MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 2 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

* 1118: Balduin I al Ierusalimului, anterior Balduin de Boulogne (n. 1 ianuarie 1058, Lotharingia Inferioară – d. 2 aprilie 1118,^[2][3] Arish[*], Egipt) a fost primul rege al Ierusalimului care a domnit între 1100–1118, frate al lui Godefroy de Bouillon, care a fost primul suveran al Regatului (1099–1100), însǎ nu a purtat titlul de „Rege” (a folosit titlul de „Apărător al Țării Sfinte”). Balduin de Boulogne alǎturi de fratele său Godefroy de la început au luat parte la prima Cruciadă. Cu toate acestea, se consideră că dorința principalǎ, ca urmare a acțiunilor sale, a fost nu eliberarea Sfântului Mormânt, ci mai degrabă cucerirea unor teritorii în Orient și obținerea titlului de feudal.

Separându-se de armata principalǎ a cruciaților la porțile Ciliciei, unitǎțile lui Balduin s-au îndreptat spre Tarsos, sperând să-l ia cu asalt, însǎ au găsit orașul deja ocupat de alte trupe cruciate, ale lui Tancred de Taranto. Mai târziu, după plecarea lui Tancred, Tarsos s-a predat lui Balduin. După primul succes în Cilicia, Balduin a plecat spre Eufrat, „primind o invitație de la armeni, cucerește aici orașele Tel-Bașir și Ravendan și smerește toatǎ țara”.

Balduin s-a declarat senior de Tarsos, lǎsându-și acolo un paroh și și-a continuat drumul spre sud. Atunci când trupele lui Balduin au trecut pe lângǎ cetatea Mamistra, care a fost ocupatǎ anterior de soldații lui Tancred, au fost atacate de arcași – Tancred se revanșa pentru pierderea Tarsosului. Proteste în rândurile cruciaților lui Balduin și Tancred au oprit lupta, însǎ ei vor rămâne dușmani pentru totdeauna.

Reuniți cu armata principalǎ la Maraș, Balduin pentru scurt timp a rămas acolo și douǎ zile mai târziu împreunǎ cu armata sa s-a îndreptat spre orașul Edessa. Astfel, Balduin, care mai târziu va deveni rege al Ierusalimului, nu a luat nici o parte la eliberarea Țǎrii Sfinte. Avînd sub mânǎ 200 de cavaleri și aproximativ același număr de soldați, Balduin se îndrepta spre Edessa. Populația creștină localǎ, întîmpina cu entuziasm eliberatorii, provocînd rǎscoale și expulzând garnizoanele musulmane din cetăți.

După ce a aflat de apropierea cruciaților, conducătorul Edessei, prințul armean Thoros i-a cerut ajutor lui Balduin împotriva musulmanilor, care amenințau orașul. Balduin a răspuns rapid apelului și cu un mic contingent (80 cavaleri), a descǎlecat în Edessa, unde a fost primit cu mare entuziasm.

Thoros i-a propus lui Balduin sǎ devinǎ mercenar în slujba lui, însǎ baronul european a cerut în schimb, recunoașterea lui drept moștenitor legitim a lui Thoros și jumătate din veniturile orașului. Thoros a fost obligat să cedeze și l-a adoptat pe Balduin. Abil intrigând, Balduin a fost în măsură să întoarcǎ împotriva tatălui sǎu adoptiv populația orǎșeneascǎ, în final o parte semnificativă din orǎșeni au început să ceară ca cruciatul sǎ conducǎ de sine stǎtǎtor.

Suferind o înfrângere din partea musulmanilor, Balduin s-a reîntors în orașul, aici împreună cu un comandant armean inițiazǎ un complot împotriva lui Thoros. Cu sprijinul populației locale, conspiratorii l-au răsturnat și ucis pe Thoros, după care Balduin devine conducător deplin de Edessa, înființând astfel Comitatul de Edessa. După moartea fratelui său Godefroy în 1100, Balduin l-a succedat la tron, în ciuda opoziției Patriarhului Ierusalimului și unor cruciați. Balduin I a fost încoronat în Biserica Nașterii Domnului din Betleem. Participînd mai tot timpul în războaie neîncetate, cucerind o coastǎ întinsă cu numeroase orașe importante, asigurând astfel posesiunilor sale comunicǎri strânse cu Occidentul.

Moare la 2 aprilie 1118 în timpul unei campanii în Sinai. După numele lui a fost denumit Lacul Bardawil, din regiunea unde s-a stins. 

Balduin I al Ierusalimului
Rege al Ierusalimului
Intrarea lui Balduin în Edessa
Date personale
Născut	1058 Lotharingia Inferioară
Decedat	2 aprilie 1118 Egipt
Înmormântat	Biserica Sfântului Mormânt, Ierusalim
Cauza decesului	Foodborne illness[*]
Părinți	Eustațiu al II-lea de Boulogne[1] Ida de Lorena[1]
Frați și surori	Ida[*][1] Godefroy de Bouillon[1] Eustațiu al III-lea de Boulogne[1]
Căsătorit cu	Godehilda de Toeni Arda de Armenia Adelaida del Vasto
Cetățenie	Regatul Ierusalimului
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	rege al Ierusalimului (1100–1118)[1] Count of Edessa[*] (1098–1110)
Familie nobiliară	Q895101[*] House of Flanders[*]
Domnie
Domnie	1100 – 1118
Încoronare	25 decembrie 1100
Predecesor	Godefroy de Bouillon
Succesor	Balduin al II-lea

* 1305: Ioana I (n. 14 ianuarie 1273^[1] – d. 31 martie/2 aprilie 1305)^[2] a fost fiica regelui Henric I de Navara și a soției acestuia, Blanche de Artois. Prin căsătoria cu regele Filip al IV-lea a devenit regină consort a Franței. Născută ca Jeanne de Champagne în Bar-sur-Seine, în provincia Champagne, la 14 ianuarie 1273, a fost prințesă din casa de Champagne. În anul următor, la moartea tatălui său, a devenit contesă de Champagne și regină domnitoare de Navara. Mama ei era tutorele ei și regenta Navarei. Diferite puteri, atât străine cât și din Navara, au căutat să profite de minoratul moștenitoarei și "slăbiciunea" unei regențe feminine, ceea ce a determinat-o pe mama Ioanei să caute protecție la curtea regelui Filip al III-lea al Franței.

Mama ei a ajuns în Franța în 1274, iar prin tratatul de la Orleans din 1275, Ioana a fost logodită cu fiul și moștenitorul aparent al regelui, Filip. Prin urmare, Ioana și guvernul din Navara au fost plasate sub protecția regelui Franței. La vârsta de 11 ani și jumătate Ioana s-a căsătorit cu viitorul Filip al IV-lea al Franței la 16 august 1284, devenind regină consort a Franței un an mai târziu, în 1285. Toți cei trei fii ai lor, care au atins vârsta adultă, au devenit regi ai Franței, și singura lor fiică, Isabela, a devenit regină consort a Angliei.

Ioana a fost descrisă ca fiind grăsuță și simplă, în timp ce frumoasa ei fiică Isabela semăna fizic cu tatăl ei.^[3] În ceea ce privește caracterul ei, Ioana era îndrăzneață, curajoasă și întreprinzătoare.

Ioana și-a îndeplinit cu succes rolul de regină a Franței: ea a asigurat succesiunea, a condus eficient curtea regală, a fost o primă doamnă demnă și a avut o relație foarte bună cu regele. După ce au crescut împreună, cuplul a fost în mod evident apropiat unul de altul; s-a raportat că Filip a iubit-o și a respectat-o profund.^[4] Dependența lui emoțională de ea este sugerată ca fiind un motiv de ce nu ea nu a vizitat niciodată Navara. În 1294, Filip a numit-o regentă a Franței pentru cazul în care el ar muri iar fiul lor ar fi fost minor.^[5]

Regina Ioana a fondat faimosul Colegiul Navara în Paris, în 1305.

Ioana a murit în 1305, la naștere, deși un cronicar l-a acuzat pe soțul ei că a ucis-o. Medicul ei personal a fost inventatorul Guido da Vigevano. Copii: 

1. Margaret (1288 – c. 1294)
2. Ludovic al X-lea al Franței (octombrie 1289 – 5 iunie 1316); din 1305 regele Ludovic I al Navarei, din 1314 rege al Franței
3. Blanche (1290 – c. 1294)
4. Filip al V-lea al Franței și Navarei (ca Filip al II-lea) (1292/93 – 3 ianuarie 1322)
5. Carol al IV-lea al Franței și Navarei (ca Charles I) (c. 1294 – 1 februarie 1328)
6. Isabela (c. 1295 – 23 august 1358), căsătorită cu regele Eduard al II-lea al Angliei
7. Robert (1297 – iulie 1308)  

   Ioana I
   Desen care o reprezintă pe Ioana I
   Date personale
   Născută	14 ianuarie 1273 Bar-sur-Seine, Franța
   Decedată	2 aprilie 1305 (32 de ani) Chateau de Vincennes, Franța
   Înmormântată	Paris
   Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
   Părinți	Henry I of Navarre[*] Bianca de Artois
   Frați și surori	Thomas, 2nd Earl of Lancaster[*] Henry, 3rd Earl of Lancaster[*] Joanes Enríquez Lacarra[*] Tebaldo di Navarra[*]
   Căsătorită cu	Filip al IV-lea al Franței
   Copii	Ludovic X Filip V Carol al IV-lea Isabela, regină a Angliei
   Cetățenie	Regatul Navarei
   Religie	creștinism catolicism
   Ocupație	conducător[*]
   Apartenență nobiliară
   Titluri	Conte queen regnant of Navarre[*]
   Familie nobiliară	Casa Champagne Casa Capet
   Regină consort a Franței
   Domnie	1285–1305

* 1502: Arthur Tudor, Prinț de Wales (n. 20 septembrie 1486,^[1][2] Winchester, Regatul Angliei^[3] – d. 2 aprilie 1502,^[3][4][5] Ludlow, Regatul Unit^[6][3]) a fost primul fiu al regelui Henric al VII-lea al Angliei și a reginei Elisabeta de York și deci moștenitorul tronului Angliei. A murit însă înaintea tatălui său și Arthur nu a devenit niciodată rege. După moartea regelui Henric al VII-lea, tronul a trecut fratelui său mai mic, care a devenit regele Henric al VIII-lea al Angliei.

