MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 7 MAI 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 7 Mai

Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim; Sf Mc Acachie și Codrat

Aratarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim în anul 351

Aratarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim s-a intamplat in dimineata zilei de 7 mai 351, in timpul imparatului Constantiu, fiul Sfantului Constantin cel Mare. Crucea luminoasa s-a intins de la Golgota si pana la Muntele Maslinilor, pe o distanta de aprox. 9 km, stralucind mai tare decat soarele. Sfanta Cruce a ramas pe cer timp de 7 zile.

O multime de oameni au iesit din casele lor si de la munca lor indreptandu-se spre biserici pentru a aduce slava lui Dumnezeu.

Despre aceasta minune, Patriarhul Chiril al Ierusalimului i-a scris o scrisoare imparatului Constantiu, indemnandu-l sa paraseasca erezia ariana. Aceasta erezie, care nega divinitatea lui Hristos, era cauza a multe dispute teologice in cadrul imperiului. Potrivit istoricului Sozomen, aceasta minune a dus la convertirea multor pagani si iudei la crestinism. De asemenea, multi arieni au parasit erezia, intorcandu-se la Biserica Ortodoxa.

Sfantul Acachie a trait in timpul imparatului Maximian. Acest sfant mucenic se tragea din Cappadocia, provincie din Turcia, si era centurion in cohorta Martesienilor. Adus la judecata inaintea lui Firmus tribunul si marturisindu-si credinta crestina si numele Domnului, este supus la foarte multe torturi si trimis la judecatorul Vivian care l-a dus la Bizant. Fiind supus iarasi la o multitudine de chinuri si batai, este intemnitat. Totusi, ingerii care i se arata il ajuta sa se insanatoseasca. Mai apoi, un alt judecator pe nume Falchian ordona sa ii fie taiat capul.

Viaţa Sfântului Mucenic Acachie

Sfântul Mucenic Acachie

Când diavolul a ridicat prigonire pentru a treia oară asupra robilor lui Hristos, împărăţind la răsărit Maximian, întru acea vreme Sfântul Acachie a intrat în frumoasa nevoinţă a pătimirii pentru Hristos. Acest mucenic era cu neamul din Capadocia, cu rânduială de ostaş, cu cinstea de sutaş şi sub mâna tribunului Firm, conducătorul astei ce se numea Martisie. Şi era poruncă de la păgânul împărat ca nu numai prin cetăţi, ci şi printre ostaşi, să se caute dacă se află cineva crezând în Hristos sau dacă se leapădă cineva de zeii lor cei păgâneşti, iar unul ca acela să fie supus la judecată şi la munci; şi de s-ar împotrivi cu totul la porunca împărătească, acela să fie pedepsit cu moartea.

Deci tribunul Firm, chemând pe ostaşii săi, îi întreba pe câte unul, cum crede fiecare din ei; şi dacă afla pe cineva că este de credinţă creştină, pe acela, amăgindu-1 cu îmbunări şi îngrozindu-1 cu munci, îl silea la închinarea idolească. Astfel, pe mulţi din cei mici la suflet, slabi în credinţă şi fricoşi, i-a plecat la a sa păgânătate. Iar când a chemat pe sutaşul Acachie, acela cu mare glas a strigat: „Eu m-am născut între creştini; deci creştin sunt şi creştin voiesc să rămân. Martor îmi este mie Domnul meu Iisus Hristos, că nu numai de la tatăl şi de la maica mea sunt creştin, ci şi de la moşi şi strămoşi". Deci îl sfătuia Firm cu multe feluri de înşelări şi de ispite spre al său gând, şi nu numai o dată, ci şi de mai multe ori chemându-1, uneori îl îmbuna, alteori îl îngrozea, pentru ca să se supună poruncii împărăteşti.

Apoi, văzându-1 neînduplecat, 1-a pus în lanţ şi 1-a trimis la voievodul Vivian. Şi şezând voievodul la judecată şi pe mărturisitorii lui Hristos întrebându-i, temnicerul Antonin i-a spus, zicând:^ „Firm, tribunul cetei Martisiei, a trimis aseară legat la a ta stăpânire pe sutaşul său, deoarece nu se supune poruncii nebiruitului nostru împărat, ci urmează credinţei creştine". Şi îndată a pus de faţă pe cel legat înaintea judecăţii voievodului; iar voievodul, căutând spre dânsul, a zis: „Cum îţi este numele?" Răspuns-a cel legat: „Numele cel mai dorit mie şi la tot neamul meu, este numele de creştin, care de la Hristos este, iar după obiceiul omenesc, numele meu este Acachie". Zis-a voievodul: „După nume îţi este şi obiceiul tău, pentru că rău eşti, nesupunându-te poruncii împărăteşti". Zis-a sfântul: „Cu meşteşugire vorbeşti către mine, o, voievodule, şi nu îmi tâlcuieşti bine numele meu; pentru că Acachie va să zică "fără de răutate"; şi bine şi cu dreptate sunt numit cu acel nume, că nu voiesc să fiu părtaş răutăţii diavolului, care bea sângele".

