PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
RELIGIE ORTODOXĂ 14 Aprilie
Sfânta și Marea Marți (Denie); Sf Ier Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului; Sf Ier Martin Mărturisitorul, episcopul Romei; Sf Mc Tomaida
Sfânta și Marea Marți (Denie)
Sfanta si Marea Marti ne pregateste pentru intrarea in camara Mantuitorului cu doua parabole strict eshatologice - parabola celor zece fecioare si parabola talantilor.
Prima pilda asemuieste intrarea in viata vesnica cu o nunta. Hristos e Mirele Care ne cheama pe toti la ospatul Sau de nunta, precum glasuieste utrenia zilei.
"Mire Hristoase, Care esti cu podoaba mai frumos decat oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospatul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleaga-ma de chipul cel ticalos al gresealelor mele. si, impodobindu-ma cu frumoasa haina a slavei Tale, fa-ma impreuna sezator luminat la masa imparatiei Tale.”.
Taina nuntii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar in Hristos si in Biserica. Prin unirea nuntii se implineste intr-un chip nedesavarsit, nazuinta omului dupa vesnicie; prin urmasii sai omul isi prelungeste viata dincolo de hotarele varstei sale. Nunta pamanteasca este insa o icoana stearsa a negraitei bucurii de a fi impreuna cu Mirele Hristos; unirea cu El este vesnica si bucuria fara de margini.
Dar pentru a putea intra impreuna cu Mirele, trebuie indeplinite conditiile aratate in parabola celor zece fecioare: veghere, feciorie si untdelemn in candele. Despre veghere si curatie ne-a invatat pe larg sfanta si marea Luni; acum se staruie indeosebi asupra untdelemnului. Intr-adevar, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul noptii in asteptarea Mirelui; cinci din ele insa, pentru ca au avut untdelemn indeajuns pentru candele au fost numite intelepte si au intrat in camara impreuna cu Mirele; celelalte cinci pentru ca n-au avut grija sa-l cumpere la vreme, si-au pierdut ostenelile fecioriei si ale vegherii; au ramas afara din camara, de aceea au si fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de incercare. Ce taina ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?
Fecioria are mare pret inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din fecioara si a dus viata feciorelnica; Inaintemergatorul si prietenul Sau, Ioan Botezatorul, precum si ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; in viata vesnica, tronul Sau va fi inconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare insa, parca ar vrea sa ne spuna ca fecioria singura nu-i indestulatoare pentru mantuire. Fecioarele cele nebune, desi fecioare, n-au intrat impreuna cu Mirele la nunta.
Sfintii Parinti inteleg prin untdelemnul din candelele fecioarelor, milostenia, ceea ce inseamna ca fecioria, pentru a fi mantuitoare, trebuie unita cu milostenia.
"Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gura de Aur, strabate vazduhul, trece de luna si de soare si de cetele ceresti. si se opreste in fata tronului Dumnezeirii. Oricate pacate vei face, milostenia atarna mai greu decat ele”.
"Fecioria este un lucru asa de mare, ca nici unul din cei vechi n-au putut s-o pazeasca: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria si dispretul mortii erau virtutile cele mai grele. Numai de la Hristos a inflorit floarea fecioriei. Si totusi, cele cinci fecioare fara milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot asa si fecioria, daca nu este unita cu milostenia se prapadeste” (Omilia despre pocainta).
Care este rostul unirii acestor doua virtuti?
Sfintii Parinti deosebesc la o fapta, doua parti: trupul, sau forma vazuta a faptei si sufletul sau scopul cu care se face fapta. Ceea ce face ca o fapta sa fie buna sau rea este scopul ei si nu forma, pentru ca diavolul "care de la inceput este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8, 44), intotdeauna ascunde pacatul sub chipul virtutii. Adeseori forma, atat a virtutii, cat si a pacatului poate fi aceeasi, pe cand scopul le deosebeste hotarat; scopul a toata fapta buna este Dumnezeu, iar scopul pacatului este moartea. De aceea, o fapta buna ca sa fie virtuoasa, are nevoie de o garantie ca scopul ei duce la Dumnezeu. Aceasta garantie, Dumnezeu a pus-o in aproapele nostru: "Intrucat ati facut aceasta unuia din acesti frati prea mici ai Mei, Mie Mi-ati facut!” (Matei 25, 40) va zice Domnul. De aceea, orice fapta virtuoasa se valorifica prin purtarea pe care o avem fata de aproapele nostru; este o fapta de dragoste, de milostenie fata de dansul. Milostenia este deci certificatul de garantie al virtutii, ca este bine facuta, ca duce la Dumnezeu. La infricosatoarea Judecata, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate si verificarea va fi indestulatoare. Orice fapta virtuoasa, fara aceasta garantie, nu este mantuitoare. De aceea, Sf. Maxim Marturisitorul zice ca "toata asceza care nu are dragoste este straina de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).
