MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSOMALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1632: Bătălia de la Rain: Suedezii sub Gustavus Adolphus înving Sfântul Imperiu Roman în timpul Războiului de Treizeci de Ani.
1755: Poetul, jurnalistul și lexicograful britanic Samuel Johnson a publicat la Londra "Dicționarul limbii engleze".
1762: Prin decret imperial, semnat de împărăteasa Maria Terezia, se înființează regimentele grănicerești românești: I la Orlat și II la Năsăud.
1896: Ceremonia de închidere a primei ediții a Jocurilor Olimpice Moderne, Atena, Grecia.
1912: Vasul britanic de pasageri Titanic se scufundă în Atlanticul de Nord la ora 2:20 a.m., la două ore și 40 de minute după coliziunea cu un iceberg. Din cei 2.227 de pasageri plus echipaj aflați la bord numai 770 vor supraviețui.
1918: Bojdeuca din Iași a lui Ion Creangă a fost declarată muzeu, devenind prima casă memorială din România.
1939: A avut loc Congresul de constituire a Partidului Democrat din Polonia.
1941: Începe greva minerilor din Valea Jiului, care îngreunează aprovizionarea armatei antonesciene și a trupelor germane aflate în țară.
1941: Generalul american Douglas MacArthur este numit comandant al forțelor aliate în Pacific.
1944: Al Doilea Război Mondial: Primul bombardament de noapte al aviației britanice asupra României: 83 de bombardiere Wellington atacă Turnu-Severin.
1944: Al Doilea Război Mondial: Al doilea mare bombardament anglo-american asupra Bucureștiului. Universitatea e distrusă parțial.
1945: Al Doilea Război Mondial: Trupele britanice au eliberat deținuții din lagărul de concentrare Bergen-Belsen.
1947: Înființarea Filarmonicii "Banatul" din Timișoara.
1949: Înființarea Filarmonicii "Gheorghe Dima" din Brașov.
1949: Are loc premiera dramei "Bălcescu" de Camil Petrescu.
1957: Se încheie un acord româno-sovietic privind statutul juridic al trupelor sovietice staționate încă din 1944 pe teritoriul României.
1964: Plenara lărgită a CC al PCR adoptă Declarația cu privire la poziția PCR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Declarația condamnă pretențiile PCUS de a domina mișcarea comunistă internațională sub pretextul internaționalismului proletar. Declarația marchează începutul oficial al politicii independente a României în cadrul "lagărului comunist".
1971: La Porțile de Fier, este conectat la sistemul energetic național primul hidroagregat de producție românească.
1989: A vut loc Tragedia de pe Hillsborough, o busculadă umană pe Stadionul Hillsborough, în semifinalele FA Cup, soldată cu moartea a 96 de fani ai FC Liverpool.
1991: Inaugurarea oficială a activității Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) (Londra).
1998: Guvernul condus de Radu Vasile a fost validat de către Parlamentul României.
2013: Două bombe au explodat lângă linia de sosire la maratonul din Boston, Massachusetts, omorând cel puțin trei persoane și rănind alte 183.
2019: Un incendiu masiv a cuprins Catedrala Notre-Dame din Paris; acoperișul și turla principală s-au prăbușit.

Nașteri

1452: Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise), cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene din perioada de apogeu a acesteia.^[1] Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii.^[2] Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginație fără precedent în istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie. Deși se fac speculații asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai degrabă logică decât misterioasă.^[3] Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda), aflat în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată.^[4] Fresca intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor.^[5] „Omul Vitruvian” (numele complet este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoțit de comentarii asupra operei arhitectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat simbol al Renașterii.^[6] Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele și caietele sale de note științifice constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă și știință, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti. Spirit universalist și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc, o mașină de socotit^[7] și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieții sale. Mici invenții, precum o mașină automată de bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a firelor, au fost puse în aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii și hidrodinamicii, pe care, deși nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influențând în mod categoric progresul științific. Artist orgolios, conștient de talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea morții, Io continuerò... („voi dăinui...”) Această afirmație, devenită o adevărată legendă urbană, nu se regăsește însă în notele sale.^[8]^[9] De altfel, singurele notițe păstrate din anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din servitorii săi.

Casa din Anchiano în care a copilărit Leonardo da Vinci, 3km distanță de Vinci, Toscana.

Studiu pentru un peisaj din Toscana, primul desen cunoscut al lui Leonardo, 1473, Galeria Uffizi

Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452 (pe stil vechi - pe stil nou se adaugă încă 9 zile, astfel că după calendarul actual, artistul s-a născut pe data de 23 aprilie), "la ora trei noaptea", nașterea sa fiind consemnată în jurnalul lui Ser Antonio, bunicul patern,^[10]^[11], în orășelul Vinci din Toscana, pe valea inferioară a râului Arno, localitate aflată sub jurisdicția Republicii Florența, conduse de familia Medici, fiul nelegitim al lui Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat notar florentin, și al Caterinei, țărancă.^[12]^[13]^[14] Cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat timp de mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, afirmă că nu a locuit în acea perioadă nici o persoană cu acest nume, și că în realitate, mama lui Leonardo ar fi fost o sclavă arabă, aparținând bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul din clienții lui Piero Fruosino di Antonio da Vinci, sclavă creștinată, botezată Caterina.^[15] Mama sa, după ce a fost eliberată, s-a căsătorit cu un localnic, un anume Acchattabriga di Piero del Vaccha. Tatăl său, la un an de la nașterea sa, se va căsători cu o anume Albiera, în vârstă de 16 ani, care moare în 1464, la 28 de ani, fără a avea copii. Ser Piero se va recăsători de încă 3 ori, având câte 6 copii din ultimele două căsătorii.^[16] La moartea tatălui său, vor izbucni certuri între artist și cei 7 frați ai săi, moștenitorii legitimi ai lui Messer Piero, cu privire la împărțirea moștenirii. Leonardo nu avea un nume de familie în accepțiunea de azi, "da Vinci" însemnând pur și simplu "din Vinci", particula ser fiind adăugată pentru a indica faptul că tatăl său era un aristocrat. Se cunosc extrem de puține lucruri despre copilăria sa. Primii cinci ani din viață i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul Anchiano, după care începând din 1457 a trăit în casa tatălui său, alături de acesta, un unchi, Francesco, și bunicii paterni, în micul oraș Vinci. Leonardo a primit o educație normală pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie și matematică. Din copilărie, Leonardo menționează în notele sale doar două evenimente. Primul, pe când era în leagăn, când un zmeu de hârtie a coborât spre el, atingându-i buzele cu coada,^[17] și al doilea, survenit câțiva ani mai apoi, pe când explora de unul singur împrejurimile casei mamei sale, a descoperit o peșteră, fiind îngrozit că un monstru ar putea să se găsească înăuntru, dar mânat de curiozitate a pătruns totuși în interior.^[18] Primii ani din viața artistului au stârnit numeroase controverse printre biografii săi, fiind subiect de legendă. Giorgio Vasari, pictor și biograf al lui Leonardo, povestește cum un țăran din vecinătate și-a confecționat un scut, apoi i-a cerut tânărului da Vinci să picteze ceva pe fața acestuia. Leonardo ar fi pictat un monstru ce scotea foc pe nări, care avea un aspect atât de înfricoșător, încât ser Piero, tatăl băiatului, impresionat de talentul lui Leonardo, ar fi arătat scutul unui negustor de artă florentin, care l-a cumpărat imediat, vânzându-l mai apoi Ducelui de Milano. Pentru a-l răsplăti pe țăran, ser Piero ar fi cumpărat alt scut, decorat cu o inimă străpunsă de o săgeată, pe care l-a dat acestuia.^[19] Nu putem ști cât de adevărată este această istorie, cert este însă că un desen al lui Leonardo da Vinci din aceeași perioadă, dovedește un talent și o predispoziție pentru perfecțiunea detaliului ieșite din comun.

Verrocchio, Botezul lui Cristos - Galeria Uffizi, Florența

În 1466, pe când avea 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut sub numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florența.^[20] În atelierul lui Verrocchio lucrau și alți ucenici, care vor deveni ulterior faimoși precum Domenico Ghirlandaio, Perugino, Botticelli, și Lorenzo di Credi.^[21] Au urmat ani de studiu intens, Leonardo da Vinci fiind deprins cu tehnicile desenului, modelării artistice, cu tehnicile picturii în ulei și tempera, căpătând cunoștințele de bază necesare unui artist, fiind totodată inițiat în tainele metalurgiei și prelucrării metalelor, chimiei, mecanicii și tâmplăriei.^[22] Cea mai mare parte a muncii din atelier era prestată de ucenici. Conform celor afirmate de Giorgio Vasari, Leonardo da Vinci ar fi colaborat cu Verrocchio la realizarea Botezului lui Cristos, pictând un înger care ridică roba lui Isus într-o manieră mult superioară de cea a maestrului său, încât Verrocchio, umilit, n-ar mai fi pictat niciodată. Tabloul este pictat în tempera și ulei și se găsește la Galeria Uffizi din Florența. Leonardo a pictat îngerul îngenuncheat din stânga, peisajul de fundal și a repictat trupul Mântuitorului. Diferența dintre cele două stiluri este evidentă, relevând stilul original și elegant al lui Leonardo. În aceeași perioadă, se presupune că artistul ar fi servit drept model pentru două lucrări ale lui Verrocchio, statuia de bronz a lui David de la Bargello, și Arhanghelul Rafael în tabloul Tobias și îngerul. În 1472, după șase ani de studiu și muncă susținută, Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani, s-a calificat maestru, fiind admis în Ghilda Sf. Luca, ghilda artiștilor și doctorilor. Deși tatăl său i-a oferit posibilitatea de a avea propriul atelier, era atât de atașat de cel ce-i fusese profesor, încât a continuat colaborarea cu acesta.

Leonardo da Vinci: Madona Benois, 1478 - Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

În arhivele din 1476 ale tribunalului din Florența s-a descoperit un denunț anonim, în urma căruia patru tineri, printre care și Leonardo da Vinci, erau acuzați de sodomie. Deoarece denunțul nu era semnat iar acuzațiile n-au putut fi probate, dosarul a fost clasat. (Procesul Saltarelli) În Evul Mediu, pe tot teritoriul actualei Italii, în republicile italiene și pe tot cuprinsul statelor papale, actele de sodomie erau categoric interzise, delictele fiind instrumentate de Inchiziție, iar vinovații fiind pedepsiți prin ardere pe rug. Nu există informații privind viața și activitatea sa în următorii doi ani (până în 1478).^[23] Cert este că în 1478 a părăsit atelierul lui Verrocchio, dar și casa părintească. Un anume "Anonimo" Gaddiano, afirmă că în 1480, Leonardo da Vinci locuia în palatul familiei Medici, și că lucra în grădina pieței San Marco, care găzduia un fel de academie de artiști, poeți și filozofi înființată și finanțată de aceeași familie. În ianuarie 1478, a primit deja prima comandă în calitate de artist independent, pictura unei bucăți din altarul Capelei Sf. Bernard din Palazzo Vecchio, urmată de a doua, în martie 1481, Adorația magilor, pentru călugării de la San Donato a Scopeto.^[24] Nici una din comenzi nu a fost finalizată, cea de-a doua fiind abandonată datorită plecării artistului la Milano. Vasari povestește că Leonardo ar fi fost extrem de talentat ca muzician. În 1482, acesta ar fi realizat o liră din argint cu corpul de forma unui cap de cal,^[25] și că Lorenzo de Medici l-ar fi trimis la Milano, pentru a dărui această liră Ducelui de Milano, Ludovico Sforza, cu scopul de a întări legăturile cu acesta.^[26] Cu această ocazie, Leonardo da Vinci a compus o scrisoare, citată adesea, adresată ducelui Sforza, prin care îl informa despre aptitudinile sale inginerești și artistice.^[27] Artistul a petrecut în Milano următorii 17 ani, din 1482 până în 1499. Printre primele lucrări importante care i-au fost comandate, se remarcă pictura Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca intitulată Cina cea de Taină pentru mânăstirea Santa Maria delle Grazie.^[28] În primăvara lui 1485, Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei, trimis de Sforza la principele Matei Corvin. Se presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat Sfânta Familie, căruia i s-a pierdut urma.^[29] Între 1493 și 1495, în notele de socoteli zilnice ale artistului apare o femeie cu numele de Caterina. Atunci când aceasta a murit în 1495, lista cheltuielilor de înmormântare sugerează că ar fi vorba despre mama sa.^[30]