La un an de la moartea lui Arthur, Henric al VII-lea și-a reînnoit eforturile de a sigila o alianță conjugală cu Spania, organizînd ca Catherine să se căsătorească cu fratele mai mic al lui Arthur, Henry care devenise atunci prinț de Wales. Moarte lui Arthur a deschis calea aderării lui Henric al VIII-lea în 1509. Întrebarea cu privire la potențiala căsătoriei a lui Arthur și Catherine a fost mult mai târziu (și într-un context politic complet diferit) exploatată de Henry și curtea sa pentru a pune la îndoială valabilitatea unirii lui Catherine cu Henry, ducând în cele din urmă la separarea dintre Biserica Anglicană și Biserica Catolică. 

Arthur
Prinț de Wales
Date personale
Născut	20 septembrie 1486 Winchester
Decedat	2 aprilie 1502 (15 ani) Castelul Ludlow, Anglia
Înmormântat	Catedrala Worcester
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Sudoarea engleză)
Părinți	Henric al VII-lea al Angliei Elisabeta de York
Frați și surori	Margareta Tudor Maria Tudor, regină a Franței Katherine Tudor[*] Elizabeth Tudor[*] Edmund Tudor, Duke of Somerset[*] Henric al VIII-lea al Angliei Edward Tudor[*]
Căsătorit cu	Catherine de Aragon
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce de Cornwall (1486–1502)
Familie nobiliară	Casa Tudor

* 1641: Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 noiembrie 1582 – 2 aprilie 1641), a domnit ca Prinț de Calenberg din 1635.

A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1535–1592) și al Prințesei Dorothea a Danemarcei (1546–1617). Mama lui a fost fiica regelui Christian al III-lea al Danemarcei și a reginei Dorothea de Saxa-Lauenburg. Ea a acționat ca regentă în prima parte a domniei soțului ei, evitând lăsarea puterii în mâinile consilierilor care au gestionat greșit teritoriile în timpul crizei de nebunie a socrului său.

În 1635 la redivizarea teritoriilor Casei de Welf după moartea lui Frederic Ulrich de Brunswick-Lüneburg, el a primit principatul de Calenberg, care a inclus și fostul principat de Göttingen (din 1495), în timp ce fratele său mai mare Augustus a primit principatul de Lüneburg. Georg a fost primul duce care și-a mutat reședința la Hanovra, unde a pus bazele pentru Leineschloss. După moartea sa a fost succedat de fiul său, Christian Ludwig. În 1617, Georg s-a căsătorit cu Anne Eleonore, fiica lui Ludovic al V-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Ei au avut următorii copii:

• Magdalene de Brunswick-Lüneburg (n./d. 9 august 1618)
• Christian Ludwig, Duce de Brunswick-Lüneburg (1622–1665), Prinț de Calenberg 1641-1648, Prinț de Lüneburg 1648-1665.
• Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1624–1705), Prinț de Calenberg 1648-1665, Prinț de Lüneburg 1665-1705. A fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.
• Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg (1625–1679), Prinț de Calenberg 1665-1679.
• Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg (1628–1685), căsătorită cu regele Frederic al III-lea al Danemarcei.
• Dorothea Magdalene de Brunswick-Lüneburg (1629-17 noiembrie 1660)
• Ernst Augustus, Elector de Hanovra (1629–1698), Prinț de Calenberg 1679-1698, tatăl regelui George I al Marii Britanii.
• Anna Marie Eleonore de Brunswick-Lüneburg (20 noiembrie 1630 - 13 noiembrie 1666)  

  Georg
  Date personale
  Născut	17 noiembrie 1582 Celle
  Decedat	2 aprilie 1641 (58 de ani) Hildesheim
  Înmormântat	Q2327449[*]
  Părinți	Wilhelm Dorothea a Danemarcei, Ducesă de Brunswick-Lüneburg
  Frați și surori	Sophie of Brunswick-Lüneburg[*] Margaret of Brunswick-Lüneburg[*] Sybille of Brunswick-Lüneburg[*] Dorothea of Brunswick-Lüneburg[*] Augustus the Elder, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Frederick IV, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest II[*] Christian, Duke of Brunswick-Lüneburg[*]
  Căsătorit cu	Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt
  Copii	Ducesa Magdalene Christian Ludwig, Duce de Brunswick-Lüneburg Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg Sophie Amalie, regină a Danemarcei Ducesa Dorothea Ernst Augustus, Elector de Hanovra Ducesa Anna
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra
  Duce de Brunswick-Lüneburg
  Predecesor	Frederic Ulrich
  Succesor	Christian Ludwig

* 1657: Ferdinand al III-lea (13 iulie 1608 – 2 aprilie 1657) a fost Împărat al Sfântului Imperiu Roman 15 februarie 1637 – 1657. Rege al Ungariei, rege al Bohemiei, arhiduce de Austria. Ferdinand s-a născut la Graz ca cel mai mare fiu al împăratului Ferdinand al II-lea și al primei sale soții, Maria Anna de Bavaria. Educat de iezuiți,el a devenit rege al Ungariei în 1625, rege al Boemiei în 1627 și Arhiduce de Austria în 1621.

În 1627 Ferdinand și-a îmbunătățit autoritatea și a stabilit un precedent juridic important și militar prin emiterea unei Ordonanțe revizuite care a lipsit moșiile din Boemia de dreptul lor de a ridica soldați, rezervând această putere numai pentru monarh.^[1]

După ce a fost ales Rege al romanilor în 1636, el i-a succedat tatălui său ca împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1637. A sperat să poată face pace în curând cu Franța și Suedia dar războiul a durat pentru încă 11 ani, terminându-se cu Pacea de la Westfalia (Tratatul de la Münster cu Franța, Tratatul de Osnabrück cu Suedia) în 1648. La 20 februarie 1631 Ferdinand al III-lea s-a căsătorit cu prima lui soție, Arhiducesa Maria Anna a Spaniei, fiica mai mică a regelui Filip al III-lea al Spaniei și a Margaretei de Austria. Mama Mariei Anna era sora tatălui lui Ferdinand iar astfel cei doi erau verișori primari. Cuplul a avut șase copii:

• Ferdinand IV, rege al romanilor (8 septembrie 1633 – 9 iulie 1654)
• Maria Anna "Mariana", Arhiducesă de Austria (22 decembrie 1634 – 16 mai 1696). S-a căsătorit cu unchiul matern Filip al IV-lea al Spaniei.
• Filip August, Arhiduce de Austria (15 iulie 1637 – 22 iunie 1639)
• Maximilian Thomas, Arhiduce de Austria (21 decembrie 1638 – 29 iunie 1639)
• Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (9 iunie 1640 – 5 mai 1705)
• Maria, Arhiducesă de Austria (13 mai 1646)

În 1648, Ferdinand al III-lea s-a căsătorit cu a doua soție, Maria Leopoldine de Austria, fiica lui Leopold al V-lea, Arhiduce de Austria și Claudia de Medici. Cei doi erau verișori primari fiind nepoți pe linie masculină a Arhiducelui Carol al II-lea și a Arhiducesei Maria Ana de Bavaria. Au avut un singur fiu:

• Karl Josef, Arhiduce de Austria (7 august 1649 – 27 ianuarie 1664). A fost Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni din 1662 până la moartea sa.