Zis-a voievodul: „De unde limbuţeşti tu cu nişte cuvinte fără de socoteală ca acestea înaintea noastră?" Răspuns-a sfântul: „Eu sunt cu neamul din Capadocia, din care mulţi au fost mucenici ai lui Hristos mai înainte de mine şi pe al căror dar dăruit de Dumnezeu l-am văzut cu ochii după sfârşitul lor, pentru că din mormintele şi moaştele lor izvorăsc tămăduiri de boli. Şi am voit să fiu următor acelora mai bine, decât să mă supun legilor voastre celor nedrepte, care degrabă vor pieri împreună cu voi". Zis-a voievodul: „Să nu socoteşti că te voi da la munci mici, pentru că singură limbuţia ta cea cu mândrie şi deşartă grăire are trebuinţă de mari pedepse, pe care, ca să nu le pătimeşti, leapădă-ţi gândurile tale cele nesupuse şi, ascultând împărăteştile porunci, închină-te zeilor, cu a căror voie împăraţii împărăţesc şi biruitorii dănţuiesc. Deci ruşinează-te de noi, cei ce şedem la această judecată şi să nu te socoteşti pe tine a fi mai înţelept decât noi toţi, nici să nădăjduieşti în zadar spre Omul Care se numeşte Hristos, pe Care eu spun că după lege L-au muncit şi L-au osândit la moarte".

Răspuns-a sfântul: „Te rătăceşti, o, judecătoriile, grăind acestea şi rău greşeşti, fiind orbit de sataniceştile amăgiri. Pentru că nu cu voia acelora, pe care tu îi numeşti zei, împărăţesc împăraţii şi se fac biruitori, ci cu rânduiala şi cu voia bunului nostru Dumnezeu se săvârşesc acestea. Iar dacă zici că nădăjduiesc spre un Om care a fost muncit şi osândit la moarte, aceasta să o ştii că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venind pe pământ pentru a noastră mântuire, S-a făcut om, fiind Dumnezeu adevărat, şi a luat asupra Sa firea noastră cu oarecare minunat şi negrăit chip, lucru pe care tu nu-1 înţelegi şi nici nu poţi să-1 auzi, dacă nu vei voi mai întâi să fii creştin. Pentru că Hristos, fiind din fire precum am zis, Dumnezeu adevărat şi Cuvânt al Tatălui nedespărţit de Dânsul şi totdeauna împreună de o fiinţă cu Dânsul şi împreună mai înainte din veci, întru a Sa vreme, întru care El a voit, a săvârşit lucrul mântuirii noastre şi ne-a izbăvit din robia vrăjmaşului, care din început pizmuia asupra noastră".

La acestea a răspuns voievodul: „Dacă împăraţii sunt potrivnici Hristosului tău, apoi pentru ce El nu-i pedepseşte pe dânşii, fiind Dumnezeu Atotputernic precum zici tu?" Răspuns-a sfântul: „După acestea poţi să cunoşti milostivirea şi puterea Lui că, necinstindu-se de voi, nu vă pedepseşte îndată, ci îndelung rabdă, aşteptând ca voi, elinii, cei ce nu aduceţi cinstea cea cuviincioasă lui Dumnezeu, ci diavolilor, să vă pocăiţi şi să încetaţi de la un lucru rău ca acesta, însă şi pentru aceea îndelung rabdă, nepierzându-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleşi şi iubiţi să fie arătaţi în lume şi să-şi săvârşească nevoinţa lor cea bună. Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos Dumnezeul nostru, apoi şi voi aţi fi pierit în veci şi robii Lui n-ar fi fost arătaţi; şi încă şi puterea darului ar fi fost în deşert. Cum ar fi putut Stăpânul nostru să Se preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung răbdător spre pedepsirea păcatelor voastre? Iar acum vă lassă fiţi fără de pedeapsă, ca voi, cei ce asupriţiaLui îndelungată răbdare şi vă abateţi mai mult întru păgânătate de la Dânsul, şi vă mâniaţi asupra noastră cu nedreptate, să vă gătiţi mai mare pierzare vouă, de nu vă veţi pocăi, şi să vă afundaţi într-însa cu fărădelegile voastre. Iar noi, cei ce ştim stăpânirea Lui, răbdăm pentru El cu vitejie, ca să dobândim de la El viaţa veşnică; iar slava Lui va fi mai arătată spre acei oameni, care cunoscându-şi rătăcirea, se vor pocăi şi îşi vor îndrepta viaţa lor".

