaticanului. 

  Prințul Georg al Bavariei
  Date personale
  Nume la naștere	Georg Franz Joseph Luitpold Maria
  Născut	2 aprilie 1880 München, Bavaria
  Decedat	31 mai 1943 (63 de ani) Roma, Italia
  Înmormântat	Campo Santo Teutonico[*]
  Părinți	Prințul Leopold al Bavariei Arhiducesa Gisela a Austriei
  Frați și surori	Prințul Konrad de Bavaria Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria Prințesa Auguste Maria de Bavaria
  Căsătorit cu	Arhiducesa Isabella de Austria
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Religie	catolicism
  Ocupație	preot catolic[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

• 1888: Vladimir Nabrut, poet rus (d. 1938)
• 1891: Max Ernst, sculptor german (d. 1976)
• 1912: Ion Emil Bruckner, medic român (d. 1980)
• 1914: Sir Alec Guinness, actor de teatru și film britanic (d. 2000)
• 1915: Gică Petrescu (n. 2 aprilie 1915, București, România – d. 18 iunie 2006, București, România) a fost un cântăreț și compozitor român de muzică ușoară și populară. De-a lungul a șapte decenii de activitate și-a construit un repertoriu remarcabil prin bogăție și diversitate. Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, în București. Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, urmase studii superioare la Geneva (Elveția); mama își petrecuse tinerețea la Paris (Franța) și era, după mărturisirea de mai târziu a cântărețului, o bună cunoscătoare a pianului. Locuința familiei Petrescu se afla pe Calea Victoriei, la numărul 190, într-o clădire cu trei etaje.^[1]
  Mama l-a învățat de mic limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii, mai întâi interpretând la pianul din casă „piese scurte, melodioase (...), ritmuri mozartiene”^[2] și apoi, în primii ani de școală, dându-i lecții de pian.^[3] În casă exista un gramofon la care tatăl asculta uneori muzică ușoară.^[4] La vârsta de 15 ani, în 1930, acesta își pierde mama în urma unei boli la stomac. În 1931, elev la Liceul „Gheorghe Șincai” cântă într-un ansamblu școlar, la chitară și vocal. La 15 ani urcă pentru prima dată pe scenă. La o serbare este descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio, unde a cântat cu reputatul pianist și dirijor Iulian Ghindă. În urma unei suferințe discrete, mama sa moare, lăsându-l fără cel mai bun prieten.
  Gică Petrescu face doi ani la Drept, dar părăsește studiile juridice în favoarea muzicii. Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el! - îl sfătuiește tatăl său.
  Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff, unde a cântat cu maestrul Fănică Luca. Atunci avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe.^[5]
  În 1933 este angajat oficial ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette cântând cu Orchestra James Kok. Patronul, dl. Schwartz, îi confecționează două costume elegante pentru zi (alb) și seară (bleumarin). Avea 18 ani și cu mult curaj atacă eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfățații de public și de presă: Cristian Vasile, Titi Botez sau Jean Moscopol.^[5]
  În 1936 tatăl său, Dumitru Petrescu, este imobilizat la pat de paralizie. Gică rămâne unica sursă financiară. Are 21 de ani. Apt de serviciu militar, este recrutat la Regimentul I - Vânători de gardă, de decazarmat. Figurează în programele de Radio.
  În 1937 numele Gică Petrescu se impune tot mai mult. Afișele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunță cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrimi.
  Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master's Voice, producători celebri în epocă. Întâlnirea cu marele muzician Dinu Șerbănescu e decisivă profesional. Descoperă că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani revine la numele Gică Petrescu.^[5]
  În 1934 în România ia ființă Casa de discuri și fabrica Electrecord. Din 1938, Gică Petrescu va colabora decenii la rând, înregistrând cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare și cântece de petrecere. În 1939 este invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări. Se cânta și se dansa pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston. Șlagărele la modă, pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His Master's Voice, Electrecord, erau pe buzele tuturor, pentru textele publicate în broșuri se vindeau o dată cu discul. Gică Petrescu a fost succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.^[5]
  În 1940-1944 cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy. O dată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străulești. Aleargă zilnic între regiment, Radio pentru Ora răniților, concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți.
  Este anunțat uneori cu grad militar „fruntașul Gică Petrescu” alături de Antonescu Trestian, Silly Popescu, Nae Roman, Titi Botez și marele Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic (în clădirea actualului TESS) alături de H. Nicolaide și o pleiadă întreagă de compozitori, textieri și cântăreți. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacole „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (cu aluzii politice) îi sporesc popularitatea în țară. Cântă în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman și alături de pianistul Gaston Ursu. Este angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra” și apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece, care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de azi.^[6]
  În 1946, la barul-gradină „Arizona”, s-a introdus ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară vine ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, dar... l-a entuziasmat și emoționat cu cântecele La margine de București, Suflet candriu de papugiu și Costică, Costică. Menuhin l-a bisat îndelung, așa că acesta i-a cântat de trei ori pe Costică... În același an intră în atenția autorităților, deoarece poliția îl reclama la Ministerul Culturii pentru ca repertoriul său conține cântece occidentale.^[6] În 1953 cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului” de la București, la Teatrul Savoy, are loc „Concertul popoarelor”. Gică Petrescu cântă, cu mare succes piese în câteva limbi străine, multe din repertoriul Yves Montand.
  În 1956-1959 „Concertul popoarelor” trece Nistrul, într-un lung turneu în Uniunea Sovietică, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian etc. Rămâne credincios Teatrului de revista "Constantin Tănase" la sălile Savoy și Victoriei 174, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu.^[6]
  În 1965-1967 acesta are cel mai important turneu - doua luni în Franța la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate în asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediții.^[6] În perioada anilor 1966-1971 înregistrează la Electrecord șlagărele care l-au făcut celebru (ex: Căsuța noastră, Of, of, of măi șprițule, Dă-i cu șprițul pân' la ziuă, Uite-așa aș vrea să mor sau Du-mă acasă măi tramvai. În 1993-1995 apare cartea biografică Viața și cântecele lui Gică Petrescu, scrisă de compozitorul și muzicologul George Sbârcea zis și Claude Romano, având ca bază de documentare caietele și albumele, afișele și fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului.^[7]
  La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Orchestrații noi, înregistrări noi într-un studiou digital. Și-a uimit colaboratorii cu seriozitatea și vitalitatea lui, devenite proverbiale. Neavând nevoie de repetiții, a strâns multe piese dintr-o bucată, preocupat ca vocea să fie bine. CD-urile s-au vândut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare, fiecare.
  În 2003, pe 5 mai primește la Palatul Cotroceni „Steaua României în grad de cavaler”, distincție înmânată de Ion Iliescu, președintele în exercițiu al României. În 2004-2005 apare tot mai rar în public. Bolnav, se auto-izolează într-o singurătate în care admite doar 4-5 prieteni foarte apropiați. Îi lipsesc scena și respirația vie a publicului. Presa de scandal îi pândește ușa și ferestrele apartamentului.
  În 2006, Marius Tucă îi dedică în Jurnalul Național (februarie) o Ediție de colecție, realizată de Dana Andronie. Un admirabil demers jurnalistic de substanță, care conturează, în premieră, viața și cariera celui mai mare cântăreț român din toate timpurile, cu mărturii la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe. Semnează: compozitorii, textierii, cântăreții, realizatorii TV și radio, artiștii de revistă, oameni politici, admiratori, vecini de bloc, oameni simpli din piețe și magazine, melomani de toate vârstele. Alte patru ediții speciale îi vor fi dedicate în anii următori alături de doua CD-uri Best of. A fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soției sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susțină spectacole. Duminică 18 iunie 2006, ora 18:00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” a fost programat și un premiu special („Cântecul e viața mea”), dedicat lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile. ^[10]
  Gică Petrescu a murit în dimineața lui 18 iunie 2006. Corpul său neînsuflețit a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a și fost înmormântat. 