În 1651, Ferdinand al III-lea s-a căsătorit cu a treia soție, Eleonora Gonzaga, fiica lui Carol al IV-lea Gonzaga, Duce de Rethel. Cuplul a avut patru copii:

• Theresia Maria Josefa, Arhiducesă de Austria (27 martie 1652 – 26 iulie 1653)
• Eleonora Maria de Austria (21 mai 1653 – 17 decembrie 1697), s-a căsătorit prima dată cu Mihail Korybut Wiśniowiecki, rege al Poloniei, apoi cu Charles Léopold, Duce de Lorena.
• Maria Anna Josepha de Austria (30 decembrie 1654 – 4 aprilie 1689), s-a căsătorit cu Johann Wilhelm, Elector Palatin.
• Ferdinand Josef Alois, Arhiduce de Austria (11 februarie 1657 – 16 iunie 1658)  

  Ferdinand III
  Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Rege al Ungariei, Rege al Bohemiei, Arhiduce de Austria[1][2]
  Date personale
  Născut	13 iulie 1608 Graz
  Decedat	2 aprilie 1657 (48 de ani) Viena
  Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
  Părinți	Ferdinand al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Anna de Bavaria (1574–1616)
  Frați și surori	Cecilia Renata de Austria Arhiducesa Maria Anna de Austria Archduke John Charles of Austria[*] Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria
  Căsătorit cu	Maria Anna a Spaniei Maria Leopoldine de Austria Eleanor de Mantua
  Copii	Ferdinand al IV-lea Mariana, regină a Spaniei Leopold I al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Charles Joseph Eleanora Maria Josepha, regină a Poloniei Arhiducesa Maria Anna Josepha de Austria
  Cetățenie	Ungaria
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	compozitor monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg
  Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Rege al Ungariei, Rege al Bohemiei, Arhiduce de Austria
  Domnie	1637-1657
  Predecesor	Ferdinand II
  Succesor	Leopold I

* 1803: Hieronymus van Alphen (n. 8 august 1746 – d. 2 aprilie 1803) - a fost un scriitor olandez. Cunoscut, în special, pentru poezia sa pentru copii.

A fost fiul lui Johan van Alphen, membru al administrației locale din Gouda și al Wilhelminei Lucia van Alphen. Unchiul său, Hieronymus van Alphen, a fost cadru universitar în Utrecht. După moartea tatălui său, cînd poetul avea doar patru ani, se mută împreună cu mama sa la Utrecht. Studiază dreptul și literele la Leiden. În perioada studiilor se convertește la pietism.

În anul 1786 devine avocat la Utrecht.

La 1772 se căsătorește cu Johanna Maria von Goens, care moare după trei ani la nașterea celui de-al treilea copil.

În anul 1780 devine procuror general și se casătorește cu Catharina Geertruyda van Valkenburg. În urma acestei căsătorii rezultă alți doi copii.

La 1789 este numit stadspensionaris (jurist cu funcție de consilier local) în Leiden.

După patru ani devine trezorier general (un fel de ministru de finanțe) în Provinciile Unite, până în anul 1795 la dizolvarea Republicii.

În perioada 1794 - 1799 îi mor doi fii, un nepot și o noră.

Hieronymus van Alphen moare la data de 2 aprilie 1803 din cauza unui accident vascular cerebral. Opera: 

• 1771 - Proeve van stichtelijke mengel-poëzij (republicat în 1772, 1773, 1782)
• 1775 - Klaagzang (dedicat morții soției sale)
• 1777 - Gedigten en overdenkingen
• 1778 - Kleine gedigten voor kinderen (prima și a doua parte; 1780: partea a treia)
• 1778 - Theorie der schoone kunsten en wetenschappen
• 1782 - Digtkundige verhandelingen
• 1793 - De waare volksverlichting met opzigt tot godsdienst en staatkunde beschouwd
• 1796 - Kleine bijdragen tot bevordering van wetenschap en deugd
• 1801 - Predikt het evangelium allen creaturen
• 1801 - 1802 - Proeve van liederen en gezangen voor den openbaaren godsdienst  

  Hieronymus van Alphen
  Hieronymus van Alphen, H.J. Backer
  Date personale
  Născut	8 august 1746 Gouda, Olanda
  Decedat	2 aprilie 1803 (56 de ani) Haga, Olanda
  Copii	Daniël François van Alphen[*][5][6]
  Naționalitate	olandeză
  Cetățenie	Provinciile Unite  Republica Batavă
  Ocupație	poet, prozator
  Limbi	limba neerlandeză[1][2][3][4]
  Studii	Universitatea din Leiden
  Activitatea literară
  Specie literară	Poezie, Proză

  * 1829: Frederic al VI-lea (30 iulie 1769 – 2 aprilie 1829) a domnit ca Landgraf de Hesse-Homburg din 1820 până la moartea sa, în 1829. Născut la Homburg, Hesse, la 30 iulie 1769, Friedrich Joseph Ludwig Carl August^[1] a fost fiul cel mare al Landgrafului Frederic al V-lea de Hesse-Homburg și a soției acestuia, Caroline de Hesse-Darmstadt, fiica Landgrafului de Hesse-Darmstadt, Ludovic al IX-lea.
  Frederic a fost numit căpitan al cavaleriei ruse în 1783 și general austriac în timpul Războaielor Napoleoniene.^[1] Pentru serviciile sale în aceste conflicte, a fost numit comandor al Ordinului Maria Terezia.^[1]
  În ciuda obiecțiilor mamei sale, Charlotte de Mecklenburg-Strelitz, la 7 aprilie 1818, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a Regatului Unit, a treia fiică a regelui George al III-lea.^[2] N-a fost chiar o căsătorie din dragoste deși a existat înțelegere și respect; de fapt, a fost un aranjament cu care amândoi au fost satisfăcuți. Elisabeta a putut să scape de mediul de acasă, prin mutarea în Germania cu soțul ei, și Frederick a câștigat multe avantaje prin alianța cu familia regală britanică. Cum Elisabeta avea peste 48 de ani la momentul căsătoriei, din mariaj nu au rezultat copii.
  La 20 ianuarie 1820, Frederick i-a succedat tatălui său ca landgraf de Hesse-Homburg. Mulțumită zestrei Elisabetei și venitului anual a putut redecora palatul din Homburg. După nouă ani de domnie, Landgraful a murit de complicații de la o rană de picior. A fost urmat de fratele său, Ludwig Wilhelm.  

  Frederic al VI-lea
  Date personale
  Nume la naștere	Friedrich VI. Joseph Ludwig Carl August von Hessen-Homburg
  Născut	30 iulie 1769 Bad Homburg vor der Höhe
  Decedat	2 aprilie 1829 (59 de ani) Bad Homburg vor der Höhe
  Înmormântat	Bad Homburg Castle[*]
  Părinți	Frederic al V-lea Caroline de Hesse-Darmstadt
  Frați și surori	Caroline de Hesse-Homburg Marie Anna de Hesse-Homburg Landgravine Amalie of Hesse-Homburg[*] Landgravine Auguste of Hesse-Homburg[*] Ferdinand, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Gustav, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Leopold of Hesse-Homburg[*] Philip, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Louis William, Landgrave of Hesse-Homburg[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta a Regatului Unit
  Religie	luteranism
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Hesse
  Landgraf de Hesse-Homburg
  Domnie	1820 — 1829
  Predecesor	Frederic al V-lea
  Succesor	Ludwig Wilhelm

  * 1864: Prințesa Hildegard a Bavariei (Hildegard Luise Charlotte Theresia Friederike) (n. 10 iunie 1825; d. 2 aprilie 1864) a fost al șaptelea copil și a patra fiică a regelui Ludovic I al Bavariei și a Therese de Saxa-Hildburghausen. 
  Prințesa Hildegard a Bavariei
  La 1 mai 1844 la Munchen, Hildegard s-a căsătorit cu Arhiducele Albert de Austria, fiul cel mare al Arhiducelui Karl, Duce de Teschen și al Prințesei Henrietta de Nassau-Weilburg. Ea și soțul ei au avut trei copii:
  • Arhiducesa Maria Theresa de Austria (15 iulie 1845 – 8 octombrie 1927); s-a căsătorit cu Ducele Filip de Württemberg, au avut copii.
  • Arhiducele Karl de Austria (3 ianuarie 1847 - 19 iulie 1848); a murit de variolă la o vârstă fragedă.
  • Arhiducesa Matilda de Austria (25 ianuarie 1849 - 6 iunie 1867); a murit într-un accident la vârsta de 18 ani.  

    Hildegard a Bavariei
    Ducesă de Teschen
    Date personale
    Nume la naștere	Hildegard Luise Charlotte Theresia Friederike
    Născută	10 iunie 1825 Munchen
    Decedată	2 aprilie 1864 (38 de ani) Munchen
    Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
    Cauza decesului	pneumonie
    Părinți	Ludovic I al Bavariei Theresa de Saxa-Hildburghausen
    Frați și surori	Prințesa Mathilde a Bavariei Prințesa Adelgunde a Bavariei Prințesa Alexandra a Bavariei Otto al Greciei Maximilian al II-lea al Bavariei Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Prințul Adalbert al Bavariei
    Căsătorită cu	Arhiducele Albert, Duce de Teschen
    Copii	Maria Theresa, Ducesă de Württemberg Arhiducele Karl Arhiducesa Mathilde
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	Prințesă
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach Casa de Habsburg-Lorena