Rostul acestei pilde la sfarsitul postului nu-i greu de ghicit. In curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupesti: post, nevointe, metanii s.a. care, bine facute, duc la subtierea trupului, la curatie, la feciorie, fecioria fiind o sinteza a virtutilor trupesti. Ea oglindeste chipul cel dinafara, forma virtutii; milostenia insa, ca dragoste de Dumnezeu si de aproapele, oglindeste mai ales fata launtrica a virtutii, scopul ei. Adevarata virtute trebuie sa le uneasca pe amandoua: ostenelile trupesti cu virtutile sufletesti; fecioria trebuie sa se impodobeasca cu milostenia, altfel nu este mantuitoare.
Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevointe care ne mantuiesc, ostenelile care se fac pentru ele insele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt "nebune”, caci este o nebunie sa duci o viata de osteneala si nevointa si la urma sa te alegi cu muncile cele vesnice. Lectia cea mare care trebuie tinuta minte din pilda fecioarelor este aceasta: mantuirea nu se agoniseste numai prin nevointe personale, prin asceza, acestea sunt necesare, dar sunt numai o jumatate din pret si inca nu cea mai de seama; trebuie cealalta si cea mai de pret jumatate: faptele dragostei de aproapele.
Si mai este o pricina a pomenirii acestei pilde in aceasta zi. Saptamana Sfintelor Patimi ne arata in chipul cel mai puternic marea dragoste fata de oameni a lui Dumnezeu. La Cina cea de Taina, El Insusi ne cheama sa ne apropiem cu "credinta si cu dragoste” si toti crestinii nazuiesc si se pregatesc sa guste din "ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare”. Ca sa ne invrednicim cu adevarat de acestea, pregatirea noastra pentru Sfanta Inviere trebuie sa fie incununata cu acestea doua: de feciorie si milostenie; de sfintenie personala si dragoste de aproapele.
Cealalta pilda, a talantilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a doua lucruri. Omul este dator sa fie virtuos. Mantuitorul ne-a poruncit adeseori: "Fiti sfinti”, "Fiti desavarsiti”, pentru ca omul are deja darul sfinteniei de la Sfantul Botez; a primit de la Stapanul talantul, el trebuie doar sa-l negutatoreasca, facand faptele pentru care a primit putere ". Fiecare din noi sa inmultim talantul darului dupa masura - ne indeamna slujba Utreniei - unul sa aduca intelepciune prin lucruri bune; cel credincios sa impartaseasca cuvantul sau celui ce nu stie tainele; altul sa-si imparta bogatia la saraci. Asa vom inmulti imprumutul, ca niste ispravnici credinciosi ai Domnului” (Laudele).
Pilda ne mai arata ca inmultirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomeneste Stapanul: "trebuia sa dai argintul meu la zarafi” (Matei 25, 27). Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava laudelor zilei: "Iata ca-si incredinteaza Stapanul talantul Sau, tie suflete al meu. Primeste darul cu frica, imprumuta pe Cel ce ti l-a dat, imparte-l la saraci si castiga prieten pe Domnul. Ca sa stai de-a dreapta Lui, cand va veni cu slava.”.
Zaraful sunt saracii si, prin ei, Insusi Domnul, caci cine da saracilor, imprumuta pe Hristos. Stapanul imparte talantii si tot El este zaraful care-i inmulteste, pentru ca sa adauge si dobanda la bogatia talantului. Vedem aici o minunata mestesugire a bunatatii si dragostei dumnezeiesti. Dumnezeu ne daruieste darurile Sale si apoi ne indeamna sa I le dam cu imprumut, ca si cum ar fi ale noastre, pentru ca prin aceasta sa ne invredniceasca de mai mare rasplata; nu numai a darului, ci si a dobanzii si aceasta numai pentru o neinsemnata osteneala: bunavointa de a imprumuta darul primit. Inca o data vedem cat de mari sunt faptele dragostei de aproapele.