  Gică Petrescu
  Gică Petrescu
  Date personale
  Nume la naștere	Gheorghe Petrescu
  Născut	2 aprilie 1915  București, România
  Decedat	18 iunie 2006 (91 de ani)  București, România
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Părinți	Dumitru Petrescu
  Căsătorit cu	Cezarina Moldoveanu
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreț compozitor
  Activitate
  Gen muzical	muzică ușoară, muzică populară, romanțe
  Instrument(e)	chitară
  Ani de activitate	1933 – 2006
  Case de discuri	Electrecord, Columbia, Odeon
  Premii	Ordinul național „Steaua României”

  * 1927: Ferenc Puskás (n. 2 aprilie 1927,^{[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]} Budapesta, Regatul Ungariei^[11] – d. 17 noiembrie 2006,^{[13][3][6][7][8][10]} Budapesta, Ungaria), pe numele complet Ferenc Puskás Biró, născut Ferenc Purczeld, a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar. Puskás este considerat drept unul dintre cei mai mari fotbaliști ai secolului al XX-lea, fiind recunoscut în 1995 de IFFHS drept cel mai mare golgheter al secolului.^[14][15][16] A condus echipa națională de fotbal a Ungariei la cucerirea medaliei de aur la Jocurile Olimpice din 1952 și la un loc în finala Cupei Mondiale din 1954, pierdută în fața Germaniei cu scorul de 2-3. Puskás a marcat 84 de goluri în 85 de selecții pe Ungaria, evoluând și de 4 ori pentru Spania. A marcat 512 goluri în 528 de meciuri jucate în cariera sa. În octombrie 2009, FIFA a anunțat introducerea premiului Premiul Puskás, acordat fotbalistului care a marcat „cel mai frumos gol” din ultimul sezon.
• 1928: Serge Gainsbourg, cântăreț francez (d. 1991)
• 1931: Alexandru Balaban, inginer chimist, vicepreședintele Academiei Române din 11 aprilie 1995
• 1933: Titu-Marius Băjenescu (n. 2 aprilie 1933, Câmpina, Prahova), este un inginer electronist român^[1] naturalizat în Elveția, Doctor Honoris Causa al Academiei Tehnice Militare din București și al Universității Tehnice a Republicii Moldova (Chișinău). Este specializat în fiabilitatea sistemelor electronice complexe și a componentelor micro- și nano-electronice. Este Laureat al premiului "Tudor Tănăsescu" al Academiei Române. Tatăl, Ioan T. Băjenescu (n. 17.09.1899, Redea, județul Romanați ― d. 17.11.1987, Craiova, județul Dolj), a fost colonel de transmisiuni în armata regală, comandantul Regimentului de Transmisiuni de la Cluj. A emis mai întâi cu indicativul CV5BI, apoi YR5BI. În martie 1926, împreună cu dr. Alexandru Savopol a întemeiat primul radioclub din România, la Craiova^[2]. Împreună au construit prima stație de emisie-recepție pe unde scurte din România și au realizat (1926) prima emisiune de radioamatori pe unde scurte din România. Tot împreună cu dr. Alexandru Savopol, la 26 septembrie 1926, sublocotenentul Ioan T. Băjenescu a realizat prima emisiune de radiodifuziune din România, destinată publicului larg; emisiunea a fost auzită în toată Oltenia și au apărut numeroase ecouri în presa din mai toate orașele Olteniei.^{[3][4][5][6][7][8][9]}
  Mama, Lelia Constanța (d. 1980), născută Petrescu, a fost prima femeie radioamator din România, folosind indicativul soțului YL CV5BI. Stăpânind bine franceza și germana, a reușit să stabilească zeci de mii de legături radiofonice în fonie, pe toate meridianele. Din păcate, din QSL-urile adunate de-a lungul anilor ca dovadă a acestor legături radiofonice, n-a mai rămas aproape nimic, întrucât, imediat după instaurarea regimului comunist, mai toate au fost arse, ele constituind dovada ”legăturilor cu dușmanii din exterior ai țării”.
  