  * 1891: Adelheid Dietrich (n. 13 octombrie 1827 la Wittenberg, d. 2 aprilie 1891 la Erfurt) a fost o pictoriță germană, fiică și elev al pictorului Eduard Dietrich. Stilurile abordate în principal de aceasta au fost naturile statice cu flori și fructe, în cadrul cărora au putut fi observate influențele neerlandeze.
  Prima expoziție a lui Dietrich a fost la Dresden în 1847, aceasta fiind urmată de trei decade de expoziții în Berlin, Bremen și Kassel. Astăzi, picturile sunt expuse chiar și la Muzeul Anger din Erfurt și la Cancelaria Federală din Berlin. Multe din operele sale se află acum în muzee și galerii americane și în colecții private. 
  Natură moartă cu flori, pictură din 1868
• 1933: Zamfir Ralli-Arbore cunoscut și sub numele Zamfir C. Arbore sau Arbure (n. 14 noiembrie 1848, Cernăuți, Imperiul Austriac – d. 2 aprilie 1933,^[1][2] București, România) a fost un scriitor și gazetar român. Zamfir s-a născut la 14 decembrie 1845, la Cernăuți. A fost fiul lui Constantin Z. Ralli-Arbore și al Olgăi (n. Reva). Bunicul din partea tatălui era grec, căminarul Zamfirache Arbore Ralli.
  Își face studiile la Gimnaziul de Băieți Nr. 1 din Chișinău, apoi la Universitatea din Moscova și Petersburg. În timpul studiilor sale la Moscova, la 17 ani, aderează la mișcarea anarhistă și apoi socialistă. Este arestat și trimis la Fortăreața Petropavlovskaia din Petersburg și apoi în exil, la Krasnoiarsk. Datorită presiunilor urmăririi autorităților ruse, Zamfir se mută, în 1870, la Zürich și apoi la Geneva, unde devine un colaborator activ al lui Mihail Bakunin.^[3]
  Ulterior se mută în Regatul României, temporar în 1875, la Iași, apoi la Ploiești, și definitiv în 1879, la București. A fost funcționar la Arhivele statului sub direcția lui B.P.Hasdeu, director al serviciului statistic al primăriei București, profesor de limba rusă la Școala superioară de Război. În anul 1912, în timpul războiaelor balcanice, a avut o întâlnire cu Lev Troțki la București.
  A avut două fiice, Nina Arbore, pictoriță și Ecaterina Arbore, militantă socialistă, de profesie medic. A murit în vîrstă de 84 de ani, la 5 aprilie 1933, la București. 

  Volume publicate antum[modificare | modificare sursă]

  • Temniță și exil, Râmnicu Sărat, 1894
  • Nihiliștii, București, 1895
  • În exil, Craiova, 1896
  • În temniță, Craiova, 1897
  • Basarabia în secolul XIX, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1898
  • În temnițele rusești, București, 1923
  • În pușcăria Petro-Pavlovsk, București, 1924

  Volume publicate postum[modificare | modificare sursă]

  • Opere alese, îngrijită și prefață de A. Kidel, Chișinău, 1957  

    Zamfir Ralli-Arbore Zamfir C. Arbore
    Date personale
    Născut	14 noiembrie 1848 Cernăuți, Imperiul Austriac
    Decedat	2 aprilie 1933 (84 de ani) București, Regatul României
    Părinți	Q87760043[*]
    Copii	Nina Arbore, Ecaterina Arbore
    Naționalitate	român
    Cetățenie	România (din 1886)
    Ocupație	lingvist[*] bibliotecar[*] scriitor geograf istoric jurnalist statistician sociolog[*] biograf[*] scriitor de literatură pentru copii[*] traducător politician filolog[*]
    Activitate
    Alte nume	Zamfir Arbure, Zemphiri Ralli, Z. K. Ralli, Aivaza
    Lucrări remarcabile	Basarabia în secolul XIX (1898) Dicționarul geografic al Basarabiei (1904)
    Stil	Anarhist, Narodnik, Socialist

* 1945: Vilmos Apor, alternativ, în italiană, Guglielmo Apor (n. 29 februarie 1892, Sighișoara, Austro-Ungaria - d. 2 aprilie 1945, Győr, Ungaria) a fost un aristocrat și un cleric maghiar transilvănean, episcop al Diecezei de Győr între 1941-1945, drept între popoare și fericit în Biserica Romano-Catolică.
Tatăl său a fost Gábor Apor, prefect al comitatului Târnava Mare, cu merite în dezvoltarea economică a acestuia.
A fost hirotonit preot la Oradea, în data de 24 august 1915.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a protestat, fără succes, împotriva persecutării evreilor maghiari de către autorități.^[1]
A fost împușcat în data de 30 martie 1945 de către soldați ai trupelor Armatei Roșii, în timp ce se opunea fizic intrării soldaților sovietici în reședința episcopală, unde se aflau numeroși refugiați. A murit la trei zile după incident. Unul din martorii incidentului a fost avocatul clujean Aurel Socol.
La plângerea făcută pe lângă autoritățile militare de ocupație de către János Kádár, autorii crimei au fost identificați, condamnați de Curtea Militară a Armatei Roșii, degradați militar și executați în public în orașul Győr.
A fost beatificat de către papa Ioan Paul al II-lea în 1997, cu ziua de sărbătoare pe 23 mai.
Statul Israel i-a acordat titlul de "drept între popoare". 

Vilmos Apor
Vilmos Apor
Date personale
Născut	29 februarie 1892  Sighișoara, Austro-Ungaria
Decedat	2 aprilie 1945 (53 de ani)  Győr, Ungaria
Înmormântat	Cathedral Basilica of the Assumption of Our Lady, Győr[*]
Părinți	Gábor Apor
Cetățenie	Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Premii	Honorary citizen of Gyula[*] (1941) Honorary citizen of Győr[*] (1991)

* 1949: Ioan Boeriu, baron de Polichna (n. 10 octombrie 1859, Vaida-Recea, Comitatul Făgăraș, azi Recea, județul Brașov - d. 2 aprilie 1949, Sibiu) a fost un Feldmarschalleutnant în Armata Comună a Austro-Ungariei, ridicat la rangul de baron, comandant al regimentului de infanterie 76, decorat cu Ordinul Maria Terezia, apoi general de corp de armată în România Mare. Fiul fostului grănicer român Ioan Boeriu și al soției acestuia, Ana, născută Pop, mătușa lui Leonida de Pop, viitor general austro-ungar, și-a început studiile la școala grănicerească din satul natal. Absolvind această primă școală cu rezultate meritorii, s-a înscris la Gimnaziul romano-catolic din Sibiu, unde și-a desăvârșit cunoașterea la perfecție a limbii germane, limbă care-i va fi deosebit de utilă în viitoarea carieră militară.
După absolvirea gimnaziului, părinții l-au îndemnat să urmeze teologia, ca ulterior să revină în comuna natală în calitate de preot. Dar unul dintre mentorii săi, colonelul David Urs de Margina, purtător al Ordinului Maria Terezia, l-a îndemnat să îmbrățișeze cariera militară, potrivit lui Ioan Părean. S-a înscris apoi la Școala de Cadeți de Infanterie (Kadettenschule) al armatei comune austro-ungare din Sibiu (Armata Comună avea un sistem școlar paralel și independent de învățământul public). 
Clădirea fostului Minister Imperial și Regal de Război la Viena
După terminarea școlii cu calificativul "eminent" a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul k.u.k. de infanterie nr. 68 al corpului de armată nr. 4 din Budapesta, unde in 1900 a fost deja căpitan. În anul 1905 a fost numit maior și comandant al unui batalion al regimentului nr. 76 cu locația în Gran (Esztergom). La 1 septembrie 1909 a fost numit locotenent-colonel, iar la 1 mai 1914 a avansat la rangul de colonel și comandant al acestui regiment nr. 76.^[2][3]
La izbucnirea Primului Război Mondial regimentul său a fost staționat pe frontul rusesc. În dimineața zilei de 23 august 1914 colonelul a așteptat pe un front de 30 km lungime la Polichna, în apropiere de Krasnik, cu numai 18 batalioane cu 10 baterii atacul cu puteri superioare ale forțelor țariste. Soldații săi au reușit, cu Boeriu în frunte, într-o luptă de 13 ore, cu mari pierderi, să oprească inamicul până când, în cele din urmă, regimentele de infanterie nr. 12, 71 și 219, precum și regimentul de arme de câmp nr. 14 au sosit ca sprijin. În sfârșit, inamicul a fost complet învins. Trei steaguri, 18 tunuri și numeroase mitraliere au fost capturate și 6000 de soldați ruși au fost duși prizonieri. Prin cucerirea satului s-a creat premiza victoriei austriece în Bătălia de la Krasnik.^[4]
La data de 24 noiembrie 1914 Boeriu a reușit, după mai multe zile de lupte grele, să recupereze pozițiile rusești de la Jangrot, care însă nu au putut fi menținute din cauza numărului superior de luptători ai dușmanului. Colonelul a cerut retragerea regimentului său slăbit, care a fost aprobată pe ziua de 27 a lunii. O zi mai devreme, Boeriu a fost rănit foarte grav într-o acțiune de luptă și dus în spatele frontului.^[5]
În ziua de 11 septembrie 1915, colonelul Ioan Boeriu a fost decorat pentru calitatea sa ca ofițer și vitejia sa ca soldat, dar și pentru realizarea victoriei la Polchina, cu Ordinul de Cavaler Maria Terezia cu înregistrarea în a 184-a promovare de la 17 august 1918, mai departe cu Ordinul Împărătesc Leopold de clasa a 3-a cu decorație de război (KD.) și numit general de brigadă (Generalmajor). Până în 1916 a mai fost onorat între altele cu Ordinul Imperial al Coroanei de Fier de clasa a 3-a cu decorație de război, Crucea de Merit Militar de clasa II și Ordinul Militar Signum Laudis.^[6][7]
După ieșirea din spital, rămas infirm, generalul a fost transferat la Ministerul Imperial și Regal de Război unde a lucrat ca expert militar, dar a fost și președinte al Consiliului de Onoare al Ministerului. În anul 1917 a obținut Ordinul Imperial al Coroanei de Fier de clasa 1 și în consecință a fost înnobilat, primind titlul de baron cu predicatul “de Polichna”, după numele amplasamentului pe care l-a cucerit.^[8][9] La 11 noiembrie 1918 a avansat la gradul de “Feldmarschalleutnant”, al treilea în ordine de rang după “Feldzeugmeister” și Feldmareșal, poate în legătură cu evenimentele descrise mai jos. 
• 
  
• 
  
  

  Soldații lui Ioan de Boeriu 1918/19
  Generalul a participat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Națională care a consfințit unirea. Dar baronul Ioan Boeriu a luat și parte la o acțiune deosebit de temerară. Împreună cu Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, el s-a angajat într-o tentativă de a restaura ordinea în Viena. Capitala Austriei era în pragul revoluției bolșevice, iar armata era în descompunere. Iuliu Maniu și Ioan Boeriu s-au prezentat la Ministerul de Război și au cerut să li se subordoneze armata aflată în cazărmile Carol și Ferdinand. Acele unități militare erau formate mai ales din români.
  

  Soldați români de infanterie la Budapesta 1919
  Cei doi lideri au format o adevărată armată națională românească, ce dispunea de 60.000 de soldați în Viena și în împrejurimi. Efectivele ei se ridicau la 160.000 de soldați în toată Austria.
  Militarii au fost organizați sub umbrela unui Senat Militar Român Central al Ofițerilor și Soldaților, prezidat de baronul Ioan Boeriu. Ei au reinstaurat ordinea în Viena și în Praga. Soldații români au impresionat prin disciplină și prin vitejie.
  După ce au pacificat Viena, armata condusă de Ioan Boeriu s-a întors în Transilvania. Soldații săi au luat parte apoi, în anul 1919, la campania Armatei Regale Române împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, condusă de Bela Kun. Această campanie s-a soldat cu ocuparea Budapestei.
  Ioan Boeriu era, din ianuarie 1919, comandantul tuturor forțelor militare aflate în subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Iar după dizolvarea Consiliului Dirigent de către guvernul de la București, lui Boeriu i-a fost încredințată comanda corpului VII de armată din Sibiu.
  Boeriu a primit în anul 1921 Marea Cruce a Ordinului Coroanei României, acordat de Regele Unirii, Ferdinand I și a intrat în pensie la 21 februarie 1921.^[10] După acea a mai fost membru al Senatului României pentru o perioadă și membru in Comitetul Central al despărțământului ASTRA (Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român).^[11][12]
  S-a stins din viață la 2 aprilie 1949 la Sibiu, înmormântat în satul său natal, fără a avea urmași direcți.
  În localitatea Recea a fost înființat un muzeu în memoria generalului Ioan Boeriu. 

  Ioan Boeriu
  Generalul Ioan Boeriu, baron de Polichna
  Date personale
  Născut	10 octombrie 1859 Vaida Recea, Principatul Transilvaniei
  Decedat	2 aprilie 1949 (89 de ani) Sibiu
  Părinți	Ioan Boeriu Ana Pop
  Naționalitate	Austro-Ungaria;  română
  Cetățenie	Austro-Ungaria;  România
  Etnie	română
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Studii	Școala de Cadeți de Infanterie (Kadettenschule) a armatei austro-ungare din Sibiu
  Activitate
  A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
  Gradul	1. Feldmarschalleutnant) al Armatei Imperiale Austro-Ungare 2. general de corp de armată în România Mare
  A comandat	1. toate forțele militare aflate în subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei - 1919 2. corpul VII de armată din Sibiu
  Bătălii / Războaie	1. Bătălia de la Polichna 2. Împreună cu Iuliu Maniu restaureză ordinea în Viena cuprinsă de revoluția bolșevică (1918)
  Ocupații ulterioare	membru în Comitetul Central al societății ASTRA
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Maria Terezia Ordinul imperial Coroana de Fier clasa I Crucea de Merit Militar clasa II Ordinul împărătesc Leopold Ordinul imperial Coroana de Fier clasa III Ordinul Coroana României

  * 1957: Nicolae Ciorănescu (n. 28 martie 1903, la București - d. 2 aprilie 1957) a fost un matematician român. Face parte din familia Ciorănescu, care a dat țării intelectuali de calibru.. A urmat cursurile medii la liceele: Mănăstirea Dealu, Mihai Viteazul și Spiru Haret din București.
  În 1925 obține licența în matematică și fizico-chimie. I-a avut ca profesori pe: David Emmanuel, Traian Lalescu, Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu. În 1927 a primit diploma de licență în științe, iar în 1929 titlul de doctor în matematică la Sorbona.
  În 1929 este numit conferențiar la Catedra de Matematici Generale la anul preparator, la Școala Politehnică din București, catedră pe care a deținut-o până în 1941.
  În perioada 1941 - 1943 este profesor de geometrie analitică la Politehnica din București, iar în perioada 1943 - 1947 la Catedra de Analiză. În 1944 a fost numit rector al Politehnicii din București, fiind eliminat din cadrele Politehnicii în 1947 pe considerente politice.^[1]
  A fost membru al Academiei de Științe din România. În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
  A fost membru la Gazeta matematică și la Societatea Română de Științe. În memoria sa, un liceu din Târgoviște îi poartă numele. Ciorănescu a cultivat cu predilecție analiza matematică clasică, în special teoria ecuațiilor cu derivate parțiale, teoria funcțiilor analitice de variabilă reală și teoria ecuațiilor funcționale, probleme de mecanică teoretică (mecanica sistemelor continue și dinamica punctului material).
  I se atribuie noțiunea de derivată polidimensională. Opera sa matematică cuprinde peste 120 de memorii, lucrări didactice, monografii, unele lucrări fiind publicate și peste hotare. A scris lucrări de popularizare a științei, printre care cea mai cunoscută a fost Astronomia pentru toți.
• 1955: Curs de algebră și analiză
• 1962: Tratat de matematici speciale
• 1934: Curs elementar de algebră superioară
• 1935: Aritmetică practică
• 1938: Ecuațiile mecanicii analitice
• 1938: Viața și activitatea lui N. Botea
• 1939: Gheorghe Țițeica
• 1939: Învățații noștri.  

  Nicolae Ciorănescu
  Date personale
  Născut	28 martie 1903 București, Regatul României
  Decedat	2 aprilie 1957, (54 de ani)
  Frați și surori	Ioan Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu Alexandru Ciorănescu George Ciorănescu
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	matematician
  Activitate
  Rezidență	România
  Domeniu	matematică
  Membru post-mortem al Academiei Române

  * 1974: Georges Jean Raymond Pompidou (pronunție franceză:  /ʒɔʁʒ pɔ̃pidu/; n. 5 iulie 1911,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]} Montboudif, Franța^[11] – d. 2 aprilie 1974,^{[1][12][2][3][5][6][7][8][9][10]} Paris, Franța^[12]) a fost un om politic francez. După Charles de Gaulle, el va deveni președintele celei de a cincea Republici Franceze pe perioada de la 20 iunie 1969 până la moarte sa (2 aprilie 1974). 

  Georges Pompidou
  Date personale
  Nume la naștere	Georges Jean Raymond Pompidou
  Născut	5 iulie 1911 Montboudif, Franța
  Decedat	2 aprilie 1974 (62 de ani) Île Saint-Louis, Paris, Franța
  Înmormântat	Orvilliers[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
  Părinți	Léon Pompidou[*]
  Căsătorit cu	Claude Pompidou
  Copii	Alain Pompidou[*]
  Cetățenie	Franța
  Religie	romano-catolic
  Ocupație	Educator
  Al 19-lea Președinte al Franței
  În funcție 20 iunie 1969 – 2 aprilie 1974
  Precedat de	Charles de Gaulle
  Succedat de	Valéry Giscard d'Estaing precedat de Alain Poher (interimar)
  Al 151-lea Prim Ministru al Franței
  În funcție 14 aprilie 1952 – 10 iulie 1968
  Precedat de	Michel Debré
  Succedat de	Maurice Couve de Murville
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Național de Merit în grad de Mare Cruce[*] Grand Master of the Legion of Honour[*] Concours général[*] (1927) Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Cavaler Mare Cruce cu Colan[*]
  Partid politic	UDR
  Alma mater	École Normale Supérieure

•  1985: Stan Săraru (n. 1898, Râmnicu Sărat, România – d. 2 aprilie 1985, București, RS România) a fost un politician român de orientare liberală, primar al orașului Buzău în perioada 1933-1937 și membru al Partidului Național Liberal. 
  Monumentul funerar din cimitirul Dumbrava, Buzău.
  S-a născut în 1898, în Râmnicul Sărat. Urmează cursurile școlare în orașul natal și la Buzău, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, și apoi Facultatea de Drept a Universității din București. A fost avocat în baroul buzoian (1923-1948), ajutor de primar (1925-1927) și primar al orașului Buzău (noiembrie 1933 - decembrie 1937). A decedat la 2 aprilie 1985
• 1989: Tudor Vornicu (n. 29 ianuarie 1926, Anghelești, Vrancea – d. 2 aprilie 1989, București) a fost un jurnalist de televiziune, realizator de emisiuni și director de emisiuni de televiziune român. Tudor Vornicu a fost șef al Redacției Actualități a Televiziunii Române, ulterior realizând și emisiuni de succes, rămase în arhiva televiziunii: „De la A ...la infinit”, „Magazin duminical”, „Fotograme din realitate”, „Studio A”, „Mozaic”. A realizat o serie de interviuri scurte, remarcabile, cu Nichita Stănescu, care au fost difuzate la emisiunea de duminică „Mozaic duminical”.
  A fost, timp de mai mulți ani, director de programe al televiziunii publice.
  A obținut Premiul special al juriului ACIN 1988 pentru întreaga activitate și pentru contribuția deosebită adusă la crearea unei școli a documentarului românesc de televiziune. De asemenea, a primit Marele premiu „Antena de chihlimbar” la Festivalul Internațional de Programe Muzicale de la Sopot 1978 pentru „Ocolul lumii în 20 de melodii”. 
•  1997: Dorel Livianu (n. 10 octombrie 1907, București — d. 2 aprilie 1997, New York) a fost un cântăreț român de origine evreiască, interpret de muzică ușoară. Studiază canto la Conservatorul din București cu dirijorul de origine italiană Egizio Massini. A debutat la vârsta de șapte ani, interpretând rolul micului trompetist din opera Aida de Giuseppe Verdi.
  Repertoriul său muzical cuprinde romanțe și piese în ritm de tango și foxtrot. Livianu obține contracte cu importante case de discuri, precum His Master's Voice și Columbia Records. Între anii 1939 și 1945, lucrează la teatrul Baraseum din București. Tot în acești ani înregistrează numeroase cântece populare evreiești.
  Va fi deportat într-un lagăr din Transnistria, dar este eliberat după opt luni grație renumelui său. În 1967 se stabilește în Statele Unite ale Americii; totuși, va reveni uneori în România pentru a susține concerte. S-a căsătorit în 1939 cu Mella Silberstein. Cei doi au un singur fiu, David Bogdan (n. 1955).
• 2003: Petre Sirin (n. 29 mai 1926, Chișinău - d. 3 aprilie 2003, Bran, județul Brașov) a fost un scriitor si regizor de filme documentare român. Petre Sirin studiază la Liceul „Matei Basarab”, apoi este admis la Institutul Francez din București. Îl are ca mentor spiritual pe Roland Barthes, de care îl va lega o mare amiciție. Între 1946 și 1951 urmează cursurile Facultății de Istorie, fiind repartizat după aceea într-o școală bucureșteană, unde lucrează ca profesor timp de trei ani. În 1952 susține examenele de admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” și este admis la secția Regie de film. La absolvire este repartizat la Studioul „Al. Sahia”, unde regizează unul-două filme de scurtmetraj pe an și își dedică restul timpului lucrărilor literare de sertar. În 1979 se retrage la Bran. Până la pensionare (1986), va conduce Catedra de artă teatrală și cinematografică a Școlii Populare de Artă din Brașov. Moare pe 2 aprilie 2003, la Bran. Filmografie: 
• Cetatea Neamțului (1958)
• Letopisețul de piatră al Dobrogei (1962)
• Tradiții maramureșene (1966)
• Ultima primăvară la Ada-Kaleh (1968)
• Nicolae Iorga (1966)
• Arhitectura feudală românească (1969)
• Carpații Orientali (1971)
• Cultura dacilor (1972)
• Caietele de front ale lui Nicolae Grigorescu (1977)  

  Petre Sirin
  Date personale
  Născut	26 mai 1926 Chișinău, Basarabia
  Decedat	2 aprilie 2003 Bran, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	regizor, scriitor

• 2004: Ioan Victor Pica (n. 22 martie 1933, Râușor, Mândra, Brașov, România – d. 2 aprilie 2004, Brașov, România^[1]) a fost un poet și scriitor român, deputat în Parlamentul României, ales pe listele Convenției Democrate, din partea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, în legislatura 1992-1996 Ioan Victor Pica, fiul lui Ioan și Elisabeta, s-a născut într-o familie românească în Țara Făgărașului. După școala primară în satul natal, a urmat Liceul "Radu Negru" din Făgăraș. În perioada studiilor liceale îi întâlnește pe Ion Mogoș și Niculae Mazilu, tineri luptători anticomuniști, prieteni și colegi cu vărul său Victor Roșca. Elev fiind, înființează in cadrul liceului o organizație anticomunistă. Stabilește legături cu partizanii din Munții Făgăraș și îl cunoaște pe Ion Gavrilă Ogoranu. La data de 15 noiembrie 1950 a fost arestat și condamnat la 8 ani închisoare. A urmat apoi domiciliul obligatoriu 9 luni la Lătești (colonie de muncă), după care a fost din nou arestat și a mai executat aproape 6 ani de închisoare. Între timp și tatăl său a fost arestat. A terminat studiile liceale (clasa a XI-a și a XII-a) la revenirea din închisoare și a obținut diploma de bacalaureat. S-a căsătorit cu Elisabeta Cocan și s-a stabilit în municipiul Făgăraș. A încercat în 1968 să se înscrie la Facultatea de Filosofie din București, dar, deși a trecut baremurile, a fost refuzat din cauza „originii nesănătoase” (fost deținut politic). După un an a încercat la Facultatea de Teologie din Sibiu, dar a fost respins de mitropolitul de atunci pe același motiv.
  A început să scrie atât proză cât si poezie. A încercat să publice câteva poezii fără nici o tentă politică în ziarele vremii, dar a fost refuzat.
  De la ieșirea din închisoare în 1964 și până în 1990 a fost tot timpul urmărit, supus la interogatorii, percheziții și i s-au confiscat manuscrisele.
  După 1990 a înființat Asociația Foștilor Deținuți Politici din Făgăraș, al cărui președinte a fost. A fondat, prima revistă a AFDP din Romania, Revista Cuget și Veghe, în 1991 la Făgăraș. A fost ales ca deputat de Făgăraș în legislatura 1992 -1996. S-a mutat cu domiciliul și familia la Brașov. În anul 1998 a fost primit in Uniunea Scriitorilor din România. A colaborat la revista Vatra din Târgu Mureș, revista Astra din Brașov, revista Memoria, Revista Gândirii Arestate din București, Revista Cuget și Veghe din Făgăraș.
  I s-a acordat Diploma de Cetățean de Onoare al Municipiului Brașov. Scrieri: 
• Ioan Victor Pica, TRILOGIA MORȚII ȘI A ÎNVIERII , care cuprinde următoarele volume:
1. Ioan Victor Pica, Libertatea are chipul lui Dumnezeu (lupta anticomunistă din Țara Făgărașului), Editura Arhipelag - Târgu Mureș, 1993
2. Ioan Victor Pica, Vegheam la Styx (memorii din temniță), Editura Dealul Melcilor - Brașov, 2000
3. Ioan Victor Pica, Călăuza pustiurilor (jurnal 1964 - 1989), Editura Aletheia - Bistrița, 2001
• Ioan Victor Pica, Poeme de celulă (poezii), Editura Arhipelag - Târgu Mureș, 1994
• Ioan Victor Pica, Dragostea și moartea (poezii), Editura Cartfil - Ploiești, 1996
• Ioan Victor Pica, Întoarcerea din pustie (poezii), Editura Sinteze - Ploiești, 1998
• Ioan Victor Pica, Marginea beznei (poezii), Editura Sinteze - Ploiești, 1998
• Ioan Victor Pica, Veșnicie românească (poezii), Editura Aletheia - Bistrița, 2000
• Ioan Victor Pica, Țepușul din carne (proză), Biblioteca Sinteze Literare - Ploiești, 2002
• Ioan Victor Pica, Întâmplări din Țara Uț (proză), Editura Aletheia - Bistrița, 2002
• Ioan Victor Pica, Portrete de eroi și sfinți( proză), Editura Semne - București, 2003
• Ioan Victor Pica, Între pământ și cer ( proză ), Editura Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură “Cincinat Pavelescu”- Brașov, 2004 – carte tipărită post mortem. 

  Ioan Victor Pica
  Ioan Victor Pica
  Date personale
  Născut	22 martie 1933  Râușor, Mândra, Brașov, România
  Decedat	2 aprilie 2004 (71 de ani)  Brașov, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician poet scriitor

• 2005: Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – d. 2 aprilie 2005, Vatican) a fost al 264-lea papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei din 16 octombrie 1978 până la moartea sa. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522.
  Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca durată din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).
  Pe 13 mai 1981, pe când se pregătea să îi salute pe credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, a fost victima unui atentat dus la capăt de Mehmet Ali Ağca, care a tras cu pistolul din apropiere. Acel glonț aproape l-a costat viața pe papă, care avea să afirme despre atentat: „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”, făcând referire la Fecioara Maria, pe care papa Ioan Paul al II-lea o venera în mod deosebit. În timpul vizitei sale din 1983 papa l-a iertat în mod public pe agresor. În 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliția politică din acea țară a descoperit și contracarat un complot de asasinare a papei, pus la cale de o grupare extremistă. Pe 6 ianuarie 1995 poliția filipineză a reușit să oprească „Operația Bojinka”, care urmărea același scop.
  Starea de sănătate a papei s-a agravat în primele luni ale anului 2005, când a trebuit să fie spitalizat în spitalul "Gemelli" din Roma, din cauza unei dificultăți respiratorii. Deși i s-a realizat o traheotomie în martie, între 31 martie și 1 aprilie a suferit o septicemie, din cauza unei infecții a căilor urinare. A murit pe 2 aprilie 2005 și Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea) a fost ales succesorul său. Karol Wojtyła s-a născut într-o familie modestă, fiu al unui ofițer în retragere. Când avea aproape de 9 ani și-a pierdut mama. După absolvirea liceului Marcin Wadowita, s-a înscris, în anul 1938, la cursurile Facultății de Litere și Filozofie a Universității Jagiellone din Cracovia. În timpul celui de-al doilea război mondial și al ocupației naziste a Poloniei, Universitatea Jagiellonă a fost închisă și Karol Wojtyla a fost nevoit să muncească într-o fabrică de produse chimice. Și-a pierdut tatăl în 1941.
  Din anul 1942 a urmat studii universitare de teologie la Cracovia. La 1 noiembrie 1946 a fost hirotonit preot, la Cracovia. La scurt timp după aceea, a fost trimis la Roma, unde a studiat, la Universitatea Papală Angelicum, sub îndrumarea profesorului Réginald Garrigou-Lagrange. În 1948 a obținut doctoratul în teologie cu o teză despre „Credința în gândirea Sfântului Ioan al Crucii”. Reîntors în Polonia, deține mai multe parohii în Cracovia și obține în acest timp doctoratul în Filosofie cu o teză despre filosoful german Max Scheler. În 1953 i se încredințează catedra de Teologie morală și etică socială la Facultatea de Teologie din Cracovia. Când aceasta a fost desființată, în 1954, este numit profesor de Etică la Universitatea Catolică din Lublin. În acest oraș fondează un Institut de Morală creștină, a cărui direcție o va deține până în 1978.
  Papa Pius al XII-lea (1939–1958) l-a numit, la 4 iulie 1958, episcop auxiliar de Cracovia, iar peste câteva luni, la 28 septembrie, în catedrala Wawel din Cracovia, a fost hirotonit episcop. În această epocă și-a ales ca deviză „Totus tuus” („Al tău întru totul”), în semn de devotament față de Fecioara Maria.
  În calitate de episcop auxiliar de Cracovia a participat la lucrările Conciliului Vatican II. A făcut parte din comisia de redactare a constituției Gaudium et Spes și la comisia de redactare a declarației Dignitatis Humanae, despre libertatea religioasă. Episcopul Wojtyla a atras atenția asupra importanței libertății religioase și de conștiință, arătând că regimurile totalitare sunt înclinate să vadă în religie „o alienare a rațiunii umane”.^[13] El a argumentat că persoana umană trebuie văzută în adevărata măreție a naturii sale raționale, iar religia trebuie văzută drept culminație a acestei naturi, nu drept alienare a rațiunii.^[14] Conciliul a adoptat declarația cu 2.308 voturi pentru și 70 de voturi contra. Opt voturi au fost nule.^[15]
  Papa Paul al VI-lea (1963–1978) l-a numit, la 13 ianuarie 1964, arhiepiscop de Cracovia, iar la 26 iunie 1967, a fost făcut cardinal. Imediat după decesul papei Ioan Paul I (aflat în scaunul papal în intervalul august-septembrie 1978), a fost ales papă la 16 octombrie 1978, cel de-al 264-lea urmaș al Sfântului Petru. A luat numele de Ioan Paul al II-lea și a fost încoronat ca Suveran Pontif la 22 octombrie 1978. Este primul papă polonez din istorie și unul dintre puținii care nu s-au născut în Italia, primul de la Papa Adrian al VI-lea în 1522. Pontificatul papei Ioan Paul al II-lea a fost unul dintre cele mai lungi, al treilea ca durată, din istoria Bisericii Catolice.
  Acest termen este într-un contrast extrem cu cel al predecesorului său, Ioan Paul I, care a avut un pontificat de numai 33 de zile și în memoria căruia și-a luat numele papal.
  La 13 mai 1981 Ioan-Paul al II-lea a supraviețuit atentatului comis de Mehmet Ali Ağca, care l-a împușcat de la mică distanță. La 6 ianuarie 1995 poliția din Manila, Filipine, a dejucat Operațiunea Bojinka, care era de fapt un plan pentru uciderea lui Ioan Paul al II-lea.
  

  Papa, în 2004
  

  La Wikiștiri găsiți reportaje referitoare la papa Ioan Paul al II-lea
  După o lungă suferință pricinuită de boala Parkinson, manifestă încă din 1990, se stinge din viață în reședința sa papală din Vatican în ziua de 2 aprilie 2005 la ora 19:37 (UTC). La începutul pontificatului lui Ioan-Paul al II-lea, Sfântul Scaun avea relații diplomatice cu 84 de state. Până în 2003, numărul a fost mărit la 172 de state. În același timp, participă acum ca membru deplin sau ca observator în diverse organizații internaționale și regionale. Cele mai multe din vizitele sale internaționale au fost realizate în dublă calitate, de Șef de Stat și de Șef al Bisericii Catolice.
  

  Stema pontificatului papei Ioan Paul al II-lea
  Litera "M" provine de la Fecioara Maria, mama lui Isus, căreia papa îi acordă o mare devoțiune
  Papa Ioan Paul al II-lea s-a angajat personal în atenuarea sau rezolvarea unor probleme complexe ale păcii interne și internaționale: în Nigeria, în Chile, în Nicaragua, în Iugoslavia, în Orientul Apropiat, în Cuba, în Filipine etc.
  Deși declara că predică Evanghelia și nu Democrația, intervențiile sale au constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale și, într-adevăr, a susținut mișcările dizidente din fostul bloc sovietic, în special sindicatul „Solidarność” din Polonia și a jucat astfel un rol hotărâtor în prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei la sfârșitul anilor 80.
  În iunie 1979, prima sa vizită în țara natală permite polonezilor „să voteze cu picioarele”, marile adunări prilejuite de prezența sa întărind încrederea în unitatea națională, astfel încât în august 1980 greviștii de la Gdańsk au rezistat tuturor presiunilor și comuniștii au fost constrânși să recunoască sindicatul liber Solidaritatea (Solidarność).
  În ianuarie 1981, Lech Wałęsa este primit la Vatican, spre îngrijorarea întregii nomenclaturi comuniste, ulterior punându-se la cale atentatul și recurgându-se la legea marțială. În iunie 1983, o a doua vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia reînsuflețește speranța de libertate în tot răsăritul Europei, care dealtfel va fi zguduit în curând de glasnost și perestroika, crezându-se că sistemul comunist mai poate fi reformat.
  A sprijinit în secret desfășurarea în Europa de Vest a rachetelor americane Pershing II și Tomahawk cu focos nuclear în cadrul Dublei Decizii NATO din 1979, pentru a restabili echilibrul nuclear și „balanța terorii”.
  La 1 decembrie 1989, când Mihail Gorbaciov vine la Vatican, pentru a se întâlni apoi cu George Bush în Malta, în Europa răsăriteană nu mai dăinuia decât regimul lui Ceaușescu, care în curând avea și el să dispară. 
  În România, alături de Emil Constantinescu și patriarhul Teoctist
  În timpul pontificatului său, papa Ioan Paul al II-lea a întreprins un mare număr de călătorii în diferite țări ale lumii. A pus mare preț pe dialogul ecumenic dintre diversele confesiuni ale religiei creștine și cu alte religii. În cursul unei vizite în Marea Britanie s-a întâlnit cu regina Elisabeta a II-a Angliei, capul Bisericii Anglicane și a avut o întrevedere cu arhiepiscopul de Canterbury.
  A sprijinit inaugurarea în Salonul Sixtin, la 19 ianuarie 1996, a expoziției „Monumenta Romaniae Vaticana” (Mărturii Românești din Vatican), expoziție îngrijită de către profesorul Ion Dumitriu-Snagov, ocazie de readucere în memorie a celor două milenii de creștinism românesc.
  În zilele de 7, 8 și 9 mai 1999 s-a aflat în România, unde a avut contacte cu personalitățile locale ale Bisericii Ortodoxe. La Liturghia Pontificală celebrată în Catedrala Sf. Iosif din București l-a îmbrățișat pe cardinalul Alexandru Todea, aflat în scaunul cu rotile. În octombrie 2002 a avut loc calda primire la Vatican a patriarhului Teoctist.
  În martie 2000, face o călătorie la Ierusalim unde vizitează așezământul „Yad Vashem” în memoria victimelor Holocaustului și se reculege la Zidul Plângerii. Este primul papă care a vizitat o sinagogă (în Roma) și o moschee (în Siria, la Moscheea Omeyyada din Damasc). La 13 mai 1981 a avut loc în Piața Sf. Petru din Roma un atentat asupra papei, atentat comis de Mehmet Ali Ağca, un turc fanatic extremist de dreapta. Ioan Paul al II-lea a fost rănit grav de trei gloanțe, după care a fost internat în spital până în august. Papa a dăruit glonțul extras din corpul său locului de pelerinaj Fátima din Portugalia. Glonțul respectiv a fost montat în coroana de aur care decorează statuia Fecioarei Maria de la Fatima. Presupușii organizatori ai atentatului ar fi fost serviciul secret rus KGB, fapt care însă n-a fost declarat de extremistul turc. Papa în convalescență l-a vizitat în închisoare pe Ali Ağca și i-a iertat fapta comisă.
  La 12 mai 1982, în timpul unei vizite în Portugalia, preotul ultraconservator Joan Fernandez Krohn, un adept al grupării tradiționaliste Societatea Sf. Pius al X-lea din jurul episcopului Marcel Lefebvre, a încercat un nou atentat asupra papei, atentat zădărnicit de garda personală pontificală. Preotul respectiv și-a motivat atentatul prin încercarea sa de a „salva biserica catolică” de Conciliul Vatican II (1962–1965). 
  Funeraliile sale
  Când moartea sa a fost anunțată, în timpul unei rugăciuni, publicul prezent în Piața San Pietro a izbucnit în aplauze. Luminile din camera sa din Vatican s-au stins pentru o clipă pentru a comunica momentul morții sale, dar după aceea au fost reaprinse și au rămas așa.
  Moartea sa a survenit la ora 21:37 ora Italiei (22:37 ora României) la data de 2 aprilie 2005 datorită unei septicemii și unui colaps cardiopulmonar ireversibil, agravat de boala Parkinson de care suferea. Avea aproape 85 de ani. Când se afla în agonie, i-a dictat secretarului său, Stanisław Dziwisz, o scrisoare în care spunea:
  „Sunt fericit, fiți și voi la fel. Nu vreau lacrimi. Să ne rugăm împreună cu satisfacție. Fericit mă încredințez Fecioarei”. Chiar dacă purtătorul său de cuvânt, Joaquín Navarro Valls a afirmat inițial că Suveranul Pontif, în ultimele sale momente a dedicat câteva cuvinte mulțimii, mai ales tineri, reuniți în Piața San Pietro (Eu i-am căutat iar acum ei vin să mă caute, le mulțumesc), făcând gestul binecuvântării de la fereastra camerei sale către credincioși, medicul care a constatat decesul a declarat că Papa a fost inconștient în ultimele 50 de minute din viața sa și că a murit fără să spună vreun cuvânt.^{[necesită citare]}
  La data de 2 aprilie 2006, la un an de la moartea sa, papa Benedict al XVI-lea a ținut un mic discurs exact în momentul morții predecesorului său (22:37, ora României) și ziua următoare a oficiat o Sfântă Liturghie în Piața San Pietro. Papa Ioan Paul al II-lea a fost beatificat în data de 1 mai 2011 în Piața "Sf. Petru" din Roma. Slujba de beatificare a fost prezidată de papa Benedict al XVI-lea.^[20] Trecerea sa în rândul sfinților a fost oficiată de papa Francisc în data de 27 aprilie 2014. 

  Ioan Paul al II-lea
  Date personale
  Nume la naștere	Karol Józef Wojtyła
  Născut	18 mai 1920[1][2][3][4][5][6][7]  Wadowice, Polonia[8][9]
  Decedat	2 aprilie 2005 (84 de ani)[1][3][4][5][6][7]  Palatul Apostolic, Vatican[10][11][12]
  Înmormântat	Bazilica Sfântul Petru din Roma
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infirmity[*])
  Părinți	Karol Wojtyła[*] Emilia Wojtyła[*]
  Frați și surori	Edmund Wojtyła[*]
  Cetățenie	Polonia
  Etnie	polonezi
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot catolic[*] poet politician esperantist scriitor activist pentru drepturile omului[*] profesor[*] filozof catholic deacon[*]
  Activitate
  Început de pontificat	16 octombrie 1978
  Final de pontificat	2 aprilie 2005
  Predecesor	Ioan Paul I
  Succesor	Benedict al XVI-lea

• 2015: Manoel Cândido Pinto de Oliveira GCSE, GCIH (portugheză: /mɐnuˈɛɫ doliˈvɐjɾɐ/; b. 1 decembrie 1908 – d. 2 aprilie 2015) a fost un regizor de film și scenarist portughez, originar din Cedofeita, din apropiere de Porto.
  De Oliveira a început activitatea de realizator de filme în anul 1927, când el și câțiva prieteni de ai săi au încercat să facă un film documentar dedicat Primului război mondial. De abia în 1931 a terminat prima sa peliculă Douro, Faina Fluvial, un documentar despre orașul său natal, Porto. După primul său film de ficțiune, Aniki-Bóbó, realizat în 1942, cineastul a continuat să producă filme de scurt metraj și documentare pentru următorii 30 de ani. Recunoașterea sa națională, în toată această perioadă de timp a fost modestă, nefiind considerat un important regizor de film. Printre numeroșii factori, care l-au împiedicat pe cineastul portughez să facă mai multe filme, mai ales de lung metraj, s-au numărat situația sa familială, tensiunea politică din Portugalia acelor ani și lipsa unei finanțări corespunzătoare. 

  Manoel de Oliveira
  Manoel de Oliveira în 2008
  Date personale
  Nume la naștere	Manoel Cândido Pinto de Oliveira
  Născut	11 decembrie 1908 Porto, Portugalia
  Decedat	2 aprilie 2015 (106 ani) Porto, Portugal
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Căsătorit cu	Maria Carvalhais (1940–2015, his death; 4 children)
  Copii	* Manuel Casimiro Brandão Carvalhais de Oliveira (pictor, născut în 1941, cunoscut ca Manuel Casimiro), * Jose Manuel Brandão Carvalhais de Oliveira (născut în 1944), * Maria Isabel Brandão Carvalhais de Oliveira (născută în 1947) și * Adelaide Maria Brandão Carvalhais de Oliveira (născută în 1948)
  Cetățenie	Portugalia
  Ocupație	Regizor de film, scenarist, operator imagine, actor, industriaș
  Activitate
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Ani de activitate	1927–2015
  Premii	Commander of the Order of Ouissam Alaouite[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*] (2014) Gold Medal of Merit in the Fine Arts (Spain)[*] (2007) Q1321674[*] (2008) Robert-Bresson Award[*] (2004) honorary doctorate of the University of Porto[*] Grand Cross of the Military Order of Saint James of the Sword[*][1] Grand Cross of the Order of Prince Henry[*][1] Ordem do Mérito Cultural[*] (2009) Commander of the Military Order of Saint James of the Sword[*][1] European Film Academy Critics Award[*] (1997)[2] European Film Academy Honorary Award[*] (2007)[3] honorary doctor of the University of Trás-os-Montes and Alto Douro[*] (2011) honorary doctorate of the University of Porto[*] (1989) Q69626819[*] (2002)

* 2017: Edda Dora Essigmann-Fantanar (n. 6 aprilie 1922, Brașov - d. 2 aprilie 2017, Rimsting)^[1] a fost o scriitoare de limba germană, originară din România.
A început studiile la Academia Comercială din Brașov, pe care însă nu le-a mai terminat deoarece, după al Doilea Război Mondial, a fost deportată în Uniunea Sovietică, alături de alți cetățeni români de etnie germană, și a muncit timp de 5 ani în minele de cărbuni din regiunea Donețk.
La întoarcere, a găsit familia deposedată de avere și lipsită de mijloace de subzistență. Pe deasupra, a început și prigoana politică. Socrul său a fost condamnat la moarte și executat. Tatăl său s-a sinucis. Soțul său a fost închis timp de 7 ani ca deținut politic.
În anul 1980 i s-a aprobat cererea de emigrare în Republica Federală Germania. S-a stabilit în Bavaria, în localitatea Geretsried, la sud de München.
La sfatul fiului său, a început să scrie aminirile legate de viața sa, din care, mai târziu, a rezultat primul roman pe care l-a publicat. Scrieri:  
• Aller guten Dinge sind dreizehn („Toate lucrurile bune sunt treisprezece” - Roman), editat în regie proprie, Geretsried, 1996
• Meine ges-t-ammelten Werke („Operele mele adunate/răvășite”), Editura Heßler, Baiersdorf, 2000
• Die das Glück suchen („Cei care caută fericirea” - Roman), editura Langen Müller, München, 2005, - ISBN 9783784429939 ; ASIN : 3784429939  

  Edda Dora Essigmann-Fantanar
  Scriitoarea Edda Dora Fantanar
  Date personale
  Născută	6 aprilie 1922 Brașov, România
  Decedată	2 aprilie 2017 (94 de ani) Rimsting
  Naționalitate	România, origine săsească
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	scriitoare de limba germană
  Studii	Academia Comercială din Brașov
  Activitatea literară
  Specie literară	roman
  Opere semnificative	„Aller guten Dinge sind dreizehn”

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Cuv Tit, făcătorul de minuni; Sf Mc Amfian și Hilohie

În calendarul romano-catolic: Francisc din Paola, pustnic (1416-1507)

• Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului, promulgată de Adunarea Generală a ONU în 2007.
• Argentina : Día del Veterano de Guerra y de los Caídos en la Guerra de las Malvinas / Ziua veteranilor de război și a celor morți în Războiul Malvinelor sau Día de Malvinas / Ziua Malvinelor , onorează memoria veteranilor și victimelor Războiului Malvinelor, pierdut contra Marii Britanii în 1982.
• Ziua Internațională a Cărții pentru Copii și Tineret

VA URMA