În Sfînta și Marea Marți se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.
Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim şi Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele din ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie şi în acelaşi timp spre a ne învăţa să fim cu toţii gata înainte de sfârşitul vieţii. Domnul a vorbit mult despre fecioare şi despre femei – şi fecioria are mult merit şi este într-adevăr mare – dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai cu seamă de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta. Pe cinci din ele le numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi multul şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, căci deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune, pentru că au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai mică, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit. În adevăr, moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. Cele înţelepte, deşi voiau, n-au putut să le dea untdelemn în clipa intrării, aşa că le-au răspuns, zicând: «Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceţi-vă la cei ce vând, adică la săraci, şi cumpăraţi». Dar nu era uşor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putinţă. Acelaşi lucru îl arăta învede¬rat şi Iisus în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi bătând în uşă strigă aşa: «Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!». Iar Însuşi Domnul le dă acea hotărâre înfricoşătoare, zicându-le: «Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire, dacă nu aveţi ca zestre milostenia».
Pentru aceasta deci au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinţi să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiută este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif să trăim în curăţie, iar prin minunea uscării smochinului să aducem rod duhovnicesc. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom griji de celelalte şi mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi, ruşinaţi. Şi într-adevăr nu-i lucru mai lipsit de sfinţenie şi mai plin de ruşine decât ca fecioria să fie biruită de bani.
Dar, o Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înţelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Viața Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului
Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului 1660, primind la botez numele Petru.
Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă. Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător. Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704. Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj laLavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului. Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun. În 1717 a plecat din nou la Kiev, petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul 1724. Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14-15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, Duminica a II-a după Paști, în biserica parohială „Sfânta Treime” din localitatea Gledin, comuna Monor, județul Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.
Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la mănăstirea Neamţ, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităţilor din ţările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obştesc. A legat cu blesteme grele pe toţi aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărţile pe care le dăruise mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov, ctitoria sa. A fost preocupat să formeze ucenici care să-i continue activitatea şi a influenţat prin concepţia şi lucrarea sa şi alte centre de cultură din Moldova. Activitatea lui Pahomie a fost cunoscută şi în Transilvania, mai ales în ţinutul natal.
Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie şi să citească şi a căutat să cultive această dragoste şi în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărţile primite sau cumpărate de el, faţă de care a arătat o grijă deosebită.
A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar şi alte biserici, cu toate cărţile necesare cultului, într-o vreme în care raritatea şi scumpetea lor le făceau bunuri de nepreţuit.
L-au interesat cărţile de folos sufletesc pe care le-a citit cu atenţie, recomandându-le şi altora. Pe Cheia înţelesului, apărută în 1678 la Bucureşti, cumpărată la 25 martie 1713 şi dăruită anul următor schitului Pocrov, Pahomie îndeamnă „să hie la cetit părinţilor (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” şi pentru a le uşura munca şi a le spori atenţia a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărţi câte am să se ştie (7219-1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă şi lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” aminteşte de 42 de cărţi.
După cum arată însemnările de pe ele, cărţile au fost mai întâi studiate atent de Pahomie şi apoi lăsate moştenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înţelesului, în 1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce şede(a) întru întunerecul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptăţii credinţa cea bună ... dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc ... să-l laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărţilor este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar şi exerciţiu spiritual: „Ceteşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeaşi Cheia înţelesului.
Activitatea cărturărească şi duhovnicească a lui Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov şi a mănăstirii Neamţ, punându-şi amprenta asupra mediului monahal şi cultural din Moldova, într-un secol în care relaţiile dintre mănăstirile româneşti erau foarte strânse, circulaţia călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă.
Sf Ier Martin Mărturisitorul, episcopul Romei
Viaţa Sfântului Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei
După sfârşitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărăţea peste greci, Consta, fiul lui Constantin şi nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împăraţii greceşti stăpâneau şi Roma cea veche, iar rudele stăpâneau părţile Apusului şi se înmulţea atunci la Răsărit eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieşise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întăreşte a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sunt două firi, precum şi două voinţe şi lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărţite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.