Leonardo da Vinci: Il Condottiere, 1480 - British Museum, Londra

Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza, inclusiv crearea de care alegorice pentru diverse ocazii festive, proiectul domului catedralei din Milano, și modelul unei uriașe statui ecvestre a lui Francesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. În vederea realizării acestei statui nemaivăzute, au fost procurate 70 de tone de bronz. Monumentul a rămas neterminat timp de mai mulți ani, o chestiune deja obișnuită pentru Leonardo. Modelul de lut al imensei statui a fost terminat în 1492. El depășea ca proporții singurele două mari statui ecvestre ale Renașterii, statuia lui Gattamelata din Padova, realizată de Donatello și statuia lui Bartolomeo Colleoni din Veneția, realizată de Verrocchio. Statuia lui Verrocchio a fost turnată în bronz abia în 1488, după moartea acestuia, și după ce Leonardo începuse deja să facă planurile detailate pentru turnarea în bronz a uriașei sale statui. Toată lumea era cu ochii ațintiți asupra uriașei statui, Michelangelo chiar a afirmat că va fi imposibil pentru Leonardo s-o toarne. În noiembrie 1494, bronzul destinat statuii a fost utilizat pentru confecționarea de tunuri care să apere orașul de invazia regelui Carol al VIII-lea al Franței. La începutul celui de-al doilea război italian, în 1499, trupele invadatoare franceze au luat la țintă modelul uriaș din lut al imensei statui. Odată ce Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo da Vinci, împreună cu Salai, asistentul său, și cu unul din prieteni, matematicianul Luca Pacioli, au fost nevoiți să fugă din Milano la Veneția, unde a fost angajat ca arhitect militar și inginer, pentru a dezvolta sistemul de apărare al orașului contra unui atac naval. În anul 1500 s-a întors la Florența, unde el și tovarășii săi au fost oaspeții călugărilor de la mânăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea organizării unui atelier de lucru, unde, conform spuselor lui Vasari, Leonardo a creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit atâta admirație încât “bărbați și femei, tineri și bătrâni” s-au perindat prin fața ei “ca la o mare sărbătoare”. Atelierul a fost redescoperit în 2005, în timpul restaurării aripii în care funcționase timp de mai mulți ani departamentul de hărți militare.^[31] În 1502, Leonardo se află la Cesena, în serviciul lui Cesare Borgia, fiul papei Alexandru VI, în calitate de arhitect militar și inginer, călătorind de-a lungul și de-a latul Italiei împreună cu patronul și protectorul său. În această calitate, Leonardo a creat mai multe hărți și planuri. Hărțile erau ceva extrem de rar în acea epocă, iar cele realizate de Leonardo par a avea o nouă concepție. Printre hărțile realizate atunci, se remarcă cea a văii Chiana, menită să ofere patronului său o imagine de ansamblu asupra teritoriului și pozițiilor fortificate. Harta a fost realizată în strânsă legătură cu alt proiect al său, un baraj înspre mare în Florența pentru a susține alimentarea cu apă a orașului. Artistul a revenit la Florența în 18 octombrie 1503, unde în următorii doi ani a desenat și pictat o frescă intitulată Bătălia de la Anghiari, lucrare comandată de Signorie, în paralel cu altă frescă, Bătălia de la Cascina, realizată de Michelangelo. Amândouă lucrările s-au pierdut. Compoziția lui Michelangelo este cunoscută datorită unei copii realizate de Aristotole da Sangallo în 1542.^[32] Lucrarea lui Leonardo este cunoscută datorită schițelor pregătitoare și mai multor copii ale zonei centrale, cea mai bună dintre ele o datorăm pictorului Peter Paul Rubens. În 1504, da Vinci a făcut parte din comitetul pentru amplasarea statuii David a lui Michelangelo, contrar voinței autorului.^[33] În 1506, s-a întors la Milano, împreună cu mulți din ucenicii săi, printre care Bernardino Luini, Giovanni Antonio Boltraffio și Marco d'Oggione, ultimul fiind cunoscut pentru copiile sale după Cina cea de Taină. Din păcate, nu a putut sta prea mult timp în Milano, deoarece tatăl său a murit în 1504, el trebuind să se întoarcă la Florența în 1507, pentru a rezolva problema moștenirii împreună cu frații săi. În 1508 s-a întors în Milano, unde a locuit în propria sa casă, situată aproape de Porta Orientale, în parohia Santa Babila.

Fecioara pe stânci - prima variantă (1483) Muzeul Luvru

Începând din septembrie 1513, până în 1516, în timpul papei Leon X, Leonardo a petrecut mult timp în Cortile del Belvedere, în Vatican, unde în aceeași perioadă lucra și pictorul Raffaello Santi, cunoscut sub numele de Rafael. În octombrie 1515, regele Francisc I al Franței a recapturat orașul Milano. În 19 decembrie, Leonardo a fost prezent la întâlnirea dintre Francisc I și Papa Leon X, care a avut loc la Bologna.^[34]^[35] Leonardo a primit o comandă din partea lui Francisc I de a realiza un leu mecanic, care putea să meargă, și care putea să-și deschidă pieptul pentru a da la iveală o tufă de crini.^[36] Nu se cunoaște scopul pentru care a fost comandat acest leu mecanic, dar se presupune că era destinat să-l întâmpine pe rege la intrarea sa triumfală în Lyon, și probabil că a fost utilizat în cadrul convorbirilor de pace cu papa. Leul s-a pierdut, o replică mai mult sau mai puțin fidelă cu originalul a fost realizată de curând și se găsește la Muzeul din Bologna.^[37] În 1516 a intrat în serviciul lui Francisc I, sub înalta protecție a acestuia, fiindu-i dată o locuință în Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu, lângă reședința regală Château d'Amboise. Aici și-a petrecut ultimii ani din viață, însoțit de ucenicul său, contele Francesco Melzi, având alocată o pensie de 10,000 de scuzi italieni.

Conacul Clos Lucé, ultimul domiciliu al lui Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci s-a stins din viață la Clos Lucé, la 2 mai 1519. În ultimii ani, regele Francisc I și Leonardo deveniseră prieteni apropiați. Giorgio Vasari povestește că regele l-ar fi ținut de mână până în ultima clipă. Această istorie, foarte dragă francezilor, ilustrată de tabloul lui Jean Auguste Dominique Ingres, pare a fi mai degrabă o legendă, dat fiindcă în aceeași zi, de la Saint-Germain-en-Laye, Francisc I a emis un edict, în consecință nu putea fi la Clos Lucé. Alți cercetători au remarcat că edictul nu era semnat personal de rege. Vasari menționează că în ultimele zile, simțindu-și sfârșitul aproape, Leonardo a chemat un preot pentru a se spovedi și împărtăși. Conform dorinței sale, 60 de cerșetori au însoțit cortegiul funerar. Fiecare din aceștia a fost răsplătit cu o sumă de bani stabilită în prealabil de Leonardo. Principalul moștenitor și executorul testamentar al artistului a fost contele Melzi, care i-a fost alături până în ultima clipă. Lui i-au rămas picturile, desenele, biblioteca, uneltele și alte obiecte personale ale artistului, precum și o sumă de bani. Nu a fost uitat nici Salai, fostul său ucenic și tovarăș, la fel și credinciosul său servitor, Battista di Vilussis, fiecare primind jumătate din via lui Leonardo, frații artistului care și-au împărțit terenuri, și servitoarea sa, care a primit o „pelerină neagră, de bună calitate, cu marginea îmblănită”, ceea ce voia să însemne, că servitoarea sa putea participa la funeralii îmbrăcată „decent”.^[38] Leonardo da Vinci a fost înmormântat în Capela Saint-Hubert a (castelului Amboise) Se cunosc extrem de puține amănunte privind viața personală a lui Leonardo da Vinci, deși a lăsat în urmă sute de pagini manuscrise. Nu există scrisori, scrieri poetice, jurnal personal sau memorii. Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale contemporanilor săi nu apare vreo informație care să indice vreun interes afectiv față de vreo persoană. În consecință, nu se poate stabili cu certitudine dacă a avut vreo relație afectivă și/sau eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din contră, cei care l-au cunoscut, vorbesc despre o existență aproape ascetică, dedicată trup și suflet artei și științei. Una din notele sale conține câteva referințe privind sexualitatea și procreația:

"Actul procreației și tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător încât oamenii ar dispărea dacă nu ar interveni ceva fețe drăgălașe sau dispoziții senzuale."^[39]

Această frază a fost interpretată în fel și chip, cu scopul de a defini orientarea sexuală a artistului.

Opera artistică[modificare | modificare sursă]

Pictura[modificare | modificare sursă]

În ciuda renumelui pe care și l-a câștigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om de știință și inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conștiința colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deși numărul lucrărilor rămase în urma sa este extrem de redus, în raport cu alți contemporani de-ai săi. Lucrările sale certe, ca și cele atribuite lui au o valoare inestimabilă, iar ultimele care s-au vândut, au atins prețuri fabuloase. Încă din timpul vieții, pe la 1490, Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima sa sporind cu trecerea anilor. Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din timpul vieții sale datorită tehnicii inovatoare, perfecțiunea detaliilor, a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său pentru fizionomie și pentru modul în care aceasta poate exprima emoții și sentimente, modul în care a utilizat corpul uman pentru compoziții figurative, coloristica inovatoare și subtilitatea gradată a tonurilor. Toate aceste calități pot fi recunoscute cu ușurință în lucrările sale cele mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea de Taină, Fecioara pe stânci.^[53]

Lucrări din tinerețe[modificare | modificare sursă]

Buna Vestire (1475-1480) una din primele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, Uffizi, 98x217 cm

Prima lucrare realizată de Leonardo da Vinci a fost Botezul lui Cristos, lucrare atribuită lui Verrochio, realizată în colaborare cu acesta. Din aceeași perioadă datează alte două lucrări, amândouă cu titlul Buna Vestire. Una are dimensiuni reduse, 59x14 cm. Este o "predella", o bucată care ar trebui să se potrivească la baza unei compoziții mai mari, în cazul de față, o lucrare aparținând lui Lorenzo di Credi, de care a fost separată ulterior. A doua bună vestire este o lucrare de dimensiuni ceva mai mari, cu o lățime de 217 cm. În ambele lucrări, Leonardo da Vinci a utilizat un aranjament clasic, prezent și în două binecunoscute lucrări ale lui Fra Angelico, cu Fecioara stând în genunchi sau în picioare, în dreapta imaginii, în stânga un înger în profil, cu o îmbrăcăminte sofisticată. Deși anterior atribuită lui Ghirlandaio, lucrarea este azi atribuită lui Leonardo.^[54] În lucrarea cea mică, Sfânta Fecioară pleacă ochii și își împreunează mâinile într-un gest care vrea să exprime supunere față de voința Domnului. În a doua lucrare, din contră, Sfânta Fecioară nu este de loc supusă. Tânăra ce o reprezintă, întreruptă din lectură de neașteptatul emisar, pune un deget de-a curmezișul Bibliei, pentru a marca locul în care i-a fost întreruptă lectura, ridicând mâna în semn de surpriză. Tânăra femeie acceptă rolul de mamă a Domnului, nu cu resemnare, ci cu încredere. În această lucrare, Leonardo da Vinci reprezintă dimensiunea umană a Sfintei Fecioare, recunoscând rolul umanității în încarnarea Domnului.

Lucrările din anii 1480[modificare | modificare sursă]

Lucrarea Sf. Ieronim în pustietate, cca. 1480, Pinacoteca Vaticana, Roma

În 1480, Leonardo a primit două comenzi extrem de importante și a început o altă lucrare care se va dovedi revoluționară din punct de vedere al compoziției. Două din cele trei lucrări nu au mai fost terminate, iar a treia a constituit subiectul unor discuții interminabile, privind termenele și prețul. Una din lucrări este intitulată Sf. Ieronim în pustietate. Unul din cercetătorii vieții și operei lui Leonardo, Liana Bortolon, asociază această lucrare cu o perioadă dificilă din viața artistului, relevată de una din însemnările sale: „... gândeam că învăț să trăiesc, (în realitate) învățam să mor”. Lucrarea odată începută, compoziția poate fi văzută, fiind extrem de neobișnuită. Lucrarea, care prin secolul al XVIII-lea îi aparținea Angelicăi Kauffman, a fost mai apoi tăiată în două. Cele două bucăți au fost regăsite ulterior, prima într-un târg de vechituri, și a doua, în atelierul unui curelar, fiind mai apoi reunite pentru a forma compoziția originală. .^[55] Este posibil ca totuși anumite zone periferice ale compoziției originale să lipsească. Sf. Ieronim ocupă zona centrală a lucrării, așezat după o linie ușor înclinată, și văzut cumva dintr-o perspectivă aeriană. Îngenuncheat, cu un braț întins în lateral, cu privirea fixă, îndreptată în direcție opusă, postura personajului pare desprinsă din studiile anatomice ale artistului. În prim plan, în dreapta, întins de-a curmezișul, simbolul preferat al artistului, un leu, formează o dublă spirală la baza compoziției. O altă inovație este planul de fundal cu stânci colțuroase abia schițat, din care se detașează personajele principale.

Aceeași concepție novatoare în ceea ce privește compoziția, elementele de fundal și dramatismul subiectului apar în altă capodoperă neterminată, intitulată Adorația Magilor, comandă a călugărilor din mânăstirea San Donato din Scopeto. Este o compoziție complexă, cu dimensiunea de cca. 250 x 250 cm. În vederea realizării acesteia, Leonardo a făcut numeroase schițe și desene preliminare, inclusiv unul extrem de detailat în perspectivă liniară cu ruine, care formează o parte din fundalul scenei. Din păcate, în 1482, la ordinul lui Lorenzo de Medici, artistul a plecat la Milano, pentru a câștiga bunăvoința lui Ludovico Sforza (Il Moro, adică “maurul”), lucrarea fiind abandonată.

A treia lucrare importantă din această perioadă este Fecioara pe stânci, lucrare comandată de Confreria Imaculatei Concepții. Lucrarea, realizată cu concursul lui Giovanni Ambrogio de Predis, trebuia să completeze o parte a altarului, construit deja.^[56] Leonardo a ales să picteze un moment apocrif al copilăriei lui Isus, în care Ioan Botezătorul, protejat de un înger, întâlnește Sfânta Familie în drumul spre Egipt. În această scenă, Ioan îl recunoaște pe Isus drept Cristos, Fiul Domnului. Scena emoționantă, de o frumusețe deosebită, impresionează prin grația personajelor ce-l înconjoară pe pruncul Isus, într-un peisaj sălbatic, dominat de stânci și cascade.^[57] Deși lucrarea este destul de mare, 200 x 120 cm, nu este atât de complexă pe cât au dorit călugării de la San Donato, având doar patru personaje în loc de cele cca. cincizeci cerute, și un peisaj sălbatic în loc de unul arhitectural. Lucrarea a fost totuși terminată, practic au fost executate două versiuni ale aceleiași lucrări, una rămasă să decoreze capela Confreriei, cealaltă rămânând în posesia lui Leonardo da Vinci, care a luat-o cu el în Franța. Călugării nu au obținut însă lucrarea, și nici de Predis nu a văzut nici un ban pentru munca sa, decât mult mai târziu.^[58]

Lucrările din anii 1490[modificare | modificare sursă]

Cea mai renumită lucrare a lui Leonardo da Vinci, realizată în 1490, a fost Cina cea de Taină, o frescă pictată în refectoriul (sala de mese) mânăstirii Santa Maria della Grazie din Milano. Fresca reprezintă momentul în care Isus, înconjurat de discipolii săi, ia ultima cină, înainte să fie arestat și condamnat la moarte, surprinzând exact momentul în care acesta rostește fraza profetică: “unul din voi mă va vinde”. Scena surprinde consternarea discipolilor Mântuitorului la auzul vorbelor acestuia. Scriitorul Matteo Bandello povestește cum Leonardo lucra în unele zile de dimineață până seara, fără a se opri nici măcar pentru a mânca, după care urmau câteva zile în care nu mai picta absolut deloc.^[59] Modul de lucru al artistului era dincolo de puterea de înțelegere a călugărilor, astfel că, exasperați, aceștia au cerut lui Ludovico Sforza să intervină.^[60] Atunci când a fost terminată, fresca a fost unanim aclamată, fiind considerată o capodoperă. Din păcate, tehnica utilizată de Leonardo, tempera, prin care acesta dorea obținerea de culori mai vii, s-a dovedit inadecvată substratului pe care a fost aplicată, umezeala datorată apropierii de bucătărie, a condus la deformarea și scorojirea acesteia, astfel încât un vizitator al mânăstirii, 100 de ani mai târziu, o descria drept o “ruină”.^[61] Cu toate acestea, fresca lui Leonardo rămâne una din cele mai cunoscute opere de artă religioasă din istorie, fiind reprodusă pe orice, de la tricouri, până la celebrele “carpete de pus pe perete”.

Lucrările din anii 1500[modificare | modificare sursă]

Mona Lisa (1503-1506), Muzeul Luvru

Dintre lucrările realizate de Leonardo în secolul al XVI-lea, de departe cea mai renumită este Mona Lisa, mai precis „Mona Lisa” sau „La Gioconda”. Acest portret de mici dimensiuni este incontestabil cea mai renumită pictură din lume. Renumele său se datorează zâmbetului misterios al femeii, subliniat de artist prin umbrirea colțurilor gurii și ochilor, astfel că natura sau sursa acestui zâmbet cu subînțeles nu poate fi descifrată. Această tehnică de umbrire s-a numit “sfumato” sau “fumul lui Leonardo”. Vasari, despre care se spune că a cunoscut această lucrare doar din auzite, afirmă că “zâmbetul ei este atât de plăcut, încât pare a fi de origine mai degrabă divină decât omenească”.^[62] Dacă Vasari a văzut sau nu tabloul, este subiectul unei controverse printre istorici. Unul din argumentele principale ale celor care susțin că nu a văzut niciodată această lucrare, este că el descrie modelul ca având sprâncene. Unii autori, precum Daniel Arasse, au lansat ipoteza că Leonardo ar fi pictat sprâncenele modelului, dar că acestea ar fi fost eliminate ulterior, nefiind la modă pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Analiza lucrării, scanate la rezoluție înaltă de către Pascal Cotte, a arătat că Mona Lisa fusese realmente pictată inițial cu gene și sprâncene, dar că acestea au fost ulterior eliminate.^[63] Se mai poate remarca rochia fără ornamente, astfel încât privirea e atrasă de ochi și de mâini, ca și de peisajul din fundal, totul pictat cu tușe extrem de fine, aproape insesizabile. Mai trebuie adăugată starea perfectă de conservare a lucrării și lipsa intervențiilor ulterioare, fapt extrem de rar la o pictură cu asemenea vechime.^[64]

În tabloul Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana, compoziția este din nou concepută sub forma unor personaje în natură, amintind de Sf. Ieronim, cu personajul surprins într-o postură înclinată. Ceea ce face această lucrare extrem de originală, este că cele două personaje înclinate par să se suprapună. Maria este așezată pe genunchii mamei sale, Sf. Ana. Ea este aplecată puțin în față, spre pruncul Isus care se joacă cu un miel. Compoziția a fost copiată de multe ori și a influențat mulți artiști, printre care Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Pontormo și Correggio. Această schemă compozițională a fost de asemenea adoptată de pictorii venețieni Tintoretto și Paolo Veronese.^[65]

Desen[modificare | modificare sursă]

Omul Vitruvian - cca.1485 - Academia, Veneția

Leonardo da Vinci nu a fost un pictor extrem de prolific precum mulți dintre contemporanii săi. În schimb, a desenat enorm. Caietele sale conțin sute de schițe, dar și desene detailate ale diverselor aspecte care i-au atras atenția. De asemenea există multe studii preliminare ale picturilor pe care le-a realizat sau pe care plănuia să le realizeze, cum ar fi cele pentru Adorația Magilor, Fecioara pe stânci și Cina cea de Taină. Primul desen cunoscut al artistului este intitulat “Peisaj din Valea râului Arno” și datează din 1473. Se observă râul, munții, Castelul Montelupo și ogoarele din jur.^[66] Unul din cele mai cunoscute desene ale sale se intitulează “Omul vitruvian”, un studiu al proporțiilor corpului uman, un “Cap de înger” pentru Fecioara pe stânci, la Luvru, un studiu botanic intitulat “Steaua din Bethlehem” și un desen de mari dimensiuni (160x100 cm) realizat cu cretă neagră pe hârtie colorată, desen pentru Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, la National Gallery, în Londra. Desenele relevă o tehnică “sfumato” pentru realizarea umbrelor, în același stil aplicat în cazul Monei Lisa. Este cert faptul că Leonardo n-a făcut niciodată vreo pictură după acel desen, tabloul Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana, fiind cea mai apropiată variantă.^[67] O altă serie de desene include figuri umane deformate, uneori exagerat, mulți se referă la ele ca la un fel de caricaturi, sunt studii ale expresiei fețelor umane, folosind diverse modele întâlnite în cele mai diverse locuri. Vasari chiar povestește că atunci când Leonardo observa pe stradă vreo persoană cu o figură care i se părea interesantă, o urmărea, studiind-o îndelung.^[68] Există numeroase studii de tineri, asociate adesea cu ucenicul său Salai, cu o caracteristică deosebită, ceea ce azi numim “profil grec”, adică un profil la care se poate trasa o linie dreaptă din frunte până în vârful nasului, cu șaua dintre nas și frunte extrem de sus, formă întâlnită la multe statui grecești antice. Acest profil contrastează adesea cu profilul “roman”, războinic. Salai este adesea desenat cu o costumație sofisticată și bizară. Alte desene, extrem de detailate, sunt studii ale unor draperii, un element adesea nelipsit în pictura epocii. În desenele din tinerețe ale artistului chiar se remarcă o extraordinară dexteritate în desenarea acestora. Un alt desen renumit este o scenă macabră desenată în 1479 în Florența, reprezentându-l pe Bernardo Baroncelli spânzurat, în legătură cu asasinarea lui Giuliano, fratele lui Lorenzo de Medici, în cazul conspirației Pazzi.

Studii și invenții[modificare | modificare sursă]

Manuscrise și note[modificare | modificare sursă]

Pagina cu studiul unui embrion uman în uter

Umanismul renascentist nu trasa o graniță categorică între știință și artă, astfel încât studiile științifice și inginerești ale lui Leonardo da Vinci sunt cel puțin la fel de impresionante și inovative pe cât sunt lucrările sale artistice. Studiile sale se regăsesc în cca. 13 000 de pagini de note și schițe, la care a lucrat aproape zilnic, de-a lungul întregii vieți. Multe din notele sale sunt scrise în oglindă, aceasta părând a fi mai degrabă din rațiuni practice, decât din motivul de a păstra vreun secret ascuns. Din cauză că scria cu mâna stângă, este posibil să-i fi fost mai ușor să scrie de la dreapta la stânga. Notele sale relevă o paletă extrem de largă de preocupări, de la banale liste de cumpărături zilnice și datorii, până la desene de aripi și pantofi pentru mers pe apă. Se regăsesc de asemenea, compoziții pentru pictură, studii și detalii de draperii, animale, copii, disecții de organe, studii de plante, formațiuni stâncoase, vârtejuri acvatice, mașini de război, mașini de zburat, studii de arhitectură. Aceste caiete, de diverse tipuri și mărimi, au fost împrăștiate de prieteni și moștenitori după moartea sa, marea majoritate ajungând în final în colecții de prestigiu, precum Royal Library de la Windsor Castle, Muzeul Luvru, Biblioteca Nacional de España, Victoria and Albert Museum, Biblioteca Ambrosiana care conține cele 12 volume ale Codexului Atlanticus și British Library din Londra care deține o parte a Codexului Arundel.^[69] Codex Leicester este singura lucrare științifică majoră aparținând lui Leonardo, aflată într-o colecție privată. Se găsește în posesia lui Bill Gates, fiind expusă în diverse locuri din lume o dată pe an. Notele lui Leonardo par a fi realizate special pentru a fi tipărite, dat fiindcă multe coli au formă și ordine care facilitează tipărirea. În multe cazuri privesc un singur subiect, bunăoară, în cazul inimii unui embrion uman, subiectul este acoperit cu observații și desene pe o singură coală.^[70] Nu se cunoaște motivul pentru care Leonardo nu le-a publicat în timpul vieții.

Studii științifice[modificare | modificare sursă]

Rhombicuboctahedronul din cartea lui Pacioli, De Divina Proportione

Pasiunea pentru știință a lui Leonardo a fost mai degrabă contemplativă. El s-a străduit să înțeleagă diverse fenomene descriindu-le în mod minuțios și reprezentându-le printr-un desen detailat, fără a dezvolta experimente practice și/sau explicații teoretice, dat fiindcă îi lipseau pregătirea matematică și cunoștințele de limbă latină. Din această cauză, cercetătorii contemporani cu el au ignorat în bună măsură lucrările sale științifice, deși la un moment dat, Leonardo însuși se străduia să învețe singur latina. În 1490, el studia matematica cu Luca Pacioli, pregătind o serie de desene de solide de formă regulată pentru a fi gravate pe plăcile pentru ilustrațiile din cartea lui Pacioli, De divina proportione, publicată în 1509. Din conținutul jurnalelor sale rezultă că plănuia să publice o serie de tratate asupra mai multor subiecte. Se spune că în cursul vizitei din 1517 a secretarului Cardinalului Ludovic de Aragon, ar fi fost observat un tratat coerent de anatomie.^[71] Aspecte privind studiile sale de anatomie, lumină și peisaj, au fost reunite pentru a fi publicate, de către ucenicul său, Contele Francesco Melzi, și publicate ulterior sub numele de Tratat de Pictură de Leonardo da Vinci, în Franța și Italia în 1651, și în Germania în 1724.^[72] Daniel Arasse afirmă că tratatul, apărut în Franța în nu mai puțin de 62 de ediții în numai 50 de ani, a făcut ca Leonardo să fie văzut ca un precursor al învățământului academic de artă. Cu toate că experimentele lui Leonardo au urmat metode științifice clare, o analiză recentă a activității sale ca om de știință, analiză făcută de Frtijof Capra, afirmă că Leonardo era complet diferit de savanți precum Isaac Newton sau Galileo Galilei, el căutând să integreze arta cu știința în cel mai pur spirit renascentist.^[73]

Studii de anatomie[modificare | modificare sursă]

Studiu anatomic al mâinii, 1510

Leonardo a căpătat primele noțiuni de anatomie pe când își făcea ucenicia în atelierul lui Verrocchio. Acesta insista față de ucenicii săi asupra importanței studiului anatomiei umane. În calitate de artist, pasionat de anatomie, Leonardo da Vinci a devenit repede un adevărat specialist în “anatomie topografică”. A realizat astfel o mulțime de studii, constând în desene amănunțite de mușchi, tendoane și alte detalii anatomice vizibile. Devenit ulterior artist de renume, i s-a acordat permisiunea de face disecție de cadavre la Spitalul Santa Maria Nuova din Florența, și ulterior în spitale din Milano și Roma. Între 1510 și 1511 a colaborat în acest sens cu doctorul Marcantonio della Torre. Leonardo a realizat peste 240 de desene extrem de detailate, pe care le-a descris cu cca. 13 000 de cuvinte, în vederea publicării unui tratat de anatomie. Toate acestea au rămas la Francesco Melzi, care intenționa să le publice, dar și el a fost depășit de complexitatea problemelor apărute, în special datorită scrisului lui Leonardo da Vinci. Aceste probleme rămăseseră încă nerezolvate în momentul decesului lui Melzi, și încă alți 50 de ani după, astfel încât numai o mică parte din materialul cu privire la anatomie a fost inclusă în tratatul de pictură, publicat în 1632 în Franța.^[58]^[74] În timp ce Melzi ordona materialul pe capitole, acesta a fost examinat de mulți artiști și anatomiști, printre care, Giorgio Vasari, Benvenuto Cellini și Albrecht Dürer, care a făcut mai multe desene după materialul lăsat de Leonardo. Desenele anatomice ale lui Leonardo includ numeroase studii privind scheletul uman, părțile lui componente, precum și studii privind mușchii și tendoanele. A studiat de asemenea mecanica scheletului omenesc și forțele musculare, prefigurând știința modernă a biomecanicii.^[75] A mai desenat inima, sistemul circulator și vascular, organele sexuale, alte organe interne și a fost printre primii care a desenat un embrion uman în uter. Desenele realizate și modul de notare a indicațiilor și explicațiilor erau extrem de avansate pentru acea vreme; se consideră că, dacă ar fi fost publicate atunci, ar fi contribuit substanțial la progresul medicinei.^[76]^[77] Ca artist, Leonardo a studiat efectele emoționale asupra fizionomiei, studiind în special efectele furiei. De asemenea, a studiat și desenat diformități ale feței și semne ale nebuniei. A studiat de asemenea anatomia multor animale, disecând vaci, urși, maimuțe, păsări și broaște, comparând anatomia acestora cu cea a omului, și a făcut o serie de studii asupra cailor.

Inginerie și invenții[modificare | modificare sursă]

Schiță de biserică înconjurată de capele

Studiu de mașină zburătoare, 1488

Încă din timpul vieții, Leonardo da Vinci a fost considerat unul din cei mai mari ingineri ai timpului său. În scrisoarea de prezentare ce-o trimisese ducelui Ludovico Sforza (Il Moro), Leonardo afirma că este capabil să construiască tot felul de mașini capabile să asigure protecția orașului în cazul unui asediu. Atunci când a fugit la Veneția în 1499, și-a găsit imediat o slujbă de inginer militar, prin concepția și construcția unui sistem mobil de baricade, care să protejeze orașul de atacuri din exterior. De asemenea, a realizat un proiect de deviere a râului Arno, proiect la care a colaborat cu Niccolò Machiavelli.^[78]^[79] Notele artistului cuprind o mulțime de invenții, multe din ele, inutile sau fanteziste, precum un instrument muzical (viola organista), un cavaler mecanic (robot) și un tun cu abur, dar și altele utile, precum pompe hidraulice, mecanisme cu clichet reversibile și proiectile de mortier. În 1502, Leonardo da Vinci a desenat un pod suspendat, parte a unui proiect mai amplu pentru sultanul Baiazid al II-lea, podul fiind destinat să traverseze intrarea în Bosfor, cunoscută drept Cornul de Aur. Baiazid nu a acceptat proiectul, considerându-l irealizabil. Concepția lui Leonardo a fost reînviată în 2001, atunci când podul Vebjørn Sand Da Vinci Project, ce se baza pe ideea sa, a fost realizat în Norvegia.^[80]^[81] Însă ceea ce l-a fascinat cel mai mult de-a lungul întregii sale vieți a fost zborul. Leonardo a studiat zborul păsărilor, și a scris mai multe studii despre acesta, printre care Codexul asupra zborului păsărilor din 1505. A conceput și diverse aparate de zburat, printre care una cu aripi batante (ornitopter) și o mașină de zburat cu aripă rotativă (helicopter). Postul de televiziune britanic Canal Four a comandat realizarea unui film documentar intitulat Leonardo's Dream Machines, pentru o emisiune din 2003. Proiectele lui Leonardo pentru o parașută și pentru o arbaletă gigant, au fost interpretate, realizate cu mijloacele acelei epoci și testate cu succes.^[82] Multe din proiectele lui Leonardo s-au dovedit astfel fezabile.

Influențe[modificare | modificare sursă]

Sf, Ioan Botezătorul 1514, modelul este Salai, Muzeul Luvru

În tinerețea lui Leonardo da Vinci, Florența era centrul Renașterii creștine, un focar de cultură și civilizație. Artistul și-a început ucenicia în 1466, în atelierul lui Verrocchio, an în care maestrul acestuia, marele sculptor Donatello, se stingea din viață. Pictorul Ucello, ale cărui experimente cu perspectiva dezvoltaseră tehnica de realizare a peisajelor, era în amurgul vieții. Pictorii Piero della Francesca și Fra Filippo Lippi, sculptorul Luca della Robbia, arhitectul și scriitorul Leon Battista Alberti, toți erau sexagenari. Verrocchio era artistul de succes al generației următoare, împreună cu Antonio Pollaiuolo și cu sculptorul Mino da Fiesole.^[83] Leonardo da Vinci și-a petrecut tinerețea în Florența, un oraș a cârui faimă creștea prin operele acestor artiști și prin cele ale contemporanilor lui Donatello, precum Masaccio, ale cărui fresce erau pline de realism și emoție, dar și Lorenzo Ghiberti, ale cărui Porți ale Paradisului ilustrau arta combinației dintre compoziții complexe cu multe personaje și fundalul arhitectural. Piero della Francesca realizase un studiu detailat al perspectivei,^[84] fiind totodată primul pictor care a realizat un studiu științific al luminii. Aceste studii, împreună cu tratatul despre pictură al lui Leone Battista Alberti, De Pictura (1435), au avut un profund impact asupra tânărului Leonardo. Lucrarea lui Massaccio, Alungarea din Grădina Edenului, care îi prezintă pe Adam și Eva goi și neajutorați, reprezintă o imagine extrem de expresivă a corpului uman, pictat în trei dimensiuni prin utilizarea clarobscurului, a luminilor și umbrelor, tehnică ce va fi dezvoltată în operele de mai târziu ale lui Leonardo de așa manieră, încât va influența în mod categoric dezvoltarea ulterioară a picturii. Dimensiunea umanistă a lui David al lui Donatello se va regăsi în lucrările de mai târziu ale artistului, cu precădere în Sf. Ioan Botezătorul. O tradiție răspândită printre pictorii florentini era realizarea de mici lucrări reprezentând pe Sf. Fecioară cu pruncul Isus. Multe din acestea au fost realizate în tempera sau teracotă glazurată în atelierele lui Filippo Lippi, Verrocchio sau ale familiei prolificului Luca della Robbia. Lucrările timpurii de acest gen ale lui Leonardo, precum Madona cu garoafă sau Madona Benois, au urmat această tradiție, în timp ce acesta începea să se detașeze de tipare, precum în Madona Benois, în care Sf. Fecioară este ușor aplecată înspre pruncul Isus, așezat în colțul opus. Această formulă compozițională va fi dezvoltată ulterior de Leonardo în Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana. Leonardo a fost contemporan cu Botticelli, Domenico Ghirlandaio și Perugino, toți trei puțin mai în vârstă decât el. A fost coleg cu toți trei în atelierul lui Verrocchio, și la “Academia” de Medici. Botticelli în special, era deosebit de apreciat de familia de Medici, astfel încât succesul material îi era asigurat. Ghirlandaio și Perugino erau de asemenea extrem de prolifici și conduceau mari ateliere de pictură. Amândoi aveau comenzi importante, fiind deosebit de apreciați, Ghirlandaio pentru abilitatea de a strecura pe bogătașii Florenței printre sfinții din mari fresce cu subiect religios, iar Perugino pentru abilitatea de a picta mulțimi de sfinți și îngeri cu chipuri inocente. Acestor trei pictori, Botticelli, Ghirlandaio și Perugino, li s-a încredințat o comandă grandioasă, pictura pereților Capelei Sixtine, lucrarea începând în 1479, cu un prim contract cu Perugino. Leonardo nu a fost implicat în această importantă lucrare. Prima comandă mai serioasă pe care a primit-o, Adorația Magilor, pentru călugării din Scopeto, nu va fi niciodată finalizată. În 1476, pe când lucra în atelierul lui Verrocchio, Altarul Portinari, realizat de Hugo van der Goes, a fost adus în Florența, lucrare ce ilustra tehnica picturală a olandezilor, a avut un impact semnificativ asupra pictorilor florentini, cu precădere asupra lui Ghirlandaio, Perugino și Leonardo. În 1479, pictorul sicilian Antonello da Messina, care lucra exclusiv în ulei, a călătorit în nord, spre Veneția, unde Giovanni Bellini adoptase și el pictura în ulei, făcând din aceasta, tehnica preferată de pictorii venețieni. Leonardo va vizita și el Veneția mai târziu. La fel ca și cei doi mari arhitecți din vremea sa, Bramante și Antonio da Sangallo cel Bătrân, Leonardo a conceput planuri de biserici, care apar prin hârtiile sale, biserici niciodată realizate. Contemporan cu Leonardo a fost și Lorenzo de Medici (il Magnifico, cunoscut și sub numele de Lorenzo Magnificul), care era cu trei ani mai în vârstă, și cu fratele său mai tânăr, Giuliano, asasinat în urma Conspirației Pazzi, în 1478. Ludovico Sforza (Il Moro), cel care a condus Milano între 1479 și 1499, la care Leonardo a fost trimis ca ambasador din ordinul familiei Medici, era și el de aceeași vârstă cu Leonardo. Împreună cu Alberti, Leonardo a vizitat casa familiei Medici, în care a cunoscut câțiva bătrâni filozofi, printre care pe Marsiglio Ficino, adept al Neo-Platonismului, Cristoforo Landino, autor de comentarii la scrierile clasice, și John Argyropoulos, profesor de greacă și traducător al lui Aristotel. Asociat de asemenea cu această adevărată academie patronată de familia de Medici, era un personaj strălucitor, tânărul poet și filozof, Pico della Mirandola.^[85] Artistul avea să noteze mai târziu pe marginea unei pagini de jurnal: “Medici m-au ridicat, dar tot ei m-au distrus”. Nu există nici un dubiu că datorită lui Lorenzo Magnificul, artistul a primit o funcție importantă la curtea din Milano, astfel încât această frază enigmatică nu a putut fi descifrată. Deși din generații diferite, Leonardo, împreună cu Michelangelo și Rafael, sunt considerați giganții perioadei de apogeu a Renașterii. La nașterea lui Michelangelo, Leonardo avea 23 de ani, și 31, la nașterea lui Rafael. Acesta din urmă a trăit puțin, încetând din viață la 37 de ani, în 1520, un an după Leonardo, însă Michelangelo a trăit și a creat opere nemuritoare încă 45 de ani.^[86]^[87]

Faimă și reputație[modificare | modificare sursă]

Moartea lui Leonardo da Vinci de Jean Auguste Dominique Ingres

Încă din timpul vieții Leonardo era atât de renumit, încât regele Franței îl considera un fel de trofeu, de comoară neprețuită a țării sale, declarând că avea să stea pe cheltuiala sa până la sfârșitul vieții. Deși este aproape sigur că regele nu a fost prezent în momentul în care Leonardo a trecut în neființă, legenda spune că acesta s-ar fi stins în brațele acestuia. Jean Auguste Dominique Ingres a pictat chiar un tablou romantic ilustrând această scenă dramatică. Interesul pentru opera sa nu a scăzut niciodată, mulțimile făceau încă de atunci coadă să-i vadă lucrările, ca și azi de altfel. Giorgio Vasari a introdus un capitol special dedicat lui Leonardo în cartea sa, în care îl descrie astfel:

”În cursul normal al vieții, se nasc mulți bărbați sau femei, cu talente din cele mai remarcabile, dar ocazional, într-un mod ce transcede natura, un singur om poate fi dăruit de Ceruri cu atâta frumusețe, grație și talent, încât îi depășește de departe pe ceilalți, toate realizările sale părând mai degrabă de inspirație divină, decât izvorând din aptitudini omenești. Trebuie să recunoaștem că acesta este cazul lui Leonardo da Vinci, un artist de o frumusețe fizică remarcabilă, care emana o grație infinită prin tot ce făcea, care a cultivat geniul său atât de strălucitor, încât toate problemele pe care le-a studiat, au fost rezolvate cu ușurință.”
Picturi renumite:
Buna Vestire (1473-1475), Galleria degli Uffizi, Florența
Madonna Benois (1478), Muzeul Ermitage, St. Petersburg
Adorația magilor (1481-1482), Galleria degli Uffizi, Florența
Madona din grota cu stânci (La Vergine delle rocce) (1483), Musée du Louvre, Paris
Cina cea de Taină (1495-1497), Santa Maria delle Grazie,
Gioconda sau Mona Lisa (1503-1507), Musée du Louvre, Paris
Bătălia de la Anghiari (1503-1505), doar copii realizate de Rubens și de un anonim (ultima se găsește într-o colecție particulară, München)
Sfântul Ioan Botezătorul (1513-1516), Musée du Louvre, Paris

Portretul unui muzician Biblioteca Ambroniană din Italia

Date personale
Leonardo da Vinci
Leonardo da Vinci, portret de Francesco Melzi
Nume la naștere	Leonardo di ser Piero da Vinci
Născut	15 aprilie 1452 Vinci, Republica Florența, în prezent Toscana, Italia
Decedat	2 mai 1519 (67 de ani) Amboise, Regatul Franței, în prezent Franța
Înmormântat	Castelul Amboise
Cauza decesului	cauze naturale[] (hemoragie cerebrală[])
Părinți	Piero da Vinci[] Caterina di Meo Lippi[]
Naționalitate	florentin (actualmente în Italia)
Cetățenie	Republica Florentină[*]
Religie	ateism
Ocupație	pictor inginer astronom filozof anatomist[] matematician sculptor[] polimat arhitect inginer constructor[] diplomat inventator compozitor poet muzician fizician fiziolog[] botanist[] chimist zoolog[] caricaturist[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Mișcare artistică	Renaștere
Opere importante	Mona Lisa, Cina cea de Taină

1489: Mimar Sinan, arhitect otoman (d. 1588)
1552: Pietro Cataldi, matematician italian (d. 1626)
1641: Robert Sibbald, medic scoțian (d. 1722)
1642: Suleiman al II-lea, sultan al Imperiului Otoman (d. 1691)
1646: Christian al V-lea (15 aprilie 1646 – 25 august 1699), a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1670 până în 1699. A fost fiul regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și al reginei Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg. S-a căsătorit cu Charlotte Amalie de Hesse-Kassel la 14 mai 1667 la Nykøbing și a devenit rege la 9 februarie 1670. Cristian a fost ales succesor al tatălui său în iunie 1650, cu toate acestea, nu a era în virtutea lui să aleagă, ci a rezultat succesiunea automată, care fusese autorizată prin Legea Regala în 1665. În august în același ani, el a fost primit ca atare la Copenhaga, în septembrie, în Odense și Viborg, și în iulie 1656, în Christiania, Norvegia. Cristian a fost sub conducerea lui Christoffer Parsberg într-o călătorie lungă în străinătate, în Olanda, Anglia, Franța și acasă prin Germania. El a primit prin această călătorie, posibilitatea de a vedea absolutismul cum avansează în realizarea sa cea mai splendidă sub tânărul Ludovic al XIV-lea, și teoria dreptului divin al regilor. În august 1663, Cristian s-a întors acasă. Fiind primul care a fost urcat pe tron ca rege unic, la încoronarea și ungerea sa ca rege în 1671, a fost introdus un nou brand ceremonial magnific și au fost achiziționate noi bijuterii pentru prețioasa coroană. Christian al V-lea a fost un rege popular dar imaginea lui a fost umbrită de încercarea sa nereușită să recâștige Skåneland pentru Danemarca în al doilea război scanian. Războiul a epuizat resursele economice ale Danemarcei.^[1]
Reacția lui Cristian de a apela la oamenii de rând poate fi explicată prin faptul că a permis danezilor obișnuiți să intre în serviciul de stat, dar încercările sale de a restrânge influența însemnau continuarea tatălui său față de absolutism. Pentru a se acomoda cu non-aristocrații în serviciul de stat, el a creat noi rânduri nobile și de baroni.