  Prof. DHC Titu-Marius Băjenescu și soția sa, Andrea (nepoata acad. Petru Bogdan), la Chișinău, la decernarea titlului (2010)
  Soția, Andrea, născută Bogdan, nepoata prof. dr. academician Petru Bogdan de la Universitatea din Iași, fondatorul chimiei fizice în România, este inginer electronist. A construit primul cabinet de fonetică de la Universitatea din București. După emigrarea în Elveția, a lucrat timp de patru ani ca inginer proiectant la Brown Boveri, în departamentul de automatică. A absolvit în 1951 Colegiul „Nicolae Bălcescu” din Craiova. În paralel cu liceul, urmează cursurile Conservatorului ”Cornetti” din Craiova, clasele de vioară, compoziție, contrapunct și dirijat, având ca profesori, între alții, pe Traian Elian, Constantin Becarian, Mihail Bârcă și Ioan Alexandrescu.
  S-a înscris la Institutul Politehnic București, urmând cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații, nou create, secția de Radiocomunicații^[10]. Astfel, a făcut parte din prima promoție de ingineri electroniști (1951-1956). Cu puțin înainte de terminarea facultății, în paralel cu proiectul de diplomă, a proiectat și realizat acustica noii săli de concerte a filarmonicii ”Oltenia” din Craiova^[11]; după inaugurarea sălii, ziarele de epocă – locale și centrale – scriau că acustica sălii de concerte era ”una din cele mai reușite din sud-estul Europei”. Deși ar fi dorit să devină inginer de sunet la Societatea Română de Radiodifuziune, barierele politice specifice acelei perioade nu i-au permis să-și realizeze visul. După absolvirea facultății, este repartizat cercetător la Institutul de Cercetări de Transmisiuni al Armatei (1956-1960). Ulterior devine cercetător la Institutul de Energetică al Academiei Române (1960-1968) unde, sub conducerea eminentului savant Vasile-Mihai Popov, membru corespondent al Academiei Române, a construit cele mai mari mașini de calcul analogic din România - MECAN I și MECAN II. A fost apoi șeful Secției Cibernetică de la Institutul pentru studierea conjuncturii economice internaționale de pe lângă Ministerul Comerțului Exterior (azi, Institutul de Economie Mondială) (1968-1969); Șeful laboratorului de electronică de la Institutul de Cercetări pentru Protecția Muncii (1969).
  În 1969, în urma unei comunicări prezentate la un congres de specialitate din Germania Federală, a primit oferte de angajare din partea unor cunoscute firme occidentale (Hewlett-Packard, IBM, Deutsches Elektronen-Synchrotron, Brown Boveri, Tele Danmark ș.a.). Guvernul român a ales oferta firmei elvețiene Brown Boveri întrucât România tocmai cumpărase de la aceasta licența pentru fabricarea locomotivelor Diesel electrice.
  Urmează o perioadă în care ocupă diverse funcții în mari firme occidentale:
  • 1969-1974 - inginer principal în departamentul cercetare-dezvoltare telecomunicații de la Brown Boveri & Co., Baden, Elveția;
  • 1974-1980 - inginer șef pentru problemele de fiabilitate al celei mai mari firme elvețiene de telecomunicații din acea vreme, HASLER AG, Berna;
  • 1980-1985 - șeful departamentului de telecomunicații al unei mari bănci elvețiene, cu sediul la Lausanne;
  • inginer șef al unei filiale elvețiene (Messtechnik und Optoelektronik MTC) a gigantului german MBB (Messerschmitt, [[:en:Bölkow, Blohm - München)
  • 1985-1987 - consilier pentru problemele de electronică al dr. Bölkow, la sediul firmei, în Ottobrunn;
  • 1987-1990 - șef al departamentului de cercetări al companiei elvețiene Telecolumbus;
  • 1990-1994 - consilier pentru problemele de telecomunicații, regulatory aspects și probleme financiare al președintelui Jacques Attali, fondator al Băncii Europeane de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), Londra; aici a conceput proiectul overlay digital network pentru telecomunicațiile României și a semnat ca project manager – în numele BERD – pentru acordarea unui prim credit României, în valoare de 250 milioane USD, dintr-un total de 750 milioane USD. De asemenea, a acționat activ pentru dezvoltarea cercetărilor românești în domeniul fiabilității^[12][13];
  • Din 1981 a fost expert și consultant internațional pentru probleme de management, telematică, telecomunicații, fiabilitate și calitate în electronică, micro- și nano-electronică.
  • [1], accesat pe 30 octombrie 2018
  Încă din 1974 a fost chargé de cours, apoi profesor sau profesor invitat la universitățile din Berna, Zürich, Düsseldorf, Viena, München, Lausanne, Essen, Cluj-Napoca, București, Brașov, Iași. 