Şi a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei şi Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta şi împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de acelaşi eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliţilor, numind-o "tipos" şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulţi din cei dreptcredincioşi, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărăteşti, suferind prigoniri, bătăi, chinuri şi morţi. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viaţa lui pe larg. La preasfinţitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească şi cu credinţa cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credinţă şi să se întărească soborniceşte. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credinţă, zicând: "Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învăţătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica şi apostolica învăţătură şi de la aşezămintele Sfinţilor Părinţi, măcar de voi pătimi şi moartea". Şi a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbaţi cinstiţi din rânduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga şi-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grâului credinţei dreptcredincioase; şi să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar şi pe trimişii lui i-a surghiunit cu necinste şi cu bătăi în ţări îndepărtate.
Atunci preasfinţitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemând pe episcopii Apusului, în număr de 105; şi punându-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros şi a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea "tipos", le-au dat anatemei; şi a scris către toţi credincioşii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credinţă, arătându-le ereticeasca vătămare şi poruncindu-le să se ferească cu străşnicie de ea.
Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mânie şi de mare tulburare, încât a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfântul Martin Papă. Iar când a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; şi văzând mulţimea episcopilor şi a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească şi mirenească rânduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învăţat pe unul din ostaşi, să-l ucidă în biserică. Şi intrând acel ostaş în biserică, având ascunsă pe sub haine o sabie ascuţită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, n-a lăsat pe ucigaş să-şi ridice mâna de călău asupra credinciosului său rob.
Văzând Olimpie că Domnul păzeşte pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin şi s-a dus în Silicia împotriva saracinilor şi a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncând asupra lui nişte pricini mincinoase, zicând că s-ar fi înţeles cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăţiei greceşti şi că voieşte să se scoale cu război împotriva împăratului, ca şi cum n-ar fi păzit credinţa cea dată de la părinţi şi că ar fi hulit şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.
Ajungând trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovăţea de clevetirile cele nedrepte, zicând: "Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înţelegere, numai că am trimis milostenie fraţilor celor dreptcredincioşi, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinsteşte cineva, nu o mărturiseşte şi nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum şi în cel viitor. Şi sfânta credinţă cea dată de la Sfinţii Apostoli şi de la purtătorii de Dumnezeu părinţi, nu noi, ci cei ce înţeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate".
Dar trimisul împăratului, neascultând îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugînd la sfîrşit şi aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neştiind nimeni, cu putere ostăşească a prins pe papa, l-a dus la liman şi punându-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Şi la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ţinut sfântul un an întreg, chinuindu-se cu foamea şi cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuinţă. Iar când i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei ţări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte şi o luau cu sila, de la cei ce aduceau şi, ocărându-i, le zicea: "Dacă cineva va voi să-l iubească şi să-i fie milă de dânsul, acela este vrăjmaş patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu şi răsturnător a toată împărăţia grecească". Şi străjerii aceia făceau mult necaz sfântului, batjocorindu-l şi ocărându-l. Şi slăbea sfântul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile şi neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea şi cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulţumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanţ.
Ajungând corabia în Bizanţ pe o vreme senină şi sosind de dimineaţă la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfântul, care era foarte bolnav, diferiţi oameni fără de omenie, trimişi anume de la palatele împărăteşti şi de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele şi cu defăimări pe cel atât de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfântul de dimineaţa până seara. Apoi, apunând soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulţi ostaşi şi, luând pe sfântul din corabie, l-au pus pe o pârghie, neputând nicidecum să meargă de boală, şi l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă şi strâmtă şi îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu ştie de dânsul nimeni din cetate că este acolo. Şi a petrecut sfântul în acea închisoare nouăzeci şi trei de zile, neputând către nimeni să vorbească.
După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului şi adunându-se acolo senatorii, pe când îl duceau pe pârghie la dânşii, un oarecare senator mai mare a strigat la dânsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mânie ca şi bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputând să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfântul şi a stat în mijloc, sprijinindu-se de alţii. Mai erau acolo şi mulţi martori mincinoşi, pregătiţi anume pentru aceea şi mai înainte învăţaţi, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus şi alte feluri de pricini nedrepte şi mincinoase şi mărturiseau, jurându-se pe Sfânta Evanghelie. Şi fiindcă Fericitul Martin nu ştia să vorbească greceşte, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta şi nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărându-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfântul Papa a grăit către dânşii: "Ştie Domnul că îmi veţi face mare bine, dacă mă veţi ucide mai degrabă cu orice fel de moarte".