Minunându-se de un răspuns ca acesta cu bună înţelegere al mucenicului, Vivian voievodul 1-a întrebat pe el, zicând: „Oare ai învăţat carte, de răspunzi aşa de bine? Pentru că văd că ai grăit cu bună înţelegere adeverind că viaţa omenească este într-a lui Dumnezeu stăpânire, rânduială şi îndelungată răbdare". Răspuns-a sfântul: „Poţi să cunoşti din aceasta, puterea şi darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpâneşte, că eu,neînvăţând înţelepciunea cărţii, fără numai puţin pentru citirearugăciunilor, aşa îţi răspund ţie; pentru că Dumnezeu grăieşte prin gurarobilor Săi, de care lucru - voi fiind înţelepţi vă minunaţi şine lăudaţi pe noi. Că din început, când a voit Domnul nostru IisusHristos să arate împărăţiaSa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceea n-a ales oameni de bun neam, bogaţi, filosofi preaînţelepţi şi cititori iscusiţi, ci pescari şi vameşi simpli şi neînvăţaţi. Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea neajunsă şi înţelepciunea Lui, care pe toată mintea o covârşeşte, să fie cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învăţat şi înţelepţii Duhul Sfânt".

După aceasta a zis voievodul: „Lăsându-ţi acea netrebnică multă vorbire, la aceasta să-mi răspunzi: Ştii porunca cea împărătească, care vă porunceşte vouă, creştinilor, ca, ori să jertfiţi zeilor, ori să vă supuneţi muncilor; deci spune-mi mie, te vei supune poruncilor împărăteşti şi vei jertfi zeilor, sau te lepezi cu totul?" Răspuns-a sfântul: „Eu adeseori fiind întrebat şi de tribunul Firm, am mărturisit că sunt creştin, şi ceea ce am grăit către acela, aceasta o grăiesc şi către tine acum: Creştin sunt şi nu voi jertfi necuraţilor diavoli!" Zis-a voievodul: „Cruţă-ţi tinereţile tale, fiindcă te văd pe tine că nu ai mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi, încă cinstindu-ţi vrednicia de sutaş, n-am voit ca îndată să te muncesc pe tine; dar, de vei petrece mai mult întru această nebunie a ta, mă vei sili pe mine ca, fără voia mea, să te dau la munci cumplite". Răspuns-a sfântul: „Nu este aceasta nebunie, ei cunoştinţă bună şi lucru plăcut lui Dumnezeu; că nu las eu pe Unul adevăratul Dumnezeu, Ziditorul meu cu a Cărui milostivire sunt păzit până acum"

Zis-a voievodul: „Cum zici tu că unul este Dumnezeu, când nu de mult ai mărturisit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeul vostru are Fiu asemenea cu Sine, apoi adevărat este de trebuinjă, ca pe doi dumnezei să mărturiseşti, pe Unul Dumnezeu Tatăl şi pe altul Dumnezeu Fiul! Şi de sunt doi dumnezei, apoi pentru ce acum mărturiseşti numai un singur Dumnezeu? Iată, văd lămurit că tu minţi şi singur te încurci prin cuvinte nepotrivite!"

La acestea a răspuns Sfântul Acachie: „Cred şi nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, că Duhul Sfânt mă va înţelepţi şi-mi va da mie cuvânt, ca la răspunsul tău să-ţi răspund luminat; căci nu este mică această întrebare a ta: pentru ce noi numim doi dumnezei şi cinstim numai unul? Deci, îţi spun ţie: Nu mărturisim numai pe Tatăl şi pe Fiul, ci şi pe Duhul Sfânt, nedespărţit de Tatăl şi de Fiul; deci trei sunt feţele cele în trei numiri, dar una este dumnezeirea lor şi puterea. Şi zicem că Unul este Dumnezeu, Care are Cuvânt şiDuh Sfânt; că nu se cade ca să fie Dumnezeu fără Cuvânt şi fără Duh de viaţă. Şi îţi voi mai spune şi asemănarea, pe cât voi putea, fiind neînvăţat: Iată, împăratul, pe care tu îl numeşti stăpân, iar eu îl numesc om, se numeşte Maximian şi fiul lui se numeşte Maxenţiu. Deci, doi sunt, dar firea lor cea omenească este una şi împărăţia lor nedespărţită; deci se cinsteşte fiul pentru tatăl, iar tatăl pentru fiul se slăveşte. Asemenea se cade a socoti şi pentru Dumnezeu. Căci, de vreme ce dumnezeiasca fiinţă a Tatălui, a Cuvântului şi a Sfântului Duh este una şi aceeaşi neschimbată; unul este cu adevărat Dumnezeu cel cinstit de noi".

Zis-a voievodul: „Nu odată te-am sfătuit pe tine, ca să te întorci la lucrul ce-ţi este pus înainte; iar tu te sârguieşti, prin aceste cuvinte ale tale nefolositoare, să mă depărtezi pe mine de la lucrul ce este de faţă. Aceasta una îţi stă ţie înainte: să aduci jertfe zeilor celor părinteşti, prin care toate se alcătuiesc; iar de nu vei voi, apoi mai mult nu te voi mai răbda pe tine". Răspuns-a sfântul: „Să nu nădăjduieşti că mă vei înfricoşa pe mine cu îngrozirea, căci iată ai trupul meu gata spre primirea rănilor; deci munceşte-1 precum voieşti. Iar mintea şi voinţa duhului meu, nici tu, nici împăratul tău, nici diavolii tăi, cărora te închini, nu vor putea niciodată să o întoarcă şisăo înduplece la păcat".