  Titu-Marius Băjenescu
  Prof. DHC Titu-Marius Băjenescu octombrie 2017
  Date personale
  Născut	2 aprilie 1933 Câmpina, Prahova
  Căsătorit cu	ing. Andrea Bogdan
  Copii	Christine-Susanne Durand
  Naționalitate	România
  Ocupație	inventator
  Activitate
  Rezidență	Elveția
  Domeniu	inginerie electronică

• 1937: Ștefan Iacobescu (n. 2 aprilie 1937, București, d. 22 mai 2001, București) a fost un grafician și gravor român al secolului al XX-lea^[1][2], membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. În timpul vieții a deschis puține expoziții personale, dar a participat la concursuri și manifestări internaționale în domeniul artelor grafice. A fost o prezență discretă, dar remarcabilă în zona gravurii românești^[3], fiind caracterizat de o profundă modestie. S-a numărat printre cei care au sprijinit existența Atelierului de Gravură, locul care a stimulat importante realizări în perioada anilor ’70 în domeniul gravurii. Printre temele sale predilecte, se regăsesc: istoria, tradițiile și obiceiurile populare românești (vezi „Călușari” și „Ursite”, secțiunea „Litografii color”), scenele cotidiene, artistul realizând un întreg grupaj cu subiectul „ferestre”. A folosit foarte mult procedeul gravării cu acizi a plăcilor litografice, pe care le-a folosit pentru a imprima, cu ajutorul preselor, pe suport de carton, litografii alb negru sau color. Astfel, au rezultat serii de litografii, fiecare serie fiind bazată pe o singură imagine, fără ca o lucrare să coincidă total cu o alta din aceeași serie. Iacobescu a preferat, pentru forma expozițională (tablou), înrămarea litografiilor prin procedeul passepartout, așa cum se poate vedea în reproducerea „Fereastra” - Studiu (secțiunea „Litografii color”). A predat în învățământul mediu, ca profesor de desen. După trecerea sa în neființă, la 22 mai 2001, este înmormântat la Cimitirul Reînvierea din București.
  În perioada 5 decembrie-21 decembrie 2001, are loc, la Galeriile Ateneele Cărții (GalAteCa), din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare din București, un vernisaj al expoziției organizate de Atelierul de gravură al Uniunii Artiștilor Plastici - "Podul", coordonat de Marina Nicolaev, cuprinzând gravuri realizate de artiștii care lucrează în atelierul din strada Speranței nr. 15 și care intenționează să doneze o parte din lucrării bibliotecii. Ștefan Iacobescu, chiar dacă pierdut de timpuriu, cu puțin timp înainte, s-a regăsit printre alte figuri, ca: Mihaela Apostol, Dan Erceanu, Ștefan Câlția, Marcel Chirnoagă, Magda Isacescu, Ibrahima Keita, Romeo Liberis, Rodica Lomnasan, Ileana Micodin, Elvira Micos, Mircea Nechita, Marina Nicolaev, Ioana Panaitescu, Dodi Teodorescu Romanati, Mihaela Todoran, Cristian Tarba sau Clarette Wachtel^[12][13]. De asemenea, în lunile septembrie-octombrie 2002, are loc, din nou, o expoziție colectivă de grafică, „G7”, la Galeria HAG, cuprinzând lucrări realizate de 7 artiști: Rodica Lomnasan, Carmen Paraschivescu, Ileana Micodin, Popa Ala Jalea, Ion Atanasiu, Mircea Nechita și Ștefan Iacobescu^[14], iar în lunile noiembrie-decembrie 2003, are loc o expoziție personală de grafică, la Galeria Sabina & Jean Negulescu^[15].
  I se face un catalog și o expoziție retrospectivă, post mortem, în 2003, cu gravură alb negru și color, prin grija artistului plastic Ibrahima Keita. 

  Lucrări în muzee și colecții[modificare | modificare sursă]

  Este prezent cu lucrări în muzee: Muzeul Național de Artă al României (București), Muzeul de Artă Vizuală (Galați) și Muzeul de Artă (Tulcea) și în colecții particulare din Belgia, Canada, China, Danemarca, Grecia, Italia, Suedia, Marea Britanie, Olanda, Spania, Franța, Elveția, Japonia, SUA, Germania, India sau Malaesia.^[2] Celebrul „golan” de la manifestările din martie-iunie 1990, din Piața Universității, Marian Munteanu, afirmă, într-un interviu, că deține o serie de tablouri cu teme istorice, semnate de artistul Ștefan Iacobescu, menționând că: „[Iacobescu] a fost fratele unei bune prietene de-a mamei mele. Îmi plac tablourile, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna istoria^[17].”

  Expoziții personale^[4][modificare | modificare sursă]

  • 1973 - Galeria Apollo, București
  • 1975 - Galeria Amfora, București
  • 1979 - Kunst Hausle, Singen, Germania
  • 1981 - Galeria Simeza, București
  • 1997 - Galeria Simeza, București
  • 1999 - Muzeul Literaturii Române, București

  Expoziții de artă contemporană românească^[4][modificare | modificare sursă]

  • 1971 - Praga, Budapesta
  • 1973 - Berlin
  • 1974 - Havana, Berlin, Herida, Baleare
  • 1975 - Sevilia, Girondo, Toledo, Lisabona
  • 1976 - Stockholm, Saragosa, Navara
  • 1977 - Rostock, Rotterdam, Dortmund, Budapesta
  • 1978 - Bruxelles
  • 1979 - București, Banscá Bistrica
  • 1980 - țările africane: Angola, Zambia, Tanzania, Guineea, Congo, Mozambic
  • 1984 - Praga, Bratislava, Lyagby, Haga
  • 1989 - Buenos Aires, Moscova, Rostock, Columbia, Bologna
  • 1990 - Paris
  • 1991 - Beratz Hausen
  • 1992 - Paris, Wingfield, Honolulu
  • 1993 - Strasbourg
  • 1994 - Canet de Mar, Seul
  • 1995 - Girona, Taide, Canet de Mar, Bages
  • 1996, 1997, 1998, 1999 - Chișinău
  • 2000 - Seul

  Expoziții internaționale de desen și gravură^[4][modificare | modificare sursă]

  • Concursul Internațional de desen Joan Miró, Barcelona - 1973, 1974, 1975, 1979, 1980, 1985
  • Bienala Intenațională Sportul în artele plastice, Madrid - 1973, Toledo - 1975
  • Intergraf Berlin - 1976, 1982, 1984
  • Bienala Europeană de gravură, Mulhouse - 1976, 1984
  • Bienala Internațională de gravură, Epinal - 1977, 1983
  • Quadrienala Internațională de Grafică format mic, Banská Bystrica - 1977, 1981, 1989
  • Trienala Artelor Contemporane, New Delhi - 1982
  • Expoziția Internațională „Premiul pentru Artă Landes Bank", Stuttgart - 1981
  • Bienala Internațională de gravură, Varna - 1985, 1989, 1991, 1993
  • Expoziția Internațională de miniatură Bell Gallery, Toronto - 1988, 1989, 1990, 1991, 1992
  • Expoziția Internațională de stampă, format mic, Cadaques, Barcelona - 1989, 1990, 1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1997, 2000
  • Bienala Internațională de umor, Gabrovo - 1989
  • Expoziția Internațională de stampă format mic - Galeria Juniper, Centrul de Artă Napa, California - 1991, 1992, 1993
  • Expoziția Erotica - Galeriile Arkad, Budapesta
  • Trienala Internațională de artă grafică, Bittola - 1997
  • Trienala Internațională de stampă format mic, Tokio - 1995, 1998
  • Concursul Internațional de gravură „Felicien Rops", Namur - 1998
  • A III-a Expoziție Internațională de Stampă Contemporană, Malaezia, Kuala Lumpur - 1999
  • Prima Bienală Internațională de stampă, Qingdao, China - 2000

  Premii și distincții^[3][4][modificare | modificare sursă]

  • 1981 - Premiul pentru conținut acordat de Landes Bank, Stuttgart
  • 1993 - Premiul II pentru litografie la concursul „In Memoriam Constantin Găvenea", Tulcea
  • 1996 - Premiul I la concursul „Ex Libris Nicolae Densușianu", București
  • 1996 - Premiul III pentru litografie la concursul „In Memoriam Constantin Găvenea", Tulcea
  • 2000 - Mențiune III la concursul „Ex Libris Mihai Eminescu", Bacău
  • 2000 - Premiul II (2,5 milioane lei) la „Premiile Salonului de Artă, titulatura Semnele anului 2000", Secțiunea Semn de apă (coordonată de criticul Adrian Silvan Ionescu), București, decernat în cadrul galeriei de artă „Apollo", în data de 10 noiembrie 2000, alături de Liviu Rusu și Ștefania Grimalschi^[18]

  Expoziții post-mortem^[4][modificare | modificare sursă]

  • 2001 - Expoziția Internațională de stampă format mic, Cadaques, Barcelona
  • 2001 - Expoziția de gravură „Podul" - la Atelierul de gravură U.A.P., București
  • 2001 - Salonul de Artă „Milenium", secțiunea „Mediu", București
  • 2001 - Salonul Național de Artă „Romexpo", București
  • 2001 - Expoziția de gravură „Podul" la Galeriile Ateneele Cărții „GalAteCa" (Biblioteca Centrală Universitară), București
  • 2002 - Expoziția omagială de grafică și pictură, Palatul Șuțu, București
  • 2002 - Expoziția de gravură „Podul" - la Atelierul de gravură U.A.P., București
  • 2003 - Expoziția retrospectivă „Ștefan Iacobescu”  
  • 

    „Aluviuni” (format foarte mare) (69,7 x 99,6 cm)
   
  • 

    „Fereastra” - Studiu (1978) (50,8 x 61 cm) (înrămare prin procedeu passepartout)
   
  • 

    „Căluşari” (format mare)
   
  • 

    „Semn” (format mare)
   
  • 

    „Ursite” (format mare)
   
  • 

    „Plajă cu vânt” (format mare)
   
  • 

    „Ferestre”
   
  • 

    [Fără titlu] (Sf. Gheorghe?) (format mic)
   
  • 

    „Spleen marin”
   
  • 

    „Înger mecanic”
   
  • 

    „Narcis”
• 1942: Gabriela Adameșteanu (n. 2 aprilie 1942, Târgu Ocna, județul Bacău) este o scriitoare, jurnalistă și traducătoare română. A fost redactor-șef al revistei de analiză politică 22 și este în prezent redactor șef al suplimentului "Bucureștiul cultural" și membru al Grupului pentru dialog social. Gabriela Adameșteanu este fiica lui Mircea Adameșteanu, profesor de istorie și a Elenei. A urmat cursurile liceale la Pitești (1956-1960) și ale Facultății de Limbă și Literatură Română a Universității din București (1960-1965). A fost redactor la editura Enciclopedică, devenită ulterior Științifică și Enciclopedică și apoi la editura Cartea Românească. După Revoluția din 1989, a fost redactor-șef la revista 22. S-a implicat în zona jurnalismului cultural și politic.
  În urma verificărilor efectuate de CNSAS în arhive, instituția a constatat că, în ciuda faptului că Adameșteanu figura drept sursă a UM 0544 (fosta Direcție de Informații Externe), nu s-au putut găsi documente cu informații transmise, astfel că în ultima ședință din anul 2009 al instituției s-a stabilit că scriitoarei „nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al Securității”. 

  Volume de nuvele[modificare | modificare sursă]

  • Dăruiește-ți o zi de vacanță (1979)
  • Vară-primăvară (1989)

  Romane[modificare | modificare sursă]

  • Drumul egal al fiecărei zile (1975), ediția a cincea (2008)
  • Dimineață pierdută (1983), ediția a patra (2003)
  • Întâlnirea (2003), ediția a doua (2007)
  • Provizorat (2010)
  • Fontana di Trevi (2018)

  Eseuri[modificare | modificare sursă]

  • Obsesia politicii (interviuri, 1995)
  • Cele două Românii (publicistică, 2000)

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Guy de Maupassant, Pierre și Jean (1978)
  • Hector Bianciotti, Fără îndurarea lui Christos, 2001.

  Volume publicate în alte limbi[modificare | modificare sursă]

  Dimineață pierdută:
  • Une matinée perdue, Gallimard, Franța, 2005
  • Kaotatud hommik, Eesti Raamat, Estonia, 1991
  • Boker avud, Nimrod Books, Israel 2007
  • Balkani, Bulgaria, 2007
  • Az elveszett délelőtt, Európa Kiadó, Ungaria, 2010
  • Stracony poranek, Wydawnictwo W.A.B, Polonia, 2012^[3]
  • Verlorener Morgen, Die Andere Bibliothek, Germania, 2018 (trad. Eva Ruth Wemme)^[4]
  Întâlnirea:
  • Пресрещане, Panorama, Bulgaria, 2005
  • Palamart, Ungaria, 2007
  • Begegnung, Wieser, Germania, 2018 (trad. Georg Aescht)^[5]
  Dăruiește-ți o zi de vacanță:
  • Подари себе день каникулы, Raduga, 1989
  Drumul egal al fiecărei zile:
  • Balkani, Bulgaria, 2007
  • Gallimard, Franța, 2009
  • Der gleiche Weg an jedem Tag, Schoeffler, Germania, 2013 (trad. Georg Aescht)^[6]
  Provizorat:
  • Futó viszony, Európa Kiadó, Ungaria, 2013

  Volume colective[modificare | modificare sursă]

  • Cartea cu bunici, coord. de Marius Chivu - Gabriela Adameșteanu, Radu Afrim, Iulia Alexa, Adriana Babeți, Anamaria Beligan, Adriana Bittel, Ana Blandiana, T. O. Bobe, Lidia Bodea, Emil Brumaru, Alin Buzărin, Alexandru Călinescu, Matei Călinescu, Daniela Chirion, Livius Ciocârlie, Adrian Cioroianu, Alexandru Cizek, Andrei Codrescu, Denisa Comănescu, Radu Cosașu, Dana Deac, Florin Dumitrescu, B. Elvin, Cătălin Dorian Florescu, Filip Florian, Matei Florian, Șerban Foarță, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneț, Cristian Geambașu, Dragoș Ghițulete, Cristian Ghinea, Bogdan Ghiu, Stela Giurgeanu, Adela Greceanu, Bogdan Iancu, Nora Iuga, Doina Jela, Alexandra Jivan, Ioan Lăcustă, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Anca Manolescu, Angela Marinescu, Virgil Mihaiu, Mircea Mihăieș, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Vintilă Mihăilescu, Ruxandra Mihăilă, Lucian Mîndruță, Adriana Mocca, Cristina Modreanu, Ioan T. Morar, Ioana Morpurgo, Radu Naum, Ioana Nicolaie, Tudor Octavian, Andrei Oișteanu, Radu Paraschivescu, Horia-Roman Patapievici, Dora Pavel, Irina Petraș, Cipriana Petre, Răzvan Petrescu, Marta Petreu, Andrei Pleșu, Ioan Es. Pop, Adina Popescu, Simona Popescu, Radu Pavel Gheo, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Ana Maria Sandu, Mircea-Horia Simionescu, Sorin Stoica, Alex Leo Șerban, Robert Șerban, Tia Șerbănescu, Cătălin Ștefănescu, Pavel Șușară, Iulian Tănase, Antoaneta Tănăsescu, Cristian Teodorescu, Lucian Dan Teodorovici, Călin Torsan, Traian Ungureanu, Constanța Vintilă-Ghițulescu, Ciprian Voicilă, Sever Voinescu; Ed. Humanitas, 2007;  

    Gabriela Adameșteanu
    Gabriela Adameșteanu, Târgul de Carte de la Göteborg 2013.
    Date personale
    Născută	2 aprilie 1942 (77 de ani), Târgu Ocna
    Părinți	Mircea Adameșteanu[*]
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	romancieră, jurnalistă, eseistă
    Limbi	limba franceză limba română[1]
    Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
    Activitatea literară
    Operă de debut	Drumul egal al fiecărei zile

    * 1942: Cornel Pavlovici (n. 2 aprilie 1942 - d. 8 ianuarie 2013) a fost un fotbalist român. A fost golgeterul în sezonul Diviziei A 1963-1964,^[1] marcând același număr de goluri ca și Constantin Frățilă, 19.
    * 1954: Vasile Bleotu (n. 2 aprilie 1954) este un fost deputat român în legislaturile 2000-2004, 2004-2008, 2008-2012 și 2012-2016, ales în județul Vâlcea pe listele partidului PSD. Vasile Bleotu a demisionat din Parlament pe data de 11 martie 2014. În legislatura 2000-2004, Vasile Bleotu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Coreea, Republica Belarus și Georgia. Vasile Bleotu a fost validat în legislatura 2004-2008 pe data de 19 decembrie 2007, când a înlocuit pe deputata Rovana Plumb. În legislatura 2008-2012, Vasile Bleotu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Costa Rica și Republica Coreea iar în legislatura 2012-2016 a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Spaniei și Republica Lituania.
  • 1964: Ghenadie Postolachi (n. 2 aprilie 1964, Telenești, RSSM), cunoscut și ca Ghenadie Postolache, este un poet, prozator și scenarist moldovean. Autorul ideii și coscenaristul filmului de animație rusesc Cneazul Vladimir^[1]. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România. 

    Cărți de poezie[modificare | modificare sursă]

    • „Nike”, editura „Literatura Artistică”, Chișinău (1989)
    • „Isaia”, editura „Axul Z”, Chișinău (1992)
    • „Rafail”, editura „Universul”, Chișinău, (1995)

    Cărți de proză[modificare | modificare sursă]

    • „Sezonul cerșetorilor”^[2], nuvele, editura „Cartier”, Chișinău (1998)
    • „Rondul”^[3], roman, editura „Cartier”, Chișinău (2000)
    • „Cavaleri și paharnici”^[4], roman, editura „Dacia”, Cluj (2003)
    • „Coffee-house”^[5], nuvele, editura „Periscop”, Chișinău (2006)
    • „Șapte mii”^[6], roman, editura „Periscop”, Chișinău (2007)
    • „Foc grecesc”, roman, editura „Grafema Libris”, Chișinău (2009)
    • „Ore particulare de fotosinteză”^[7], roman, editura „Professional Service”, Chișinău (2012)
    • „Elegia unui picaj^[8], roman, editura „Prag-3”, Chișinău (2013)
    • „Lupul de foc și prințesa sciților”^[9], poveste-epos, Chișinău (2014)
    • „Pastorala”, roman, editura „Elan Poligraf”, Chișinău (2017)

    Premii literare[modificare | modificare sursă]

    • Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru cartea „Sezonul cerșetorilor” (1998)
    • Premiul Salonului Internațional de Carte Chișinău pentru romanul „Rondul” (2000)
    • Premiul Bibliotecii Publice Municipale „B. P. Hașdeu” din Chișinău pentru cartea „Coffee-house”, declarată „Cartea anului” (2007)
    • Premiul Filialei Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul „Șapte mii” (2008)
    • Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru romanul „Șapte mii” (2008)
    • Premiul Cotidianului național „Timpul” pentru romanul „Foc grecesc”, declarat „Romanul anului” (2010)^[10]
    • Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru romanul „Elegia unui picaj” (2014)
    • Premiul „Constantin Stere” în domeniul literaturii, acordat de Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova, pentru romanul „Pastorala” (2020)^[11]
    
    

    Scenarii de film[modificare | modificare sursă]

    • „Князь Владимир” (Cneazul Vladimir), coautor de scenariu pentru film de animație de lung metraj, studioul „Солнечный дом”, Moscova (2005)
    • „Petru Rareș”, documentar istoric, „Moldova-Film” (2006)
    • „Alexandru cel Bun și cel Nou”, documentar istoric, „Moldova-Film” (2006)
    • „11:30”, scurtmetraj de ficțiune, „Academia de Muzică Teatru și Arte Plastice” (2013)
    • „Canon”, scurtmetraj de ficțiune, „Moldova-Film” (2016)  

      Ghenadie Postolachi
      Date personale
      Născut	2 aprilie 1964 (55 de ani) Telenești, Raionul Telenești, RSSM
      Naționalitate	Moldovean
      Cetățenie	Republica Moldova
      Religie	Creștin ortodox
      Ocupație	Poet, prozator, scenarist
      Limbi	limba română
      Studii	Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de jurnalism
      Activitatea literară
      Activ ca scriitor	1989 - prezent