După aceasta sfântul a fost dus la un loc oarecare înalt, de privelişte, unde tot poporul obişnuia a se aduna, şi acolo, neputând să stea, îl ţineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dânsul pe ascuns din oarecare case înalte. Şi mergând Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfântul: "Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lăsat pe tine!" Zicând aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin şi striga poporul cu glas mare: "Anatema să fie Papa Martin!" Iar cei ce ştiau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu faţa mâhnită şi cu ochii plini de lacrimi ieşeau de la acea privelişte.
După aceea a zis Sachelarie către mai marele curţii: "Ia-l pe acesta şi să-l zdrobeşti, căci nu este vrednic să mai trăiască". Şi îndată, luând pe sfântul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus până jos şi i-au pus fiare grele pe grumaz şi pe tot trupul şi de acolo îl duceau prin cetate la divan şi o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau şi clătinând capul, ziceau: "Unde este Dumnezeul lui? Unde este învăţătura credinţei lui?" Iar alţii plângeau şi se tânguiau, văzând o necinstire ca aceea şi chinuire făcută pentru nevinovăţie, unui atât de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele şi de mâinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdând ruşine şi durere.
Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniţă, între făcătorii de rele şi între tâlhari, târându-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfântul căzând şi lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul până la vărsare de sânge. După câteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniţă, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri şi de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniţei milostivindu-se de sfântul, a mers în taină în temniţă la sfântul legat. Luându-l de acolo, i-a bandajat rănile şi l-a pus pe patul său şi l-a îmbrăcat cu haine şi a zăcut sfântul până seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară târziu, Grigorie, mai marele famenilor împărăteşti, a trimis pe vătaful casei sale, cu puţine mâncări la Sfântul Martin, zicându-i: "Nu slăbi de tristeţe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!"
Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvânt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credinţă; şi îndată a luat de pe dânsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte şi i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinând şi întorcându-se spre perete, a zis: "Vai mie şi aceasta s-a adăugat la osândirea mea!" Şi l-a întrebat împăratul: "Pentru ce grăieşti astfel?" Patriarhul a răspuns: "Au doar puţină tiranie este aceasta stăpâne, ca să pătimească papa unele ca acestea?" Şi cu jurământ sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.
După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alţi bărbaţi vestiţi, în temniţa lui Diomid, la Sfântul Martin. Aceia intrând, i-au zis: "Stăpânul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai şi la câtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decât numai tu singur". Iar preasfinţitul papă, nerăspunzându-le nimic, ci ridicându-şi spre Dumnezeu ochii, a zis: "Slavă şi mulţumită Împăratului Celui fără de moarte!" Şi întrebau pe Sfântul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma şi a făcut lepădarea de credinţa a monoteliţilor şi dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfântul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunţit; că, mergând de bună voie la Roma, a dat pe hârtie lepădarea sa de nedreapta credinţă, deşi după aceea s-a întors iarăşi la cea dintâi rea credinţă a monoteliţilor; şi că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop şi îndestulat cu toate cele de trebuinţă. Iar la sfârşit, sfântul a spus şi aceasta către ei: "Iată în mâinile voastre sunt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu cei rău credincioşi, cât timp vor sta în credinţa cea rea. Încercaţi cu lucrul şi veţi vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui".
Acestea auzindu-le trimişii, s-au întors la împărat, minunându-se de astfel de mărime de suflet şi de neînfricata inimă a sfântului, care nu se înfricoşa de chinuri şi de moarte. Şi petrecând sfântul în temniţa lui Diomid optzeci şi cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfântul, zicând: "Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva". Iar sfântul îl întreba, unde va fi trimis şi în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: "Lăsaţi-mă să fiu aici până în ceasul acela, în care voiţi să mă trimiteţi unde voiţi". Şi s-a dus notarul. Apoi apunând soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legaţi: "Apropiaţi-vă, fraţilor, şi să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici". Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfântul cu faţa veselă le-a zis: "Nu plângeţi, ci mai bine bucuraţi-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credinţă!"
