MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSOMALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 1558: Roxelana, soția sultanului Soliman I (n.1506)
• 1719: Françoise de Maintenon, metresa și a doua soție a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (n. 1635)
• 1764: Jeanne-Antoinette Poisson, marchiză de Pompadour (n. 29 decembrie 1721, Paris - d. 15 aprilie 1764, Versailles) cunoscută ca Madame Pompadour a fost metresă a regelui Franței Ludovic al XV-lea. Jeanne Antoinette Poisson s-a născut la Paris la 29 decembrie 1721, ca fiică a administratorului François Poisson (1684-1754) și a soției acestuia, Madeleine de La Motte (1699-1745). Totuși, există suspiciuni că tatăl ei biologic a fost financiarul bogat Charles François Paul Le Normant de Tournehem.^[1] Le Normant de Tournehem a devenit tutorele ei legal când François Poisson a fost obligat să părăsească țara în 1725 după un scandal cu o serie de datorii neplătite și o crimă la acel moment pedepsită cu moartea. (El a fost eliberat opt ani mai târziu și i s-a permis să se întoarcă în Franța). Fratele ei mai mic a fost Abel-François Poisson de Vandières, care mai târziu a devenit marchiz de Marigny.
  Jeanne Antoinette a fost inteligentă, frumoasă și rafinată. Și-a petrecut copilăria la Ursuline în Poissy unde a primit o bună educație.^[2] La adolescență, mama ei i-a adus acasă tutori care au învățat-o să cânte la clavecin, să danseze, să cânte, să picteze și să recite piese întregi.
  Mai târziu ea a susținut că, la vârsta de nouă ani, a fost dusă de mama ei la o ghicitoare care i-a spus că într-o zi ea va domni peste inima unui rege.^[3] Aparent, mama ei a crezut profeția și a poreclit-o „Reinette” („mica regină”). În 1741, la vârsta de 19 ani, Jeanne Antoinette se căsătorește la biserica St. Eustache cu Charles-Guillaume Le Normant d'Étiolles, nepotul tutorelui ei. Primește ca dar de nuntă moșia Étiolles situată la 28 km sud de Paris. La 15 decembrie 1740, Tournehem îl face pe nepotul său singurul moștenitor, dezmoștenindu-i pe ceilalți nepoți, copiii fratelui și ai surorii sale.
  Din căsătorie vor rezulta doi copii, un băiat care a murit la un an de la naștere, în 1741, și o fiică Alexandrine-Jeanne (poreclită „Fanfan”), născută la 10 august 1744.^[2] Opinia contemporanilor susținută de operele de artă ale vremii era că tânăra Mme d'Étiolles era frumoasă, avea gura mică și fața ovală. Și-a creat propriul ei salon la Étiolles unde veneau mulți filosofi, printre ei și Voltaire. Cum M-me d'Étiolles a devenit cunoscută în societate, regele Ludovic al XV-lea a început să audă de ea. În 1745, un grup de curteni, inclusiv socrul ei, au promovat apropierea de monarh, care era încă în doliu după a treia metresă oficială, ducesa de Châteauroux.
  Jeanne Antoinette a fost invitată la un bal mascat la Palatul Versailles în noaptea de 25 spre 26 februarie 1745, una dintre multele sărbători date pentru a celebra căsătoria Delfinului Louis de France (1729–65) cu Infanta Maria Teresa a Spaniei (1726–46). În martie era metresa regelui, instalată la Versailles într-un apartament direct sub al lui. La 7 mai s-a pronunțat separarea oficială între ea și soțul ei.^[1]
  Pentru a fi prezentă la Curte avea nevoie de un titlu. Regele i-a acordat titlul de marchiză de Pompadour la 24 iunie.^[1] La 14 septembrie a fost introdusă formal la Curte de verișoara regelui, Prințesa de Conti. Rapid ea a stăpânit eticheta de la curte. Mama ei a murit în ziua de Crăciun a aceluiași an și nu a trăit să vadă realizarea ca fiica ei să devină metresă regală de necontestat. 
  Madame de Pompadour de François Boucher
  Marchiza de Pompadour nu a avut niciodată influență politică directă, dar i-a susținut pe mareșalul de Belle-Isle și pe ducele de Choiseul în fața regelui. Din spatele scenei puterea ei era considerabilă; acest lucru a fost evidențiat când o altă metresă a regelui, Marie-Louise O'Murphy, a încercat s-o înlocuiască în 1754. În 1755, tânăra și puțin experimentata O'Murphy s-a căsătorit cu nobilul Jacques de Beaufranchet, seigneur d'Ayat^[4], care era unchiul viitorului ilustru general Louis Desaix (a luptat în Revoluția franceză sub generalul Napoleon Bonaparte). Fiul lor (1757–1812), Louis Charles Antoine de Beaufranchet, general maior, a fost prezent la execuția regelui Ludovic al XVI-lea.^[5]
  Marchiza a avut mulți dușmani printre curtenii regali care au simțit o rușine că regele s-ar compromite astfel cu un om de rând. Ea a fost foarte sensibilă la calomnii nesfârșite numite poissonnades, un joc de cuvinte cu numele ei de familie, Poisson, care înseamnă „pește” în limba franceză.
  

  Madame du Pompadour, pastel de Maurice Quentin de La Tour, expus la Salonul de la Paris, 1755 (Louvre)
  Importanța ei era atât de mare, incat în 1755 a fost abordată de către Anton Wenzel Kaunitz, un proeminent diplomat austriac, cerându-i să intervină în negocierile care au condus la Tratatul de la Versailles (1756).^[6]
  Cu toate că din 1751 legăturile ei sexuale cu regele au încetat, a continuat să rămână metresa oficială a regelui până la moartea ei (1764), lucru care se datorează diplomației inteligente de care a dat dovadă. În primul rând ea a decis să stabilească o relație cordială cu regina Maria Leszczyńska.^[7] Metresele anterioare ale regelui o umileau pe regină, dar Pompadour și-a dat seama că arătând Mariei respect îi ușura vina regelui și i-a permis să aibă o relație puternică cu copiii săi. Ea a pus, de asemenea, toate eforturile în a aduce distracție în viața melancolică a regelui. Spre deosebire de celelalte femei din viața regelui, marchiza de Pompadour l-a însoțit în timp ce era la vânătoare, la cărți de joc sau când își vizita proprietățile.^[7] În cele din urmă, metresa regala îi amintea lui Ludovic de frumusețea ei prin frecvente picturi, în special cele realizate de François Boucher, care a subliniat trăsăturile deosebite și i-a ascuns semnele de îmbătrânire.^[7]
  Nu a repetat greșeala altor metrese regale, ca rivala să fie bruscată și tratată cu dușmănie, ci va face totul pentru a-i câștiga simpatia. Madame Pompadour reușește să realizeze iscusit la curte un nod de relații cu aliați influenți, ea va lega regele nu numai prin relații sexuale ci și ca prietenă, damă de conversație și sfătuitoare a regelui.
  Astfel, pentru desăvârșirea planurilor ei de a nu pierde contactul cu regele, organizează la domicilul ei un teatru burlesc cu artiști apreciați. La inaugurarea teatrului va fi prezentată piesa „Tartuffe” de Molière. Madame Pompadour, mai ales în ultimii ani, trebuie să-și apere cu multă diplomație poziția ei la curte, față de noua amantă a regelui, Anne Coupier de Romanss.
  Marchiza de Pompadour a fost o femeie dotată cu un bun ochi pentru interioare Rococo. Ea a jucat un rol decisiv în a face din Paris capitala gustului și a culturii în Europa, iar perioada ei de influență a fost marcată cu o serie de realizări notabile. Ea a fost responsabilă pentru dezvoltarea fabricii de porțelanuri de la Sèvres, care a devenit unul dintre cei mai cunoscuți producători de porțelan din Europa și care a oferit locuri de muncă calificate pentru regiune.
  

  Portret finalizat în 1764 după decesul ei, însă început în timp ce era în viață, de către portretista ei favorită, François-Hubert Drouais
  Îi plăcea foarte mult literatura.^[2] La Paris sau pe domeniul Étioles adună în salonul său o strălucitoare societate: Fontenelle, Helvétius, Marivaux, Montesquieu, Voltaire.^[8] L-a cunoscut pe Voltaire înainte ca el să devină cunoscut și se pare că el a sfătuit-o în rolul ei de la Curte. După încheierea Războiului de succesiune austriac, atunci când statul francez avea nevoie de economie, ea a atras tot mai multe resurse generoase la curte. Influența ei asupra lui Louis XV a crescut semnificativ până în anii 1750, până la punctul în care i-a permis o marjă de manevră considerabilă în determinarea politicii într-o serie întreagă de probleme, de la chestiunile militare la relațiile externe.^[9][10]
  Ea a planificat construcții^[2] ca Place de la Concorde (numită atunci Place de Louis XV), Școala Militară și Micul Trianon împreună cu fratele ei, marchizul de Marigny. A protejat școala Physiocrates (liderul ei a fost Quesnay, propriul ei doctor) care a deschis calea pentru teoriile lui Adam Smith. De asemenea, a apărat Encyclopédie editată de Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert împotriva celor, printre care arhiepiscopul de Paris, Christophe de Beaumont, care au căutat să o suprime.^[11]
  Madame de Pompadour a pierdut două sarcini în 1746 și 1749, și se spune că a aranjat amante pentru plăcerea regelui.^[2] Cu toate că au încetat să mai fie iubiți după 1750, ei au rămas prieteni, iar Ludovic al XV-lea i-a fost dedicat până la moartea ei de tuberculoză în 1764, la vârsta de patruzeci și doi de ani.^[12] Chiar și dușmanii i-au admirat curajul din ultimele săptămâni dureroase. Mulți dintre dușmanii ei au fost totuși ușurați de moartea ei. Uitându-se la ploaie în timpul plecării sicriului de la Versailles , regele a spus: "La marquise n'aura pas de beau temps pour son voyage." (Marchiza nu va avea parte de timp frumos pentru călătorie).^[13] A fost înmormântată la Couvent des Capucines din Paris. 
  Portret al marchizei de Pompadour de François Boucher
  

  Marchiza de Pompadour în grădină
  Marchiza a avut o influență politică însemnată, mai ales asupra
  • politicii externe a Franței și
  • asupra conducerii militare, ca de exemplu în planificarea strategiilor militare.
  • a fost o sfătuitoare a regelui în războiul de șapte ani (1756-1763) de a intra în alianță cu Austria contra Angliei și Prusiei și de a continua războiul după înfrângerea suferită în fața Prusiei la 5 noiembrie 1757, în „bătălia de la Roßbach”, lucru care ii este reproșat chiar după moarte.
  • a influențat regele, de asemenea, în proiectul construirii palatelor Elysée și Petit Trianon, care au costat 36 milioane de franci, sau la acordarea de titluri nobiliare.  
  • Are un rol însemnat în înființarea manufacturii „Manufacture royale de porcelaine de Sèvres”, (1765) care va face concurență porțelanului din Saxonia
  • A avut un proiect de finanțare în Saint-Cyr a unui institut pentru fetele din familiile nobile sărăcite, în iulie 1756, fiind înființată o academie militară pentru fiii din familiile nobile care au suferit de pe urma războiului. 
  • Există o poșetă ce poartă numele de Pompadour
  • O operetă (1923) în trei acte „Madame Pompadour” de Rudolph Schanzer și Ernst Welisch
  • Biografia ei, „Madame Pompadour”, va fi ecranizată (1927)
  • Filmul „Die Marquise von Pompadour” regizat de Willi Wolf (1931)
  • Fanfan la Tulipe
  • Un episod din Doctor Who care prezintă viața ei. Mai exact, sezonul doi - episodul patru.  