Atunci voievodul, mâniindu-se, a poruncit să-1 întindă pe sfântul gol, la patru stâlpi în patru părţi, şi să-1 bată şase ostaşi, fără milă, cu vine crude; mai întâi pe spate, apoi să-1 întoarcă pe pântece. Şi zicea: "Să vedem dacă îi va ajuta lui Dumnezeul lui". Şi bătut fiind mucenicul mult, şi ostaşii care-1 băteau schimbându-se, pământul s-a roşit cu sângele lui, dar nimic altceva nu grăia pătimitorul, fără numai acestea: „Hristoase, Mântuitorul meu, ajută smeritului robului Tău! Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!"

Şi văzând voievodul pe mucenic cu totul rănit şi sângerat, a zis către dânsul: „Vei jertfi acum zeilor?" Răspuns-a sfântul: „Nu voi jertfi diavolilor, pentru că am pe Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce îmi ajută mie, şi acum sunt mai tare în muncă decât cum eram mai înainte; căci până acum aşteptarea muncilor îmi tulbura gândurile mele; iar după ce am început a le pătimi pe acestea, m-am întărit cu ajutorul lui Hristos şi m-am făcut mai viteaz şi mai întărit spre toate muncile cele multe şi grele, nădăjduind fără de îndoială spre Dumnezeul meu. Să ştii că, pe cât mă munceşti pe mine, pe atât îmi faci mie folos; şi, pe cât mă răneşti pe mine mai cumplit, pe atâta îmi mijloceşti mai mare dar de la Dumnezeul meu".

Deci voievodul umplându-se de mânie, a poruncit să-1 bată cu nişte scândurele de plumb peste obraz. Şi stricându-se faţa cea frumoasă a sfântului, voievodul a zis către el: „Jertfeşte zeilor, ca să te izbăveşti din muncile mai grele ceţise vor aduce". Răspuns-a sfântul: „Nu mă îngrijesc de muncile cele ce au să se aducă asupra mea, pe cât nu m-am îngrijit de cele trecute". Zis-a voievodul: „Cum tu, ostaş fiind şi necărturar, răspunzi la judecată cu vorbe frumoase?" Răspuns-a mucenicul: „Duhul Sfânt dăruieşte robilor Săi a grăi cu libertate şi a răbda. Căci a zis Mântuitorul nostru către ucenicii Săi: Când veţi fi daţi la domni şi împăraţi, să nu vă îngrijiţi, cum şi ce veţi grăi; căci se va da vouă în acel ceas, gură şi înţelepciune; că nu voi veţi grăi, ci Duhul Tatălui vostru Care grăieşte întru voi. Zis-a temnicerul Antonin: „Şi ce folos îţi este ţie, ticălosule, de vorba ta cea multă, petrecând întru împotrivire şi primind răni? Iar după ce alte munci mai cumplite vor pune pe tine, atunci, nevoind, vei face voia împăratului". Răspuns-a lui sfântul: „Du-te de la mine şi te sfătuieşte pe tine singur. Că, de vreme ce nu m-am îngrijit de îngrozirea voievodului şi de bătăile ce mi-a dat, apoi oare pe tine te voi asculta?" Atunci voievodul a poruncit să arunce pe mucenic în temniţa din Pirint, cetatea Traciei, în care sfântul a petrecut şapte zile.

Şezând Sfântul Acachie în temniţă şi veselindu-se întru Domnul său că s-a învrednicit să pătimească pentru El unele ca acelea, a venit la voievodul Vivian o scrisoare de la Flachin, ighemonul Traciei, prin care îi poruncea să meargă la Bizanţ, să-1 întâmpine pe el acolo şi să aducă împreună cu dânsul şi pe cei ce îi are legaţi. Deci voievodul s-a dus acolo şi a adus cu dânsul şi pe Sfântul Mucenic Acachie cu alţi închişi, care erau legaţi pentru nişte pricini oarecare. Şi slăbind pe cale, pe de o parte de bătăi, pe de alta de fiarele cele grele, de foame şi de sete, de călătoria cea lungă şi grabnică; şi încă şi ostaşii cei ce-1 duceau fiind nemilostivi, împingându-1 şi ducându-1 cu batjocură şi silindu-1 ca să alerge mai iute, sfântul nu mai aştepta viaţa sa, ci aştepta ca degrabă să se sfârşească. Şi se ruga de cei ce-1 duceau, ca să se stea puţin şi să-i dea voie să se roage lui Dumnezeu, dar ostaşii nu i-au îngăduit.

Iar după ce a stat undeva să se odihnească, a ridicat sfântul ochii spre cer, începând a se ruga, astfel: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Cel ce arăţi milostivire din îndurarea Ta, celor ce iubesc numele Tău cel sfânt! Slavă Ţie Celui ce m-ai chemat pe mine păcătosul la această nevoinţă! Slavă Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii neputinţa trupului nostru şi mi-ai dăruit răbdare a suferi cu tărie muncile! Văzându-mă acum pe mine, Stăpâne, cuprins de multe rele, încât, precum mi se pare, sufletul singur vrea să se dezlege din legăturile trupeşti; trimite pe îngerul Tău cel sfânt, ca să-mi ajute în strâmtorările acestea şi să mă tămăduiască. Sau binevoieşte ca să poruncească muncitorul să mă sfârşească cu orice chip de moarte şi aşa mai degrabă să vin la Tine, Dumnezeul meu!"

Aşa rugându-se sfântul către Dumnezeu, văzduhul s-a înnorat şi a venit un glas spre dânsul din nor, zicându-i: „îmbărbătează-te, Acachie, şi te întăreşte". Acest glas l-au auzit toţi cei ce erau acolo - şi ostaşii şi cei legaţi şi se mirau, zicând: „Oare şi norii vorbesc ca oamenii? Când a mai auzit cineva acestea, ce le auzim noi acum?" Şi mulţi din cei legaţi, auzind acel glas, au crezut în Fiul lui Dumnezeu şi, căzând la picioarele mucenicului, îl rugau să-i înveţe pe dânşii din credinţa creştinească.

Iar Sfântul Mucenic Acachie, mergând împreună cu ei, le zicea: „Eu nu m-am îndeletnicit în cărţi, ci în ostăşie; însă sunt crescut în casă preoţească şi sunt de neam preoţesc. Şi îmi aduc aminte de cele ce auzeam de la preoţi, cum că Dumnezeu, vrând să dea mântuire omului celui căzut din Rai şi să-1 elibereze din iad, a trimis în această lume pe Fiul Său, Cuvântul Cel împreună veşnic. Deci, venind Fiul lui Dumnezeu, a luat trup din Preasfânta Curata Fecioară Maria, cu chipul făcându-Se ca omul; a răbdat Crucea de voie, ca să îndrepteze păcatul neascultării lui Adam prin lemnul Crucii şi să-i dăruiască iertare omului celui osândit, plătind singur pentru noi datoria, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie. Căci pironindu-se pe Cruce, a rupt zapisul ce era asupra noastră şi a dezlegat păcatul; cu moartea sa a călcat moartea, iadul a prădat şi toată stăpânirea şi putereadiavolului a ruşinat-o, făcând-o neputincioasă. Iar după ce a izgonit toată tabăra diavolească şi a sfărâmat porţile de aramă şi a frânt zăvoarele cele de fier, s-a sculat din morţi a treia zi şi a dăruit mântuire neamului omenesc, ca să învieze toţi şi să vieţuiască întru toţi vecii cei ce vor să fie nesfârşiţi; pentru că această lume văzută petrece puţină vreme şi nimic este".

Auzind cei legaţi acestea şi alte cuvinte ale mucenicului, cu osârdie s-au întors la credinţa creştinească. Iar după ce a venit noaptea, au rămas la un sat ce era aproape şi cei legaţi au văzut la miezul nopţii nişte tineri îmbrăcaţi în haine luminoase. Acei tineri erau sfinţii îngeri şi, ca şi cum ar fifostîn rânduiala ostăşească, vorbeau cu Sfântul Acachie. Iar cei ce îi vedeau, socoteau că tovarăşii şi prietenii lui Acachie au venit noaptea, de frica muncitorului, ca să-1 cerceteze. Iar după ces-a făcut ziuă, au plecat în cale şi, mergând în ziua aceea cu sârguinţă, au ajuns noaptea în cetatea Bizanţului şi i-au închis pe toţi într-o casă. Şi cei legaţi au văzut iarăşi la miezul nopţii nişte tineri ca aceia din noaptea trecută vorbind cu Sfântul Acachie. Şi vedeau că tinerii aceia luminoşi, care se arătaseră, spălau cu apă caldă rănile mucenicului şi le sărutau. Şi privind aceasta, cei legaţi ziceau între ei: „Cu adevărat aceasta este vedenie dumnezeiască, pentru că sfinţi îngeri, iar nu oameni, au întâmpinat în noaptea trecută pe mucenicul lui Hristos. Şi acum au aceeaşi grijă de dânsul".

Iar a doua zi, ducându-i pe toţi în temniţă, voievodul a poruncit străjerului temniţei, ca pe Mucenicul Acachie să-1 închidă singur în temniţa cea mai dinăuntru, legat cu lanţuri de fier şi ferecat în obezi, şi pe nimeni să nu lase la dânsul, nici să-i dea mâncare şi băutură ca, strâmtorându-se de foame, de sete şi de greutatea legăturilor, să slăbească şi să se supună mai cu înlesnire la voia lor; iar pe ceilalţi legaţi a poruncit să-i închidă în temniţa cea mai dinafară.

Iar după ce a sosit noaptea, cei legaţi s-au învrednicit iarăşi de o vedenie minunată; pentru că au văzut strălucind o lumină în temniţa cea mai dinăuntru şi, uitându-se printr-o ferestruică, au văzut nişte bărbaţi purtători de lumină, care, dezlegând pe sfântul mucenic din legături, îi tămăduiau rănile şi îi puneau dinainte hrană minunată, albă ca zăpada, dându-i şi băutură. Văzând ei aceasta în toate nopţile, au chemat străjerul acelei temniţe şi i-au spus acea vedenie; iar el, privind prin ferestruică, a văzut cu ochii săi aceea lumină şi, deodată, deschizând uşile temniţei, a intrat înăuntru. Dar n-a văzut şi n-a aflat pe nimeni, decât numai pe mucenic singur stând în legături; şi s-a mirat şi s-a înspăimântat străjerul temniţei.

Iar dacă au trecut şapte zile de la ducerea lor în Bizanţ, voievodul, şezând la judecată, a pus de fată pe Sfântul Mucenic Acachie şi, văzându-1 sănătos cu trupul şi luminat la fată, s-a mirat; pentru că aştepta să-1 vadă foarte slăbit de răni, legături, foame, sete şi de osteneala drumului. Şi s-a mâniat voievodul asupra ostaşilor, părându-i-se că aceia i-au dat odihnă, şi a zis către dânşii cu mânie: „Nu v-am poruncit eu vouă, ca pe acest om să-1 închideţi în temniţa cea mai dinăuntru, cu obezi să-1 ferecaţi, cu fiare grele să-1 legaţi peste tot trupul şi să nu-i daţi hrană şi băutură nicidecum? Iar voi l-aţi lăsat liber, ca să se odihnească şi să se tămăduiască de răni şi, iată, acum îl văd sănătos şi mai frumos decât cum era mai întâi". Iar Antonin temnicerul a zis: „Aşa mă jur pe puterea ta, o, stăpâne, că toate s-au făcut după poruncile tale. Deoarece de la Pirint până la această cetate a fost adus cu nevoie, legat cu fiare grele, pe care, dacă voieşti, poţi singur a le cântări, cât sunt de grele. Apoi a fost închis în cea mai strâmtă temniţă şi nimeni de aici nu i-a dat ceva de trebuinţă; întreabă pe străjerul temniţei şi te vei înştiinţa, dacă nu au fost aşa toate, precum ai poruncit".

Şi îndată a poruncit voievodul ca să cheme pe străjerul temniţei, căruia i-a zis cu glas groaznic: „Ticălosule, pentru ce n-ai făcut precum ţi s-a poruncit şi ai lăsat pe legatul acesta de s-a hrănit şi s-a tămăduit în odihnă; şi iată, acum stă de fată tare cu trupul, ca şi cum ar fi venit la război şi la luptă?" Iar Sfântul Acachie a zis: „Tăria şi puterea îmi sunt date din cer, de la Iisus Hristos, dătătorul de nevointă, Care m-a tămăduit pe mine de răni şi m-a făcut sănătos". Şi a zis voievodul cu mânie către cei ce stăteau de faţă: „Loviţi-1 peste gură şi sfarâmaţi-i dinţii, ca să nu răspundă neîntrebat". Şi slujitorii au bătut pe mucenic; iar voievodul iarăşi a zis către străjerul temniţei:

„Ce răspunzi tu, ticălosule?"

Străjerul a răspuns: „Mă jur pe puterea ta, că toate câte mi-ai poruncit le-am făcut, încă şi mai multe răutăţi i-am adăugat lui, dar alţii au fost tămăduitorii şi hrănitorii lui, precum ştiu toţi cei ce sunt ţinuţi în temniţă; întreabă pe aceia şi dacă vei auzi într-altfel, iată, capul meu este înaintea ta, fă ce vei voi. Căci am văzut nişte ostaşi îmbrăcaţi luminos, dintre care unii îl dezlegau pe acesta din legături, alţii, ştergându-i rănile, i le tămăduiau; iar alţii îi puneau dinainte hrană şi băutură şi vorbeau cu el prieteneşte. Toţi aceşti legaţi, care au fost aduşi cu el de la Pirint, mi-au spus, că i-au văzut adeseori pe cale, apoi chiar aici în temniţă. Dar eu, necrezând cuvintelor lor, am voit să văd singur aceea şi am văzut cu ochii mei, precum mi-au spus ei. Iar după aceea am deschis uşa fără de veste şi am intrat la el în temniţa cea dinăuntru, vrând să întreb cine şi de unde sunt şi cum au intrat prin uşile încuiate; dar nu am găsit pe nimeni, decât numai pe cel legat, fiind în obezi şi în lanţuri şi rugându-se către Dumnezeul său sau uneori dormind". Voievodul a zis străjerului: „Tu, ticălosule, luând aur de la rudeniile lui Acachie, ai lăsat pe aceia la el cu bucate, cu băutură şi cu doctorii".

Şi îndată a poruncit să bată tare pe străjer cu vergi de plumb; iar străjerul, fiind bătut, striga zicând: „Te rog, o, stăpâne, cercetează mai întâi cu dinadinsul şiteînştiinţează, dacă nu va fi aşa precumîţispun, şi atunci să mă ucizi". Zis-a voievodul: „Spune că omul acesta este fermecător şi vrăjitor". Răspuns-a străjerul: „Ceea ce am văzut, aceeaîţispun, iar dacăeleste vrăjitor sau nu, nu ştiu". Şi astfel, nevinovatul străjer a pătimit o bătaie cumplită ca aceea, pentru mucenicul lui Hristos. Şi era numele străjerului aceluia Cachie. Deci, Sfântul Mucenic Acachie, văzând aceea, râdea de nebunia voievodului, deşi avea sfărâmată gura şi obrazul, care lucru văzându-1 voievodul, s-a aprins cu mai multă mânie şi a zis către mucenic: „Au tu ai venit să râzi de noi, nădăjduindu-te spre ale tale vrăji?" Sfântul a răspuns: „Nu aşa râd eu, ca şi cum m-aş bucura de pierzarea voastră, ci mai ales mă şi doare inima de veşnica voastră osândire. Iar voi singuri vă râdeti şi vă batjocoriţi viata voastră, căci, lăsând pe Dumnezeul cerului, al pământului şi al mării, pe Făcătorul tuturor, vă închinaţi pietrei şi lemnului celui neînsufleţit".

Atunci a poruncit voievodul la zece ostaşi să-1 bată cu bete de stejar pe spate şi pe pântece; iar mucenicul se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută mie, robului Tău!" Şi a venit glas de sus, întărindu-1, şi îndată cei ce-1 băteau au înţepenit şi nu puteau mai mult să ridice mâinile lor asupra mucenicului. Iar voievodul, nepricepându-se ce să-i mai facă, s-a gândit să trimită pe mucenic la ighemonul care atunci venise iarăşi acolo în Bizanţ şi i-a scris o scrisoare astfel: „Minunatului şi marelui judecător Flachin, ighemonul Traciei, voievodul Vivian îi zice: bucură-te! Pe Acachie, apărătorul necuratei credinţe creştineşti, pe care Firm, tribunul oştilor Martisiei, 1-a trimis la mine de mai mult de douăzeci de zile şi care nu voia să se supună poruncilor împărăteşti, l-am muncit după legea judecăţii şi n-am putut deloc să-1 înduplecăm spre împlinirea voii împărăteşti. Iar de vreme ce stăpânirea ta mai bine pop să-1 pedepseşti şi să-1 înfricoşezi, de aceea îţi trimit pe acest om la a ta mai mare judecată, cu faptele cele scrise de temnicer despre el"

Iar ighemonul, pentru că avea femeie creştină care îl îndemna în taină cu rugăminte şi cu jurăminte ca, pe creştinii cei aduşi la el la judecată, să nu-i muncească mult, ci degrabă să-i dea morţii, luând scrisoarea voievodului, a poruncit să pună pe mucenic în temniţă, însă fără de legături şi fără de pază mare. După cinci zile, ighemonul punând înainte pe mucenic la judecată şi poruncind a se citi faptele cele scrise despre el trimise de voievod, s-a mirat de cruzimea aceluia şi de tăria mucenicului, şi a ocărât pe Vivian pentru aceea; că pe un om ce era ostaş cu dregătoria, 1-a muncit atât de lung şi atât de cumplit, neomorându-1 îndată prin tăiere cu sabia. Deci văzând că nu este deloc cu putinţă să plece spre păgânătate pe mucenicul lui Hristos, a poruncit să-i taie capul cu sabia, afară din cetatea Bizanţului.

Şi pe când ei duceau pe mucenic spre tăiere, el striga către Dumnezeu, zicând: „Cu cât de multe limbi aş fi voit a Te lăuda pe Tine, Hristoase, Dătătorule de viaţă, Fiul lui Dumnezeu, Care îmi eşti atât de bun şi milostiv mie, păcătosului, învrednicindu-mă în partea sfinţilor mucenici".

Şi ajungând la locul cel de tăiere şi cerând vreme spre rugăciune, şi-a plecat genunchii şi se ruga astfel: „Slavă Ţie, Dumnezeule, laudă se cuvine măririi Tale celei nemăsurate, că astfel Te-ai preamărit întru noi, cei îngreunaţi cu păcatele; pentru că, pe cât ne arăţi mai multe faceri de bine şi pe cât mai mult ne ierţi păcatele noastre, pe atât străluceşte mai luminat şi se preamăreşte slava milostivirii Tale. Fie binecuvântat numele slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sunt nevrednic facerilor Tale de bine, m-ai învrednicit de atâta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui Hristos, şi această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri al mele, ci din însăşi bunătatea şi iubirea Ta de oameni cea negrăită. Deci, Te binecuvintez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfântul lui Israel, împreună cu Unul Născut Fiul Tău şi cu Sfântul Duh; căci a Ta este slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Acestea zicându-le, şi-a plecat sub sabie capul său şi i l-au tăiat. Astfel şi-a săvârşit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfântul Mucenic Acachie; iar trupul lui cel sfânt l-au îngropat nişte oameni cucernici cu cinste, în locul care se numea Stavrion. Acestea au fost pe timpul Împărăţiei lui Maximian, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Codrat. Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfântul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgâneşti şi în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit, mulţi din cei credincioşi, temându-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se sălăşlui mai bine cu fiarele, decât cu necuraţii închinători de idoli, ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfântă lor credinţă, întru Hristos Domnul.

    Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind ea puţine zile, s-a sfârşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mâna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorându-se din înălţime şi plecându-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel că şi cu nişte lapte sau miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile pustiei.

    Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povăţuit de Sfântul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi l-au dus în cetate, unde, învăţând citirea cărţilor şi meşteşugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei pământeşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei. Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind singurătatea şi îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deşi venea în cetate câteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupeşti, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele cele sufleteşti, făcându-se la toţi de trebuinţă şi de folos.

    Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrâneţe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfânta cuviinţă şi a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au şi pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:

    De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzindu-i, îi aruncă în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfântul Codrat, împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în legături.

    După câteva zile ighemonul Iason, şezând la păgâneasca judecată, a scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrân era Sfântul Codrat, mergând ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfântul astfel: "Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia ta la atât de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti, închinându-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te desfăta într-aceasta viaţă?"

    Sfântul Codrat a răspuns: "Nimeni, având înţelegere firească, nu se va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; şi pentru darul cel atât de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim atât de mult această viaţă scurtă, încât, temându-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decât pe Acela care cu mari şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri atât de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi Hristos Mântuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mântuitor, decât numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?

    De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întâi ni se cuvine ca pentru adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sârguiesc să înşele şi să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ţinând rânduielile strămoşilor noştri, călătorim spre acelea care sunt mai bune.

    Drept aceea nu te mai sârgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gândurile şi faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se sălăşluieşte în ţărână. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecând în scopul nostru spre fapta bună şi spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decât numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sunt mai bune, prin care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvârşire".

    Iason ighemonul a grăit către sfântul astfel: "Codrate, dacă cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinereţile tale, bine faci, arătându-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea lui Dumnezeu". Sfântul Codrat zise: "De voieşti, ighemonule, să-ţi lepezi mânia, iar iuţimea s-o schimbi în blândeţe şi să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră despre Hristos".

    Sfântul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin voinţa lui Dumnezeu; prin Cuvântul Lui s-a săvârşit şi prin puterea Duhului Sfânt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvârşit toată făptura, adică Cuvântul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfânt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfârşitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moştenire şi, suflând duh de viaţă în omul cel dintâi, l-a pus în Răi care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzând multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au luat stăpânire a se îndulci de bunurile Raiului.

    Apoi, cugetând strămoşii noştri, cu ce fel de rânduiala şi aleasă stare sunt rânduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi vicleanul diavol, tulburându-se de mânie, având în gură înşelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.

    Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deşarte, legându-se cu păcate ca şi cu nişte legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutând cu milostivire spre neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.

    Deci a binevoit Cuvântul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască prin întrupare în preacuratul pântece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfânt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi îmbrăcându-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpânirii vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat rânduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se înmulţiseră dintr-înşii.

    Şi S-a numit Mântuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este neştiut. Ci cele ce sunt rânduite, prin aşezământul cel pus de Tatăl, acelea sunt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mântuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le ajută".

    Ighemonul, deşi se minună de cuvintele Sfântului Codrat, nevrând să creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pântece de fecioară, care, purtându-L în pântece, a născut pe Hristos; şi aşa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pământ, purtând trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu".

    Sfântul Codrat zise: "Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luând chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mânioasa nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".

    Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfântul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia către muncitorul: "Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blând şi iubitor de oameni.

    Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgânătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui, precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate muncile, câte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor".

    Muncitorul, tulburându-se mai mult, a poruncit să spânzure pe sfântul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, aţiţând foc sub dânsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdându-le cu vitejie, era nebiruit.

    După aceasta ighemonul, întorcându-se către celălalt, adică spre Sfântul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sârguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfântul Ciprian, deşi era încă tânăr cu anii, fără nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfântul Codrat grăia către dânsul şi către cei ce se pregăteau cu dânsul la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii şi împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gândul cât de multe bunătăţi sunt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slavă pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osârdie legea dragostei, iar sufletul vostru punându-vă pentru Cel iubit, să vă arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoinţa chinuirii.

    Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce acum aveţi să vă săvârşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să treceţi spre viaţa cea neîmbătrânită. Cugetaţi cu mintea că lingă uşi este sfârşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.

    Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi să vă rânduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici".

    Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfântul Codrat, cele, s-a mâniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfântul Ciprian, fiind gol şi spânzurat ca şi Sfântul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dânsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfârşit pe Crescent, asemenea muncindu-i şi de dânşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osândit pe ei mai întâi la mâncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întâi a poruncit să-i târască de picioare legaţi, prin cetate.

    Făcându-se aceasta, popor fără număr, dar mai vârtos mulţime de copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, până ce au fost duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerând puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi pământul s-a înroşit cu sângele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.

    După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au pisat până la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mâinilor şi a picioarelor, s-a săvârşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Păpie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -, multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.

    Încă şi nişte sfinte femei, având în inimile lor învăţătura Sfântului Codrat şi urmându-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii în ape înecându-se şi alţii cu alte munci ucigându-se, au trecut către Domnul. Deci, rânduindu-se de Sfântul Codrat, povăţuitorul şi învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

VA URMA