După aceea iarăşi a mers notarul cel sus-pomenit şi luând pe sfântul, l-a dus; şi toţi cei ce erau în temniţă, se tânguiau fără de mângâiere pentru despărţirea lui de ei. Sfântul a fost pus în corabie şi trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strâmtorarea şi cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormântul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
Sf Mc Tomaida
Viaţa Sfintei Muceniţe Tomaida
Această Sfântă Muceniţă Tomaida, a fost născută în Alexandria de părinţi dreptcredincioşi şi a fost crescută de dânşii în învăţătură şi în bune obiceiuri. Iar după ce a ajuns la vârsta de 15 ani, părinţii ei au măritat-o cu legiuită nuntă, după un oarecare tânăr creştin. Şi vieţuia Tomaida cea tânără în casa bărbatului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înţelepciune, blândeţe, bunătate şi pentru celelalte obiceiuri bune ale sale, locuind în aceeaşi casă cu socrul său. Acela, prin a satanei lucrare, gândea cu vicleşug asupra nurorii sale, ispitit de frumuseţea ei şi aprinzându-se cu poftă trupească spre dânsa, căuta timp ca să facă cu dânsa păcat, dar nu afla, decât numai în toate zilele o momea prin oarecare îmbunări şi adeseori o săruta. Dar tânăra Tomaida, fiind întreagă la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înşelătoare şi gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească o face aceasta şi se ruşina de el ca de un tată.
Bărbatul ei era vânător de peşte şi într-o noapte, venind alţi vânători, l-au luat să vâneze peşte; iar după plecarea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui şi a început a o sili pe nora sa spre păcat. Iar ea deodată înspăimântându-se, ca de o răutate neaşteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de ruşine şi-i zicea: "Ce faci tată? Fă-ţi semnul Crucii pe faţa ta şi te du, că diavolesc este lucrul acesta".
Dar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte fără de ruşine, dar ea fiind înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el, rugându-l şi sfătuind pe socrul său ca să înceteze de la o fărădelege şi necurată poftă ca aceea. Ci pe cât ea se apăra, pe atât o silea mai tare, arzând ca o văpaie de păcatul poftirii spre dânsa. Deasupra patului la perete, era o sabie spânzurată şi bătrânul ajungând cu mâna la sabia aceea şi scoţând-o din teacă, a început a o înfricoşa, zicându-i: "De nu mă vei asculta, iată, cu această sabie îţi voi tăia capul". Iar tânăra i-a răspuns: "Chiar şi bucăţi de mă vei tăia, nicidecum nu voi face o astfel de fărădelege". Atunci bătrânul, umplându-se de mare mânie, a lovit tare cu sabia pe Fericita Tomaida, nora sa, şi a ucis-o, tăind-o în două. Iar ea şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât să mânie pe Dumnezeu cu o fărădelege ca aceea şi să-şi întineze trupul şi patul bărbatului său. Iar pe ucigaşul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el, fiind orbit cu sufletul, a orbit şi cu ochii şi, aruncând sabia, căuta uşile, vrând să iasă afară din casă şi să fugă fără de ştire; dar neputând să le afle, multă vreme s-a ostenit pipăind pereţii şi căutând uşile, însă neaflâdu-le a rămas acolo.
Apoi venind alţi vânători şi bătând în uşă, strigau pe fiul lui la lucru, iar tatăl a răspuns: "Fiul meu s-a dus la vânarea peştelui, arătaţi-mi uşile casei mele, deoarece nu pot să le aflu". Aceia, deschizând, au intrat şi au găsit pe bătrân având mâinile şi hainele pline de sânge şi pipăind pereţii; iar pe femeia cea moartă zăcând la pământ, tăiată în două şi tăvălindu-se în sângele său. Aceasta văzând-o s-au înspăimântat şi întrebau ce este aceasta şi cine a făcut uciderea. Iar bătrânul şi-a mărturisit păcatul său şi-i ruga să-l ducă la divan şi să-l dea judecăţii celei după lege, ca să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Deci, întorcându-se bărbatul de la vânarea peştelui şi văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale şi ruşine. El se tânguia pentru soţia sa cea atât de înţeleaptă şi se ruşina de tatăl său cel atât de fărădelege; căci netemându-se nici de Dumnezeu, nici de cărunteţile sale ruşinându-se, a făcut unele ca acestea. Deci, a dat pe bătrân judecăţii, de şi-a luat pedeapsa prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulţime de popor din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru nemaipomenit şi înfricoşat ca acesta şi fericind întreaga înţelepciune a ei cu laude.