    Jeanne Antoinette Poisson
    Marchiză du Pompadour
    Detaliu dintr-un portret de François Boucher
    Căsătorit(ă)	Charles Guillaume le Normant d'Étiolles (1717–99, c. 1741)
    Urmași Alexandrine-Jeanne
    Tată	François Poisson
    Mamă	Madeleine de la Motte
    Naștere	29 decembrie 1721 Paris, Regatul Franței
    Deces	15 aprilie 1764 (42 de ani) Paris, Regatul Franței
    Ocupație	Metresă a regelui Ludovic al XV-lea al Franței

• 1765: Mihail Lomonosov, savant, poet și filolog rus (n. 1711)
• 1776: Marea Ducesă Natalia Alexeievna a Rusiei (25 iunie 1755 – 15 aprilie 1776) a fost prima soție a viitorului Țar Pavel I al Rusiei, singurul fiu al împărătesei Ecaterina a II-a. S-a născut ca Prințesa Wilhelmina Louisa de Hesse-Darmstadt la Prenzlau, Uckermark, Brandenburg, Prusia și a fost al cincilea copil al Landgrafului Ludovic al IX-lea de Hesse-Darmstadt și a soției lui, Caroline de Zweibrücken. 

  Prințesa Wilhelmina
  Țarevnă a Rusiei Mare Ducesă Natalia Alexeievna a Rusiei
  Portret de Alexander Roslin, Muzeul Ermitaj
  Date personale
  Nume la naștere	Augusta Wilhelmina Luisa von Hessen-Darmstadt
  Născută	25 iunie 1755 Prenzlau, Brandenburg, Prusia
  Decedată	15 aprilie 1776 (20 de ani) St. Petersburg, Rusia
  Înmormântată	Annunciation Church of the Alexander Nevsky Lavra[*]
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Caroline de Zweibrücken
  Frați și surori	Caroline de Hesse-Darmstadt Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt Amalia de Hesse-Darmstadt Louisa de Hesse-Darmstadt Prince Christian of Hesse-Darmstadt[*] Ludovic I, Mare Duce de Hesse
  Căsătorită cu	Pavel I al Rusiei
  Copii	unnamed child Romanov[*][1]
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Religie	creștinism ortodox[*]
  Ocupație	politiciană salonnière[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Hesse-Darmstadt

• 1843: Noah Webster, lexicograf american (n. 1758)
• 1865: Abraham Lincoln ⁱ/ˈeɪbrəhæm ˈlɪŋkən/ (n. 12 februarie 1809,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][11][11][12][13][14][15]} Hodgenville, Kentucky, SUA^[8] – d. 15 aprilie 1865,^{[2][3][16][17][18][5][9][10][11][11][11][12][13][14][15]} Petersen House[*], SUA) a fost un avocat si om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică.^[19][20] Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.
  Crescut într-o familie săracă de la Frontiera de vest, Lincoln a fost avocat autodidact în Illinois, lider al Partidului Whig, membru al Camerei Reprezentanților la nivel de stat^⁠(en) în anii 1830, apoi congressman federal pentru un mandat în anii 1840. A promovat modernizarea rapidă a economiei prin dezvoltarea sistemului bancar, construcția de canale și căi ferate, și prin impunerea de taxe vamale care să protejeze și să încurajeze construcția de fabrici; s-a opus războiului cu Mexicul în 1846. După o serie de dezbateri intens mediatizate^⁠(en) din 1858, în cadrul cărora Lincoln s-a pronunțat împotriva extinderii sclaviei, a pierdut cursa pentru Senatul SUA în fața arhirivalului său, democratul Stephen A. Douglas.
  În 1860, Lincoln și-a asigurat candidatura din partea Partidului Republican la președinția SUA, fiind recomandat de faptul că era un moderat dintr-un stat în care rezultatul alegerilor nu era cert. Deși avea foarte puțină susținere în statele în care era permisă sclavia, Lincoln a câștigat lejer în Nord și a fost ales președinte în 1860. Alegerea sa a determinat șapte state sclavagiste din Sud să își declare despărțirea de SUA și să formeze Confederația înainte ca el să preia funcția. Nu s-a găsit niciun compromis sau reconciliere în ce privește sclavia.
  Când Nordul s-a raliat cu entuziasm de partea Uniunii în urma atacului confederat asupra Fortului Sumter la 12 aprilie 1861, Lincoln s-a concentrat pe dimensiunile militară și politică ale efortului de război. Scopul său primordial a fost reunificarea națiunii. El a suspendat unilateral dreptul de habeas corpus, arestând și încarcerând temporar fără proces mii de persoane cu opinii secesioniste și anti-război din statele de graniță, ignorând decizia^⁠(en) judecătorului-șef al Curții Supreme a SUA, Roger Taney^⁠(en), conform căreia suspendarea acestui drept de către președinte este neconstituțională (doar Congresul avea această prerogativă). Lincoln a evitat potențiala intervenție britanică dezamorsând Afacerea Trent la sfârșitul lui 1861. Manevrele sale complexe către interzicerea sclaviei s-au centrat pe Proclamația de Emancipare din 1863, folosind armata pentru a proteja sclavii evadați, încurajând statele de graniță să interzică sclavia și contribuind la promovarea în Congres a celui de al treisprezecelea amendament la Constituție^⁠(en), prin care sclavia era desființată definitiv. Lincoln a supravegheat îndeaproape efortul de război, în special numirile generalilor din funcțiile cele mai înalte, promovându-l și pe cel mai de succes general al său, Ulysses S. Grant. A luat deciziile majore privind strategia de război a Uniunii. Marina lui Lincoln a instituit o blocadă navală care a oprit comerțul normal al Sudului, a ajutat la preluarea controlului asupra statelor Kentucky și Tennessee, și a preluat controlul asupra principalelor căi fluviale din Sud folosind ambarcațiuni înarmate cu tunuri. Lincoln a încercat în mod repetat să captureze capitala Confederației, Richmond; de fiecare dată când un general eșua, Lincoln îl înlocuia, până când Grant a reușit în cele din urmă în 1865.
  Politician excepțional de iscusit, implicat profund în problemele puterii la nivelul fiecărui stat, Lincoln a fost deschis față de așa-numiții „Democrați ai Războiului”^⁠(en) (care susțineau Nordul împotriva Sudului), și a reușit să fie reales la alegerile din 1864. Ca lider al facțiunii moderate a Partidului Republican, Lincoln s-a confruntat cu republicanii radicali care cereau un tratament mai dur aplicat Sudului, cu Democrații Războiului care cereau mai mult compromis, cu democrații ce se opuneau războiului, denumiți Copperheads^⁠(en) care îl disprețuiau, și cu secesioniștii ireconciliabili care îi puneau la cale moartea. Politic, Lincoln a luptat îndreptându-și adversari unii împotriva altora, făcând apel la poporul american prin calitățile sale de orator, și printr-un patronaj politic atent plănuit.^[21] Discursul său de la Gettysburg din 1863 a devenit o declarație emblematică a dedicației Americii față de principiile republicanismului, egalității în drepturi, libertății personale și democrației. Lincoln avea o perspectivă moderată asupra Reconstrucției, dorind să reunifice țara printr-o politică de generoasă reconciliere în fața diviziunilor dure și persistente. La șase zile după capitularea generalului comandant al Confederației, Robert E. Lee, Lincoln a fost asasinat de John Wilkes Booth, actor și simpatizant al Confederației.
  Lincoln a fost plasat în mod constant atât de istorici^[22] cât și de public^[23] între cei mai mari președinți ai SUA.  

  Abraham Lincoln
  Date personale
  Născut	12 aprilie 1810 Hodgenville (azi în comitatul LaRue),  Kentucky,  Statele Unite ale Americii
  Decedat	15 aprilie 1865 (56 de ani) Washington, D.C., SUA
  Înmormântat	Lincoln Tomb[*]
  Cauza decesului	omor (crimă)
  Părinți	Thomas Lincoln[*] Nancy Hanks Lincoln[*]
  Frați și surori	Sarah Lincoln Grigsby[*] Thomas Lincoln, Jr.[*]
  Căsătorit cu	Mary Todd Lincoln
  Număr de copii	4
  Copii	Edward Baker Lincoln[*] Tad Lincoln[*] Robert Todd Lincoln[*] William Wallace Lincoln[*]
  Naționalitate	American
  Cetățenie	SUA
  Religie	Bisericile baptiste Ietsism[*]
  Ocupație	politician avocat om de stat
  Al 16-lea președinte al Statelor Unite ale Americii
  În funcție 4 martie 1861 – 15 aprilie 1865
  Vicepreședinte	Hannibal Hamlin (1861 - 1865); Andrew Johnson (martie-aprilie 1865)
  Precedat de	James Buchanan
  Succedat de	Andrew Johnson
  Membru în Camera Reprezentanților SUA din partea statului Illinois
  În funcție 4 martie 1847 – 4 martie 1849
  Precedat de	John Henry⁠(en)
  Succedat de	Thomas Harris
  Membru al Camerei Reprezentanților din Illinois
  În funcție 1 decembrie 1834 – 1842
  Premii	căpitan
  Partid politic	Republican

    
• 1870: Marianna Marquesa Florenzi (1802 - 15 aprilie 1870, Florența), născută Marianna Bacinetti, a fost o nobilă italiană și translator de lucrări filosofice.
  A fost timp de 40 de ani iubita și prietena regelui Ludwig I de Bavaria.  
  Marchesa Florenzis.
• 1876: Baronul Simeon Gheorghe de Sina, cunoscut și ca Simon Georg Freiherr Sina von Hodos und Kisdia (n. 15 august 1810, Viena – d. 15 aprilie 1876, Viena) a fost unul din cei mai renumiți întreprinzători și bancheri austrieci, diplomat (ministru plenipotențiar al Greciei în Viena, München și Berlin), consilier secret și membru al Camerei Superioare a Imperiului Austriac (1874), dar în mod îndeosebit umanist și mecena. Mai departe, nobilul a fost membru al Senatului, a întreținut conducerea Academiei Maghiare de Științe precum și a Academiei de Arte Frumoase la Viena. A și exercitat funcția de director al consiliului general de credit bancar ungar. Simeon, care a avut norocul să fie născut într-o familie bogată și nobilă, a fost talentat și cum s-a zis de aparență plăcută. Tânărul a fost educat acasă de diverși profesori, învățând limbile vechi latina și greaca precum și cele noi, între altele engleza, franceza și italiana, dar, de asemenea matematica, științele economice și filosofia.
  

  Baronul Simeon de Sina 1873
  Nobilul a avut deja devreme posibilitatea de a acționa în afaceri bancare sau industriale independent și cu bunăvoința tatălui său. După moartea părintelui, el a fost singurul moștenitor unei averi imense, preluând în societatea austriacă în scurt timp o poziție în care a fost resimțit mai puțin ca proprietar de mari bogății, cât mai curând ca un folositor al banilor pentru cele mai nobile scopuri.^[6] Pe lângă sprijinul pentru numeroase instituții publice el a susținut și promovat mulți artiști, pictori, scriitori și sculptori, dar și oameni săraci sau cu probleme financiare, din anii 1840, anual în mediu cu peste 100.000 de guldeni.^[7] De asemenea a lărgit, dupä preluarea moștenirii sale, salariile ocupaților săi de peste tot în mod remarcabil.^[8]
  În 1857 Simeon de Sina l-a delegat pe cunoscutul arhitect Theophil Hansen, cu cumpărarea terenurilor nevoite pentru construcția Universității de la Atena. Hansen a proiectat planul acestei clădiri deja la dispoziția lui Gheorghe Simeon, tatăl lui Simeon.^[9] Apoi. baronul a sprijinit financiar cea mai mare parte a construcției universității. El a obligat încă într-un codicil pe moștenitorii săi, că, în cazul că dacă suma de un milion fl. avizată pentru construcția ei nu va fi epuizată până la moartea sa, banii rămași să fie folosiți pentru acest scop.^[10]
  Din 1856-1858 a servit drept consul general grec la Viena și din 1858-64 ca Ministru Plenipotențiar al Greciei în Viena, München și Berlin, dar din cauza bolii sale a renunțat la această funcție, transmițând-o ginerelui său Grigore Ipsilanti.^[11] În acest timp a condus oficial mai departe Banca Baronilor de Sina, într-adevăr a delegat această ocupare unchiului său Johann Simon (Ioan Simeon) reluând după moartea rudei sale afacerile. Mai departe a hotărât testamentar ca prietenii săi apropiați, cavalerii de Metaxa și de Zechani, să devină noii șefi ai întreprinderii.^[12]
  

  Baronul Simeon de Sina cu soția Iphigénie Ghika
  Ca legat regal grec a plătit, în 1858, extinderea Bisericii Neunite Grecești (Viena 11, Fleischmarkt 13) de asemenea de către arhitectul Hansen printr-un pridvor impresionant. Tot faimosul Hansen a înlocuit, în 1859-1860, vechiul „Palais Sina” cu o clădire nouă (coordonatele, vezi sus). În 1864 Simeon a finanțat după războiul germano-danez repatrierea trupelor austriece din Schleswig-Holstein. De aceea a fost numit consilier secret imperial de către împăratul Franz Joseph I, iar în 1874, membru al Camerei Superioare a Imperiului Austriac.^[13]
  În afară de preocupările sale de bancher, diplomat și moșier, Sina a mai întreținut multe funcții înalte. Astfel a fost de asemenea membru al Camerei Magnaților din Ungaria, membru al senatului dirigent al Academiei de Știință a Ungariei și al Academiei de Arte Frumoase din Viena precum și director al consiliului general de credit bancar ungar.^[6] S-a stins din viață în noul Palat Sina, situat în centrul Vienei, Hoher Markt 8-9. A fost înmormântat în cripta castelului Rappoltenkirchen, tot aparținând familiei.
  Din buletinul medicului său privat Alexander Hirschfeld reiese că baronul a decedat în urma unei boli de rinichi (Bright's disease^⁠(en)) în combinație cu o ipostază la plămân pricinuind o pneumonie precum o hipertrofie a inimii la vârsta de 67 de ani.^[14] Simeon ar fi vrut să-l adopte pe nepotul său Siegfried von Wimpffen pentru a menține numele „Sina”, dar n-a mai izbutit. Astfel el reprezintă ultimul succesor bărbătesc din această familie. Cu moartea baronului Simeon Gheorghe s-a stins numele Sina. Numele său mai este pomenit prin turnul de observație pe muntele Hoher Lindkogel în Wienerwald, construit la dispoziția lui în anul 1856. Palatul Sina de la Viena a fost vândut după moartea baronului de către fiicele sale unei mari asigurări. S-a povestit, că ele n-ar mai fi avut banii pentru întreținere. Dar conform testamentului decedatului asta nu este posibil: Soția a moștenit largi terenuri și case precum 1 milion de florini în bani și un apanaj de 30.000 de fl. anual. Anastasia a căpătat moșii și 6,18 milioane de fl, Irena moșii și 5,9 milioane de fl., Elena moșii, între altele acele din Țara Românească și 6,17 milioane de fl., Iphigenia moșii și 5,75 milioane de fl.^[9] Fiicele doar și-au mutat mijlocul vieții lor de la Viena spre alte părți ale Europei.  

  Simeon de Sina
  Simeon de Sina
  Date personale
  Născut	15 august 1810[1][2]  Viena, Imperiul Austriac[3]
  Decedat	15 aprilie 1876 (65 de ani)[1][2]  Viena, Austro-Ungaria[4]
  Părinți	Gheorghe Sina
  Cetățenie	Austria  Cisleithania
  Ocupație	diplomat bancher[*] politician Baronul Simon Gheorghe de Sina pe la 1865 Anastasia de Sina, căs. de Wimpffen, 1860   Elena de Sina căs. Ipsilanti pe la 1875   Iphigenie de Sina căs. de Castries pe la 1870   Turnul de observație pe Hoher Lindkogel, 1910   Palatul Rappoltenkirchen astăzi

• 1883: Frederic Francisc al II-lea (28 februarie 1823 – 15 aprilie 1883) a fost ofițer prusac și Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin de la 7 martie 1842 până la 15 aprilie 1883. S-a născut la Schloss Ludwigslust ca fiul cel mare al Marelui Duce Ereditar Paul Friedrich de Mecklenburg și a soției acestuia, Prințesa Alexandrine a Prusiei. A devenit moștenitor aparent al Marelui Ducat după decesul străbunicului său Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin la 1 ianuarie 1837. Frederic Francisc a primit o educație particulară până în 1838. Apoi, a urmat institutul Blochmann din Dresda înainte de a ajunge la Universitatea din Bonn.^[1][2] Frederic Francisc i-a succedat tatălui său ca Mare Duce la 7 martie 1842.
  În timpul Războiului austro-prusac el a comandat forțele care au ocupat Leipzig și au asediat Nuremberg. De asemenea, a luat parte la Războiul franco-prusac în timpul căruia a fost numit Guvernator General al Reims și a comandat forțele germane în asediul de la Toul. A apărat forțele prusace în timpul Asediului Parisului de atacul forțelor franceze. A învins forțele franceze în Bătălia de la Beaune-La-Rolande și în Bătălia de la Beaugency. A deținut rangul de general prusac și cel de general rus. Frederic Francisc s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz (1822–1862) la 3 noiembrie 1849 la Ludwigslust. Au avut șase copii:
  • Frederic Francisc III (1851–1897) tatăl Alexandrinei, regină a Danemarcei și a Cecilei, ultima Prințesă Moștenitoare a Prusiei.
  • Paul Frederic (1852–1923) căsătorit cu Prințesa Marie de Windisch-Graetz
  • Maria (1854–1920) căsătorită cu Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei. Fiul lor, Kiril a devenit pretendent la tronul Rusiei după asasinarea vărului său Nicolae al II-lea al Rusiei.
  • Nikolaus (1855–1856)
  • Johann Albert (1857–1920) regent al Ducatului de Brunswick
  • Alexandru (1859-1859)
  Frederic Francisc s-a căsătorit a doua oară la Darmstadt la 4 iulie 1864 cu Prințesa Anne de Hesse și de Rin, fiica Prințului Karl de Hesse și de Rin și a soției acestuia, Prințesa Elisabeta a Prusiei. Au avut o fiică:
  • Ana (1865–1882)
  A treia soție a fost Prințesa Maria de Schwarzburg-Rudolstadt, cu care a avut patru copii:
  • Elisabeta (1869–1955) căsătorită cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg (1852–1931)
  • Friedrich Wilhelm (1871–1897)
  • Adolf Friedrich (1873–1969)
  • Hendrick (1876–1934) căsătorit cu regina Wilhelmina a Țărilor de Jos, tatăl reginei Juliana a Țărilor de Jos.  

    Frederic Francisc al II-lea
    Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
    Date personale
    Născut	28 februarie 1823 Ludwigslust
    Decedat	15 aprilie 1883 (60 de ani) Schwerin
    Înmormântat	Schwerin Cathedral[*]
    Părinți	Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Alexandrine a Prusiei
    Frați și surori	Luise of Mecklenburg[*] Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin
    Căsătorit cu	Augusta de Reuss-Köstritz Anne de Hesse și de Rin Marie de Schwarzburg-Rudolstadt
    Copii	Frederic Francisc III Ducele Paul Frederic Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Ducele Nikolaus Ducele Johann Albert Ducele Alexandru Ducesa Ana Elisabeta, Mare Ducesă de Oldenburg Ducele Friedrich Wilhelm Ducele Adolf Friedrich Hendrick, Prinț Consort al Țărilor de Jos
    Cetățenie	Germania
    Religie	creștinism
    Ocupație	monarh
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin
    Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
    Domnie	7 martie 1842 – 15 aprilie 1883
    Predecesor	Paul Frederic
    Succesor	Frederic Francisc III

• 1893: Petru M. Câmpeanu, filolog (n. 1809)
• 1921: Constantin Barozzi (n. 14 octombrie 1833, București; d. 15 aprilie 1921, București) a fost un politician și general român. S-a născut în anul 1833, la București, în familia magistratului Alexandru Barozzi. După terminarea studiilor secundare, a urmat Școala Militară de Ofițeri din București (1854-1856). Și-a continuat studiile la Institutul Geografic al Armatei din Viena (1856-1857) și s-a specializat ca ofițer de geniu. Întors în țară, a fost numit director de studii, subdirector și în final director al Școlii Militare din București (1862-1867).
  A luat parte atât la lucrările Comisiei internaționale însărcinată cu delimitarea frontierei dintre România și Austro-Ungaria (1885) și, respectiv, cu Bulgaria (1886), cât și la diferite congrese internaționale de geodezie, ca și la ședințele Consiliului Geodezic Internațional, al cărui membru era, ținute la Berlin, Dresda, Hamburg, Paris, Roma și Viena. Din inițiativa sa, în 1895, a luat ființă Institutul Geografic al Armatei, îngrijindu-se și de activitatea de procurare a aparaturii necesare.
  A fost membru de onoare al Academiei Romane (9 aprilie 1905) și membru fondator și vicepreședinte al Societății Geografice Române. A urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general de divizie (1892). A fost primul comandant al Batalionului 2 Geniu, Șef de stat major al Diviziei 4 infanterie, Șef al Depozitului de Război, Comandant al Diviziei Active „Dobrogea” și al Corpului 3 armată, Șef al Statului Major General, Șef al Marelui Stat Major al Armatei și Ministru de Război (1888). În anul 1883 este ridicat la gradul de general de brigadă, iar doi ani mai târziu i se acordă conducerea Statului Major Regal (1 februarie 1885). A luat parte la Războiul de Independență (1877-1878) în calitate de șef al statului major al Armatei de operații.
  1 octombrie 1895 - 1 octombrie 1898 - Colonelul Constantin Barozzi a fost Șef al Statului Major General.
  De-a lungul carierei sale a deținut numeroase funcții politico-administrative sau militare printre care se numară: senator, șef al Casei Militare Regale (1888), etc.
  A murit la vârsta de 88 de ani.  

  Membru de onoare al Academiei Române

  General Constantin Barozzi
  Constantin Barozzi
  Date personale
  Născut	14 octombrie 1833  București, Țara Românească
  Decedat	15 aprilie 1921 (87 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	cartograf[*]
  Activitate
  Gradul	general

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1924: Eduard Caudella, compozitor român (n. 1841)
• 1931:Tommaso de Savoia (Tommaso Alberto Vittorio; 6 februarie 1854 – 15 aprilie 1931), al 2-lea Duce de Genova, de asemenea cunoascut drept Thomas Albert Victor de Savoia, a fost prinț italian regal, nepot al regelui Sardiniei, care la 18 februarie 1861 a devenit primul rege al Italiei unite. 

  Prințul Thomas
  Date personale
  Nume la naștere	Tommaso Alberto Vittorio di Savoia
  Născut	6 februarie 1854 Palazzo Chiablese, Torino, Sardinia
  Decedat	15 aprilie 1931 (77 de ani) Torino, Regatul Italiei
  Înmormântat	Basilica of Superga[*]
  Părinți	Ferdinand, Duce de Genova Prințesa Elisabeta de Saxonia
  Frați și surori	Margareta de Savoia
  Căsătorit cu	Prințesa Isabela a Bavariei
  Copii	Ferdinando, Duce de Genova Filiberto, Duce de Genova Bona Margherita, Prințesă Konrad de Bavaria Adalberto, Duce de Bergamo Adelaide, Prințesă de Arsoli Eugenio, Duce de Genova
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Religie	catolicism
  Ocupație	ofițer
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Duke of Genoa[*]
  Familie nobiliară	Casa de Savoia
  Duce de Genova
  Predecesor	Ferdinand, primul Duce
  Succesor	Ferdinand, al 3-lea Ducee

• 1938: Cesar Vallejo, poet peruan (n. 1892)
• 1940: Alexandru Plămădeală (n. 9 octombrie 1888, cartierul Buiucani^[1], Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 15 aprilie 1940, Chișinău^[2], România Mare) a fost un sculptor moldovean. El este considerat cel mai important sculptor basarabean din prima jumătate a sec. XX.^{[necesită citare]}
  Studiile și le-a făcut la Școala superioară de pictură, sculptură și arhitectură din Moscova, în atelierul sculptorului rus Volnuhin. În anii 1916-1918 a lucrat la monetăria din Petrograd. După 1918 se întoarce la Chișinău, unde, în anul 1929, este numit în funcția de director al Școlii de desen, transformată ulterior în Școală de arte plastice, pe care o conduce timp de 11 ani. ^[3]
  Capodopera lui Alexandru Plămădeală o constituie „Monumentul lui Ștefan cel Mare” din Grădina Publică cu același nume din Chișinău (1927). Tot lui îi aparține și bustul funerar al poetului Alexei Mateevici de la Cimitirul Ortodox Central din Chișinău. În domeniul plasticii de forme mici A. Plămădeală realizează o serie de portrete a oamenilor de creație și a intelectualilor români și basarabeni: portretele cântăreței Lidia Lipcovschi, bustul lui Alexandru Donici, portretul lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, portretul Valentinei Tufescu, portretul soției, autoportretul cu soția - Olga Plămădeală, portretul pictorului I. Teodorescu-Sion, portretul poetului Ion Minulescu. În anul 1934 a pictat interiorul catedralei din Tighina.  

  Alexandru Plămădeală
  Portretul lui Alexandru Plămădeală pe un timbru din Republica Moldova (2003).
  Date personale
  Născut	21 octombrie 1888  Sectorul Buiucani, Moldova
  Decedat	15 aprilie 1940 (51 de ani)  Chișinău, Regatul României
  Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
  Cetățenie	Imperiul Rus  România
  Ocupație	sculptor[*]
  Activitate
  Opere importante	Statuia lui Ștefan cel Mare din Chișinău

• 1942: Robert Musil, romancier austriac (n. 1880)
• 1946: Adelgundes de Bragança, Contesă de Bardi^[1][2] (10 noiembrie 1858 – 15 aprilie 1946) a fost al cincilea copil și a patra fiică^[1][2] a lui Miguel I al Portugaliei și a soției lui, Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1][2] Membră a Casei de Bragança prin naștere, Adelgundes a devenit membră a Casei de Bourbon-Parma prin căsătoria cu Prințul Henry, Conte de Bardi. De asemenea, a fost regentă a Reprezentanței monarhice din Portugalia și din acest motiv i-a fost acordat titlul de Ducesa de Guimarães, de obicei rezervat pentru șeful Casei. 

  Adelgundes de Bragança
  Contesă de Bardi
  Date personale
  Nume la naștere	Adelgundes de Jesus Maria Francisca de Assis e de Paula Adelaide Eulália Leopoldina Carlota Micaela Rafaela Gabriela Gonzaga Inês Isabel Avelina Ana Estanislau Sofia Bernardina
  Născută	10 noiembrie 1858 Bronnbach, Wertheim, Germania
  Decedată	15 aprilie 1946 (87 de ani) Gunten, Bern, Elveția
  Părinți	Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
  Frați și surori	Miguel al II-lea, Duce de Braganza Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Infanta Maria Tereza a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei Infanta Maria das Neves a Portugaliei
  Căsătorită cu	Prințul Henry, Conte de Bardi
  Cetățenie	Portugalia
  Ocupație	politiciană
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Bragança Casa de Bourbon-Parma
  Regent

• 1957: Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg^[1][2] (21 aprilie 1887 - 15 aprilie 1957) a fost a doua fiică^[1][2] a lui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein și a soției sale, Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg. 

  Prințesa Alexandra Victoria
  Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
  Prințesa Alexandra Victoria cu fiul ei, Prințul Alexander Ferdinand.
  Date personale
  Nume la naștere	Alexandra Viktoria Auguste Leopoldine Charlotte Amalie Wilhelmine
  Născută	21 aprilie 1887 Grünholz, Schleswig-Holstein, Prusia
  Decedată	15 aprilie 1957 (69 de ani) Lyon, Franța
  Părinți	Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Frați și surori	Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Adelaide of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein Princess Karoline Mathilde of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*]
  Căsătorită cu	Prințul August Wilhelm al Prusiei Arnold Rümann
  Copii	Prințul Alexander Ferdinand al Prusiei
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*] pictoriță
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Hohenzollern

   
• 1965: Nicolae Blatt, cunoscut și ca Miklós Blatt, (n. 24 iunie 1890, Pintic, comitatul Solnoc-Dăbâca – d. 15 aprilie 1965, Frankfurt pe Main, Germania) a fost un medic oftalmolog evreu originar din Transilvania, fondatorul primului jurnal românesc de oftalmologie, “Revista de Oftalmologie”. Blatt a contribuit la domeniul oftalmologiei cu numeroase cercetări și circa 400 de articole publicate în reviste de specialitate din Austro-Ungaria, România și Germania. A editat de asemenea numeroase manuale și monografii. Nicolae Blatt s-a născut într-o familie de evrei maghiarofoni, la Pinticul Românesc, în vecinătatea orașului Dej, în Transilvania, care pe vremea aceea aparținea Imperiului Austro-Ungar. A fost mai târziu botezat în religia creștină luterană. Părinții săi, Iacob (de profesie avocat) și Bertha Blatt, fratele și două surori ale sale, au murit la Auschwitz, unde au fost deportați în timpul Holocaustului evreilor transilvăneni.
  În 1913 Blatt absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Cluj.^[1] În timpul Primului Război Mondial, din 1914 până în 1918, a fost medic militar în armata austro-ungară. În anii următori a absolvit cursurile de specializare în oftalmologie la Cluj și la Budapesta, și în următorii 5 ani a urmat programe de perfecționare cu oftalmologii J. Meller la Viena, E. Kruckmann la Berlin, Alfred Vogt la Zürich, Jules Gonin la Lausanne, Henricus Weve la Utrecht, și Frank Juler la Londra.
  În 1930 s-a căsătorit cu Marta Scheiner (1904-1972), fotografă și jurnalistă din Timișoara.
  După ce și-a deschis un cabinet la Târgu Mureș^[2], Blatt a efectuat cu succes o operație de urgență de dezlipirea retinei, pacientul fiind un membru a familiei regale grecești, și o rudă apropiată a Reginei Elena a României. Ca urmare, în 1931 a fost invitat să se mute cu toată familia la București fiind numit oftalmolog oficial a Curții Regale Române.^[3][4] La București și-a deschis un cabinet medical de Oftalmologie și după un concurs a fost numit conferențiar la Facultatea de Medicină din București. În 1931 Blatt a fost angajat ca oftalmolog al Curții Regale Române, poziție pe care a deținut-o până în 1947, când monarhia a fost abolită de regimul comunist. În 1941, după ce România s-a alăturat puterilor Axei, cabinetul medical a lui Blatt a fost rechiziționat pentru a găzdui ofițeri germani cu familiile lor. Blatt și-a mutat cabinetul într-un apartament de trei camere, el, soția și fiica lor locuind într-una din ele, până în august 1944. În secret, Blatt a colaborat cu Regina Elena, ajutând-o să salveze familii evreiești din Transilvania, Moldova, Bucovina, Basarabia sau aflate în Transnistria, de primejdia deportării și a exterminării ^[6]. Deseori, el o informa pe Regina Mamă despre evenimente necunoscute de dânsa și a servit de intermediar între Regina Elena și șef-rabinul României, Alexandru Șafran.^[6][7] străduindu-se să țină în secret aceste acțiuni de regimul Antonescu și de reprezentanții Germaniei naziste În anii 1941-1944 , sub regimul legilor „rasiale ” îndreptate contra populatiei evreiești N.Blatt a facut parte din corpul didactic al Colegiului evreiesc „Onescu”, unde , cu aprobarea regimului Antonescu, a funcționat una din școlile de medicină pentru studenți evrei, după ce li s-a interzis accesul la universitățile țării.^[8]
  În august 1944, când armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera României, Regele Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, și a ordonat arestarea mareșalului Antonescu și apoi părăsirea Axei și intrarea României în războiul împotriva fostului aliat, Germania nazistă. În august 1944, Blatt și-a evacuat familia la Sinaia, în timp ce el a rămas la București ca să se îngrijească de răniți. Până la sfârșitul războiului el a funcționat în calitatea de medic-căpitan-aviator, transportând răniții la diferite spitale de specialitate; în acelaș timp a continuat să predea cursuri la universitate și să-și trateze pacienții privați. După război Blatt a fost numit șef al Clinicii și Laboratoarelor de Oftalmologie și profesor titular al disciplinei (1948-1953) la Institutul de medicină de curând înființat la Timișoara, numit în prezent Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș,^[9][10] și de asemenea a devenit profesor și șeful Secției de Oftalmologie la Institutul de Specializare și Perfecționare a Medicilor din București. A continuat. până în 1947, să fie oftalmologul oficial al Curții Regale, și și-a păstrat cabinetul particular din București. În această perioadă făcea săptămânal naveta cu trenul între Timișoara și București.^[11]
  În 1947 guvernul Petru Groza, dominat de comuniști, l-a silit pe regele Mihai să abdice, iar România a fost proclamată republică populară. Familia regală a cerut să se permită și familiei Blatt să emigreze odată cu ea ca parte din suită. Autoritățile comuniste au refuzat sub pretextul că “țara are nevoie de talentele lui Blatt”. I s-a permis să-și mențină pozițiile universitare până în 1953. Între timp regimul a închis toate cabinetele medicale private confiscând toate echipamentele medicale. Medicii aveau de acum înainte dreptul să trateze bolnavii numai în policlinici și spitale de stat. Blatt a fost, după război, profesor universitar - șeful Clinicii și al Laboratoarelor de Oftalmologie la Universitatea Victor Babeș din Timișoara, și șeful Departamentului de Oftalmologie la Institutul de Specializare și Perfecționare a Medicilor, din cadrul Universității de Medicină Carol Davila din București. A fost un pionier în cercetări asupra trahomului, cataractei congenitale, al extracțiilor de cataractă extracapsulară, a transplantelor de cornee și strabismului. În anii regimului comunist a fost prigonit sub pretextul relațiilor din trecut cu familia regală, al vederilor sale științifice și politice. După ce a înființat Revista de Oftalmologie la București în 1949, a fost atacat ca “trădător și dușman al glorioasei Republici Populare Romîne”^[12], pentru "ploconire în fața Occidentului"^[13], ulterior a fost demis din universitate și împiedicat să-și practice specialitatea în spitale, iar după 1958 a fost arestat și deținut în închisoare (1). A reușit să părăsească România în 1964. Ajuns în Occident, a fost numit profesor oaspete de oftalmologie, și i s-a pus la dispoziție un laborator de cercetări la Universitatea Goethe din Frankfurt am Main.  În 1948 Blatt a înfințat prima revistă românească de oftalmologie, cu colaborări ale multor oftalmologi de frunte din străinătate. Între aceștia din urmă se numărau: Vladimir Filatov din Uniunea Sovietică, Baillard și Jeandelize din Franța, Bietti din Italia, Busacca din Brazilia, Cosmetatos din Grecia, Franceschetti din Elveția, Igersheimer și R. Gifford din Statele Unite, Pașev din Bulgaria, Duke-Elder din Anglia, și Weve din Olanda. Colegiul de redactie era format din oftalmologii locali Virgil Popovici, Nicolae Zolog și Ion Moisescu.^[14] După apariția primului număr, autoritățile comuniste au interzis publicarea mai departe a Revistei de Oftalmologie. În Revista Știintelor Medicale (organul „Secției de Științe Medicale a Academiei Republicii Populare Romîne”) s-a scris că Blatt este un „trădător”, un „agent al Wall Streetului,” și „un individ care a dovedit prin activitatea sa că nu este demn să educe pe tinerii care vor forma generațiile viitoare de medici romîni, care trebuie sa fie devotați Științei Sovietice, singura știință acceptabilă și adevărată în lume”^{[15][16][17][18]},^[19]. După aceea i s-a cerut să-și facă autocritica și să declare în public că se recunoștea vinovat de toate acuzațiile, ceea ce el a refuzat. Atacurile de la Academie asupra lui Blatt au atras la vremea respectivă atenția lui Roland Barthes care servea de atașat cultural al legației Franței la Bucuresti, în raportul său de opt pagini din 21 iulie 1949 despre „politizarea științei în România”^[20]. Din acele zile, Blatt și familia lui s-au aflat în permanentă urmărire din partea Securității. În anii 1953-1954 Blatt a fost dat afară din toate posturile sale universitare și i s-a interzis să mai consulte pacienți și să opereze în spitalele universitare. Cu greutate a obținut funcția de director al secției de oftalmologie la policlinica Cantacuzino din București.
  În septembrie 1958 a fost invitat să participe în calitate de președinte la al XVIII-lea Congres Internațional de Oftalmologie de la Bruxelles în Belgia, dar guvernul român a refuzat să-i dea un pașaport.  La sfârșitul anului 1958 familia Blatt a înaintat cererea de a părăsi România. Era tocmai la începutul noului val de teroare instaurat de regimul lui Gheorghiu Dej în anii 1958-1961. Nicolae Blatt și soția sa, Marta au fost duși la închisoare, amenințați și torturați penru a fi forțați să mărturisească “legăturile lor criminale cu Imperialismul Occidental”. Printre crimele de care a fost acuzat Blatt erau menționate și relațiile lui cu Curtea Regală Română, activitatea sa imaginară de agent a Wall Streetului, și faptul ca poseda din anii 1930, niște conturi de bancă în Vestul Europei și în Statele Unite. Blatt a fost silit să scrie băncilor respective, și să ceară retrimiterea sumelor de bani aflate acolo în România. Când banii au ajuns în țară, au fost de îndată confiscați de către autorități.
  Când Societățile Oftalmologice din vestul Europei, au încetat,de mai multă vreme, să mai primească articole științifice de la Blatt, ele au început să se intereseze care erau motivele. După un timp Blatt și soția lui au fost eliberați din închisoare, dar Blatt nu a mai putut găsi de lucru în aproape nici o instituție medicală. În cele din urmă a găsit un post la o mică policlinică la periferia Bucureștiului.
  La intervenția lui Francesco Bietti din Italia, un grup de colegi oftalmologi din Europa și America, s-au întrunit cu prilejul unui Congres Internațional pentru a discuta posibilitățile de a obține aprobarea regimului din România pentru plecarea familiei Blatt în străinătate. Până la urmă, sora Martei Blatt, care trăia în Canada a plătit guvernului român pentru a obține emigrarea familiei. Soții Blatt au părăsit România în 1964. Consulatul francez a accordat familiei Blatt o viză pentru un timp nelimitat, iar profesorul și soția s-au mutat la Paris în august 1964. În octombrie 1964 Nicolae Blatt a fost numit “Gastprofessor für Augenheilkund” - profesor oaspete de oftalmologie la Universitatea Goethe din Frankfurt pe Main, în Germania de vest, și i s-a pus la dispoziție pentru un timp nelimitat un laborator de cercetări la această universitate.
  Dupa o scurtă perioadă de activitate și cercetări, Blatt a murit, după o scurtă boală, la vârsta de 74 ani, în data de 15 aprilie 1965, la spitalul Universității din Frankfurt.
  Marta Blatt a continuat să trăiască la Frankfurt, unde a murit 7 ani mai târziu, la vârsta de 67 de ani.
  Nicolae Blatt a făcut parte din comitetele de redacție ale unora din cele mai însemnate reviste din domeniul oftalmologiei din România și de peste hotare ( „Oftalmologia”, București (1954), „Excerpta Medica Ophthalmology” din Amsterdam, „International Journal for Trachoma” din Marsilia, „Ophtalmologica” – din Basel, „L'Aggiornimenti di Terapia Oftalmologica” din Pisa, „Rivista Italiana de Trachoma e di Patologia Oculare virale ed esotica” din Catania, „Ophthalmic Literature” din Londra, Revista de Oftalmologie din București. A fost membru al Societăților franceză, germană (din Heidelberg), italiană de oftalmologie (din Roma), al societății lombarde de oftalmologie din Milano, 

  Nicolae Blatt
  Nicolae Blatt
  Date personale
  Născut	24 iunie 1890 Pintic, Transilvania, Austro-Ungaria
  Decedat	15 aprilie 1965 (74 de ani) Frankfurt, R.F. Germania
  Căsătorit cu	Marta Scheiner (1904–1972)
  Copii	Erica Blatt Harkins
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	oftalmolog

• 1967: Nicolae Colan, episcop al Clujului și mitropolit (n. 1893)
• 1969: Victoria Eugenie de Battenberg (Victoria Eugenie Julia Ena; 24 octombrie 1887 - 15 aprilie 1969), a fost soția regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei. Ea a fost nepoată a reginei Victoria a Regatului Unit. Fostul rege al Spaniei, Juan Carlos este nepotul ei. Victoria Eugenie s-a născut la 24 octombrie 1887 la Castelul Balmoral din Scoția, Marea Britanie. Tatăl ei era Prințul Henry de Battenberg, al doilea fiu al Prințului Alexandru de Hesse din căsătoria morganatică cu Contesa Julia von Hauke. Mama ei era Prințesa Beatrice a Regatului Unit, a cincea fiică a reginei Victoria a Regatului Unit și a Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha.
  Deoarece Prințul Henry era produsul unei căsătorii morganatice, el era numit Prinț de Battenberg prin mama sa. Victoria Eugenie a primit acest nume de la bunicile sale și de la nașa sa, împărăteasa Eugenia, văduva fostului împărat Napoleon al III-lea al Franței, care trăia în exil în Marea Britanie. În familie i se spunea Ena.
  Victoria Eugenie a crescut în casa reginei Victoriaș monarhul britanic permisese fiicei sale Beatrice să se căsătorească cu condiția ca ea să rămână să-i țină companie și să devină secretarul său personal. Așa încât, Victoria Eugenie și-a petrecut copilăria la Castelul Windsor, Balmoral și la Casa Osborne. Tatăl ei a murit în timp ce efectua serviciul militar după ce a contactt febră în Africa în 1896. După moartea reginei Victoria în 1901, familia Battenberg se mută la Londra, la Palatul Kensington. Victoria îl întâlnește pe Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei, verișor al țarului Nicolae I al Rusiei. Marele Duce se simte atras de frumoasa prințesă britanică și la următoarea întâlnire în 1905 o cere în căsătorie. Ea a refuzat în ultimul moment. 
  Victoria Eugenie de Battenberg
  În 1905 regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei a făcut o vizită oficială în Marea Britanie. Unchiul Victoriei, regele Eduard al VII-lea oferă o cină în onoarea regelui spaniol. Toată lumea știa că regele își caută o mireasă iar una din candidate era Prințesa Patricia de Connaught, fiica fratelui regelui Eduard, Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. Victoria Eugenie a intrat în atenția regelui și cum Prințesa Patricia n-a părut impresionată de monarhul spaniol, interesul lui Alfonso față de Victoria a crescut.
  Mama lui Alfonso n-a fost încântată de alegerea fiului, în parte din cauza faptului că nu considera familia Battenberg ca fiind regală și în parte deoarece voia ca fiul ei să se căsătorească cu cineva din familia ei, familia Habsburg din Austria. Un alt motiv împotriva căsătoriei era religia prințesei britanice (Alfonso era romano-catolic, Victoria era anglicană). Alt motiv era hemofilia, boala pe care regina Victoria a transmis-o unora dintre descendenții săi. Fratele Eugeniei, Leopold, era hemofil așa că exista o probabilitate de 50% ca Eugenie sa fie purtătoare a bolii, cu toate că în acel moment gradul de risc nu era cunoscut. Cu toate acestea, Alfonso nu s-a descurajat.
  După un an de zvonuri în legătură cu care prințesă se va căsători regele Spaniei, în cele din urmă Maria Cristina de Austria a acceptat dorința fiului ei și în ianuarie 1906 a scris o scrisoare Prințesei Beatrice, mama Victoriei Eugenie, spunându-i despre dragostea lui Alfonso pentru fiica ei și căutând un contact neoficial cu regele Eduard VII. Câteva zile mai târziu, în Windsor, regele Eduard a felicitat-o pe nepoata sa pentru viitoarea logodnă.
  Înaintea căsătoriei din mai 1906 Ena a fost numită Alteță Regală Prințesa Victoria Eugenie de Battenberg. 
  Regina împreună cu copiii săi
  

  Regina Victoria Eugenie, 1915
  Victoria Eugenie s-a căsătorit cu regele Alfonso la Mânăstirea Regală San Geronimo din Madrid la 31 mai 1906. După ceremonie, procesiunea regală a ajuns la Palatul Regală unde a avut loc o tentativă de asasinat. Anarhistul Mateu Morral a aruncat o bombă de la balcon în transportul regal. Rochia reginei a fost pătată de sângele unui paznic.
  După acest început de rău augur ca regină a Spaniei, Ena a fost izolată de spanioli și a fost nepopulară în noua ei țară. Căsnicia ei s-a îmbunătățit după nașterea unui fiu, moștenitor al regatului, Infantele Alfonso, Prinț de Asturia. S-a dovedit că Prințul era hemofil. Contrar împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei al cărei fiu și moștenitor, un alt strănepot al reginei Victoria era similar afectat, Alfonso n-a iertat-o niciodată pe Ena de ceea ce s-a întâmplat. În total, regele Alfonso al XIII-lea și regina Victoria Eugenia au avut șapte copii, cinci fii și două fiice. Nici una dintre fiice nu a fost purtătoare de hemofilie.
  După nașterea copiilor, relația cu Alfonso s-a deteriorat iar el a avut numeroase aventuri. S-a spus că el a avut un flirt cu verișoara Enei, Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha, însă acest lucru n-a fost adevărat. Ena s-a consacrat muncii caritabile. De asemenea s-a implicat în reorganizarea Crucii Roșii Spaniole. În 1923, Papa Pius al XI-lea i-a conferit "Trandafirul Galben", care a fost acordat pentru prima oară unei prințese de origine engleză din 1555 când Papa Iulius al III-lea l-a conferit reginei Maria I a Angliei. 

  Victoria Eugenie de Battenberg
  Regină a Spaniei
  Date personale
  Nume la naștere	Victoria Eugenie Julia Ena
  Născută	24 octombrie 1887 Castelul Balmoral, Scoția, UK
  Decedată	15 aprilie 1969 (81 de ani) Lausanne, Elveția
  Înmormântată	Escorial
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Părinți	Prințul Henric de Battenberg Prințesa Beatrice a Regatului Unit
  Frați și surori	Lord Leopold Mountbatten Prințul Maurice de Battenberg Alexander Mountbatten, Marchiz de Carisbrooke
  Căsătorită cu	Alfonso al XIII-lea al Spaniei
  Copii	Infantele Alfonso, Prinț de Asturia Infantele Jaime, Duce de Segovia Infanta Beatrice, Prințesă de Civitella-Cesi Infata Maria Cristina, Contesă de Marone Infantele Juan, Conte de Barcelona Infantele Gonzalo de Borbón și Battenberg
  Cetățenie	Regatul Unit
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	Spanish Queen consort[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	familia Battenberg[*]
  Domnie
  Domnie	31 mai 1906 - 14 aprilie 1931

• 1974: Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Ειρήνη της Ελλάδας και Δανίας; 13 februarie 1904 – 15 aprilie 1974) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Constantin I al Greciei și a soției sale, Sofia a Prusiei. Bunicii paterni au fost George I al Greciei și Olga Constantinova a Rusiei. Bunicii paterni au fost Frederic al III-lea al Germaniei și Prințesa Victoria a Regatului Unit (care era fiica cea mare a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a reginei Victoria a Regatului Unit).
  Irene s-a născut la Atena. Nașterea ei a fost precedată de trei frați mai mari: George (1890), Alexandru (1893) și Paul (1901) și o soră, Elena (1896). O altă soră, Ecaterina, s-a născut în 1913.
  În 1927, fratele Irenei, George, a anunțat logodna ei cu Prințul Christian de Schaumburg-Lippe, un nepot al regelui Christian al X-lea al Danemarcei.^[1] Totuși, planul nu s-a finalizat și mai târziu el s-a căsătorit cu verișoara sa, Prințesa Feodora a Danemarcei. La 1 iulie 1939, Prințesa Irene s-a căsătorit cu Prințul Aimone, Duce de Aosta. Au avut un copil:
  • Prințul Amadeo Umberto Constantino Giorgio Paolo Elena Maria Fiorenzo Zvonimir de Savoia,născut la 27 septembrir 1943.  

    Irene a Greciei și Danemarcei
    Regină a Croației Ducesă de Aosta
    Date personale
    Născută	13 februarie 1904 Atena, Grecia
    Decedată	15 aprilie 1974 (70 de ani) Fiesole, Italia
    Înmormântată	Basilica of Superga[*]
    Cauza decesului	lip and oral cavity carcinoma[*]
    Părinți	Constantin I al Greciei Sofia a Prusiei
    Frați și surori	Regina mamă Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei George al II-lea al Greciei Alexandru I al Greciei Paul I al Greciei
    Căsătorită cu	Prințul Aimone, Duce de Aosta
    Copii	Amadeo, Duce de Aosta
    Cetățenie	Grecia
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	consort[*] infirmieră[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	regină consoartă[*] ducesă[*] Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Savoia

• 1978: Sergiu Malagamba, cunoscut și sub numele Serghei Malagamba (n. 6 februarie 1913, Chișinău - d. 15 aprilie 1978, București) a fost un compozitor, aranjor muzical, dirijor și baterist român de origine italiană după tată și armeană după mamă. Malagamba a studiat muzica la Conservatorul „Unirea” din Chișinău între anii 1931-1933. După o perioadă de întrerupere, a continuat studiile superioare muzicale în 1950 la Conservatorul din București (în cadrul unor cursuri inițiate de Uniunea Compozitorilor). Aici a studiat o perioadă violoncelul, dar s-a simțit mai ales atras de baterie, instrument la care a excelat, remarcându-se printr-o tehnică de virtuoz. Malagamba a debutat ca baterist pe scena muzicală bucureșteană în anul 1937, participând în diferite formații de muzică de dans. În 1940 a dirijat primul său concert de muzică ușoară. Înainte de a se consacra compoziției și baghetei dirijorale, a fost considerat cel mai bun baterist din România, faima lui depășind hotarele. Există păreri care susțin că Malagamba ar fi fost printre pionierii jazz-ului românesc. Malagamba s-a concentrat după război și asupra altor activități (compoziție, dirijat, aranjament muzical), fără însă a abandona bateria. În anii șaizeci, a instruit noi toboșari, viitori exponenți ai muzicii rock (între ei, bateristul Ștefan Mihăescu de la formația Sideral).
  Între anii 1949-1954, a condus un număr de concerte de muzică ușoară la Sala Dalles. Din 1959, a participat ca dirijor al Teatrului satiric-muzical „Constantin Tănase”, cu care a condus un turneu de succes la Paris în 1965, pe muzica „Baletului tobelor”, compoziție proprie cu coregrafie. Alte turnee ale lui Malagamba s-au desfășurat în Polonia (1960, 1962 și 1965), Uniunea Sovietică (1957^[3], 1965) și Italia (1966). A fost numit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor în anul 1947. La începutul anilor patruzeci a fost lansată o modă vestimentară excentrică, numită chiar „Malagamba”. Originile ei sunt incerte; în vreme ce unele păreri spun că a fost importată din Italia, mulți alții (între care Johnny Răducanu și Temistocle Popa) susțin că Sergiu Malagamba ar fi lansat-o, ținând cont de modul neobișnuit de a se îmbrăca al artistului. În vremea regimului Ion Antonescu, moda a fost reprimată de către autorități și catalogată drept indecentă; urmând zvonurile asupra paternității ei, artistul Malagamba a fost arestat și internat în lagărul de la Târgu-Jiu pentru scurt timp. La instalarea regimului socialist, Malagamba a fost apreciat pentru poziția sa de „antifascist”.

  „(Sergiu - n.n.) Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, și o înfățișare deosebită, cu trupul său subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioara à la d'Artagnan... Magazinele bucureștene se și apucaseră să-i lanseze moda: guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguști și cu tocuri înalte), sacouri à la Malagamba, cu revere mici... Școlile de dans începuseră și ele să-și facă reclamă cu anunțul: «Predăm dansul Malagamba!». Iată-ne pe noi, cei de la malul Dâmboviței, câștigându-ne o celebritate pe care alții n-au avut-o. Fiindcă n-a existat niciodată un «dans Ginger Rogers», nici măcar un «dans Fred Astaire». Însă «dansul Malagamba» a fost și s-a dansat cu frenezie.”

  —Temistocle Popa - „Trecea fanfara militară”

  „Se purta părul creț cu cărare pe mijloc, iar cele două bucle musai erau vâlvoi, deci neglijent. Tăietura de la spate trebuia să fie o linie perfect dreaptă, neapărat realizată cu „tehnica” de Gică Vapor. Pantalonii cu patru pense, ascuțiți la gleznă și cu manșetă erau purtați obligatoriu în așa fel încât să se vadă ciorapii din lână fină, vărgați sau în culori tari, galben cu maro, maro cu roșu. Pantofii erau din antilopă, trebuia să scârțâie când mergeai și să aibă talpa foarte groasă. Sacoul era în carouri mari, iar pălăria trebuia să aibă boruri late și panglica foarte îngustă. Cămașa era obligatoriu „uni”, cravata cu nodul mic-mic, lungă până peste curea.”

  — - Jonny Raducanu -Tara Lui Johnny  

  Sergiu Malagamba
  Date personale
  Nume la naștere	Sarchis Malagamba[1]
  Născut	6 februarie 1913  Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus
  Decedat	15 aprilie 1978 (65 de ani)  București, România
  Ocupație	Baterist, compozitor, aranjor, dirijor
  Activitate
  Alte nume	Serghei Malagamba
  Gen muzical	Muzică ușoară
  Instrument(e)	Baterie, violoncel
  Ani de activitate	1937-1978

• 1980: Jean-Paul Sartre, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel (refuzat) (n. 1905)
• 1986: Jean Genet, dramaturg francez (n. 1910)
• 1988: Modest Morariu (n. 11 august 1929, Cernăuți - d. 15 aprilie 1988, Bucuresti) a fost un poet, eseist, prozator și traducător român. Descendent al unei vechi familii de intelectuali din Cernăuți, printre care se numără și mitropolitul Silvestru, fiul său, Vasile Morariu fiind coleg cu Mihai Eminescu la Viena. Liceul l-a început la Cernăuți și l-a continuat în diferite orașe din România, unde părinții săi au venit în refugiu. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1954. A debutat în revista Steaua în 1958. Din 1959 după un stagiu la revistele La Roumanie Nouvelle, după ce a fost corector la Gazeta literară, devine redactor la editura Meridiane, unde va îngriji mai multe albume de artă. Publică trei volume de versuri și două de eseuri, pe tema traducerii sau pe teme legate de artele plastice. A devenit redactor-șef al editurii Meridiane în 1969. A tradus, printre alții, pe André Malraux și Albert Camus. 

  Versuri

  • Povestire cu fantome, 1968
  • Spectacolul de pantomimă, 1971
  • Ovăzul sălbatic, 1974  

    Modest Morariu
    Date personale
    Născut	11 august 1929[1][2]  Cernăuți, Regatul României
    Decedat	15 aprilie 1988 (58 de ani)[1]
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	poet, prozator, eseist, traducător, redactor-șef
    Studii	Facultatea de filologie, Universitatea București
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1958-1988
    Operă de debut	Jules Renard, Morcoveață (traducere) (1958)
    Opere semnificative	Întoarcerea lui Ulise (1982)

• 1990: Greta Garbo, actriță suedeză (n. 1905)
• 1994: Sabba S. Ștefănescu, geofizician român (n. 1902)
• 1998: Pol Pot, dictator cambodgian (n. 1928)
• 2008: Dan Mateescu (n. 15 noiembrie 1911, Călărași, d. 15 aprilie 2008) a fost un inginer român, membru titular al Academiei Române și fost președinte al filialei Timișoara.
  A absolvit în 1929 liceul "Știrbei Voda" din Călărași iar în 1934 Școala Politehnică de la Berlin - Charlottenburg.^[1]
  Lucrează ca inginer constructor la uzinele din Reșita. În perioada 1935-1948 introduce în România noi metode de proiectare a structurilor pentru podurile metalice învățate în Germania. Aceste noi metode au fost introduse într-o serie de poduri de cale ferată, construite pe apele Someș, Jiu, Siret. Pe lângă poduri metalice, inginerul Mateescu colaborează la proiectarea Uzinelor Malaxa, hangare de avioane Băneasa, Brașov si Cluj, hale metalice industriale pentru uzina din Bocșa și Reșita, precum și Palatul C.F.R. din București.^[1] Ocupă în timp diverse funcții de conducere: șeful atelierului de proiectare de la UCM Reșița, șeful Fabricii de poduri si construcții metalice de la UCM Reșița și Bocșa.^[1]
  În anul 1944 este numit profesor suplinitor la Facultatea de Construcții din cadrul Școlii Politehnice de la Timișoara. În anul 1948 devine profesor titular la disciplina de construcții metalice, pe care o va preda până în 1981 când s-a pensionat. Prima preocupare în momentul transferării la Institutul Politehnic din Timișoara a fost crearea în 1950 a Laboratorului de Construcții Metalice.
  Pe parcusul aniilor profesorul Mateescu a predat mai multe discipline: Poduri metalice, Construcții din lemn, beton și oțel, Rezistența materialelor, Calculul structurilor metalice în domeniul plastic, Calculul și tehnologia construcțiilor metalice sudate.^[1] A sprijinit Facultatea de Construcții de la Cluj la înființarea acesteia prin predarea cursului de Construcții Metalice timp de doi ani.
  Preocupat permanent de formarea profesională, a redactat și publicat 18 tratate și cursuri universitare la edituri de prestigiu din țară și străinătate.
  Primeste titlul Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice de Construcții București și al Universității Politehnica Timișoara.
  Academicianul și profesorul Dan Mateescu s-a stins din viață pe 15 aprilie 2008, la vârsta de 97 de ani. 

  Dan Mateescu
  Date personale
  Născut	15 noiembrie 1911 Călărași, România
  Decedat	15 aprilie 2008, (97 de ani) Turnu Severin, România
  Copii	Grațiela, Vlad
  Ocupație	Inginer
  Activitate
  Organizație	Universitatea Politehnica Timișoara
  Membru titular al Academiei Române

• 2009: Cicerone George D. Poghirc (n. 20 martie 1928, Pogana, județul Vaslui - d. 15 aprilie 2009) a fost un clasicist român, specialist în lingvistică generală, indo-europenistică, indianistică și istoria religiilor, profesor universitar și membru marcant al exilului românesc. Cicerone Poghirc s-a născut la 20 martie 1928, în com. Măscurei (astăzi com. Pogana, Vaslui), într-o familie de învățători. Și-a făcut școala primară în comuna Iana (1935-1939). A intrat apoi la Liceul militar din Chișinău, ultima clasă liceală absolvind-o la Liceul 'Gh. Roșca Codreanu' din Bârlad. În 1951 își ia licența în filologie clasică la Universitatea din București și este numit imediat asistent (1951), apoi lector (1954). Între 1955-1959 face studii de specializare la Universitatea din Leningrad, în calitate de candidat în științe filologice. Întors în țară, își dă doctoratul în științe filologice cu teza Relațiile limbii vechi macedonene cu greaca veche (1960). Devine conferențiar la catedra de filologie clasică și lingvistică generală (1963), apoi profesor, șeful catedrei de limbi orientale (1968), iar din 1974 șeful catedrei de limbi clasice. A fost prodecan al Facultății de limbi romanice, clasice și orientale între 1963 și 1970, când a fost numit director general al învățământului universitar în Ministerul Învățământului, de unde își va da ulterior demisia. Devine secretar, apoi vicepreședinte al Societății de Studii Clasice între 1961-1974 și președinte al Societății de Studii Orientale din 1969. Este 'visiting profesor' la universitățile Bloomington-Indiana, Ann Arbor-Michigan, Berkeley-California între 1973 și 1974 și la universitatea din Padova între 1977-1979. În acest ultim an, exasperat de "imbecilitatea autorităților", decide să nu se mai întoarcă în țară, moment consemnat de M. Eliade în Journal-ul său, la 23 iul. 1979: "C. Poghirc comes to see me. Furious about the imbecility of the "authorities" in the homeland, who have not allowed his wife and child to come to Padova, where he has been professor for three years. He, Poghirc emphasizes, who for fifteen years traveled around the globe several times, attending conferences, holding courses and lectures—and always returned. Probably an informer provoked suspicion. On account of this, he has decided to remain permanently in the West". Se stabilește la Paris, alăturându-se diasporei românești de acolo. Îl regăsim din 1980 profesor emerit la Ruhr-Universität din Bochum. Concomitent conferențiază la Sorbona, unde reorganizează Centre Roumain de Recherches, al cărui președinte devine, cu sprijinul lui Mircea Eliade și Emil Cioran. Ia din ce în ce mai des cuvântul la Europa Liberă. După revoluție se întoarce de mai multe ori în țară, pentru a sprijini activ, prin prezența sa și printr-o serie de conferințe, creația științifică românească. Contribuie cu lucrări, articole și interviuri la publicații din țară. În decembrie 2000, președintele Emil Constantinescu îi conferă Ordinul național 'Pentru Merit' în grad de Comandor, ca o recunoaștere a meritelor sale pe tărâmul științei și serviciilor aduse țării. În ultimii ani a trăit mai retras, vârsta și mai ales boala împiedicându-l să mai circule.
  Preocupările sale de indianistică și de istorie a religiilor l-au apropiat de Mircea Eliade, de care l-a legat o îndelungată prietenie. Despre importanța marelui istoric al religiilor Cicerone Poghirc a scris L’itinéraire mythique d’une existence accomplie. Ce que Mircea Eliade signifie pour les Roumains, în Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, Paris, 1987. La rândul său, M. Eliade, care avea pentru el o nereținută admirație, îl descrie astfel în 1983: Dr. Poghirc is a most amazing scholar. He has a vast mind and he has applied himself fruitfully in a number of important areas of investigation: comparative Indo-European studies, classical philology, general linguistic theory, as well as particular studies of the Balkan area. In all of these fields the large number of his published works has proven illuminating and constructive. The extraordinary depth of his mind, wideness of vision, and sharpness of attention to scholarly detail mark him as an impressive individual ^[1].
  A fost profesorul de limbi clasice al lui I. P. Culianu, pe care l-a ajutat în momente de cumpănă, căruia i-a înlesnit în cele din urmă plecarea în Italia și pe care l-a introdus lui Eliade. Între prof. Poghirc, pe care Culianu îl numea afectuos "iubitul meu maestru", și studentul său s-a legat apoi o prietenie ce a durat până la moartea tragică a acestuia din urmă în 1991, prietenie pecetluită parcă prin colaborarea la The Encyclopedia of Religion a lui Mircea Eliade, în care cei doi semnează împreună șapte articole.
  Cunoscută este de asemenea și prietenia sa cu Cioran și cu alte mari figuri ale exilului românesc. Se știe mai puțin însă că studentul său cel mai drag, care - cât a fost în țară - i-a fost mâna dreaptă, atât la catedra de clasice cât și la Asociația de Studii Orientale, cu care a rămas mereu în legătură și după plecarea din țară, sprijinindu-l constant, și care i-a călcat în mod strălucit pe urme, a fost Dan Slușanschi. Numai o moarte - din nou prematură - a făcut ca faima acestui alt mare clasicist al nostru, a cărui stea era în plină ascensiune, să nu o egaleze și depășească pe cea a maestrului, așa cum "dom' Poghirc" îi profețea cu ani în urmă.
  Cicerone Poghirc a fost un eminent dascăl, încă de foarte tânăr. Se povestește că acad. Alexandru Graur, după una din orele de asistență la clasă, în baza cărora trebuia să-i dea un calificativ tânărului asistent, ar fi spus că "lui Poghirc i se potrivește catedra cum i se potrivește unui cazac să stea în șa". Avea un simț special al valorii, un soi de intuiție care-i permitea să distingă calitatea intelectuală a tinerilor încă neformați, și așa se explică de ce de el s-au atașat oameni precum Culianu, Slușanschi, Francisca Băltăceanu, Adrian Pârvulescu ș.a.
  "Pentru tânărul student care, mânat de misterul civilizațiilor vechi, intra la facultatea de limbi clasice, Cicerone Poghirc era fără îndoială figura cea mai impresionantă. Era un bărbat distins, de statură medie, cu sprâncene groase și stufoase, cu ochi albaștri și privire pătrunzătoare, mereu concentrată și mereu atent la ceea ce ai de spus. Prezența sa emana energie și hotărâre, dar în același timp blândețe și înțelegere. Poliglosia lui era impresionantă (la simpozionale și congresele internaționale răspundea în limba în care era întrebat), iar în discuții cunoștințele sale profunde îi permiteau să facă mereu asociații de idei surprinzătoare, care deschideau orizonturi noi și neașteptate. Îl găseai întotdeauna citind câte ceva (și obișnuia să-și noteze ideile inspirate de lectură chiar pe marginea cărților, cu creionul). În particular era un bon viveur, atunci când era cazul, îi plăcea să asculte muzică și să cânte împreună cu tinerii. Râdea cu poftă și îi plăcea să povestească, să spună bancuri și vorbe de duh. Își iubea studenții și discipolii și-mi aduc aminte cu câtă îngrijorare a venit în țară, imediat după cutremurul din 1977, vizitându-ne pe rând ca să vadă dacă vreunul a pățit ceva ori dacă avea nevoie de ceva."  În ciuda unei activități prodigioase, mai ales pe tărâm pedagogic, nu a publicat multe cărți. Lecturile sale permanente, care-i permiteau să fie la curent cu cele mai noi idei, precum și activitatea pedagogică, cea de conferențiar, de organizator, ca și funcțiile de decizie i-au răpit mult din timpul pe care și l-ar fi putut dedica scrisului. A scris însă multe studii și articole de specialitate, a ținut cursuri universitare și a participat cu lucrări la numeroase simpozioane și congrese.
  S-a format de la bun început ca indo-europenist, sub influența și cu îndrumarea unor mari lingviști indo-europeniști, precum Theofil Simenschy, Vlad Bănățeanu, Aram Frenkian sau Alexandru Graur. Preocuparea pentru vechea macedoneană - care îl apropie de un alt mare filolog clasic și indoeuropenist al nostru, Ioan I. Russu - denotă interesul său, încă de foarte tânăr, pentru balcanistica veche. Colaborează la Cursul de introducere în lingvistică (1955), și la Introducere în lingvistică (1958), ambele sub redacția lui Al. Graur. În 1968 începe colaborarea, cu etimologii originale, la Dicționarul limbii române al Academiei (DLR, literele M-R). Etimologia aplicată îl conduce spre unele concluzii de ordin teoretic, pe care le expune în același an în revista Limba Română, sub titlul Probleme actuale ale etimologiei românești.
  În 1968 publică volumul dedicat lui Hasdeu (B.P. Hașdeu, lingvist și filolog, București), un autor pe care l-a iubit și admirat, de care vorbea deseori la cursuri, îndemnându-și studenții să-l citească complet și cu atenție. Hașdeu, cu care de altfel și semăna în unele privințe, i-a fost probabil un model intelectual. Îngrijește apoi două volume din opera mentorului său Theofil Simenschy. După ce îi scrisese necrologul în Studii Clasice (XI, 1969) și articolul omagial Theophyli Simenschy in memoriam (St. et Acta Orientalia 1972), în 1978 publică Th. Simenschy, Cultura indiană în texte și studii (căreia îi adaugă un Cuvânt înainte și note), iar în 1979 scoate o nouă ediție din Un dicționar al întelepciunii (ed. Junimea, Iași).
  O contribuție cu totul specială a avut în promovarea studiilor române de indianistică. Bun cunoscător al limbii sanscrite, ca de altfel al principalelor limbi indo-europene vechi, și al literaturii și filosofiei indiene, C. Poghirc a reușit – contrar directivelor autorităților comuniste – să fundeze și să cultive, cu toate resursele sale și cu un mare entuziasm, o școală română modernă de indianistică. Pe lângă editarea operelor lui Theofil Simenschy, el a acordat sprijin unor indianiști de frunte, și în primul rând lui Sergiu Al-George, de care l-a legat o strânsă prietenie și cu care a și fost în India. Este de asemenea cunoscut sprijinul pe care l-a acordat unor tineri indianiști, precum Radu Bercea, Mircea Itu, Dănilă Incze și altora de care nu-mi aduc acum aminte. A contribuit activ la invitarea unor profesori indieni, precum prof. Amita Ray (d-na Ray s-a stabilit apoi în România, reluându-și numele de fată, Bhose). Grija sa programatică pentru aceste studii este dovedită și de publicarea în 1972 a articolului Sanskrit Studies in Romania (în Cultural Forum XV, India). "Îmi vine în minte un episod petrecut prin 1974 sau 1975 (ani în care nu era recomandabil să spui că citești pe Eliade, a cărui operă era considerată decadentă, sau filosofie indiană, și cu atât mai puțin yoga): pe când la BCS operele lui Patanjali, Shivananda sau Vivekananda erau retrase din fișierele destinate publicului larg și puse la index (în infamul 'fișier gri', alături de 'Mein Kampf' al lui Hitler), prof. Poghirc l-a invitat pe yoginul indian Suren Goyal la ASO, ca să nevorbească despre yoga și, mai ales, ca noi să vedem în carne și oase un practicant autentic (experiența a fost într-adevăr memorabilă). Obișnuia să țină pe biroul de la ASO o statuetă a lui Mahatma Gandhi adusă din India, iar pe perete, în biroul său, avea un portret mare al misteriosului doctor Honigberger, eroul nuvelei lui Eliade".^[2]
  Însă firul roșu al tuturor preocupărilor sale a fost istoria limbii române – așa cum de altfel s-a întâmplat cu toți marii filologi români, indiferent de domeniul lor particular – și în mod special substratul ei daco-moesian (tracic în sens mai larg). Cunoscute fiindu-i studiile de balcanistică veche, începute încă cu teza de doctorat despre limba macedoneană și continuate în anii următori (1959-1960) cu studii despre unele fenomene lingvistice trace, despre relațiile lingvistice româno-albaneze și despre limbile balcanice, i se încredințează redactarea unei importante secțiuni a Istoriei Limbii Române, lucrare fundamentală apărută sub egida Academiei în 1969, anume C. Influența autohtonă (vol. II, p.311-365). Aceste cca. 50 de pagini vor constitui una din contribuțiile sale cele mai importante la studiul istoriei limbii române, ca și la cel al limbilor trace. În anii următori continuă aceste studii, concretizate într-o serie de descoperiri, publicate în mai multe reviste de specialitate și volume de culegeri. În Studii Clasice a publicat aproape în fiecare an, începând cu 1959. Recunoscut ca unul din cei mai de seamă tracologi români, C. Poghirc este unul din principalii oraganizatori ai celui de al II-lea Congres de Tracologie (București-Tulcea 1976), editând împreună cu Al. Vulpe și C. Preda, volumul Thraco-Dacica, o culegere de studii prezentate la acest congres. Aici publică articolul Thrace et daco-mésien: langues ou dialectes? în care îmbrățișează și dezvoltă poziția nouă a lui Vl. Georgiev, care susținea individualitatea limbilor tracă și daco-moesiană.^[3]. Tot în 1976 fondează, împreună cu Dan Slușanschi, revista universitară Studia Indo-europaea ad Dacoromanos pertinentia, ce nu avea să cunoască, din păcate, decât două numere: cel inaugural din 1976 și cel din 1980, editat de Dan Slușanschi (recenzat de prof. Poghirc în 'Kurier nr.12/1981). Chiar și lucrările sale de indianistică erau privite din perspectiva originii indo-europene a limbii române (și în acest sens sunt grăitoare câteva titluri precum Contribuții la o mitologie comparată traco-indică și Rituri funerare la traci, indieni și români, ambele în St. Trac. 1976, sau O sursă indiană a Luceafărului lui Eminescu [Katha-Upanishad I.19-28], în 1977 ș.a.).
  În 1983 colegii de la universitatea din Bochum îi editează un volum omagial cu prilejul împlinirii a 55 de ani de viață, intitulat Philologica et Linguistica. Este o culegere de articole scrise între 1953 și 1983 - elogios prefațată de către Helmuth Frisch și conținând la sfârșit o listă bibliografică, incompletă, cu 121 de titluri – un reper indispensabil pentru tracologul de azi.
  A avut nenumărate colaborări la lucrări colective, din cele mai importante pentru știința românească, de la cele de istorie a limbii, menționate mai sus, la traduceri din autori clasici (ca de pildă cărțile CXXI-CXXX din Appian, Războaiele civile, 1957). Tot într-o lucrare colectivă, anume în cele 16 volume ale prestigioasei The Encyclopedia of Religion (New York, Macmillan, 1987), coordonată de Mircea Eliade, a scris opt articole, unul în nume propriu (Albanian Religion), celelalte șapte în colaborare cu I. P. Culianu (Bendis, Dacian Riders, Geto-Dacian Religion, Sabazios, Thracian Religion, Thracian Rider și Zalmoxis). A participat la congrese și simpozioane în toată lumea, peste tot fiind un ambasador de excepție^{[judecată de valoare]} al științei românești. A sprijinit cu prezența sa, ca și prin prefețe, recomandări și recenzii creația originală, în special pe cea a tinerilor.
  • În 1978 s-a numărat printre puținii lingviști în viață incluși în Dicționar de lingviști și filologi români (Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Albatros 1978).
  • În 2005 a fost inclus în Români celebri din străinătate: dicționar (Fănuș Băileșteanu, România Press)  

    Cicerone Poghirc
    Date personale
    Născut	20 martie 1928 com. Măscurei (com. Pogana, jud. Vaslui)
    Decedat	15 aprilie 2009 (81 de ani) Paris, Franta
    Naționalitate	român
    Cetățenie	România
    Ocupație	lingvist, indo-europenist, istoric al limbii române, tracolog, istoric al religiilor
    Limbi	limba română
    Activitatea literară
    Subiecte	lingvistică, tracologie, indo-europenistică, indianistică, biografie
    Specie literară	articole științifice, eseuri, biografie
    Note
    Premii	Ordinul Național „Pentru Merit”

• 2014: Nina Cassian, poetă eseistă și traducătoare română (n. 1924)
• 2017: Emma Morano, 117 ani, supercentenară italiană (n. 1899);
• 2018: Nicolae Mischie (n. 2 martie 1945,^[1] Godinești, Godinești, Gorj, România^[1] – d. 15 aprilie 2018,^[2] București, România) a fost un om politic din România, membru al PSD, deputat și președinte al Consiliului Județean Gorj. Nicolae Mischie a fost profesor de istorie la Liceul Pedagogic din Târgu-Jiu din anul 1997 și apoi director adjunct. Tot din anul 1997, a fost conferențiar la Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, iar după anul 2000, profesor universitar. Nicolae Mischie a fost ales membru al Camerei Deputaților din România în legislaturile 1990–1992 (din partea FSN) și 1992–1996 (din partea PDSR). În septembrie 1996 a demisionat din funcția de deputat pe data de 3 septembrie 1996 și a fost înlocuit de deputatul Ion Tomescu. Nicoale Mischie a fost ales președinte al Consiliului Județean Gorj. Nicolae Mischie a fost ales senator în legislatura 2000–2004 (tot din partea PDSR), ales în județul Gorj și în decembrie 2000 a renunțat la mandat pentru a deveni președinte al Consiliului județean Gorj, fiind înlocuit de Ion Hîrșu.^[3] În perioada 1996––2004, Nicolae Mischie a ocupat atât funcția de președinte al Consiliului Județean Gorj cât și pe cea de președinte al filialei Gorj a PSD. Aceste funcții importante pe plan județean au făcut ca presa gorjeană să-l denumească baron local din cauza puterii considerabile pe care o exercita asupra instituțiilor administrative de la nivelul județului,^[4] ziarul Adevărul considerându-l chiar definitoriu pentru acest concept. Fostul președinte al Consiliului Județean Gorj, Nicolae Mischie, a fost acuzat de procurori că ar fi primit mită în valoare de mai multe sute de mii de euro, sub formă de mașini, mobilier, aparatură electrocasnică sau lucrări de construcții, de la un om de afaceri pe care l-ar fi ajutat să obțină contracte publice preferențiale.^[6]
  Ancheta penală a început în 2004, iar pe 12 iulie 2007, Mischie a fost condamnat în primă instanță la patru ani de închisoare cu executare. Nicolae Mischie a declarat că procesul ar fi fost unul politic și a acuzat magistrații că l-au condamnat fără a-l audia,^[7] deși în realitate fusese audiat de procurori.^[8] Sentința a fost menținută și la apelul judecat la Curtea de Apel Timișoara (17 februarie 2010) și de Înalta Curte de Casație și Justiție la 3 martie 2011.^[6]
  În martie 2013, a fost eliberat condiționat,^[9] obținând o reducere cu 102 zile a sentinței datorită publicării monografiei Godinești - file de istorie despre localitatea sa natală, deoarece legea permite ca un deținut să poată fi eliberat mai devreme dacă scrie cărți în timpul detenției, indiferent de valoarea lor artistică sau științifică și de modul în care sunt ele publicate.^[10][11] Ulterior, Mischie a reclamat la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului condițiile de detenție și durata lungă a procesului, primind despăgubiri de 4300 de euro, dar nefiind exonerat pentru faptele de corupție.^[12] Chiar și după executarea pedepsei, Mischie a continuat pe site-ul său personal să-și susțină nevinovăția. Anterior, în 2002, Mischie a fost anchetat pentru deținerea unei arme ilegale, achiziționate din Elveția.^[14] Inițial, în 2005, Tribunalul Gorj l-a achitat;^[15] dar Parchetul a făcut recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, care l-a condamnat pe Mischie la un an de închisoare cu suspendare. Mischie a contestat acest verdict la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a constatat că judecarea recursului nu s-a bazat pe probe noi, ci doar s-au reanalizat probele existente, ceea ce a încălcat dreptul lui Mischie la un proces echitabil, el primind o despăgubire de 3000 de euro. 

  Alexandru Nicolae Mischie
  Date personale
  Născut	2 martie 1945[1]  Godinești, Godinești, Gorj, România[1]
  Decedat	15 aprilie 2018 (73 de ani)[2]  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Senator al României
  În funcție 11 decembrie 2000 – 21 decembrie 2000
  Succedat de	Ion Hîrșu
  Membru al Camerei Deputaților a României
  În funcție 1990 – 1996
  Circumscripția	Gorj
  Infracțiuni
  Activitate
  Condamnat pentru	trafic de influență luare de mită
  Pedeapsă	4 ani
  Situația pedepsei	eliberat condiționat

Sărbători

• Ziua Soarelui în Coreea de Nord (The Day of the Sun)
• Danemarca: Sărbătoare națională
• Ziua mondială a artei - World Art Day. Data a fost aleasă în memoria pictorului, sculptorului, arhitectului, inventatorului și umanistului italian Leonardo da Vinci (15 apr.1452 – 2 mai 1519), considerat un simbol al liberei exprimări, un vizionar în lumea artelor. El este și autorul celebrului adagiu „În viață, frumusețea dispare. În artă, nu”.
• În calendarul ortodox: Sfânta și Marea Miercuri (Denie); Sf Ap Aristarh, Pud, Trofim; Sf Mc Crescent

VA URMA