• 1968: Manuela Hărăbor (n. 2 aprilie 1968, București) este o actriță română. A absolvit în 1991 Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din București. A debutat la vârsta de 4 ani, în filmul Veronica (1972). Manuela Hărăbor a devenit cunoscută în rolul Siminei, din filmul Pădureanca (1987).
  Ea s-a căsătorit de trei ori și are un copil. Filmografie: 
• Veronica (1972)
• Veronica se întoarce (1973)
• Ma-ma (1976)
• Gustul și culoarea fericirii (1978)
• Trenul de aur (1986)
• Pădureanca (1987) - Simina
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Martori dispăruți (1988) - Roxana
• Secretul armei secrete (1988) - Frumoasa
• Lacrima cerului (1989) - Roxana
• Legenda carpatină (1989)
• Mircea (1989)
• Rochia albă de dantelă (1989)
• Coroana de foc (1990)
• Crucea de piatră (1993) - Ilonka Sabo
• Doi haiduci și o crâșmăriță (1993) - Stana
• Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight (1994) - Kidnapped Girl
• Ochii care nu se văd (1994) - Ica
• Meurtres par procuration (1995) - Daniela
• Camera ascunsă (2004) - Andreea
• Magnatul (2004)
• Cu un pas înainte (Serial, 2007) - Aurora Tomozei
• Fetele marinarului (Serial, 2009) - Virginia Trifan  

  Manuela Hărăbor
  Date personale
  Născută	2 aprilie 1968 (51 de ani) București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

  * 1970: Antoneta Ioniță (n. 2 aprilie 1970, Brăila, România) este un deputat român, ales în 2016.
  * 1973: Monica Dinescu-Iagăr (n. 2 aprilie 1973 la Sighetu Marmației) este o atletă română care s-a remarcat prin performanțe deosebite la săritura în înălțime, unde a obținut rezultatul maxim de 2,02 metri.
• 1975: Florin Cristian Pârvu (n. 2 aprilie 1975, Ploiești, România) este un fost fotbalist român care face parte în prezent din stafful celor de la Conpet Ploiești. Ca fotbalist, a evoluat la Petrolul Ploiești, Dinamo, FC Brașov, U Craiova, AEL Limassol, CS Otopeni, Chimia Brazi și la CS Turnu Severin. Are și două apariții pentru echipa națională de fotbal a României în perioada 2000-2002.
• 1976: Raluca Turcan, politician român
• 1977: Robert Ionel Niță (n. 2 aprilie 1977 în București) este un fotbalist român, cunoscut pentru activitatea la echipele Foresta Suceava și Rapid București. În sezonul de Divizia A 2000-2001 a fost al treilea golgheter al competiției, cu 14 goluri (9 marcate pentru Foresta Suceava dintre care 2 marcate în poarta echipei Dinamo București în 2000 ^[4]). A fost moderatorul emisiunii Sunt bun, dar nu mă vede nimeni! de pe Sport Klub.
• 1980: Simona Bucura-Oprescu (n. 2 aprilie 1980) este un deputat român, ales în legislaturile 2012-2016 și 2016-2020, din partea Partidului Social Democrat.
• 1980: Péter Somfai (n. 2 aprilie 1980) este un scrimer ungur specializat pe spadă, vicecampion mondial pe echipe în 2009 și 2010, și campion european pe echipe în aceiași ani.
• 1984: Loredana Dinu (nume de fată Loredana Iordăchioiu, n. 2 aprilie 1984, Craiova) este o scrimeră română specializată pe spadă. Este campioană olimpică la Jocurile olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro, dublă campioană mondială (2010 și 2011) și cvadruplă campioană europeană (2006, 2008, 2011 și 2015), tot pe echipe.
• 1997: Boglárka Dallos-Nyers (n. 2 martie 1997) mai bine cunoscută după numele ei de scenă, Bogi, este o cântăreață maghiară bine cunoscută pentru participarea la A dal. Bogi a devenit cunoscută publicului larg prin încercările de participare la Concursul Muzical Eurovision. Ea va reprezenta Ungaria la OGAE Second Chance Contest 2014. Pe 10 ianuarie 2013 a anunțat că se înscrie în „A dal 2013” (Selecția Națională Eurovision Ungaria) cu o piesă R&B în limba maghiară numită „Tükörkép” („Reflecție”) însă nu a trecut de semifinale. Pe 11 decembrie 2013 a anunțat că se înscrie din nou în concurs cu o piesă indie pop în limba engleză numită „We All”. Bogi a trecut cu succes de pre-semifinală, semifinală ajungând în finala concursului, unde a obținut locul 2. Piesa „We All” a urcat pe primele locuri în topurile radiourilor maghiare. Deși Ungaria nu este membră OGAE, Bogi a fost selectată de grupul OGAE ca fi concurentul „Rest of the World” la Concursul A Doua Șansă 2014. Bogi a câștigat locul al 15-lea. Pe data de 8 decembrie 2014 a anunțat că se înscrie din nou în concurs cu o piesă Soul numită "World of Violence".^[5] Ea a trecut cu succes de prima pre-semifinală, însă în a doua semifinală a fost eliminată. 

Jump to navigationJump to search

Bogi
Date personale
Nume la naștere	Dallos-Nyers Boglárka
Născută	2 aprilie 1997 (22 de ani)  Győr,Ungaria Győr, Ungaria
Cetățenie	Ungaria
Etnie	Maghiară
Ocupație	Cântăreață,Compozitoare
Activitate
Gen muzical	Indie, Pop, R&B
Instrument(e)	voce
Ani de activitate	2011-prezent
Case de discuri	Magneoton

VA URMA