S-a întâmplat în acel timp, că era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: "Fiule, să mergem să vedem moaştele sfintei celei tinere". Şi, ducându-se, le-au văzut; iar după aceea s-au întors în mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea şi au întâmpinat monahii pe Daniil primindu-l cu cinste şi cu dragoste, iar părintele le-a spus despre pătimirea Sfintei Tomaida, zicându-le: "Duceţi-vă şi aduceţi aici cinstitele ei moaşte, pentru că nu se cade, ca trupul ei să se pună cu oamenii cei mireni, ci cu sfinţii părinţi". Dar unii din fraţi au început a cârti nevrând ca trupul cel femeiesc să-l pună alături cu sfinţii părinţi. Iar cuviosul le-a răspuns: "Acea tânără pe care nu voiţi să o aduceţi aici, îmi este maică şi mie şi vouă, deoarece pentru întreaga ei înţelepciune a murit". Atunci monahii nemaiîndrăznind a se împotrivi Sfântului Părinte Daniil, s-au dus şi au luat acel trup şi l-au îngropat cu cinste în gropniţa mănăstirii cu sfinţii părinţi.
După aceasta, sărutând cuviosul pe toţi părinţii, s-a dus cu ucenicul la schitul său. Şi s-a întâmplat, că un oarecare frate să fie chinuit foarte rău de diavolul desfrânării şi, mergând la Cuviosul Daniil şi-a mărturisit trupeasca patimă cea mare. Zis-a lui cuviosul: "Mergi la Mănăstirea Octodecatului şi întrând în gropniţa sfinţilor părinţi, roagă-te, zicând: "Dumnezeule, pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida, ajută-mă şi mă izbăveşte de păcatul desfrânării!" Apoi nădăjduieşte spre Dumnezeu, că te vei libera de ispita diavolească".
Iar fratele, luând porunca părintelui, s-a dus acolo şi a făcut precum i se poruncise lui, iar de atunci i-a încetat războiul trupului. Şi întorcându-se la schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicând: "Cu rugăciunile Sfintei Muceniţe Tomaida şi cu ale tale, părinte, m-a liberat Dumnezeu de păcatul desfrânării". Şi l-a întrebat stareţul cum s-a liberat, iar fratele a zis: "Numai două-sprezece rugăciuni am făcut şi din candela ce era la mormântul Sfintei Tomaida m-am uns cu untdelemn şi am pus capul pe mormântul ei, unde am adormit. Şi, iată, mi s-a arătat o tânără luminoasă, adică Sfânta Muceniţă Tomaida şi mi-a zis: "Părinte, părinte, primeşte binecuvântarea aceasta şi mergi cu pace la chilia ta". Iar eu, luând binecuvântare, m-am deşteptat din somn şi m-am simţit desăvârşit liber de patimile trupeşti. Însă nu ştiu ce era binecuvântarea aceea care mi-a dat-o în somn sfânta, decât numai am cunoscut liberare de patimi".
Şi a zis Cuviosul Daniil: "O îndrăzneală ca aceasta au la Dumnezeu, toţi cei ce se nevoiesc pentru întreaga înţelepciune". Deci a petrecut după aceea fratele acela neavând nici o supărare trupească şi slăvea pe Dumnezeu, dar preamărea şi pe Sfânta Muceniţă Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Şi făceau aceasta şi alţii, câţi se tulburau de nişte patimi ca acelea. Căci alergau la mormântul sfintei şi câştigau uşurare şi liberare de războaiele trupeşti cu sfintele ei rugăciuni. Şi aşa slăveau prin Sfânta Tomaida, pe Hristos Domnul Cel preamărit, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
Notă - În patericul Romanilor, în 14 Aprilie, se vorbeşte de această sfîntă astfel: În Alexandria, Sfânta fecioară Muceniţă Tomaida, deşi a avut bărbat, însă la rânduiala mucenicilor se socoteşte fără de nici o îndoială, nu atât pentru aceea că era foarte tânără şi demult şi-a adus fecioria în însoţire cu curăţenia, cât pentru aceasta, că pentru curăţenie a pătimit şi vrednică s-a arătat a fi numărată înaintea Domnului împreună cu cetele fecioarelor celor curate. Iar Mineiul cel mare o numeşte pe ea cuvioasă muceniţă, dar acel titlu de cuvioasă muceniţă, se cuvine numai la monahiile care pătimesc pentru Hristos. Cu toate că Sfânta Tomaida nu era monahie cu rânduiala, însă a arătat monahicească faptă bună, pentru întreaga înţelepciune, pătimind până la sânge. Drept aceea şi în gropniţa monahicească între cuvioşii părinţi, fericitul Părinte Daniil Schiteanul nu s-a îndoit a o pune pe ea. Deci, cu vrednicie s-a cinstit cu titlul de cuvioasă muceniţă în Minei.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 14 Aprilie
ZIUA 44
A.