După Războiul Scanian, sora lui, prințesa Ulrike Eleonora a Danemarcei, s-a căsătorit cu regele suedez Carol al XI-lea, a cărui mamă a fost un susținător solid al ducelui de Holstein-Gottorp. În ciuda legăturilor de familie, un război între cumnați a fost aproape din nou în 1689, când Carol al XI-lea aproape a provocat o confruntare cu Danemarca, prin sprijinul său cu exilatul Cristian Albert, Duce de Holstein-Gottorp la pretențiile sale la Holstein-Gottorp în Schleswig-Holstein.

La fel ca și Carol al XI-lea, care nu a ieșit niciodată din Suedia, Cristian al V-lea a vorbit numai limba germană și daneză, și prin urmare, a fost de multe ori considerat a fi prost educat din cauza incapacității sale de a comunica cu diplomații străini. Cristian a fost, de asemenea, considerat de multe ori a fi dependent de consilieri și de surse contemporane. Monarhul danez nu a făcut nimic pentru a risipi această noțiune. În memoriile sale, el și-a enumerat lucrurile de interes principal în viața sa, și anume vânătoarea, a face dragoste, războiul și afacerile maritime.

El a introdus Codul Danez în 1683, primul cod de legi pentru toată Danemarca. Acesta a fost urmat de către Codul Norvegian în 1687. De asemenea a mai introdus registrul funciar în 1688, prin care încerca să lucreze în afara valorii terenului a monarhiei unite, în scopul de a crea o impozitare mai exactă. În timpul domniei sale, știința a cunoscut o epocă de aur, datorită lucrărilor astronomului Ole Rømer, în ciuda lipsei de interes personal al regelui pentru cunoștințele științifice. A murit după un accident de vânătoare și a fost înmormântat la Catedrala Roskilde. Cristian a avut opt copii cu soția sa și cinci cu amanta sa oficială. El a introdus-o public pe amanta sa de numai 16 ani, Sofia Amalie Molie (1654-1719), la curtea sa în 1672, o mișcare care a insultat-o pe soția sa. Amanta lui a fost fiica fostului său tutore, Poul Moth, și a făcut-o contesă de Samsø la 31 decembrie 1677. Copii legitimi cu regina Charlotte Amalie:
- Frederick al IV-lea
- Cristian Vilhelm
- Cristian
- Sophie Hedevig
- Carol
- Christiane Charlotte
- Vilhelm
Copii nelegitimi cu amanta sa oficială, Contesa de Samsø:
- Christiane Gyldenløve
- Christian Gyldenløve
- Sophie Christiane Gyldenløve
- Anna Christiane Gyldenløve
- Ulrik Christian Gyldenløve

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Christian al V-lea
Rege al Danemarcei și rege al Norvegiei

Născut	15 aprilie 1646 Castelul Duborg, Flensburg
Decedat	25 august 1699 (53 de ani) Copenhaga
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Cauza decesului	accident (hunting accident[*])
Părinți	Frederic al III-lea al Danemarcei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg
Frați și surori	Prințesa Ana Sofia a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Ernestine a Danemarcei Ulrica Eleonora a Danemarcei Ulrik Frederik Gyldenløve[*] Prințul George al Danemarcei Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei
Căsătorit cu	Charlotte Amalie of Hesse-Kassel
Copii	Frederic al IV-lea al Danemarcei Prințesa Sophia Hedwig a Danemarcei
Cetățenie	Norvegia Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
Domnie
Domnie	1670–1699
Predecesor	Frederic III
Succesor	Frederic IV

1684: Ecaterina I (în rusă Екатерина I Алексеевна) (născută Marta Helena Skowrońska (letonă Marta Elena Skavronska), mai târziu Marta Samuilovna Skavronskaya) (n. 15 aprilie [S.V. 5 aprilie] 1684 – d. 17 mai [S.V. 6 mai] 1727) a fost a doua soție a lui Petru cel Mare, împărăteasă a Rusiei din 1725 până la moartea sa. Nu există documente care să confirme ascendența Caterinei. Versiunea obișnuită acceptată este că Marta Elena s-a născut la Ringen aflat în prezent în Estonia. În acele timpuri localitatea făcea parte din Letonia suedeză. A fost fiica lui Samuel Skowroński, mai târziu Samuil Skavronski, un țăran leton de origine poloneză.

În casa pastorului luteran Ernst Glück, pentru care a lucrat ca menajeră de la vârsta de 12 ani, a învățat carte de la teologul transilvănean Georg Soterius.

La vârsta de 17 ani s-a căsătorit cu un dragon suedez, cu care a fost măritată opt zile în 1702, moment în care trupele suedeze au fost retrase din Alūksne. După ce trupele ruse au ocupat localitatea, pastorul luteran Ernst Glück a fost chemat la Moscova ca traducător în serviciul mareșalului Boris Sheremetev, iar Georg Soterius s-a întors la Sibiu. Marta a devenit slujitoare în casa prințului Alexandru Menșikov, bun prieten al lui Petru cel Mare și primul guvernator al orașului Sankt Petersburg.

În 1703 când Petru l-a vizitat pe Menșikov, a întâlnit-o pe Marta iar la scurtă vreme, aceasta i-a devenit amantă. În 1705 ea s-a convertit la ortodoxism și și-a luat numele de Ecaterina Alexeievna. Ecaterina și Petru s-au căsătorit în secret în 1707. Au avut nouă copii dintre care doar două fete au ajuns la maturitate, Ana și Elisabeta. Relația lor a fost foarte bună și un număr mare de scrisori demonstrează puternica afecțiune dintre Ecaterina și Petru. Ea era cea care reușea să calmeze desele accese de furie ale lui Petru și care-l îngrijea în timpul crizelor de epilepsie.

După moartea lui Petru și-a găsit cei patru frați: Christine, Anna, Karl și Friederich/Theodor, le-a acordat noi titluri de conți și contese și i-a adus în Rusia. Christine Skowrońska, renumită Christina Samuilovna Skavronskaia (1687–1729), s-a căsătorit cu Simon-Heinrich iar urmașii lor au fost conții Guendrikov; Anna Skowrońska, renumită Anna Samuilovna Skavronskaia, s-a căsătorit cu Michael-Joachim iar urmașii lor au fost conții Efimovski; Karl Skowroński, renumit Karel Samuilovich Skavronski, a fost numit conte al Imperiului Rus la 5 ianuarie 1727 și șambelan al curții imperiale; Friedrich/Theodor Skowroński, renumit Feodor Samuilovich Skavronski, a fost numit conte al Imperiului Rus la 5 ianuarie 1727 și s-a căsătorit de două ori, cu o lituaniancă și cu Ecaterina Rodionovna Saburova, însă nu a avut urmași cu nici una dintre ele.

Țarina Ecaterina I

Petru a murit (28 ianuarie 1725 stil vechi) fără să numească un succesor. În tabăra Ecaterinei se aflau "omenii noi", cei pe care Pușkin avea să-i numească "puișorii din cuibul lui Petru" și a căror interese erau legate de noua capitală. La o schimbare a puterii ar fi pierdut totul. Ecaterina a fost prima femeie care a condus Imperiul Rus, deschizând calea legală a celor șaptezeci de ani (aproape tot secolul al XVIII-lea) de domnie a femeilor în Rusia; toate au continuat politica lui Petru I pentru modernizarea Rusiei.

După moartea lui Petru I, Ecaterina are de înfruntat o altă durere: la numai câteva zile după decesul soțului ei, moare și fiica ei în vârstă de șapte ani, Natalia.
Domnia Ecaterinei a durat aproape doi ani, timp în care a patronat expediția științifică a lui Bering care avea să descopere strâmtoarea ce desparte Asia de America și care îi va purta numele, să inaugureze Academia de Științe de la Sankt Petersburg și să restrângă puterea Senatului. Ecaterina a continuat destul de fidel politica și reformele lui Petru.

Totuși, adevăratul stăpân al Rusiei era Menșikov. A murit la 43 de ani la St. Petersburg și a fost înmormântată în Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg.

Jump to navigation

Jump to search

Date personale
Ecaterina I
Împărăteasă și Autocrată a tuturor Rusiilor

Nume la naștere	Марта Скавронская
Născută	15 aprilie 1684 Krustpils[], Ducatul Livoniei[], Letonia
Decedată	17 mai 1727 (43 de ani) Saint Petersburg, Imperiul Rus
Înmormântată	Catedrala Sf. Petru și Pavel, St. Petersburg
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Samuel Skowroński[]^[1] Elisabeth Moritz[]
Frați și surori	Count Karl Skavronsky[*]
Căsătorită cu	Petru I al Rusiei
Copii	Anna, Ducesă de Schleswig-Holstein-Gottorp Elisabeta, Împărăteasă a Rusiei
Cetățenie	Livonia Țaratul Rusiei Imperiul Rus
Religie	luteranism Biserica Ortodoxă Biserica Ortodoxă creștinism ortodox[*]
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Domnie
Domnie	8 februarie 1725 – 17 mai 1727
Predecesor	Petru I
Succesor	Petru II

1688: Johann Friedrich Fasch, compozitor german (d. 1758)

1707: Leonhard Euler (pronunțat în germană /ˈɔʏlɐ/ și în română [pron. oi-lăr ]; n. 15 aprilie 1707,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Basel, Elveția^[8]^[9]^[10] – d. 18 septembrie 1783,^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[11]^[12]^[7] Sankt Petersburg, Imperiul Rus^[13]^[9]) a fost un matematician și fizician elvețian. Euler este considerat a fi fost forța dominantă a matematicii secolului al XVIII-lea și unul dintre cei mai remarcabili matematicieni și savanți multilaterali ai omenirii. Alături de influența considerabilă pe care a exercitat-o asupra matematicii și matematizării științelor stau atât calitatea și profunzimea, cât și prolificitatea extraordinară a scrierilor sale, opera sa exhaustivă putând cu ușurință umple 70 - 80 de volume de dimensiuni standard (dacă ar fi publicată vreodată integral).

Date personale
Leonhard Euler
Portret al lui Leonhard Euler de Emanuel Handmann
Născut	15 aprilie 1707 Basel, Elveția
Decedat	18 septembrie 1783 Sankt Petersburg, Rusia
Înmormântat	cimitirul luteran Smolenski din Sankt Petersburg[*]
Cauza decesului	cauze naturale[] (hemoragie cerebrală[])
Căsătorit cu	Salomea Abigail Euler[] (din 1776) Katharina Euler[]
Copii	Johann Euler Christoph Euler[] Carl Euler[]
Naționalitate	Elvețian
Cetățenie	Confederația Veche a Elveției Imperiul Rus Regatul Prusiei
Religie	Protestantism
Ocupație	matematician fizician profesor universitar[] scriitor teoretician al muzicii[] astronom
Activitate
Rezidență	Elveția, Prusia, Rusia
Domeniu	matematician, fizician
Instituție	Academia Imperială de Științe din Sankt Petersburg, Academia din Berlin
Alma Mater	Universitatea din Basel
Cunoscut pentru	Contribuții fundamentale în analiza matematică, teoria numerelor, mecanica fluidelor, astronomie

1797: Louis Adolphe Thiers, istoric, politician și jurnalist francez (d. 1877)

1812. Maria Burada (n. 15 aprilie 1812, Iași - d. 11 februarie 1886, Iași) a fost o traducătoare română, prima femeie din Moldova care a tradus piese de teatru. Fiică a șătrarului Ioan Isăcescu, Burada a primit o educație aleasă în familie (cunoștea limbile greacă, franceză, rusă, germană). În 1830 se căsătorește cu vornicul Tudorache Burada. În 1847 traduce melodrama în patru acte Clopotarul de la Sf. Pavel de Joseph Bouchardy^⁠(d). Piesa, care s-a jucat la Iași la 15 martie 1848, a stârnit un larg ecou în publicul ieșean din preajma anului revoluționar 1848.

Date personale
Maria Burada
Maria Burada
Născută	15 aprilie 1812 Iași, Moldova
Decedată	11 februarie 1886 (73 de ani) Iași, România
Cetățenie	Moldova România
Ocupație	traducătoare

1812: Théodore Rousseau, pictor francez (d. 1867)

1821. Ioan Axente, supranumit Sever, (n. 15 aprilie 1821, Frâua – d. 13 august 1906, Brașov)^[3] a fost un revoluționar român, unul dintre conducătorii mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania în Revoluția de la 1848.

Fiu de țăran, născut în Transilvania, a studiat teologia și filozofia la Blaj, după care s-a mutat la București. La izbucnirea revoluției, Ioan Axente Sever era profesor de latină și română, la Colegiul Sf. Sava din București.^[3]

A luat parte la revoluția de la 1848 din București și împrejurimi, unde a avut rolul de a face cunoscute idealurile revoluționare printre țărani. În august 1848 s-a întors în Transilvania, unde a participat la a treia adunare de la Blaj din septembrie. A participat alături de Avram Iancu la rezistența din Munții Apuseni.^[3]

La 8 ianuarie 1849, țăranii români răsculați au incendiat orașul Aiud. Populația nu credea că românii, pe atunci pașnici, ar putea s-o atace. În seara de 8 ianuarie — Crăciunul după calendarul iulian — a început măcelul ce a durat până în data de 17 ianuarie, fiind uciși cca 600 de etnici maghiari.^[4] Un numar mare de oameni a încercat să se ascundă în munții din apropiere, dar din cauza gerului au murit înghețați. Morții au fost aruncați în șanțurile cetății, iar altă parte în varnița de lângă cetate, unde se află și monumentul acestora.

Indus în eroare de promisiunile mincinoase ale Curții de la Viena, precum și datorită poziției nejuste a guvernului revoluționar maghiar în problema națională și în cea a abolirii iobăgiei, Ioan Axente a adoptat o atitudine pro-habsburgică, lucru care a contribuit la dezbinarea forțelor revoluționare ale românilor și ungurilor.

Axente Sever a fost arestat în februarie 1849, acuzat fiind că ar fi participat la masacru, dar a fost găsit nevinovat la proces.^[3]

După înfrângerea revoluției, a continuat să aibă un rol de frunte în viața politică și culturală a românilor din Transilvania. Astfel, a făcut parte din conducerea ASTREI, adică Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.

A murit în spitalul săsesc din Brașov, foarte sărac și uitat de lume în vara anului 1906.

Date personale
Ioan Axente Sever

Născut	15 aprilie 1821 Frâua, Imperiul Austriac, (astăzi România)
Decedat	13 august 1906 (85 de ani) Brașov Austro-Ungaria, (astăzi România)
Părinți	Iacob, Ana, n. Maxim^[1]^[2]
Frați și surori	Gheorghe, Ariton, Iacob, Anica^[1]
Naționalitate	română
Cetățenie	Imperiul Austriac, Austro-Ungaria
Religie	greco-catolică
Ocupație	profesor
Activitate
Cunoscut pentru	prefect al Legiunii Prima Blasiana în Revoluția de la 1848
Premii	Ordinul Leopold cl. a III-a Ordinul „Sfânta Ana” cl. a III-a

1843: Henry James, scriitor american (d. 1916)
1858: Émile Durkheim, sociolog francez (d. 1917)
1874: Johannes Stark, fizician german (d. 1957)
1878: Robert Walser, scriitor elvețian (d. 1956)

1879: Elena Popea (n. 15 aprilie 1879, Brașov - d. 19 iunie 1941, București) a fost o pictoriță română. Elena Popea s-a născut la Brașov în 1879, tatăl său fiind Ioan Popea (1839-1903), cunoscut profesor la gimnaziul român din Brașov și frate al episcopului Nicolae Popea (1826-1908).^[1]^[2]

După terminarea studiilor secundare în Brașov a studiat filologia la Leipzig și apoi pictura la Berlin, la Academia de artă feminină din München (Damenakademie^⁠(de)) și în coloniile artistice de la Landsberg am Lech și Stornberg See, unde i-a avut profesori pe Angelo Jank^⁠(de), Jordan Jakob și Caroline Kempter^⁠(de).^[3]

Își continuă studiile de arte plastice la Paris cu Lucien Simon și, după Primul Război Mondial, cu André Lhote la Academia particulară de pictură din Montparnasse.^[2]^[3]

Debutul expozițional al Elenei Popea are loc în anul 1905 prin participarea la „Expoziția națională” organizată de Societatea ASTRA la Sibiu. Expune ulterior atât în țară, la București și Cluj (Tinerimea artistică, Salonul oficial), cât și în străinătate, la Paris - Salonului Independenților, la Muzeul Jeu de Paume, Londra, la Galeriile Claridge și Amsterdam.^[3]

Sursele de inspirație le-a găsit în împrejurimile Branului și Clujului, unde își petrecea perioada de vară, cât și în numeroasele călătorii pe care le-a realizat: Londra (1927), Olanda (1928), Italia (1929, 1934), Spania (1932), Norvegia și Danemarca (1935), Grecia, Siria, Palestina, Egipt (1937) și Scoția (1938).^[2]^[3]

Picturile sale sunt expuse în numeroase muzee din România: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Municipiului București, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Muzeul de Artă din Constanța.

În anul 1975 a avut o retrospectivă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.

Date personale
Elena Popea
Elena Popea - Autoportret (cărbune și tempera, 65/42,5 cm, Muzeul de Artă Cluj-Napoca)
Născută	15 aprilie 1879 Brașov, Austro-Ungaria
Decedată	19 iunie 1941, (62 de ani) București, România
Părinți	Ioan Popea
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	pictoriță
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Studii	Facultatea de filologie din Leipzig, Academia de artă feminină din München, Academia particulară de pictură din Montparnasse
Pregătire	Angelo Jank, Jordan Jakob, Caroline Kempter, Lucien Simon
Mișcare artistică	impresionism, postimpresionism, Cenaclul Idealist, Tinerimea artistică

1879: Theodor Capidan, lingvist român (d. 1953)

1886: Aurel Angelescu (n. 15 aprilie 1886, Ploiești, d. 6 aprilie 1938, București) a fost un matematician român care a contribuit la dezvoltarea algebrei și teoria funcțiilor. A urmat cursul primar și liceul la Ploiești. Revista Gazeta Matematică i-a desăvârșit apoi, în cursul superior de liceu, gustul pentru matematici, căci el a fost un asiduu corespondent al acestei publicații. În ultima clasă de liceu l-a avut ca profesor de matematici pe Nicolae Abramescu, care își începea pe atunci cariera sa didactică. Abramescu s-a mândrit totdeauna că în prima lui serie de liceeni a avut ca elev pe Aurel Angelescu, care, ulterior, întrecându-și maestrul, și-a luat doctoratul în matematici cu câțiva ani înaintea lui Abramescu.

După terminarea liceului, Angelescu a plecat la Paris. Aici, la Sorbona, și-a luat licența în matematici, iar la 7 aprilie 1916 și-a luat doctoratul în științele matematice cu o teză având ca subiect: „Sur les polynômes généralisant les polynômes de Legendre et d’Hermite et sur le calcul approché des intégrals multiples”. După ce și-a trecut teza de doctorat în matematici, Angelescu se întoarce în țară. La propunerea lui Gheorghe Țițeica, ocupă la 1 noiembrie 1919 postul de profesor agregat de teoria funcțiilor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, catedră la care a fost titularizat în 1922. Aici a funcționat până la 1 ianuarie 1930.

În 1930 Angelescu a fost chemat ca profesor titular de algebră superioară și teoria numerelor la Facultatea de științe a Universității din București (succesor al lui Traian Lalescu). A fost numit astfel la o altă catedră decât cea în domeniul căreia era consacrat. La această catedră a funcționat până la deces, în 1938.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Aurel Angelescu a realizat cercetări în legătură cu funcțiile generatoare ale claselor de polinoame; ale ecuațiilor diferențiale liniare; asupra seriilor trigonometrice; asupra teoriei generale a ecuațiilor algebrice. S-a ocupat de clasele de polinoame ale lui Legendre, Laguerre, Apell, Hermite.

Date personale
Aurel Angelescu
Născut	15 aprilie 1886^[1]^[2] Ploiești, România^[1]
Decedat	6 aprilie 1938 (51 de ani)^[1]^[2] București, România^[1]
Ocupație	matematician
Activitate
Alma mater	Universitatea din Paris^[1]
Organizație	Universitatea Franz Joseph din Cluj
Membru al Academiei de Științe din România

1897: Florin Vasilescu (n. 15 aprilie [S.V. 3 aprilie] 1897 la Călărași - d. 1958) a fost un matematician român. A fost profesor la Facultatea de științe a Universității din Rennes. Are lucrări în domeniul analizei matematice (noțiunea de capacitate a unei mulțimi și noțiunea de potențial), al mecanicii fluidelor, al teoriei elasticității, al rezistenței materialelor etc.
Lucrările sale au fost influențate de cele ale lui René-Louis Baire. Tatăl său, Constantin Vasilescu, a fost profesor de liceu, de limba română. A urmat școala primară la Buzău, iar liceul la Focșani și apoi la Ploiești. În 1915 intră la Facultatea de Matematici din cadrul Universității din București.

A participat la Primul Război Mondial ca sublocotenent într-o companie de aerostație creată de misiunea generalului francez Berthelot.

În 1918 ia licența în matematici la Universitatea din Iași, la care intră ca asistent al profesoarei Vera Myller. Apoi studiază la Sorbona, pe la diverse universități germane, elvețiene și se reîntoarce la Paris, unde dă teza de doctorat cu lucrarea Studiu asupra funcțiilor multiforme de variabile reale.

1898. Gheorghe Ante (n. 15 aprilie 1898, Văleni, Roman – d. 6 iunie 1978, Piatra Neamț) a fost un militar de carieră, publicist, poet. Urmează școala primară în satul natal și liceul militar la Iași. În timpul Primului Război Mondial sublocotenentul Gheorghe Ante participă cu Regimentul 15 Infanterie pe fronturile de la Oituz, Târgu Ocna, Turda^[1]. Devine comandant de companie apoi de batalion. După război contribuie în mod decisiv la reînființarea Universității românești din Cluj, precum și a Operei române^[1]. Se căsătorește cu Maria Kühnel, descendentă dintr-o familie de austrieci înstăriți^[2], împreună avâd un fiu, Laurian Ante, cunoscut mai târziu ca scriitor, dramaturg și cineast^[2]. Al doilea Război Mondial îl găsește la comanda garnizoanei militare a județului Neamț cu gradul de colonel^[1]. După 1947 se ocupă cu reorganizarea Corului veteranilor și cu pirogravurile pe os de ren după picturile lui Nicolae Grigorescu, donate Mănăstirii Agapia A scris un volum de versuri inspirate de participarea la Primul Război Mondial^[1] (publicat în anul 2016 cu titlul Postume la centenar),^[3] un caiet cu versuri de dragoste și un volum intitulat Doiniri Voivodale^[1], publicat la tipografia Lumina, Piatra Neamț, în 1938. Colaborează la revistele Calendarul Ostașului, Magazin istoric, Flacăra.

Date personale
Gheorghe Ante
Născut	15 aprilie 1898 Văleni, Roman
Decedat	6 iunie 1978 Piatra Neamț
Naționalitate	român
Ocupație	ofițer
Activitate
Premii	Ordinul Mihai Viteazul Pelerina Ordinului Mihai Viteazul care a aparținut colonelului Gheorghe Ante, comandant de companie și de batalion în Regimentul 15 Infanterie în perioada Primului Război Mondial.

1903: Margareta Dumitrescu (născută Atanasiu, n. 15 aprilie 1903,^[1] București, România – d. 27 aprilie 1986,^[1] București, RS România) a fost o arahnologă și biospeologă română.
A fost membră al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din București, fiind specializată în studiul arahnidelor
1906: Gheorghe Guțu (n. 15 aprilie 1906, Galați – d. 15 decembrie 1994, București) a fost un traducător și clasicist român, specialist în limba și literatura latină, conferențiar universitar. A redactat și a publicat, între altele, un cuprinzător dicționar latin-român, considerat^{[de cine?]} cel mai important dicționar de acest gen apărut în România. A tradus din mari clasici ai literaturii sau istoriografiei latine.Gheorghe Guțu a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1928 cu magna cum laude. A fost profesor de limba latină la licee din Târgoviște, Cluj, Brașov (Liceul „Dr. Ioan Meșotă”)^[1] și București (din 1940 la Liceul „Titu Maiorescu”).^[2] Apoi a fost conferențiar la Seminarul pedagogic universitar „Titu Maiorescu” din București.
1910: Miguel Najdorf, șahist, argentinian de origine poloneză (d. 1997)
1912: Kim Ir-sen, dictator al Coreei de Nord (d. 1994)
1924: Stephen Fischer-Galați, istoric american de origine română (d. 2014)
1924: Sir Neville Mariner, dirijor britanic

1927. Aurel Berinde (n. 15 aprilie 1927, Oradea – d. 23 august 2004, Timișoara) a fost un istoric și prozator român. A fost licențiat al Facultății de Construcții a Universității Politehnica din Timișoara, a fost și membru al Asociației Istoricilor Bănățeni. S-a născut și a copilărit în Oradea, unde a terminat Școala de Arte și Meserii. A absolvit Liceul de Construcții (Liceul Industrial nr. 8) din Timișoara, în anul 1950. A absolvit apoi Facultatea de Construcții. A urmat o carieră în învățământul preuniversitar, predând în cadrul Liceului de Construcții, apoi a ocupat și funcția de director al acestuia. ^[1]

Preocupat fiind de optimizarea procesului de învățământ, a publicat cartea “Instruirea Programată” în anul 1979 la Editura Facla, scopul acesteia fiind aplicarea metodei pentru învățământul liceal și tehnic-profesional.

A fost preocupat de literatură de tânăr, având încercări poetice. De-a lungul vieții a scris proză scurtă, pe care a publicat-o în mai multe reviste locale din Timișoara.

A fost pasionat dintotdeauna de istorie, cercetând în mod special perioadele din istoria românilor mai puțin cunoscute publicului larg cum ar fi perioada de la retragerea aureliană până la întemeierea țărilor românești medievale. A publicat alături de Simion Lugojan în anul 1984, tot la Editura Facla, cartea “Contribuții la cunoașterea limbii dacilor”. Cartea reprezintă un demers lingvistic, prin care s-a atribuit etimologia unui număr mai mare de cuvinte din vocabularul limbii române decât cel oficial, ca aparținând limbii dacilor (aproximativ 700 de cuvinte).^[2] În anul 2002 publică la editura Bemirodan cartea “Geneza romanității răsăritene”, un amplu demers pentru a clarifica aspecte importante “Din istoria dacoromânilor și macedoarmânilor (aromânilor).” Studiul, realizat cu vaste surse pluridisciplinare (istorice, lingvistice, epigrafice, etnografice, arheologice) prezintă o sinteză a formării și continuității romanității răsăritene, atât la nord de Dunăre, cât și la sudul acesteia. Sunt demontate tezele învechite, care privesc formarea poporului român și a limbii române, dar care au efecte nocive chiar și în ziua de astăzi. Autorul demonstrează teza traco-romanică, care susține așezarea elementului romanic peste elementul autohton tracic. Elementul slav este prezentat ca având o influență periferică și nu una masivă. Autorul se situează împotriva tezei romanității pure, care afirmă că romanitatea răsăriteană s-a format exclusiv la nord de Dunăre, în Dacia Traiană, dar și împotriva tezei lingvisticii slave, prin care limba română s-a format la sudul Dunării. Prin această cercetare, sunt scoase la iveală multe aspecte ignorate ale istoriei românilor și aromânilor, care ne prezintă continuitatea elementului tracic aflat sub influența Imperiului Roman.

A decedat la Timișoara, la data de 23 august 2004, datorită unor multiple atacuri cerebrale la vârsta de 77 ani, după șase luni de suferință. A lăsat neterminat manuscrisul volumului II al ”Genezei romanității răsăritene”, în care ar fi atacat subiectul creștinătății și al continuității tradițiilor precreștine.

Date personale
Aurel Berinde
Născut	15 aprilie 1927 Oradea
Decedat	23 august 2004 Timișoara
Naționalitate	română
Ocupație	istoric, prozator, inginer constructor Contributii la cunoasterea limbii dacilor; Editura Facla, 1984; Geneza romanității răsăritene, Editura Bemirodan, 2002

1927: Willi Zeidner (n. 15 aprilie 1927, Brașov, d.5 octombrie 2019 ) a fost un scriitor de etnie și limbă germană din România.
A studiat la gimnaziul Honterus. S-a calificat ca lăcătuș, sudor și fierar. În ianuarie 1945 a fost deportat într-un gulag din URSS, de unde s-a întors în 1949, după cinci ani de chinuri.

În 1957 și-a început activitatea publicistică ca redactor la bisăptămânalul de limbă germană „Volkszeitung”.

După ce a dat bacalaureatul și a absovit facultatea de Jurnalistică, Istorie și Filozofie, a lucrat până în 1984 la publicația săptămânală „Karpatenrundschau”.

În mai 1989, scriitorul Willi Zeidner a emigrat în Republica Federală Germania. S-a stabilit în localitatea Waiblingen.

Scrieri
- Haus an der Europastrasse: Reportagen / Reportagen , Editura Dacia, 1977, ASIN: B0000EAQQ3
- Zwischen Zeiten und Türmen. Stephan Ludwig Roth. Ein siebenbürgisch-sächsisches Schicksal. (Coautor: Michael Kroner), Editura Ion Creangă, 1979.
- Birkenträume. Russische Geschichten. Erinnerungsberichte aus fünf Jahren hinter Stacheldraht im Sowjet-Gulag, Editura Aldus, Brașov, 2005
- Palukes - Geschichten und andere Kleinigkeiten aus Siebenbürgen, Editura Aldus, Brașov, 2005
- Aquarelle / Acuarele, ediții în germană și română, format liliputan(3 x 3,5 cm), , Editura Aldus, Brașov, 2008
1928. Gheorghe Briceag (n. 15 aprilie 1928 - d. 16 august 2008, Bălți) a fost un cunoscut apărător al drepturilor omului în Republica Moldova și presedinte al Filialei Bălți a Comitetului Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului și membru al organizației Amnesty International. A fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolșevică la zece ani de GULAG și mai apoi la șapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistență antisovietică din Basarabia
1931: Tomas Tranströmer, poet, traducător și psiholog suedez, laureat al Premiului Nobel (d. 2015)

1934: Ion Vianu (n. 15 aprilie 1934, București) este un medic psihiatru și un scriitor român. Este fiul criticului literar Tudor Vianu și al Elenei, născută Irimescu, fiica lui Ștefan Irimescu, medic, întemeietorul ftiziologiei din România. Timp de doi ani de zile, în perioada 1952-1954 este student al secției de limbi clasice a Facultății de Filologie din București. Din anul 1963 este numit preparator la Clinica Universitară de Psihiatrie din București. In 1994 a publicat Amintiri în dialog, în colaborare cu amicul său, Matei Călinescu.

A emigrat în Elveția în anul 1977, după ce s-a implicat în mișcarea lui Paul Goma, fiind printre puținii intelectuali care au semnat Apelul lansat de acesta, apoi se va face cunoscut pentru luările de poziție la postul de radio Europa Liberă împotriva tentativei de folosire a psihiatriei ca armă politică. După Revoluția din 1989 s-a implicat într-un mod foarte activ în denunțarea psihiatriei politice comuniste, a revenit în țara natală și a scris articole și comentarii cu conținut politic în revistele 22, Dilema Veche, în ziarul România liberă, etc. După ieșirea la pensie se întoarce în țară definitiv și se dedică meseriei de scriitor, publicînd mai multe volume de proză sau eseistică. Astfel, romanele Caietele lui Ozias și Vasiliu, foi volante fac parte din trilogia neterminată "Arhiva Trădării și a Mâniei". Paramnezii este un roman despre exil și reîntoarcerea în țara natală. "Necredinciosul" este inspirat de experiența medicală a autorului. Blestem și Binecuvântare este o culegere de eseuri despre problematica tatălui, Antigona, Sacher-Masoch, S. Freud. Investigații mateine este un eseu biografic și critic despre Mateiu Caragiale. În 2009 publica "Exercitii de sinceritate", o relatare despre implicarea sa civică din anii saptezeci. În 2010 publica un roman autobiografic, "Amor intellectualis, desemnat drept "Cartea Anului 2010" de juriul revistei România literară; de asemenea autorul a obținut premiul de excelenta Opera omnia Radio România Cultural și, tot pentru "Amor Intellectualis", premiul pentru memorialistica al revistei Observator Cultural, ca și premiul special al Uniunii Scriitorilor pe anul 2010 Tot în 2010 apare traducerea spaniolă de către Ioana Zlotescu a romanului "Vasiliu, foi volante" (Vasiliu, hojas sueltas)

Volume publicate

Introducere în psihoterapie, 1975
Stil și persoană, 1975
Amintiri în dialog, în colaborare cu Matei Călinescu, 1994
Caietele lui Ozias, 2004
Paramnezii, 2005
Vasiliu, foi volante, 2006
Blestem și Binecuvântare, 2007
Necredinciosul, roman, 2008
Investigații mateine, 2008
Exercițiu de sinceritate, 2009
Amor intellectualis, 2010 ^[1]
Apropieri, Polirom, 2011
Frumusețea va mîntui lumea și alte eseuri, Polirom, 2015

Elegie pentru Mihai, Polirom, 2018

Date personale
Ion Vianu
Ion Vianu
Născut	15 aprilie 1934 (85 de ani) București, România
Părinți	Tudor Vianu Elena Vianu
Frați și surori	Maria Alexandrescu Vianu
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist psihiatru critic literar[*]
Activitate
Limbi	limba română

1938: Claudia Cardinale (născută Claude Joséphine Rose Cardinale la 15 aprilie 1938 în Tunisia, din părinți italieni) este o actriță italiană de film.

Claudia Cardinale în 1966

Claudia Cardinale s-a născut în Tunisia, la 15 aprilie 1938. Bunicul ei din partea mamei, pășise pe pământul tunisian venind din Sicilia cu o barcă și se ocupase cu construcția de ambarcațiuni de pescut în localitatea La Goulette. Tatăl Claudiei, sicilian și el era inginer la Căile Ferate. În copilărie visa să devină exploratoare, iar în adolescență se gândea să se facă învățătoare.^[8].

Într-o după-amiază, la ieșirea din Liceul Carnot, a fost abordată de un necunoscut, care i-a propus să joace într-un film documentar la care lucra. Astfel Claudia apare, discret ce-i drept, în „Lanțuri de aur”, suficient pentru ca Jacques Baratier, care pregătea în Tunisia primul său lungmetraj, să o remarce și s-o convingă să joace în „Goha” alături de Omar Sharif.

Cinema[modificare | modificare sursă]

1958 Goha
1958 Veșnicii necunoscuți ^[9] (I soliti ignoti), regia: Mario Monicelli
1958 Three Strangers in Rome
1959 Vântul sudului (Vento del sud), regia Enzo Provenzale
1959 Il magistrato
1959 La prima notte
1959 Anneaux d'or scurtmetraj
1959 Încurcătură blestemată (Un maledetto imbroglio), regia Pietro Germi
1959 Upstairs and Downstairs
1960 Il bell'Antonio
1960 Napoleone ad Austerlitz
1960 Audace colpo dei soliti ignoti
1960 Rocco și frații săi (Rocco e i suoi fratelli), regia Luchino Visconti
1960 I Delfini
1961 Girl with a Suitcase
1961 La Viaccia
1961 Les Lions sont lâchés
1961 Auguste (Cameo)
1962 Cartouche, regia Philippe de Broca
1962 Senilità
1963 8½, regia Federico Fellini
1963 Ghepardul (Il gattopardo), regia Luchino Visconti
1963 Pantera roz (The Pink Panther), regia Blake Edwards
1963 Fata lui Bube (La ragazza di Bube), regia Luigi Comencini
1964 Gli indifferenti
1964 Lumea circului (Circus World), regia Henry Hathaway
1964 Il magnifico cornuto
1965 Tremurătoarele stele ale Ursei (Vaghe stelle dell'Orsa), regia Luchino Visconti
1965 Blindfold
1966 Lost Command, regia Mark Robson
1966 Profesioniștii (The Professionals), regia Richard Brooks
1966 Sex Quartet
1967 Una rosa per tutti
1967 Don't Make Waves
1968 La amante estelar (scurtmetraj)
1968 Când se arată cucuveaua (Il giorno della civetta), regia Damiano Damiani
1968 The Hell with Heroes
1968 Ruba al prossimo tuo
1968 A fost odată ȋn vest (Once Upon a Time in the West), regia Sergio Leone
1969 Anul carbonarilor (Nell'anno del Signore), regia Luigi Magni
1969 Certo certissimo ... anzi probabile
1969 Cortul roșu (The Red Tent), regia Mihail Kalatozov
1970 The Adventures of Gerard
1971 Popsy Pop
1971 The Legend of Frenchie King
1971 Frumos, onest, emigrat în Australia (Bello, onesto, emigrato Australia sposerebbe compaesana illibata), regia Luigi Zampa
1972 L'udienza
1972 Il clan dei marsigliesi
1973 Il giorno del furore
1974 I guappi
1974 Conversation Piece (Cameo)
1975 Libera, dragostea mea (Libera, amore mio), regia Mauro Bolognini
1975 A mezzanotte va la ronda del piacere
1975 Qui comincia l'avventura
1975 Un surȃs, o palmă, un sărut (Un sorriso, uno schiaffo, un bacio in bocca), regia Mario Morra
1976 Il comune senso del pudore
1977 Prefectul de fier (Il prefetto di ferro), regia Pasquale Squitieri
1977 Un ostatic în plus (Goodbye e Amen), regia Damiano Damiani
1978 Corleone
1978 Una donna due passioni ('La part du feu)
1978 L'amante proibita (La petite fille en velours bleu)
1978 L'arma
1979 Evadare din Atena (Escape to Athena), regia George P. Cosmatos
1980 Si salvi chi vuole
1981 Salamandra (The Salamander), regia Peter Zinner
1981 The Skin
1982 Fitzcarraldo
1982 Le cadeau
1983 Le ruffian
1984 Henry IV
1984 Claretta
1985 La donna delle meraviglie
1985 L'estate prossima (L'été prochain)
1987 Un uomo innamorato (Un homme amoureux)
1988 Blu elettrico
1989 Hiver 54, l'abbé Pierre
1990 Atto di dolore
1990 La battaglia dei tre tamburi di fuoco (La batalla de los Tres Reyes)
1991 Mayrig
1992 588, rue Paradis
1993 Fiul panterei roz (Son of the Pink Panther), regia Blake Edwards
1994 Elles ne pensent qu'à ça...
1996 Un été à La Goulette (Cameo)
1997 Sous les pieds des femmes
1997 Stupor Mundi
1998 Riches, belles, etc.
1999 Un café... l'addition (scurtmetraj)
1999 Li chiamarono... briganti!
2002 And Now... Ladies and Gentlemen
2005 Le démon de midi
2007 Cherche Fiance Tous Frais Payes
2009 Le Fil
2010 Signora Enrica
2010 Un balcon sur la mer (Cameo)
2011 Father
2011 Joy de V.
2012 Gebo et l'ombre
2012 The Artist and the Model
2012 Effie
2012 Deauville
2012 Piccolina bella
2013 The Silent Mountain

Televiziune[modificare | modificare sursă]

1977 Jesus of Nazareth
1983 Princess Daisy
1986 La Storia
1986 Naso di cane
1989 La Révolution française
1993 Flash - Der Fotoreporter, episode Das Zweite Gesicht der Aida
1993 Mayrig
1995 10-07: L'affaire Zeus
1996 Nostromo
1997 Deserto di fuoco
1998 Mia per sempre
2000 Élisabeth - Ils sont tous nos enfants
2008 Hold-up à l'italienne

2010 Il giorno della Shoah

Date personale
Claudia Cardinale
Claudia Cardinale în 1963
Nume la naștere	Claude Joséphine Rose Cardinale
Născută	15 aprilie 1938 (81 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] La Goulette, Tunisia^[7]
Partener(i)	Pasquale Squitieri (1975–prezent)
Căsătorită cu	Franco Cristaldi[*] (1966–1975)
Copii	Patrizio Claudia
Cetățenie	Italia Tunisia
Ocupație	actriță
Alma mater	Centrul Experimental Cinematografic[*]
Ani de activitate	1958 – prezent
Alte premii
Commander of the Order of Merit of the Italian Republic[] (1995) Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de mare ofițer[] (2002) Premiul Steiger[] David di Donatello Award for Lifetime Achievement[] (1997) Comandor al Legiunii de Onoare[] Golden Orange Award[] (2010) pentru Signora Enrica[] Honorary Golden Bear[] (2002) David di Donatello for Best Actress[] (1968) pentru Când se arată cucuveaua și Frumos, onest, emigrat în Australia Flaiano Prize[] Nastro d'Argento for Best Actress[] (1985) pentru Claretta[] Nastro d'Argento for Best Supporting Actress[] (1982) pentru La pelle[] Golden Lion for Lifetime Achievements[] (1993) Nastro d'Argento for Best Actress[] (1965) pentru Fata lui Bube The Leopard (1963). At the Women's World Award 2009

1939: Jaime Paz Zamora, om politic bolivian
1942: Lucian Bolcaș, avocat și politician român (d. 2020)
1946: Péter Agárdi, scriitor, critic și istoric literar maghiar
1946: Zamfir Dumitrescu, pictor român
1949: Alla Pugaciova, cântăreață rusă
1950: Mircea Ciobanu, pictor, sculptor și scriitor român (d. 1991)
1958: Gheorghe Marcu (n. 15 aprilie 1958) este un fost deputat român, ales în legislatura 1990-1992, în județul Botoșani pe listele FSN, și în legislatura 2000-2004 pe listele PSD. În 2008, a fost ales ca senator în același județ, din partea Alianței PSD+PC în legislatura 2008-2012. În legislatura 1990-1992, Gheorghe Marcu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela, Regatul Thailanda, Australia, Statul Israel, Franța și Republica Libaneză. În legislatura 2000-2004, Gheorghe Marcu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Cehă și Ucraina iar legislatura 2008-2012, a fost membru în grupurilr parlamentare de prietenie cu Republica Arabă Egipt, Republica Polonă și Ucraina.
1958: Abu Hamza al-Masri, șeic egiptean

1959. Maria Berényi (n. 15 aprilie 1959, Micherechi, Bichiș, Ungaria)^[1] este o poetă a comunității românești din Ungaria. Maria Berényi a obținut licența în filologie la Universitatea „Eötvös Lóránd” din Budapesta, Facultatea de Filologie. În perioada 1983-1993 a colaborat cu Serviciul de presă al minorităților din Ungaria iar din 1993 a fost numită Directoare a Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, funcție deținută până în prezent. Maria Berényi a scris poezii în limba română și maghiară ce au fost publicate atât în reviste românești (precum Familia, Arca, Steaua, Poesis) cât și în reviste din Ungaria (Foaia românească, Almanah, Calendarul românesc, manuale românești, Barátság, Napút, Polisz). De asemenea, a organizat 22 de simpozioane internaționale cu participanți din Ungaria, Austria, România, Serbia și Ucraina.

Date personale
Maria Berényi
Născută	15 aprilie 1959 Micherechi, Bichiș, Ungaria
Naționalitate	Maghiară
Etnie	maghiară
Ocupație	poetă
Studii	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Note
Premii	Ordinul Meritul Cultural

1959: Emma Thompson, actriță engleză
1959: John Onoje, activist politic din Republica Moldova, refugiat din Sierra Leone

1960: Filip sau Philippe (franceză Philippe Léopold Louis Marie, neerlandeză Filip(s) Leopold Lodewijk Maria) (n. 15 aprilie 1960) este regele belgienilor. Membru al Casei de Saxa-Coburg și Gotha, acesta a urcat pe tron la 21 iulie 2013, în urma abdicării tatălui său.

Filip este al treilea în clasamentul celor mai tineri monarhi europeni în exercițiu, în urma regelui Willem-Alexander al Țărilor de Jos și a regelui Felipe al VI-lea al Spaniei. Prințul Filip s-a născut la 15 aprilie 1960 la Laeken, la nord-vest de Bruxelles, fiind fiul cel mare al Prințului Albert (fratele regelui Baudouin I al Belgiei) și al Prințesei Paola. Nașii săi de botez au fost bunicul patern, Leopold al III-lea al Belgiei, și bunica maternă, Donna Luisa, Prințesă Ruffo di Calabria.

Prințul Filip a urmat studiile primare și gimnaziale în limba franceză la Etterbeek, apoi a făcut liceul în neerlandeză la Bruges. După aceea a studiat la Școala Militară Regală a Belgiei din 1978 până în 1981. A studiat pentru o scurtă perioadă și la Colegiul Trinity de la Universitatea Oxford, apoi a mers la Universitatea Stanford din California, unde a absolvit în 1985 un master în științe politice. La moartea unchiului său, regele Baudouin, la 31 iulie 1993, tatăl lui Filip a devenit regele Albert al II-lea, iar Filip a devenit prinț moștenitor, primind titlul de duce de Brabant. În calitate de prinț moștenitor, a fost președinte de onoare al Camerei de Comerț Exterior a Belgiei și a făcut numeroase vizite în străinătate în scopul încheierii de acorduri economice.

Între 1993 și 1997 a fost președintele Consiliului Național pentru Dezvoltare Durabilă. De asemenea, prințul s-a implicat în mai multe fundații și organizații non-guvernamentale, atât belgiene, cât și internaționale. Filip s-a căsătorit la 4 decembrie 1999 la Bruxelles cu Mathilde d'Udekem d'Acoz, fiica unui nobil belgian și descendentă pe linie maternă a unei familii nobile poloneze. Au patru copii:

Prințesa Elisabeta, născută la 25 octombrie 2001
Prințul Gabriel, născut la 20 august 2003
Prințul Emmanuel, născut la 4 octombrie 2005

Prințesa Eléonore, născută la 16 aprilie 2008 La 3 iulie 2013, tatăl său, regele Albert al II-lea a anunțat că a hotărât să abdice din motive de sănătate. Prințul Filip i-a urmat la tron ca rege al belgienilor la 21 iulie 2013.^[2] După urcarea sa pe tron, Prințesa Mathilde a devenit prima regină a Belgiei de origine belgiană.

Datorită modificării legii de succesiune de la sistemul primogeniturii agnatice (Legea Salică) la sistemul primogeniturii absolute (potrivit căruia întâiul născut moștenește tronul indiferent de sex), Prințesa Elisabeta a devenit prințesa moștenitoare a Belgiei, fiind urmată în ordinea succesiunii la tron de frații ei mai mici, prințul Gabriel, prințul Emmanuel și prințesa Eléonore.

Date personale
Regele Filip
Rege al Belgienilor
Filip (2018)
Nume la naștere	Philippe Léopold Louis Marie Filips Leopold Lodewijk Maria
Născut	15 aprilie 1960 (59 de ani) Laeken, Bruxelles, Belgia
Părinți	Albert al II-lea al Belgiei Regina Paola a Belgiei[*]^[1]
Frați și surori	Prințul Laurent al Belgiei[] Astrid a Belgiei Delphine Boël[]
Căsătorit cu	Mathilde a Belgiei
Copii	Prințesa Elisabeta Prințul Gabriel Prințul Emmanuel Prințesa Eléonore
Cetățenie	Belgia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	duke of Brabant[*] (1993–2013) prinț
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Rege al belgienilor
Domnie	21 iulie 2013 – prezent
Predecesor	Albert II

1966: Samantha Karen "Sam" Fox (n. 15 aprilie 1966, Londra) este o actriță, cântăreață și fotomodel britanic. Deja la vârsta de 16 ani ea devine cunoscută prin revista britanică The Sun în postura fetei de pe pagina trei.^[1]^[2] În anii următori este una dintre fetele Pin-up care prezintă femei tinere în poziții erotice, aceste poze fiind fixate pe pereți de admiratori. Popularitatea de care se bucură Samantha era datorată mărimii sânilor. În anul 1983 a încheiat un contract de asigurare a sânilor pentru suma de 500.000 de dolari. Ulterior ea devine renumită ca și cântăreață, inițiind cu foștii ei colegi de școală formația S.F.X. Primul lor album muzical a fost Touch Me, care a devenit șlagăr în 1986. Urmează alte albume muzicale ca Touch Me (I Want Your Body), Naughty Girls (Need Love Too), Do Ya Do Ya (Wanna Please Me). Samantha Fox a trăit o perioadă împreună cu managera ei Myra Stratton.

Date personale
Samantha Fox
Fox live în Rescaldina, Italia, 2009
Nume la naștere	Samantha Karen Fox
Născută	15 aprilie 1966 (53 de ani) Mile End, Londra, Anglia
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Cântăreață, ex-fotomodel, actriță, personalitate TV
Activitate
Alte nume	Sam Fox
Origine	Regatul Unit
Studii	Anna Scher Theatre[*]
Gen muzical	Pop, dance-pop, freestyle, Eurobeat
Instrument(e)	Vocal
Ani de activitate	1983–1987 (model) 1986–prezent (singer)
Case de discuri	Lamborghini Records (1983) Jive Records (1986–1998) Ichiban Records (1998)
Colaborare cu	Stock Aitken Waterman, Full Force, Hawkwind, Günther, Sabrina Salerno

1969: Marian Ghiveciu (n.15 aprilie 1969, Pogoanele, Județul Buzău) este un fost politician român care a fost membru al Parlamentului României. În urma alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2008, a fost ales deputat de Buzău din partea Partidului Social Democrat. Este Președinte Executiv al Organizației PSD Buzău. La data de 29 septembtie 2015, Marian Ghiveciu a demisionat din Camera Deputaților.
1979: Florentin Gust (n. 15 aprilie 1979, Craiova) este un politician român, membru al Partidului Social Românesc (P.S.RO.) din România. În 2008 a fost ales deputat de Dolj, în colegiul uninominal nr. 4 din Craiova. A fost reales în 2012.

1990: Emma Charlotte Duerre Watson (n. 15 aprilie 1990, Paris, Franța) este o actriță britanică și model care a devenit celebră pentru rolul ei, Hermione Granger, din seria de succes Harry Potter. Watson a fost aleasă pentru rolul lui Hermione Granger la vârsta de 9 ani, deși înainte a jucat doar în piesele de teatru de la școală. Din 2001 până în 2010 a jucat în șapte filme din seria Harry Potter alături de Daniel Radcliffe și Rupert Grint. Munca lui Watson în filmele Harry Potter i-a adus multe premii și peste 10.000.000 lire sterline. Debutul de model a avut loc în 2009 participând la prezentarea colecției toamnă/iarnă a companiei Burberry.

În 2007, Watson a anunțat că va juca în trei filme care nu aparțin seriei Harry Potter, acestea fiind: Pantofii de balet, filmul animat Povestea lui Despereaux si Beauty and the Beast (1991 film). Pantofii de balet a avut debutul la 26 decembrie 2007, având o audiență de 5.2 milioane spectatori, iar Povestea lui Despereaux a apărut pe marile ecrane în 2008 și a adunat un venit de 70 milioane dolari până în prezent. Emma Watson s-a născut în Paris, părinții ei fiind Jacqueline Luesby și Chris Watson, amândoi avocați englezi. Watson are o bunică de origine franceză și a locuit în Paris până la vârsta de 5 ani. După divorțul părinților s-a mutat cu mama ei și fratele ei mai mic în Oxfordshire, petrecându-și sfârșiturile de săptămână la tatăl său în Londra. De la vârsta de 6 ani, Watson a vrut să devină actriță și timp de câțiva ani a jucat teatru la o școală, filiala din Oxford a Stagecoach Theatre Arts, unde a studiat dansul, actoria și canto. Până la vârsta de 10 ani a jucat în numeroase piese ale școlii, dar a jucat doar ca amatoare până a început colaborarea la seria Harry Potter.

Date personale
Emma Watson

Nume la naștere	Emma Charlotte Duerre Watson
Născută	15 aprilie 1990 (29 de ani) Paris, Franța
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	actor, model
Activitate
Alma mater	Worcester College[] Universitatea Brown[] Headington School[*

VA URMA