GUSTĂRI
Roşii umplute cu orez
· 8 roşii
mijlocii
· 2 ceşti orez
· Sare
· 2 – 3 ardei
copţi
· Maioneză de
post (reţete date anterior)
· Muştar
Se pregătesc pentru umplut roşii mijlocii.
Se fierbe orezul în apă cu sare, se
scurge şi se lasă să se răcească.
Se amestecă orezul cu cu ardei copţi
tăiaţi mare şi cu maioneza de post, vârtoasă, condimentată cu muştar.
Se umplu roşiile cu această
compoziţie, se decorează cu pătrunjel tocat mare şi se dau la rece.
Se servesc ca gustare.
B.
SALATE
Salată de andive cu nuci
· 500 g andive
· 1 pumn miez
de nucă pisat
· 3 linguri
ulei
· 1 lingură
oţet
· Piper
· Sare
Se curăţă andivele, sa spală şi se taie în bucăţi de 4
– 5 cm.
Se pune într-o salatieră o mână de
nuci pisate bine; se adaugă 3 linguri ulei, picătură cu picătură, amestecând
mereu, apoi o lingură de oţet, piper şi sare.
Deasupra sosului se aşază cruciş
tacâmul de salată, apoi andivele.
La masă, se scoate tacâmul de sub
andive şi se face amestecarea cu sosul.
C.
SOSURI
Sos vinegret
· 3 linguri
ulei
· 1 lingură
oţet
· Sare
· Piper
· Pătrunjel
verde tocat
Se pun ingredientele într-un castron şi se amestecă cu
furculiţa sau cu telul până când uleiul se emulsionează şi devine lăptos.
Se adaugă pătrunjel verde tocat.
Se utilizează la salate din legume
crude sau fierte.
D.
BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Cremă de conopidă
· 1 conopidă
· 2 linguri
făină
· 2 linguri
ulei
· Sare
Se pune conopida la fiert cu apă clocotită şi sare.
Se adaugă rântaşul pregătit din ulei
şi făină.
Când conopida este bine fiartă, se
pasează cu zeamă cu tot şi se pune din nou la foc, se potriveşte de sare şi se
mai dau câteva clocote.
Înainte de a se lua de pe foc se mai
adaugă câteva bucăţele de conopidă fiartă, păstrate special.
Se poate adăuga o bucăţică de
margarină după ce s-a luat de pe foc.
E.
MÂNCĂRURI
Spanac cu diverse garnituri
· 1 kg spanac
· Sos vinegret
· 1 sfeclă
roşie coaptă
· 1 ţelină
fiartă
· 1 lămâie
· sare
Se spală şi se fierbe spanacul cu puţină sare.
Se răceşte într-un curent de apă şi
apoi se presează în strecurătoare.
Se aşază cu boltă în legumieră şi se
stropeşte cu sos vinegret; se înconjoară cu buchete din sfeclă roşie coaptă şi
ţelină fiartă, tăiate cubuleţe şi stropite cu sos vinegret.
În mijloc se pun felii subţiri de
lămâie.
F.
DULCIURI
Ştrudel
cu dovleac
· foi de
plăcintă după reţeta proprie (postată anterior)
· zahăr pudră
· 3 – 4
linguri ulei
· 1 farfurie
adâncă plină cu dovleac ras
· 3 – 4
linguri zahăr
· 1 linguriţă
scorţişoară pisată
· 1 praf de
sare
Se întinde foaia şi se stropeşte cu ulei.
La
un capăt al foii se aşază dovleacul ras, se presară cu zahăr, scorţişoară
pisată şi puţină sare.
Se rulează şi se aşază suluri în tava
de copt care a fost înainte unsă cu ulei.
Deasupra se unge cu o pensulă înmuiată
în ulei.
Se dă la cuptor şi se coace la foc
potrivit până ce se rumeneşte frumos.
Când este gata se scoate din cuptor şi
se porţionează în tavă.
Se aşază pe un platou şi se presară cu
zahăr pudră.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu