MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 13 MAI 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI - DEZLEGARE LA PEȘTE

Înjumătățirea Cincizecimii; Sf Mc Glicheria; Sf Serghie Mărturisitorul - Dezlegare la pește

Înjumătățirea Cincizecimii

Unul dintre praznicele imparatesti este si Injumatatirea Cincizecimii. Ea este sarbatorita de Biserica la jumatatea perioadei dintre Paste si Cincizecime, adica in miercurea de dinainte de duminica Samarinencii (a cincea duminica de dupa Paste). Desi necunoscuta de lume, ea este o sarbatoare imparateasca importanta, care se refera la Imparatul Hristos.

Sarbatoarea Injumatatirii Cincizecimii nu este socotita intre cele douasprezece praznice imparatesti, dar datorita marii sale importante, am integrat-o intre acestea, dupa ce am pus laolalta sarbatoarea invierii lui Lazar si cea a intrarii lui Hristos in Ierusalim, ca doua sarbatori ce prezinta trasaturi comune.

Atunci cand am facut impartirea praznicelor si cand am plasat Injumatatirea Cincizecimii intre cele douasprezece, am pornit de la considerentul ca sarbatoarea aceasta ne da posibilitatea de a urmari lucrarea lui Hristos de la Botezul Sau in raul Iordan si pana la Schimbarea la Fata si la Patimi.

Stim foarte bine ca sfintele Evanghelii descriu ceea ce Hristos a spus, a facut si a patimit pentru mantuirea neamului omenesc, iar sarbatoarea injumatatirii Cincizecimii ne da posibilitatea sa analizam latura aceasta (adica ce a spus si ce a facut), care este destul de importanta. Cu alte cuvinte, aceasta sarbatoare acopera toate evenimentele hristologice de la Botezul lui Hristos sl pana la Schimbarea Sa la Fata.

Importanta sarbatorii Injumatatirii Cincizecimii, prin care, dupa cum vom vedea in analiza ce urmeaza, Hristos este praznuit ca intelepciune a lui Dumnezeu, reiese din faptul ca unele catedrale au primit numele de Sfanta Sofia (Sfanta Intelepciune), nefiind vorba de inchinarea lor vreunei sfinte ce purta numele Sofia, ci intelepciunii lui Dumnezeu, Care este Hristos. Dupa cum s-a constatat in urma unor cercetari, hramul acestor catedrale era la sarbatoarea Injumatatirii Cincizecimii.

Un exemplu este Catedrala Sfanta Sofia (Catedrala intelepciunii lui Dumnezeu) de la Constantinopol, ce poarta acest nume in cinstea lui Hristos, Care este intelepciunea lui Dumnezeu. Catedrala Sfanta Sofia a devenit model si pentru alte catedrale. Astfel, constatam ca intelepciunea lui Dumnezeu, adica Dumnezeu Cuvantul, era centrul intregului Imperiu Bizantin. Iar daca ne gandim ca toate distantele din nemarginitul Imperiu se masurau de la Catedrala Sfanta Sofia, intelegem importanta Cuvantului si a intelepciunii lui Dumnezeu in viata acestui Imperiu.

Prin urmare, analizand continutul si importanta acestui praznic imparatesc, vom intelege mai bine lucrarea lui Hristos.

1. Injumatatirea Cincizecimii corespunde cu sarbatoarea Corturilor la evrei

Injumatatirea Cincizecimii coincide cu sarbatoarea iudaica a Corturilor, care este a treia mare sarbatoare a evreilor dupa Paste si Cincizecime. Istoricul iudeu Iosip o caracterizeaza ca „o sarbatoare importanta, mare si sfanta pentru iudei“.

Sarbatoarea aceasta a fost lasata pentru pomenirea trecerii iudeilor prin pustie, in drumul lor de la pamantul Egiptului spre pamantul Fagaduintei. Daca Pastele era o rememorare a trecerii Iudeilor prin Marea Rosie, iar Cincizecimea era inchinata urcarii lui Moise pe muntele Sinai, unde a primit legea lui Dumnezeu, sarbatoarea Corturilor a fost impamantenita pentru ca iudeii sa-si aminteasca de faptul ca Dumnezeu i-a ocrotit in chip minunat pe tot parcursul peregrinarii lor spre pamantul Fagaduintei.

Aceasta sarbatoare a fost numita sarbatoarea Corturilor dupa felul in care era celebrata: in piete, in curti si in incaperile (terasele) caselor lor, iudeii intindeau corturi, sezand in ele pe tot parcursul sarbatorii, care dura sapte zile. In mod cert, numele si continutul sarbatorii se datorau faptului ca iudeii recunosteau protectia si ajutorul lui Dumnezeu in timpul trecerii lor prin pustiu, ajutor care se manifesta sub forma unui nor luminos. Iar, daca ne gandim ca toate aparitiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost aparitii ale Cuvantului neintrupat si ca norul luminos era Hristos, atunci intelegem ca sarbatoarea iudaica a Corturilor se referea de fapt la Hristos.

Sarbatoarea Corturilor a fost consfintita de Dumnezeu Insusi, prin porunca pe care a dat-o lui Moise, zicand:

Spune fiilor lui Israel: Din ziua a cincisprezecea a lunii a saptea incepe sarbatoarea Corturilor; sapte zile sa sarbatoresti in cinstea Domnului. In ziua intai va fi adunare sfanta; nici o munca sa nu faceti. Sapte zile sa aduceti jertfa Domnului si in ziua a opta va fi adunare sfanta (Leviticul 23,34-36).

Deoarece sarbatoarea Corturilor coincidea cu strangerea recoltelor, israelitenii aduceau Domnului si jertfe de multumire din roadele pamantului. Astfel, aceasta sarbatoare se mai numea si „sarbatoarea secerisului” sau „sarbatoarea roadelor“. Iudeii o celebrau cu mult fast si de aceea era una dintre sarbatorile lor cele mai iubite.

Faptul ca in timpul acestei sarbatori, iudeii stateau in corturi nu era o alegere a lor, ci o porunca a Domnului care a fost data prin Moise:

Sa locuiti sapte zile in corturi; tot israelitul bastinas sa locuiasca in corturi, ca sa stie urmasii vostri ca in corturi am asezat Eu pe fiii lui Israel, cand i-am scos din pamantul Egiptului (Leviticul 23,42-43).

Lucrul care ne intereseaza pe noi, din perspectiva a ceea ce vom discuta in continuare, este faptul ca in timpul sarbatorii iudaice a Corturilor, aveau loc doua practici simbolice specifice. Mai intai, in dimineata fiecarei zile, se aduceau arderi de tot si in acelasi timp, preotii luau apa din scaldatoarea Siloam si, dupa ce o amestecau cu vin, o turnau peste jertfelnicul pe care se aflau jertfele. Toate acestea simbolizau revarsarea darului Duhului Sfant, dar si a apei pe care israelitenii au baut-o in chip minunat in timpul trecerii lor prin pustie. In al doilea rand, in prima zi a sarbatorii, o data cu jertfa de seara, iudeii aprindeau faclii in curtile femeilor si in templu, iar flacarile se vedeau in tot orasul, pentru ca aveau o inaltime de 50 de coti1.

Aceste doua practici simbolice aveau o mare insemnatate, ele referindu-se la Hristos, pentru ca El a fost Acela Care le-a dat apa in timpul trecerii lor prin pustie, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel:beau din piatra duhovniceasca ce ii urma, iar piatra era Hristos (I Cor. 10, 4).

Hristos a fost si norul luminos care ii acoperea ziua si ii lumina noaptea, asa cum spune din nou Apostolul Pavel:parintii nostri au fost toti sub nor si toti au trecut prin mare. Si toti, intru Moise, au fost botezati in nor si in mare (I Cor. 10,1-2).

2. Hristos, de o cinste cu Tatal, starneste prin aceasta reactia negativa a iudeilor
Fiind iudeu, in timpul prezentei Sale pe pamant, Hristos a respectat Legea Vechiului Testament, pe care El Insusi a dat-o. De aceea, El a tinut atat Pastile, cat si sarbatoarea Corturilor. Respectarea acestor sarbatori facea parte din sfanta Sa smerire. Evanghelistul Ioan ne prezinta episodul prezentei lui Hristos in templu (in timpul sarbatorii Corturilor), precum si cele ce s-au petrecut acolo intre El si iudei. Nu vom putea face o analiza amanuntita a acestui episod, dar vom accentua cateva dintre elemente sale reprezentative.

Prezenta lui Hristos la sarbatoarea Corturilor poate fi impartita in patru stadii:

In primul rand, a fost urcarea Sa la Ierusalim nu pe fata, ci pe ascuns, dupa ce s-au dus acolo si fratii Sai, adica fiii tatalui Sau adoptiv, Iosif. Iudeii il cautau probabil pe Hristos, pentru a-L invinui de faptul ca nu tinea Legea iudaica (Ioan 7,10-13).

In al doilea rand, a fost ziua in care Hristos a aparut in templu, la jumatatea praznicului (Ioan 7, 14-36), si invata multimea. Asadar, aflandu-Se la Ierusalim in timpul uneia din cele sapte zile ale sarbatorii, El Si-a facut aparitia in templu si-i invata pe oameni. Faptul ca a ales aceasta perioada de timp pentru a invata se justifica prin aceea ca, pe de o parte, a vrut sa potoleasca furia iudeilor, deoarece anterior avusese loc o mare tulburare intre acestia din pricina minunilor si invataturilor Sale, iar pe de alta parte, a vrut sa fie ascultat cu atentie, pentru ca la inceputul sarbatorii, era firesc sa fie invalmaseala (Cuviosul Teofilact).

In al treilea rand, a fost ultima zi a sarbatorii, cand Hristos a spus ca va potoli setea celor insetati, indemnandu-i pe oameni sa vina la El. La sfarsitul ultimei zile, Hristos S-a dus la Muntele Maslinilor (Ioan 7, 37-53).

In al patrulea rand, a fost ziua urmatoare, de dimineata, cand S-a intors la templu. Era cea de-a opta zi, in care se incheia sarbatoarea Corturilor, atunci cand carturarii si fariseii au dus-o la Hristos pe femeia pacatoasa pentru a vedea ce atitudine va lua Acesta. Tot in acea zi, Hristos a invatat poporul ca El este Lumina lumii si ca adevarul il elibereaza pe om (Ioan 8,1-59).

Din toate aceste discutii teologice si revelatoare ale lui Hristos din timpul sarbatorii Corturilor, desprindem doua adevaruri fundamentale.

Mai intai, Hristos spunea mereu ca El este de aceeasi cinste cu Parintele Sau, ca a fost trimis in lume de Tatal si ca El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adica Mesia pe Care il asteptau iudeii. Toate acestea reprezinta un mare adevar revelator. Astfel, Hristos spunea clar ca a fost trimis de Tatal Sau: si Eu n-am venit de la Mine, dar adevarat este Cel ce M-a trimis pe Mine si pe Care voi nu-L stiti (Ioan 7, 28). In alt moment, a afirmat: Eu sunt Cel ce marturisesc despre Mine Insumi si marturiseste despre Mine Tatal, Cel ce M-a trimis (Ioan 8,18). Dincolo de aceasta marturie, din toata invatatura Sa, vedem ca Hristos avea trasaturi care il caracterizeaza ca Dumnezeu, precum: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea (Ioan 7, 37) sau Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8,12).

In al doilea rand, din toata aceasta discutie, observam reactia negativa a iudeilor la auzirea cuvintelor revelatoare ale lui Hristos. Prin urmare, acestia puneau intrebari in contradictoriu. Uneori isi exprimau indoiala fata de cele spuse de Hristos, alteori puneau intrebari batjocoritoare, pornind de la Legea lui Dumnezeu. Atat de puternica a fost reactia lor, incat au incercat sa-L loveasca si sa-L ucida si L-au numit demonizat: Oare nu zicem noi bine ca Tu esti samarinean si ai demon? (Ioan 8, 48). La inceput, au vrut sa-L prinda, dar nimeni nu a putut sa puna mana pe El, pentru ca nu se implinise inca vremea Sa (Ioan 7, 30). Mai apoi, carturarii si fariseii si-au trimis slujitorii sa-L prinda, dar acestia nu au putut sa faca un asemenea lucru fiindca au fost impresionati de cuvantul Sau (Ioan 7, 44-46). In cele din urma, insa, iudeii au luat pietre in maini pentru a-L lapida, deoarece il considerau blasfemiator, prin faptul ca spusese ca este de aceeasi cinste cu Dumnezeu-Tatal: Au luat pietre ca sa arunce asupra Lui. Dar, la culmea aratarii rautatii lor, Hristos S-a ferit si a iesit din templu si, trecand prin mijlocul lor, S-a dus (Ioan 8, 59). Sfantul Evanghelist spune ca Hristos S-a ferit, dar aceasta nu inseamna ca El S-ar fi ascuns in vreo casa sau in vreun ungher, pentru ca prin puterea Sa dumnezeiasca S-a facut nevazut celor care il urmareau si astfel a plecat din mijlocul lor (Cuviosul Teofilact).

Din aceasta expunere pe scurt a faptelor petrecute in timpul sarbatorii Corturilor, se vadeste atat Dumnezeirea lui Hristos, cat si reactia iudeilor izvorata din indiferenta lor, pentru ca acestia nu puteau accepta si nici concepe ca El era Cel trimis pentru mantuirea neamului lui Israel. De aici, intelegem ca omul nu-L poate recunoaste pe Hristos daca nu se curata si nu se pregateste in mod corespunzator, fiind posibil ca el sa se transforme in vrajmasul lui Hristos, atunci cand Acesta Se arata.

In continuare, trebuie sa analizam doua invataturi importante ale lui Hristos, care arata Dumnezeirea Sa. Este vorba despre doua adevaruri hristologice fundamentale.

3. Hristos Apa cea Vie, de o cinste cu Duhul Sfant

Primul adevar se vadeste dintr-o afirmatie pe care Hristos a facut-o cu glas mare: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Desigur, dupa cum explica Sfantul Evanghelist, spunand aceste lucruri, Hristos S-a referit la Duhul Sfant, pe Care il vor lua toti cei care cred in El (Ioan 7,37-39).

Anterior, am subliniat ca acest adevar se leaga de practica simbolica din timpul sarbatorii Corturilor, prin care iudeii varsau apa pe Jertfelnicul arderilor de tot. Acest ritual era expresia multumirii si a recunostintei fiilor lui Israel, carora Dumnezeu le-a potolit setea in pustie. Din porunca Domnului, Moise a lovit cu toiagul o stanca de pe muntele Horeb, de unde a iesit apa, cu care poporul israelit si-a potolit setea (Iesirea 17,1-7).

Talcuirea Sfantului Apostol Pavel referitoare la acest fapt are un profund caracter hristologic. Referindu-se la izbavirea miraculoasa a poporului lui Israel, el spune ca iudeii beau din piatra duhovniceasca care ii urma, iar aceasta piatra era Hristos (I Cor. 10, 4). De altfel, dupa cum am mai spus in repetate randuri, Cel care S-a aratat lui Moise si tuturor profetilor a fost Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Este semnificativ faptul ca Dumnezeu Cuvantul – Cel care a potolit setea iudeilor in pustie si in cinstea Caruia, drept multumire, poporul ales tinea ritualul simbolic de care am vorbit – vine acum la templu si spune ca El este apa care stinge setea sufleteasca a omului, dar cu toate acestea, intampina rezistenta din partea „celor care fusesera izbaviti“.

Troparele sarbatorii imparatesti a Injumatatirii Cincizecimii se refera in cuvinte graitoare la acest episod si la ceea ce reprezenta Hristos.

„Injumatatindu-se praznicul, sufletul meu cel insetat adapa-l cu apele dreptei cinstiri de Dumnezeu, Mantuitorule; ca tuturor ai zis: cel insetat sa vina la Mine si sa bea! Izvorule al vietii, Hristoase Dumnezeule, slava Ţie“.

Intr-un alt tropar al sarbatorii, sfantul imnograf spune ca sufera de o sete groaznica si de nesuportat si cere apa de la Hristos, Care tine vasul darurilor: „Cel ce tii paharul darurilor celor nedesertate, da-mi sa scot apa spre iertarea pacatelor; ca sunt cuprins de sete; Milostive, Unule indurate“.

Hristos nu Se opreste la simpla afirmare a faptului ca El este apa si izvorul vietii. In acelasi timp, El intareste adevarul ca, daca omul crede in Hristos, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui (Ioan 7, 38). Dupa cum explica Sfantul Evanghelist, aici se vorbeste despre darul Duhului Sfant, pe care Hristos il va da celor care cred in El. Prin urmare, apa este harul Duhului Sfant, dar si al intregii Sfintei Treimi, iar cel care il va primi, va fi teolog (vorbitor despre Dumnezeu), pentru ca va face din toata existenta sa o oglinda a lui Dumnezeu.

Potrivit talcuitorilor Sfintelor Scripturi, pantecele este inima omului. In Vechiul Testament, prin cuvantul pantece, nu era desemnat stomacul, ci omul interior, care se identifica cu inima. David spune: si legea Ta in mijlocul pantecelui meu2, adica in inima mea (Ps. 39,11). De asemenea, Hristos nu vorbeste despre un rau, ci despre rauri cu apa vie, referindu-Se la prisosinta harului Duhului Sfant. Astfel, sufletul in care intra si ramane Duhul Sfant izvoraste din toate izvoarele sale bogatie de apa vie. Un exemplu sunt Sfintii Apostoli, care erau cunoscuti pentru intelepciunea primita de la Dumnezeu, careia nimeni nu putea i sa se opuna (Cuviosul Teofilact).

Din cuvintele lui Hristos, reiese si faptul ca El este de o cinste cu Duhul Sfant. Pentru ca a spus ca este de o cinste cu Tatal, Hristos trebuia sa vorbeasca si despre adevarul ca este de o cinste cu Duhul Sfant. Darul Duhului Sfant, pe care Hristos il ofera poporului pentru a-i potoli setea, este in realitate lucrarea si aratarea in lume a Duhului Sfant, prin Hristos. Teologia nu este o stiinta intelectuala, alcatuita din studii si dizertatii, ci inseamna impartasirea darurilor Duhului Sfant.

4. Hristos este lumina lumii

Al doilea mare adevar descoperit iudeilor de Hristos la sarbatoarea Corturilor a fost ca El este lumina lumii.

Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8,12).

Aceasta afirmatie are legatura cu norul luminos care ii urma pe iudei in pustie si care era Insusi Hristos. Desigur, prezenta minunata a norului luminos era rememorata in fiecare an, la sarbatoarea Corturilor, prin aprinderea luminilor.

A fost trist faptul ca, desi iudeii se aflau in timpul sarbatoririi acestui eveniment minunat, ei se opuneau lui Hristos – Care a fost si este norul luminos – incercand chiar sa-L omoare. Se pare ca legile duhovnicesti si starea interioara a omului joaca un rol hotarator in cunoasterea lui Dumnezeu Cuvantul. Nu ajunge simpla intalnire cu Hristos, ci este nevoie de cunoasterea Lui si de comuniunea cu El.

Hristos nu este lumina fizica, zidita, sau o lumina simbolica si, desigur, nu este nici lumina morala, dupa cum vor unii sa Il prezinte. Lumina lui Dumnezeu este harul Sau nezidit, de vederea caruia oamenii se invrednicesc dupa curatirea lor personala. Aceasta este adevarata lumina a lumii.

Nu ne vom referi aici in mod amanuntit la faptul ca Dumnezeu este lumina lumii si nici la ce anume este aceasta lumina, pentru ca vom face o analiza corespunzatoare in capitolul urmator, atunci cand vom vorbi despre sarbatoarea Schimbarii la Fata a lui Hristos pe Muntele Tabor. In continuare, este necesar sa accentuam doua elemente fundamentale.

In primul rand, trebuie sa spunem ca lumina este legata de viata. Iar cand vorbim despre viata, nu ne referim la viata biologica, supusa simturilor, ci la indumnezeirea omului. Cel care vede lumina lui Dumnezeu iese din intunericul mintii, ajungand la viata, care este iluminarea si indumnezeirea. Deoarece lumina lui Dumnezeu nu este morala, simbolica sau fizica, nici intunericul nu este moral, simbolic sau fizic, ci reprezinta intunecimea mintii, adica moartea ochiului sufletesc.

In al doilea rand, pentru ca omul sa il vada pe Dumnezeu ca lumina, trebuie sa fie intr-o stare duhovniceasca matura, fiindca altfel L-ar vedea ca foc mistuitor. Dumnezeu Se afla in sufletul omului fie ca lumina minunata, fie ca foc mistuitor. Intre aceste coordonate se desfasoara intreaga vietuire ascetica a omului.

5. Intelepciunea lui Dumnezeu este in ipostas, Hristos

Inca de la inceputul acestui capitol, am spus ca praznicul Injumatatirii Cincizecimii este o sarbatoare a Intelepciunii lui Dumnezeu, adica a lui Dumnezeu Cuvantul. Inainte de a analiza textele in care se vorbeste despre faptul ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu, trebuie sa facem o scurta trecere in revista a referirilor recente la tema sofiologiei3.

In legatura cu Intelepciunea lui Dumnezeu, se fac referiri atat in Vechiul, cat si in noul Testament. In incercarea de a interpreta aceste fragmente biblice, unii ganditori rusi de data mai recenta au dat intelepciunii un caracter gnostic sau, am putea spune, chiar panteist. Aceste teorii au fost disecate in principal de Bulgakov, prin utilizarea unui limbaj filosofico-teologic si gnostic. In teoriile sale, el nu identifica Intelepciunea cu Hristos, ci mai ales cu substanta lui Dumnezeu. Bulgakov credea ca Intelepciunea este gandul lui Dumnezeu, iubirea sau sanul etern, dupa cum spuneau si alti sofiologi de dinaintea lui.

Vorbind in mod abstract despre intelepciunea lui Dumnezeu, el a ajuns sa fie acuzat ca introduce in Sfanta Treime un al patrulea ipostas. Cu alte cuvinte, in Dumnezeul Treimic – Tatal, Fiul si Sfantul Duh – a introdus un al patrulea ipostas, care ar fi intelepciunea lui Dumnezeu. De altfel, sofiologii de dinaintea sa, de la care el s-a inspirat, descriau intelepciunea lui Dumnezeu intr-un mod poetic, spunand ca este: „sanul frumusetii marete si iubita eterna“. Drept raspuns, adresat celor care il acuzau ca a introdus un al patrulea ipostas in Sfanta Treime, Bulgakov a facut distinctie intre ipostas, care se refera la Persoanele Sfintei Treimi, si manifestarea ipostasului, care se refera la Intelepciunea lui Dumnezeu. Desigur, si acest lucru este o mare greseala.

In sistemul sofiologic al lui Bulgakov, intelepciunea lui Dumnezeu se identifica uneori cu Dumnezeu, alteori cu lumea, iar in anumite situatii, ea este o existenta care mijloceste intre Dumnezeu si lume. Tocmai de aici, putem vedea netemeinicia acestor teorii. Atunci cand intelepciunea se identifica cu lumea, se ajunge la un soi de panteism, iar atunci cand ea este o existenta care mijloceste intre Dumnezeu si lume, se cade in gnosticism, pentru ca trimite la teoriile care spun ca lumea a fost creata ca rezultat al unei alte lumi, iar intre cele doua lumi intermediaza zei mai mici, intre care Se afla si Dumnezeu Cuvantul.

Aceste puncte de vedere au fost condamnate atat de Patriarhul Serghei al Moscovei, cat si de Sinodul episcopilor rusi. Teoria lui Bulgakov nu poate sta in picioare, deoarece cuvantul intelepciune, daca nu se refera la gandire, la discernamant s.a.m.d., il desemneaza pe Fiul lui Dumnezeu, Care este Intelepciunea in ipostas. Asadar, Intelepciunea nu este un ipostas aparte, care se interpune intre Dumnezeu si lume, nici o notiune abstracta, ci este Fiul lui Dumnezeu. In concluzie, Intelepciunea lui Dumnezeu este in ipostas, fiind cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi.

6. “Prin intelepciune au cunoscut mantuirea“

In toate scrierile Traditiei patristice, cuvantul intelepciune are caracter ipostatic si se refera la Cuvantul lui Dumnezeu, Care S-a intrupat pentru mantuirea neamului omenesc. As dori sa ma refer la un fragment fundamental al Apostolului Pavel, care este intrebuintat adesea de catre Sfintii Parinti. Scriindu-le crestinilor din Corint, Sfantul Apostol spune: Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1,22-24).

In Vechiul Testament, se vorbeste despre Intelepciunea enipostatica, Care este Dumnezeu Cuvantul. Un exemplu reprezentativ in acest sens sunt cuvintele lui Solomon, care se roaga Dumnezeului parintilor lui si Domnului milei sa ii trimita intelepciunea. La o atenta citire a acestei rugaciuni, se va constata ca este vorba despre intelepciunea in ipostas, adica despre Fiul lui Dumnezeu, prin Care lumea a fost plamadita, omul a primit mantuirea si zidirea s-a innoit.
Inca de la inceput, se subliniaza faptul ca nu este vorba despre o intelepciune abstracta, ci despre Intelepciunea care sta aproape de Dumnezeu:

Da-mi mie intelepciunea care sta aproape de scaunul Tau (Int. lui Sol. 9, 4).

Aceasta intelepciune sta pe scaunul slavei lui Dumnezeu si poate sa-l ajute pe om: Trimite aceasta intelepciune, din sfintele Tale ceruri, de langa tronul slavei Tale, ca sa ma ajute in ostenelile mele si ca sa cunosc ce este bine-placut inaintea Ta (Int. lui Sol. 9,10).

Intelepciunea le cunoaste pe toate si il indruma pe om spre toate lucrarile Sale.

Fiindca intelepciunea toate le stie si le intelege si ma va povatui intelepteste in lucrarile mele si prin slava sa ma va pazi (Int. lui Sol. 9,11).

Dumnezeu a zidit lumea prin aceasta intelepciune:

Si cu intelepciunea Ta ai randuit pe om (Int. lui Sol. 9,2).

Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas Se afla pretutindeni, este unita cu Dumnezeu, cunoaste voia Sa si a participat la facerea lumii:

Cu Tine este intelepciunea care stie faptele Tale si care era de fata cand ai facut lumea (Int. lui Sol. 9, 9).

Si, desigur, mantuirea lumii s-a facut prin ea: si prin intelepciune au cunoscut mantuirea (Int. Sol. 9,18).

Studiul atent al fragmentelor de mai sus, care reprezinta rugaciunea lui Solomon catre Dumnezeu, arata limpede faptul ca Intelepciunea este in ipostas si ca sta aproape de Dumnezeu, de unde intelegem ca ea este Fiul lui Dumnezeu. Atunci cand interpretam aceste fragmente pornind de la continutul Noului Testament, unde Cuvantul intrupat a descoperit lumii adevarul, putem lesne constata realitatea ca Hristos este Intelepciunea in ipostas.

In cartea Pildelor lui Solomon se vorbeste despre Intelepciunea lui Dumnezeu, adica despre Fiul lui Dumnezeu, Care a zidit o casa rezemata pe sapte stalpi, apoi a asternut masa, injunghiind vite si turnand vinul in butoaie, dupa care a chemat pe multi la aceasta masa mare, spunand: Veniti si mancati din painea mea si beti din vinul meu pe care eu l-am amestecat cu mirodenii (Pilde 9, 1-6).

Acest fragment prooroceste intruparea intelepciunii lui Dumnezeu, adica a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, luarea trupului de catre Hristos si indumnezeirea lui, precum si intemeierea Bisericii, in care se afla sfintele Taine, dintre care cea mai inalta este, desigur, Sfanta Impartasanie. Cel ce este asezat la aceasta masa, mananca trupul si bea sangele casei Intelepciunii, adica se uneste cu Cuvantul lui Dumnezeu in ipostas.

7. Parintii Bisericii invata ca Hristos este intelepciunea in ipostas

Talcuind fragmentele biblice care se refera la Intelepciunea lui Dumnezeu, Parintii Bisericii invata ca, fara putinta de indoiala, acestea vorbesc despre Hristos. Nu am intentia sa prezint aici toate aceste fragmente, ci numai pe cele mai reprezentative.

Raspunzand lui Arie, care zicea ca Hristos este zidirea lui Dumnezeu si ca, o data cu trecerea timpului, El a crescut in intelepciune si in har, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca, in cazul Cuvantului, nu a existat un progres, iar trupul pe care l-a luat Hristos nu era Intelepciunea, ci s-a facut numai salasul Intelepciunii. El mai adauga ca Intelepciunea nu s-a desavarsit, pentru ca ea era Intelepciunea; numai trupul omenesc s-a desavarsit in Intelepciune. Aceste lucruri se leaga de ceea ce am spus intr-un alt capitol, referitor la faptul ca intelepciunea care se afla in Hristos se manifesta progresiv, o data cu inaintarea in varsta trupeasca.

Intr-un alt loc, Sfantul Atanasie cel Mare – acest luptator neobosit pentru Ortodoxie – spune ca Fiul lui Dumnezeu este Intelepciunea si Cuvantul, gandirea si voirea vie, adevarul, lumina si puterea Tatalui, in El aflandu-se voia Parintelui Sau. Talcuind cuvintele intelepciunea si-a zidit casa, din Pildele lui Solomon, Sfantul Atanasie afirma ca acestea se refera si la crestinii care se fac temple ale Duhului Sfant.

In fine, in anumite texte prin care Sfantul Atanasie cel Mare il combatea pe Arie, ce sustinea ca Dumnezeu Cuvantul este creat, se aminteste de multe ori afirmatia Apostolului Pavel, care spune ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas.

Dar si Sfantul Vasile cel Mare, in lupta sa impotriva lui Eunomie, se foloseste de afirmatia Sfantului Apostol Pavel in legatura cu faptul ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu. Sfantul Vasile spune ca, prin aceasta fraza, se arata ca Hristos are intreaga putere parinteasca si, prin urmare, cele savarsite de Tatal, sunt savarsite in acelasi fel si de Fiul.

Fragmentele sofiologice din Sfanta Scriptura infatisate mai sus sunt interpretate si de alti Parinti ai Bisericii intre aceleasi limite. Sfantul Chiril al Ierusalimului vorbeste despre „intelepciunea si puterea lui Dumnezeu si dreptatea in ipostas“. Sfantul Epifanie spune: „Intelepciunea Tatalui este Dumnezeu Cuvantul in ipostas“. Referindu-se la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Sfantul Ioan Damaschin afirma: „si a umbrit-o pe ea… Intelepciunea si Puterea lui Dumnezeu in ipostas, Fiul lui Dumnezeu“. La randul sau, tot cu referire la Maica Domnului, Sfantul Sofronie al Ierusalimului intareste: „ea singura a purtat in pantece pe Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas“. Didim cel Orb rosteste si el cuvinte pline de inteles atunci cand spune ca, asa cum nu se poate desparti stralucirea de lumina, nu este cu putinta nici despartirea intelepciunii de intelept, adica a Fiului de Tatal.

Toate acestea arata ca nu avem de-a face cu o sofiologie abstracta, cu o intelepciune in afara ipostasului sau cu ceva care inseamna fie si energia lui Dumnezeu, ci cu Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas, Care este Fiul lui Dumnezeu. Intruparea Cuvantului a fost proorocita in Vechiul Testament si este cantata, slavita si traita in Noul Testament.

8. Cuvantul lui Dumnezeu este energia Sa necreata

Deoarece Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas, cuvintele rostite de El sunt expresie a intelepciunii. Hristos este Cuvantul (cu c mare) lui Dumnezeu pentru ca transmite voia lui Dumnezeu Tatal si pentru ca Se naste din Tatal precum cuvantul din gand. In acelasi timp insa, cuvantul Sau (cu c mic) – adica propovaduirea si invatatura Sa – este expresie si energie a Cuvantului si a Intelepciunii lui Dumnezeu. Asadar, nu este vorba despre un cuvant omenesc, ci despre unul teantropic. De aceea, cuvantul Cuvantului duce la vindecarea omului, dupa cum El Insusi a spus candva: Acum voi sunteti curati pentru cuvantul pe care vi l-am spus (Ioan 15,3).

Cuvantul lui Dumnezeu (cu c mic) este energia Sa necreata, care curata, ilumineaza si indumnezeieste omul si prin care Dumnezeu creeaza si sustine intreaga lume. Cu cuvantul Domnului cerurile s-au intarit (Ps. 32, 6), spune psalmistul. Desigur, nu putem sa nu tinem cont de faptul ca, atunci cand vorbim despre cuvantul lui Dumnezeu (cu c mic), intelegem doua lucruri, si anume: energia necreata a lui Dumnezeu, negraitele cuvinte si intelesuri, respectiv transmiterea prin invatatura a experientei revelate. Fiecare cuvant omenesc ascunde in el o energie, deoarece exprima experienta, cunoasterea sau anumite capacitati ale oamenilor. Acest lucru este cu atat mai valabil in cazul cuvantului sfant. Cuvantul lui Hristos a transmis si transmite energia Sa necreata. Insusi Hristos a spus ca cine pazeste poruncile Sale, acela va fi iubit de Tatal Sau, si atunci vom veni la el si ne vom face locas la el (Ioan 14, 21-23). Explicand aceste cuvinte, Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca in fiecare porunca pe care a dat-o Dumnezeu Se ascunde in chip tainic Insusi Dumnezeu Cuvantul. In plus, se cunoaste faptul ca Dumnezeu Cuvantul este nedespartit de Tatal si de Duhul Sfant. Prin urmare, cel care pazeste cuvantul rostit de Hristos, primeste inlauntrul sau intreaga Sfanta Treime, din Care se impartaseste in chip tainic.

Asadar, invatatura lui Hristos nu este o simpla invatatura, pentru ca este alcatuita din cuvintele vietii celei vesnice (Ioan 6, 68). Cuvantul neintrupat punea cuvantul in gura proorocilor Vechiului Testament si tocmai de aceea, proorocii spuneau de obicei: „asa zice Domnul“. Insa Hristos nu Se adresa precum acestia, ci zicea: Eu va spun voua, iar cuvantul Lui aducea roada atunci cand gasea pamant prielnic. Hristos a revelat voia lui Dumnezeu Tatalui, iar cuvantul lui Dumnezeu a avut multa putere si energie, la fel cum samanta are un mare potential vital, din ea putand creste un arbore urias. In plus, exista o diferenta imensa intre energia creata si cea necreata.

Cuvantul lui Dumnezeu nu este nelucrator, „ci lucreaza in suflet”, asa cum spune Sfantul Macarie. De aceea, cine asculta cuvantul lui Dumnezeu, „se lumineaza pe sine”, afirma Cuviosul Talasie.

Puterea de patrundere a cuvantului lui Dumnezeu, care vine tocmai din faptul ca el reprezinta energia necreata a Ziditorului, este redata intr-un fragment uimitor al Apostolului Pavel: Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii, si nu este nici o faptura ascunsa inaintea lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Celui in fata Caruia noi vom da socoteala (Evrei 4,12-13).

Acest fragment capata sens numai daca intelegem ca in cuvantul lui Dumnezeu se ascunde energia Sa necreata.

Intrebarea care se pune este: de ce cuvantul lui Dumnezeu nu lucreaza la fel in toti oamenii? Raspunsul la aceasta intrebare are legatura cu miscarea harului sfant in functie de starea duhovniceasca a omului. Sfantul Maxim spune ca, pentru intelegerea acestui fapt, se poate face analogie cu actiunea apei asupra plantelor si animalelor. Apa intra in orice corp care are viata, dar rezultatele obtinute sunt diferite. Fiecare copac si fiecare planta in parte isi au propriul sau fruct – dulce, amar sau acru – chiar daca toate au primit aceeasi apa. Gustul fructului depinde de compozitia fiecarei plante si a fiecarui animal. In acelasi fel, cuvantul sfant lucreaza si se descopera in functie de calitatea virtutii si a cunostintei fiecarui om, adica in mod practic sau gnostic. Daca omul este necuratit, cuvantul lui Dumnezeu actioneaza spre curatire; daca omul este ajuns la stadiul iluminarii si al indumnezeirii, in mod corespunzator, cuvantul sfant ii da lumina si il impartaseste din indumnezeire. Aceste lucruri se vadesc si din faptul ca, prin auzirea cuvantului lui Dumnezeu, unii se mantuiesc, iar altii se osandesc.

O explicatie a acestui fenomen ne este data de parabole. Hristos nu vorbea in parabole cu scopul de a face cuvantul Sau mai usor de inteles, ci tocmai pentru a ascunde marile adevaruri. Se creeaza impresia ca Hristos vorbea foarte simplu pentru a fi inteles de oamenii simpli ai acelei epoci, dar acest lucru nu este adevarat.
Atunci cand Hristos a rostit pilda semanatorului, iudeii nu au inteles ce insemna ea cu adevarat, dar cand ucenicii s-au apropiat de El ca sa-L intrebe ce a vrut sa spuna, Hristos le-a raspuns: Voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei lui Dumnezeu, iar celorlalti in pilde, ca vazand sa nu vada si auzind sa nu inteleaga (Luca 8, 9-10). De aici vedem ca Hristos vorbea in parabole pentru a ascunde sensul cuvintelor Sale, care au fost insa dezvaluite ucenicilor, fiindca acestia erau pregatiti pentru a intelege.

Talcuind aceste fapte, Cuviosul Teofilact spune ca ucenicii erau vrednici sa cunoasca tainele Imparatiei Cerurilor, pe cand ceilalti au fost lasati in intuneric, astfel incat vazand sa nu vada si auzind sa nu inteleaga. Hristos nu a facut acest lucru dintr-un soi de elitism, ci din iubire de oameni, deoarece stia ca acei oameni vor dispretui tainele Imparatiei Cerurilor dupa ce le vor cunoaste, fapt pentru care le ascunde, ca sa nu se osandeasca si mai mult.
Prin urmare, din pilda semanatorului intelegem ca unii asculta cuvantul lui Dumnezeu in pilde, asa cum face multimea, altii cunosc tainele Imparatiei lui Dumnezeu, dupa cum s-a petrecut cu ucenicii, iar altii urca pe Tabor, vazandu-L pe Hristos schimbat la fata, cum a fost in cazul celor trei ucenici. Toate acestea depind de starea duhovniceasca a celor care asculta.

9. Poruncile lui Dumnezeu il pazesc pe om

Cuvantul lui Dumnezeu se transpune in porunci sfinte, lasate pe pamant pentru mantuirea neamului omenesc. Cu toate acestea, uneori se creeaza impresia ca poruncile lui Dumnezeu sunt gaselnite legale, care limiteaza libertatea omului. Insa, dupa analiza anterioara, in care am aratat ca fiecare cuvant al lui Dumnezeu este energie sfanta, intelegem ca poruncile vindeca, adica il fac pe om sanatos.

Hristos, Care este modelul zidirii omului, stie cum arata acesta atunci cand a fost creat si in ce stare a fost adus in urma pacatului. De obicei, noi nu ne dam seama de aceasta situatie, tocmai pentru ca nu stim ce am fost, adica nu stim cum era Adam cand se afla Rai. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca, daca nu cunoastem inaltimea la care eram atunci cand ne-a creat Dumnezeu, nu vom putea niciodata intelege unde ne-a dus pacatul. Prin poruncile pe care le-a dat atat in Vechiul cat si in Noul Testament, Hristos incearca sa-l readuca pe om la starea sa anterioara si chiar sa-l ridice mai sus decat atat.

Asadar, poruncile lui Dumnezeu sunt date ca urmare a starii de boala a omului, fiind adaptate la adevaratul model de functionare a fiintei omenesti si ajutandu-l pe om sa ajunga de la boala la sanatate. Poruncile lui Dumnezeu se comporta la fel ca dispozitiile date de medic, care nu iau libertatea pacientului, ci dimpotriva, o maresc si o cultiva, pentru ca ce libertate poate sa aiba un om care este bolnav trupeste? Boala trupului limiteaza toate libertatile si miscarile omului.

Sfantul Ioan Damaschin invata ca, de obicei, noi credem ca pazim poruncile lui Dumnezeu, iar lucrul acesta ne supara, dar in realitate, poruncile sunt cele care ne pazesc pe noi. Cel ce tine poruncile lui Dumnezeu nu le tine pe ele, pentru ca ele nu au nevoie sa fie tinute, ci omul insusi se pazeste si se protejeaza prin ele de vrajmasii vazuti si nevazuti, care uneltesc impotriva vietii sufletului si a trupului. Asadar, atunci cand omul respecta poruncile, nu numai ca este aparat de harul lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, el nu pierde bogatiile pe care i le-a incredintat Creatorul.
 

Invatatura sfanta este cuprinsa in cuvintele dumnezeiesti, care, fiind energia Creatorului, au darul de a-l vindeca pe om. Acesta este motivul pentru care oamenii studiaza cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, iar Biserica citeste Evangheliile si epistolele Sfintilor Apostoli, dar si fragmente din Vechiul Testament, care se rostesc la Sfanta Liturghie, la Vecernie si la alte slujbe.

Predica de pe munte a lui Hristos, cuvintele Sale de dinaintea fiecarei minuni, cuvintele adresate ucenicilor Sai inainte de Patimi, toate poruncile pe care El Insusi le-a dat ucenicilor si apostolilor, dar si cuvintele ucenicilor Sai si ale Sfintilor Parinti sunt de o mare importanta, fiindca Insusi Hristos vorbeste prin ele.

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea sfintei muceniţe Glicheria.

Aceasta a trăit în zilele împăratului Antonin şi a guvernatorului Savin, în cetatea Traianopolei. Şi aducând guvernatorul jertfă idolilor în cetate, sfânta a făcut semnul cinstitei cruci pe frunte, şi a mers la guvernator, declarând că este creştină şi roaba lui Hristos. Şi îndemnând-o guvernatorul ca să jertfească, ea a intrat în capişte şi, făcând rugăciune către Dumnezeu, a surpat idolul lui Dia şi l-a zdrobit. Iar păgânii ce erau acolo aruncau cu pietre asupra ei şi nu o ajungeau. De aceea au spânzurat-o de cosiţe şi au strujit-o şi au pus-o în temniţă, dându-se poruncă să nu i se dea mâncare multe zile. Dar ea primind hrană prin înger, nici un rău n-a pătimit; şi intrând la dânsa în temniţă şi găsind o strachină şi pâine şi lapte şi apă, cu toate că temniţa era încuiată s-au îngrozit guvernatorul şi cei ce erau cu el. După aceea a fost supusă la multe felurite chinuri şi rămânând nevătămată, a făcut pe temnicerul Laodichie să se cutremure şi să mărturisească pe Hristos, pentru care i s-a tăiat capul. Iar sfânta a fost dată la fiare şi aşa şi-a dat sufletul la Dumnezeu, şi se îngropară sfintele ei moaşte în Iraclia Traciei.

Viaţa Sfintei Muceniţe Glicheria

În anul dintâi al domniei lui Antonin, păgânul împărat al Romei, stăpânind în Grecia cea din Europa ighemonul Sabin, creştinii care vieţuiau în Traianopol, cetatea Traciei, se adunau în toate zilele într-o casă mică de rugăciuni şi acolo se rugau lui Dumnezeu, cerând cu multă durere de inimă pacea şi înmulţirea Bisericii. Atunci erau puţini cei ce se temeau de Dumnezeu şi aceia care erau se aflau în primejdie de izgonire, pentru că împăratul Antonin, ţinându-se de rătăcirea elinească, aducea jertfe necuraţilor idoli şi trimitea pretutindeni porunca sa cea fără de lege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie ucişi.
Ajungând acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea şi în Traianopoli, arătând-o poporului; şi a hotărât o zi în care să săvârşească prăznuirea marelui lor zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de lumină. Iar acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului în acea cetate.
Deci era în cetatea aceea o fecioară de neam bun, anume Glicheria, fiica lui Macarie, care mai înainte fusese antipat la Roma. Ea, plecând de la Roma cu părinţii săi în părţile acelea, a rămas orfană. Apoi crezând în Hristos şi alăturându-se creştinilor, umbla cu dânşii în toate zilele în casa de rugăciuni şi se ruga lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Maria, către care şi-a câştigat deosebită dragoste, după Hristos Fiul lui Dumnezeu. Deci, sârguindu-se să urmeze fecioriei celei curate a aceleia, şi-a logodit fecioria sa Domnului său. Iar către creştini grăia: „Fraţilor, surorilor, părinţilor şi toate câte îmi sunteţi mie în loc de maică, luaţi aminte cu dinadinsul al cărui împărat avem chipul, şi cu care semn suntem însemnaţi pe frunte! Deci să ne sârguim să păzim poruncile Lui, ca de la acest împărat al nostru veşnic să câştigăm mântuire, păzind fără de prihană însemnarea cea luată a creştinătăţii". Credincioşii ziceau către dânsa: „Toţi dorim să ne punem sufletele pentru Domnul nostru!" Iar ea iarăşi grăia către dânşii: „Deci, zic vouă, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întărească şi pe mine împreună cu voi şi să mă învrednicească părţii celor ce I-au plăcut Lui prin nevoinţa pătimirii şi să mă numesc în ceata mireselor Sale celor neîntinate, în cămara Sa cea preacurată şi cerească". Iar credincioşii se rugau pentru dânsa.
Iar după trei zile, sosind praznicul cel hotărât, toţi cetăţenii alergau cu lumânări aprinse la capiştea lui Die. Atunci, fericita fecioară Glicheria, aprinzându-şi cu râvnă inima sa după Domnul Dumnezeul său şi însemnându-şi fruntea cu semnul Sfintei Cruci, a mers cu osârdie la aceeaşi capişte şi, stând în mijloc, a zis către ighemon: „Luminate ighemoane, iată jertfele celor ce vor să se aducă adevăratului Dumnezeu; eu fac începutul, pentru că sunt mai întâi cu neamul cel mare, decât toţi cei ce locuiesc în cetatea aceasta, deoarece sunt născută din tată prealuminat, care mai înainte a fost antipat în cetatea cea mare a Romei; deci, mie mi se cade mai întâi să aduc jertfa lui Dumnezeu".
Ighemonul a zis către dânsa: „Dar unde este făclia ta, cu care vei începe aprinderea jertfelor?" Sfânta Glicheria a zis: „Pe frunte am făclia mea cea scrisă, care, fiind nestinsă, luminează adevărata noastră jertfa care se aduce lui Dumnezeu". Iar ighemonul, neînţelegând cele grăite de dânsa, a zis: „Apropie-te şi jertfeşte tu întâi". Zis -a sfânta: „Dumnezeu cel veşnic nu are trebuinţă de făcliile cele ce scot fum. Deci, porunceşte să se stingă toate făcliile, ca să înceteze fumul ce iese din ele şi atunci veţi vedea jertfa mea cea fără de prihană, pe care voiesc s-o aduc Dumnezeului meu". Atunci ighemonul a poruncit să stingă făcliile. Iar Sfânta Glicheria, stând la un loc înalt, ca să se poată vedea de popor, şi-a descoperit fruntea şi a arătat scris pe dânsa semnul Crucii lui Hristos şi a zis către toţi cei ce priveau spre dânsa: „Vedeţi oare făclia cea prealuminoasă pe fruntea mea?"
Apoi, ridicându-şi ochii şi înălţându-şi mâinile către cer, a zis: „Dumnezeule Atotputernic, Cel ce Te slăveşti de robii Tăi pentru crucea Ta, Cel ce Te-ai arătat cuvioşilor Tăi tineri în cuptorul Babilonului şi i-ai izbăvit pe ei din foc, Cel ce ai astupat gurile leilor şi ai stricat pe Baal, Cel ce ai omorât pe balaurul acela şi ai sfărâmat chipul cel drăcesc în câmpul Deira; Iisuse Hristoase, Preacuratule Mieluşel al lui Dumnezeu, vino, rogu-mă, şi ajută mie, smeritei roabei Tale, şi sfărâmă pe idolul acesta făcut de mână omenească, şi risipeşte aceste jertfe diavoleşti necurate şi deşarte".
Astfel rugându-se sfânta lui Dumnezeu, s-a făcut deodată un tunet înfricoşat şi a căzut la pământ idolul lui Die, sfărâmându-se în mii de bucăţi, pentru că era făcut din piatră. Iar ighemonul şi popii cei păgâneşti, văzând acest lucru, s-au aprins de mânie şi au poruncit poporului s-o omoare cu pietre; deci, aruncând ei cu pietre spre dânsa, acelea nu se atingeau de ea, ci cădeau împrejurul ei, făcându-se o grămadă mare, care o înconjura pe ea, ca şi cum acele pietre ar fi fost aşezate cu mâna. Iar păgânii, necunoscând puterea lui Dumne­zeu, numeau pe sfânta "fermecătoare"; iar ea le zicea: „Puterea lui Hristos, Care lucrează în mine, mustră rătăcirea voastră, iar ajutorul Lui risipeşte muncile care le aduceţi asupra mea".
Atunci ighemonul a poruncit ca, legând-o, să o ducă în temniţă şi acolo să o străjuiască până a doua zi, zicând către străjeri: „Păziţi-o, ca să nu scape cu vrăjile sale, că apoi va zice că Dumnezeul ei a izbăvit-o, şi astfel va înşela pe mulţi". Iar sfânta a zis către dânsul: „Nebunule, orbitule şi păgânule, oare nu cunoşti că sunt legată cu poruncile lui Dumnezeu şi pironită cu legea Lui? Deci nu pot ca să mă dezleg de acele legături iubite mie, nici să fug de nevoinţa cea pătimitoare, întru care am poftit să intru de bunăvoie pentru Hristos Mântuitorul meu". Acestea zicându-le, s-a dus în temniţă.
Pe când Sfânta Glicheria şedea în temniţă, a venit la dânsa Filocrat, preotul lui Dumnezeu, cercetând pe cea legată pentru Hristos. Iar sfânta a grăit către dânsul: „Părinte, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci şi cu aceea, ungându-mă ca şi cu o ungere, să mă înfrumuseţezi pe mine lui Dumnezeu şi împăratului, Căruia te-ai făcut ostaş, să mă faci pe mine plăcută ca, îngrădindu-mă şi întărindu-mă cu însemnarea Lui, să biruiesc răutatea diavolului". Atunci preotul, însemnând-o cu Sfânta Cruce, i-a zis: „însemnarea lui Hristos să-ţi ajute la scopul tău şi însuşi Hristos să-ţi fie ţie mire duhovnicesc, ungându-te pe tine cu darul Său, ca să-ţi dobândeşti dorinţa". Aşa întărind-o Filocrat pe ea întru Domnul şi dându-i pace, s-a dus.
Iar a doua zi, ighemonul Sabin a mers la curtea împărătească, unde voia să muncească pe Sfânta Glicheria şi, punând-o înaintea judecăţii, a zis către dânsa: „Glicherio, te-ai plecat să aduci jertfă marelui zeu Die, căruia i se închină şi împăratul cu jertfe?" Răspuns-a sfânta: „Cum să mă închin sau să îi aduc jertfă aceluia, care, căzând, s-a sfărâmat şi s-a risipit în multe bucăţi, neputând singur lui să-şi ajute? Eu ştiu pe Unul Dumnezeu, Care vieţuieşte în ceruri şi îmi ajută să risipesc puterea voastră cea păgânească. Aceluia se cuvine să-I aduc jertfă, să mă închin şi să-I plac". Iar ighemonul a grăit iarăşi: „Jertfeşte, până nu încep a te munci". Răspuns-a muceniţa: „Dumnezeul meu mă va munci pe mine, dacă te voi asculta pe tine". Zis-a ighemonul: „Atunci doreşti să mori?" Răspuns-a muceniţa: „Eu mă sârguiesc, ca prin durerile cele trupeşti, să-mi tămăduiesc rănile cele sufleteşti".
Atunci ighemonul a poruncit să o spânzure de păr pe un lemn de muncă şi cu unghii de fier să-i strujească trupul ei, până ce va muri. Deci, fiind spânzurată şi strujită, nu simţea dureri în trupul său din muncile cele ce i se făceau ei şi zicea către muncitor: „Păgânule, plinule de toată răutatea şi slujitorule al diavolului, nimic nu-mi sunt mie muncile acestea! Eu nu le simt, fiindcă am pe Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută mie; deci, găseşte alte munci mai mari, deoarece acestea nu sunt nimic". Aşa grăind sfânta, slujitorii cei ce o munceau au slăbit; iar ighemonul, văzând pe muceniţă că biruieşte muncile, a poruncit să o pogoare de la muncire şi să-i sfărâme faţa ei. Atunci sfânta a zis: „Lumina şi întărirea mea este Hristos Dumnezeu, Cel ce întăreşte cu darul Său gândurile roabei Sale".
Apoi, privind spre cer, a grăit: „Stăpâne, pe Tine Te rog, luminează-mi faţa mea şi mă fă vitează spre pătimirea loviturilor; întăreşte-mă, Doamne, întru pătimirea cea pentru Tine; pentru că Tu eşti Dumnezeul Cel ce îmbogăţeşti cu vistieriile Sfântului Tău Duh pe cei ce mărturisesc fără de frică preasfânt numele Tău înaintea muncitorilor; Tu eşti Cel ce ajuţi tuturor sfinţilor Tăi, celor ce îţi plac Ţie pe pământ, cu a căror povăţuire şi eu te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeul meu, şi Te-am iubit pe Tine, Ziditorul meu, ascultă-mă acum pe mine roaba Ta, care mă sârguiesc pentru numele Tău, ca să scap din cursele diavolului şi din gura balaurului". Astfel grăind sfânta către Dumnezeu, muncitorii o băteau peste faţa ei; dar îndată a stat lângă dânsa îngerul Domnului şi a îngrozit pe cei ce o munceau, încât au căzut ca nişte morţi.
Deci, ighemonul, ne văzând pe îngerul care i s-a arătat ei, a grăit către dânsa: „Spune, Glicherio, pentru ce nu te supui poruncii împărăteşti?" Sfânta răspunse: „A cărui împărat să ascult porunca?" Ighemonul zise: „A însuşi stăpâni torului Romei, care a poruncit să păzim această părintească şi veche lege şi să ne închinăm zeilor". Grăit-a sfânta: „Eu ascult pe Dumnezeul cel Atotputernic, legii Lui mă supun şi o păzesc, şi pe mine singură mă aduc jertfă, precum odată Avraam a adus jertfă pe fiul său, Isaac; şi pentru aceasta, bine a plăcut adevăratului Dumnezeu şi a luat de la Dânsul binecuvântare, ca să fie tată a multe neamuri". Ighemonul zise: „Fă ceea ce-ţi poruncesc, ca să nu mori, ca o femeie amăgită, de o moarte rea!" Muceniţa răspunse: „Hristos, începătorul nevoinţei noastre - întru nevoinţa cea duhovnicească - întăreşte nu numai pe bărbaţi, dar şi pe femeile cele ce se oştesc asupra tatălui tău, diavolul, şi le încunu­nează luminos".
Atunci ighemonul a poruncit să o ducă în temniţă pe sfânta muceniţă şi s-o chinuiască mai multe zile cu foamea şi cu setea. Deci, sfânta a mers în temniţă, bucurându-se, şi, intrând înăuntru, înălţa laude lui Dumnezeu şi-L slăvea, grăind: „Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce Te cunoşti de sfinţii Tăi, care păzesc poruncile Tale; Cel ce Te-ai arătat Sfântului Petru când ieşea din Roma şi ai ruşinat pe vrăjitorul Simon, potrivnicul lui; Cel ce ai ajutat marelui David şi pe Goliat l-ai surpat sub picioarele lui; Tu, preacinstite şi preacurate Dumnezeule, auzi-mă pe mine, vino în ajutor roabei Tale, izbăveşte-mă de meşteşugul vrăjmaşului şi din amăgirea ighemonului cel preapăgân".
Şi trecând trei zile, ighemonul a zis tribunului: „Ia inelul meu şi să te duci să pecetluieşti temniţa în care se păzeşte fermecătoarea aceea". Iar tribunul, ducându-se, a pecetluit uşa şi a poruncit să fie strajă tare împrejurul temniţei, ca să nu dea cineva hrană sau băutură celei ce şedea înăuntru. Iar îngerii lui Dumnezeu aduceau Sfintei Muceniţe Glicheria hrană neştiută şi băutură nespusă, şi întăreau pe mireasa lui Hristos.
Iar după câteva zile, ighemonul având să se ducă în cetatea Eracliei, a venit la temniţă să vadă pe muceniţă, ca s-o ducă după el. Şi văzând pecetea întreagă, i se părea că a murit de foame şi de sete, că de atunci trecuseră multe zile. Deci, deschizând uşa, a văzut-o dezlegată din legături, având înaintea sa un blid, în care era pâine curată, lapte şi apă într-un pahar. Deci, s-a mirat de aceea, pentru că ticălosul n-a înţeles că Dumnezeu hrănea pe roaba Sa. Atunci a poruncit s-o scoată şi s-o ducă după el în Eraclia. Iar ea înălţa mulţumiri lui Dumnezeu, grăind: „Stăpâne Dumnezeule, Cel ce ne înveţi pe noi cunoştinţa adevărului şi porţi grijă de poporul Tău; Cel ce ai trimis lui Daniil hrană în groapă şi lui Ilie la pârâu i-ai gătit ospăţ; Cel ce întorci pe cei rătăciţi şi luminezi pe cei orbi, îţi mulţumesc că m-ai pomenit şi pe mine, smerita roaba Ta, şi m-ai hrănit în vreme de foamete din nelipsitele Tale vistierii cu îndurată mâna Ta".
Astfel mulţumind sfânta lui Dumnezeu, a fost dusă la Eraclia. Iar ighemonul, ajungând mai înainte acolo, aducea jertfă în capiştea lui Die. Deci creştinii care erau în cetate, auzind de sfânta muceniţă a lui Hristos, Glicheria, cum a pătimit în Traianopoli şi că o aduce în cetatea lor, au ieşit în întâmpinarea ei afară din cetate, ca la trei stadii, cu episcopul lor, cinstitul Dometie, şi, văzând-o, i-au fericit pătimirile ei pentru Hristos. Iar episcopul a făcut pentru dânsa rugăciune către Dumnezeu, zicând: „Hristoase, lumina cea nestinsă, luminătorule al celor ce sunt în întuneric şi povăţuitorule al celor rătăciţi, Cel ce ai trecut pe Moise prin mare la uscat şi pe Faraon l-ai înecat, pe Tine Te rugăm ca să fii povăţuitor acestei roabe a Ta întru mărturisirea preasfântului Tău nume". Deci, sfânta a fost dusă în cetate şi păzită în legături.
A doua zi, ighemonul a socotit s-o ardă cu foc, dacă nu va jertfi idolilor; deci, punând-o de faţă la judecată, i-a zis: „Te-ai socotit oare, Glicherio, ca să aduci jertfă zeilor?" Sfânta răspunse: „în legea cea dată de adevăratul Dumnezeu este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău şi să fie cuvântul vostru: ce este adevărat, adevărat şi ce este nu, nu. Acum ţi-am spus că m-am unit cu Hristos al meu şi m-am lepădat de diavolul, căruia tu îi slujeşti; şi, fiind unită cu Hristos, cum voi putea vreodată să mă despart de Dânsul şi în locul vieţii să-mi aleg moartea? Tu fă ceea ce voieşti, iar eu defăimez toate cele deşarte, ca să câştig bunătăţile cele cereşti". Atunci ighemonul a poruncit s-o arunce în cuptorul cel ars. Deci, cuptorul fiind ars, sfânta fecioară s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Te binecuvintez pe Tine şi preamăresc numele Tău cel sfânt, că ai dăruit această zi de acum şi ceasul acesta roabei Tale întru veselie veşnică, scriind mărturisirea mea înaintea îngerilor şi a oamenilor; împlineşte, rogu-mă, dorinţa sufletului meu şi arată acestui păgân şi spurcat ighemon, că Tu eşti ajutătorul meu".
Astfel grăind sfânta, au aruncat-o în cuptor, dar îndată s-a pogorât rouă din cer şi a stins văpaia focului; iar sfânta stătea în cuptor ca o curată mieluşea, cântând cuvintele acestea: „Sfânt eşti Dumnezeule, Cel ce prin dumnezeirea Ta ai trimis ajutor din cer smeritei roabei Tale, ca să cunoască toţi că toate se supun Ţie şi cu voia Ta îşi pierde puterea văpaia focului acesta". Apoi a ieşit din cuptor, neavând nici o vătămare. Dar, ighemonul, socotind acea nevătămare de foc putere vrăjitorească, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap. Deci, pe când slujitorii făceau acest lucru, sfânta muceniţă striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce răsări lumină şi binevoieşti a lumina dreptatea prin mucenicia aceasta, arată spurcatului ighemon Sabin, că tot cel ce îşi pune nădejdea spre Tine nu se teme de munci, ci doreşte altele mai mari, ca să primească de la Tine cunună luminoasă pentru mărturisire. Te laud pe Tine, căci cu pielea luată de la mine, ai descoperit pe toate cele ce sunt întru mine, ca, fiind luminată prin lumina Ta, să pot zice: Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta!"
Ighemonul, socotind că acele cuvinte ale ei şi răbdarea cea bărbătească sunt spre batjocura lui, a poruncit să ducă pe muceniţă în temniţă şi, legând-o de mâini şi de picioare, s-o pună goală pe o piatră ascuţită. Dar, îngerul Domnului, venind la miezul nopţii, a luminat temniţa şi a dezlegat pe sfânta din legături; iar pielea ei cea jupuită a tămăduit-o şi a făcut-o la loc pe trupul ei, încât nu era nici o urmă de rană, ci toată era întreagă, sănătoasă, luminoasă şi frumoasă la faţă.
Iar a doua zi, ighemonul a poruncit să aducă pe Sfânta Muceniţă Glicheria iarăşi la cercetare. Deci, păzitorul temniţei, cel cu numele Laodichie, deschizând temniţa şi intrând, a văzut pe sfânta dezlegată din legături şi sănătoasă, şi nu a cunoscut că este Glicheria; pentru aceasta voia să se omoare, părându-i-se că ea a scăpat, fiindcă se temea de cumplitele munci ale ighemonului. Iar sfânta a zis către el: „Laodichie, să nu-ţi faci nici un rău, eu sunt Glicheria!"
Înfricoşându-se el, a zis: „Miluieşte-mă pe mine, ca să nu mor de spaimă; cred în Dumnezeul Cel ce îţi ajută ţie!" Atunci sfânta a zis: „Vino în urma lui Hristos şi te vei mântui". Iar el scoţând-o din temniţă, s-a legat cu legăturile ei şi astfel mergea la ighemon în urma ei. Şi văzând ighemonul acel lucru, a zis: „De ce ai făcut aceasta, Laodichie? Unde este cea legată, care ţi s-a încredinţat ţie?" Laodi­chie a zis: „Iată, aceasta este, care stă de faţă la judecata ta şi care, fiind luminată în noaptea trecută cu dumnezeiasca lumină, şi-a luat frumuseţea feţei cea dintâi, fiind tămăduită cu mâna sfântului înger cel trimis de Dumnezeu la dânsa, care a dezlegat-o din legăturile cu care eu m-am legat. Deci, văzând minunile lui Dumnezeu, am crezut şi eu în El şi voiesc să fiu părtaş morţii acesteia".
Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a zis: „Să se taie ticălosul acesta şi vom vedea de va veni Hristos să-i ajute!" Iar când Laodichie era să fie tăiat cu toporul pentru Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a strigat: „Dumnezeul creştinilor, numără-mă şi pe mine în împărăţia Ta, cu roaba Ta Glicheria". Iar Sfânta Glicheria se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: „Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat durerile morţii şi ai eliberat pe omul cel robit din legăturile iadului, eliberează şi pe robul Tău Laodichie din stăpânirea diavolească şi-i dă lui, ca întru mărturisirea Ta să se săvâr­şească şi primeşte sufletul lui în pace!" Acestea auzind Laodichie, a zis "Amin". Deci i-au tăiat capul cu toporul, iar trupul lui luându-1 creştinii pe ascuns, l-au îngropat cu cinste.
Apoi ighemonul a zis către Sfânta Muceniţă Glicheria: „Ştim pe tatăl tău, că a fost antipat al Romei; ştim şi pe maica ta, că nu a fost cu nimic mai prejos întru neamul cel bun; iar cine îţi ajută ţie nu ştim, tu singură să ne spui nouă". Răspuns-a sfânta: „Hristos, Mântuitorul lumii şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce mi-a trimis mâncare în temniţă, m-a dezlegat din legături şi mi-a înnoit frumuseţea cea pierdută a feţei mele; Acela îmi ajută mie". Atunci ighemonul a poruncit să o dea fiarelor spre mâncare. Deci, sfânta mergea cu veselie spre acele fiare ca spre un ospăţ şi a stat la locul de unde ies fiarele. Şi a fost slobozită o leoaică mare răcnind, care venind, s-a pus la picioarele sfintei, lingându-i gleznele. Deci, sfânta, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Mulţumescu-ţi Ţie, Dumnezeule Atotputernice, Dumnezeul părinţilor, Dumnezeul milostivirii, Cel ce ai îmblânzit mânia de fiară spre arătarea dumnezeieştii Tale puteri şi toate cele cumplite mi le-ai prefăcut mie întru uşoare, ascultă-mă, Dumnezeule, şi răsplăteşte acestui rău ighemon după vrednicia lui; iar pe mine nu mă lipsi de cununa darului Tău, cu sfinţii Tăi".
Rugându-se sfânta aşa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că uşile împărăţiei Cerului s-au deschis ţie". Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se, a muşcat-o, însă nu i-a făcut nici o rană, şi nici un semn pe trupul ei. Astfel şi-a dat muceniţa sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcuşul lor. Iar asupra ighemonului, chiar în acel ceas, a venit o boală cumplită, şi cu osteneala apei s-a umplut cu totul şi foarte s-a umflat şi a murit pe stradă, neajungând la casa sa.
Iar episcopul Dometie mergând, a luat trupul cel mult pătimitor al Sfintei Muceniţe Glicheria, 1-a îngropat cu cinste la un loc frumos din Tracia, aproape de cetatea Eracliei, şi după aceea a izvorât mir tămăduitor din cinstitele ei moaşte, care vindeca toate bolile, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unuia Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Serghie Mărturisitorul.

Acesta fiind de neam slăvit şi mare, şi după suflet s-a dovedit mare. Căci stând înaintea împăratului Teofil cel prigonitor şi fără de Dumnezeu, acuzat că se închină sfintelor icoane şi, legându-i-se grumajii cu o funie a fost purtat şi înconjurat prin mijlocul uliţei celei pline de popor, suferind scuipări şi ocări şi luându-i-se toată averea, şi în temniţă rău pătimind şi cu toată casa sa totodată cu femeia şi cu copiii a fost izgonit. Şi de necazurile înstrăinării îndestulându-se şi luptându-se cu diferite scârbe, a fost chemat de Dumnezeu, şi s-a dus ca să câştige vrednice răsplătiri de la Hristos, Cel care dă răsplata nevoinţei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul
(21 ianuarie)

    Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele şi cu viaţa, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinţi de neam mare şi dreptcredincioşi; şi l-au crescut în învăţătura cărţii din destul, pentru că toată filosofia şi teologia a străbătut desăvîrşit; apoi a fost bărbat prea înţelept şi slăvit şi întru palate împărăteşti cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzînd înţelepciunea şi viaţa lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rînduială de asincrit (boier), chiar nevrînd, şi în numărul sfetnicilor săi l-a rînduit; apoi era de toţi iubit şi cinstit şi la toată cetatea împărătească de mare folos.

    Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliţilor, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voinţă în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviinţă că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sînt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea şi două voinţe şi lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărţit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

    Şi erau apărători ai monoteliţilor şi răspînditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) şi chiar împăratul Heraclie, înşelîndu-se de dînşii cu acel eres, şi adunîndu-şi soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres şi pretutindeni l-au presărat, încît tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credinţa cea rea a acelora. Şi văzînd fericitul Maxim cum că şi palatele împărăteşti s-au atins de acel eres şi chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temîndu-se ca nu cumva chiar şi el însuşi să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulţi, şi-a lăsat dregătoria sa, cum şi slava lumii acesteia, şi s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate şi se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decît să locuiască în locaşurile păcătoşilor; şi s-a făcut acolo monah.

    După cîţiva ani, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales părinte al mînăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credinţe, cea plină de eresul monoteliţilor, şi a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică "alcătuire", şi a poruncit ca toţi să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

    Sfîntul Maxim, văzînd tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol şi prin tot Răsăritul şi pe eretici întărindu-se şi în-mulţindu-se, iar credinţa cea dreaptă împuţinîndu-se şi clătinîndu-se de furtuna prigonirii, tînjea cu duhul, plîngea şi suspina. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dînsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei soborniceşte, fericitul Maxim şi-a lăsat mînăstirea sa şi s-a dus în părţile Apusului, avînd scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputinţă, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

    Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioşi. Mergînd acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întîmplau prin cetăţile din calea lui, şi vorbind cu dînşii, îi întărea în credinţă şi-i învăţa cum să scape de meşteşugirile potrivnicilor şi să se izbă-vească de vînarea lor cea cu rău meşteşug; iar către alţii, care erau departe, trimitea scrisorile sale învăţătoare şi sfătuitoare despre dreapta credinţă, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

    Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, şi după el a venit Piros (638-641 şi 652), care ţinea de acelaşi eres, asemenea a murit şi acel Piros Alexandrinul, iar după dînşii, i-a sosit sfîrşitul şi împăratului. Dar mai înainte de sfîrşitul său, văzînd împăratul că mulţi sfinţi arhierei şi de Dumnezeu înţelepţiţi părinţi leapădă şi nu primesc alcătuirea lui, ci încă şi anatemei o dau, s-a ruşinat foarte şi a scris iarăşi pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea sa aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dînsul Constantin, fiul lui (641), dar şi acela a murit, împărăţind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dînsul, vitrega lui mamă, anume Martina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după şase luni ale împărăţiei lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii şi prinzîndu-l, i-au tăiat nasul, asemenea şi maicii lui, Martina, şi i-au trimis pe amîndoi în surghiun cu necinste.

    După aceasta au ales la împărăţie pe fiul lui Constantin şi nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care şi el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit "bărbos". Împărăţind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gînd cu Martina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dînsa au omorît cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie şi tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temîndu-se foarte şi dezbrăcînd de la sine rînduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dînsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat şi împăratul de acel eres şi s-a făcut mare ajutător şi răspînditor al acelui eres.

    Cuviosul zăbovind în părţile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, şi străbătînd cetăţile, înşela pe cei dreptcredincioşi cu a sa rea credinţă; şi mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunîndu-se în toată vremea, se întărea cu credinţă; şi a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amîndurora, pentru că aceasta dorea şi Grigore, patriciul părţilor acelora.

    Deci, făcîndu-se sinodul şi întrebarea, înţelepţitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieştile cărţi şi din dogmele Sfinţilor Părinţi, arătîndu-i că în Hristos Dumnezeu, precum sînt două firi, aşa sînt şi două voinţe şi că lucrările sînt într-o persoană nedespărţită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioşi şi a fost primit de Biserică cu dragoste şi cu cinste ca patriarh.

    Atunci Piros a alcătuit şi o cărticică cu mărturisirea credinţei celei drepte şi s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, şi acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioşi, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta şi, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa şi episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dînşii la un gînd. Ajungînd acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăşi la mărturisirea monoteliţilor.

    Ajungînd Olimpiu în Italia şi intrînd în cetatea Ravena, a chemat la dînsul pe Piros din Roma şi iarăşi l-a făcut să se ţină de eresul cel dintîi. Iar el, întorcîndu-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinţii părinţi, împreună cu cei de un gînd cu el, lucru care s-a şi făcut mai pe urmă.

    În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moşul său, alcătuirea (mărturisirea) credinţei sale, plină de eresuri, numind-o "Tipos" (normă) şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca aşa să se creadă. Şi ajungînd aceea la Roma, episcopul Teodor sfîrşindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească "Tipos"-ul lui, cel scris despre credinţă.

    Dar acela îl lepăda, zicînd: "De ar voi toată lumea să primească acea nouă învăţătură potrivnică credinţei celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică şi apostolică învăţătură şi de predaniile sfinţilor părinţi, chiar de aş pătimi şi moarte". Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecît şi acea scrisoare împărătească, ce se numea "Tipos", s-o anatematizeze soborniceşte, ca pe o eretica şi potrivnică Bisericii lui Hristos. Şi aşa a şi făcut. Episcopul Romei, chemînd pe episcopii săi, 105 la număr, între care era şi Maxim, şi punînd înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros şi Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; şi au scris la toţi credincioşii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credinţă şi arătîndu-le eretica rătăcire şi poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

    Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mînie şi de iuţime negrăită şi a trimis în Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzîndu-l că se uneşte cu saracinii, îndemnîndu-i asupra împărăţiei greceşti, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credinţa învăţată de părinţi n-o păzeşte drept, ba încă şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o huleşte.

    Ajungînd omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deşi de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovăţea de clevetirile cele nedrepte, zicînd: "Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decît numai că am trimis milostenie la fraţii cei dreptcredincioşi, care la saracini petrec în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinsteşte cineva şi n-o mărturiseşte şi nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Iar credinţa cea sfîntă dată de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept".

    Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugînd la sfîrşit şi aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neştiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostăşească şi l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a şi sfîrşit.

    Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, şi l-au dus la Constantinopol; pentru că ştia împăratul cu al cui sfat şi îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliţilor şi a scrisorii lui. Cuviosul ajungînd la Constantinopol pe apă, au venit la dînsul oamenii cei trimişi de împărat, care luîndu-l fără de ruşine, fiind desculţ şi fără îmbrăcăminte, purtînd legături, îl tîrau pe uliţă, urmat de ucenicul său. Ducîndu-l pînă la o temniţă întunecată, l-au închis acolo, nelăsînd pe ucenicul lui să fie cu dînsul, ci separat l-au închis în temniţă.

    După cîteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Şezînd acolo toată suita fără împăratul, cînd a venit Cuviosul înaintea lor, toţi spre dînsul au căutat cu ochi răi, arătînd mînie şi amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care ştia bine a alcătui cuvinte mincinoase şi dreptatea întru nedreptate a o întoarce şi pe adevăr a-l vătăma, pricepîndu-se la aceasta mai mult decît toţi. Că ce fel de răutate şi neruşinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri şi dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrîneţile cele cinstite neruşinîndu-se - căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la naşterea sa -, nici temîndu-se de darul care se arăta în faţa sfîntului, nici cruţîndu-i obiceiul cel blînd şi cu bună rînduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat şi nici cît de puţin urmînd dreptăţii şi înţelegerii celei sănătoase, ci numai singur meşteşugul său cu mult vicleşug arătîndu-l, mare neruşinare şi nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat şi a celor blînde şi cu bună înţelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală şi fără de rînduială se vedea că le grăieşte.

    Pe cînd se biruia înrăutăţitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat şi prin care mincinoşii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puţine vom pomeni.

    Drept aceea, cînd acel om fără de lege a stat înaintea feţei sfîntului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărîta pe cel fără de răutate şi a-l înfricoşa cu îngroziri, numindu-l "nedrept" şi "vînzător de patrie", vrăjmaş al împăratului şi toate cele urîte zicîndu-le.

    Deci, întrebat fiind de sfîntul pentru care pricină grăieşte unele ca acelea asupra lui şi cu ce fel de vînzare îl învinuieşte, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de faţă şi asupra cuviosului bîrfea că cele mari le-ar fi vîndut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul şi Pentapoli, "pe care, luîndu-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce eşti prieten şi binevoitor al lor". Iar sfîntul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăieşte şi vrednic de rîs, zicînd: "Ce unire am eu cu cei ce iau cetăţile, fiind monah, şi ce împărtăşire am cu saracinii, fiind creştin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăţilor creştine?"

    Acel neruşinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătînd şi cu glasul fără de rînduială făcea strigare şi clevetea, că adică fericitul Maxim huleşte pe împăratul Răsăritului, spunînd că mai luminaţi sînt împăraţii Apusului, şi punea de faţă martori mincinoşi. Iar cuviosul greu suspinînd, a zis: "Mulţumesc Dumnezeului meu că sînt în mîinile voastre şi cu nişte pricini nedrepte ca acestea sînt cercetat ca prin acestea greşelile mele cele de voie şi prihana vieţii mele să se curăţească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întîi, de la mine însumi aţi auzit cele ce ziceţi despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?". Iar aceia ziceau că au primit de la alţii, care le-au auzit din gura sa. Cerînd sfîntul să se aducă aceia înainte şi de faţă să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sînt între cei vii, căci au murit.

    Atunci sfîntul le-a zis: "Dacă spuneţi că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce cînd aceia erau vii, nu m-aţi adus la cercetare? Pentru că astfel şi voi v-aţi fi scăpat de ostenelile cele multe şi eu aş fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sînt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omeneşti. Să nu văd faţa Domnului meu, nici creştin să mă numesc, de am gîndit cîndva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva". După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, şi aceasta a aflat acel Anastasie de la învăţătorul său, Maxim.

    Sfîntul Maxim, stînd împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; "căci pe cînd era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea "Tipos" şi la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceţi voi acum, de acelea nu ştiu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cîndva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă ştiu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

    "Pentru dogmele credinţei se cuvine a cerceta şi a aşeza legi mai mult preoţilor, decît împăraţilor, de vreme ce acelora le este încredinţat ca şi pe împărat să-l ungă, mîinile să-şi pună şi pîine cerească să aducă, înaintea altarului să stea şi toate celelalte dumnezeieşti Taine ce li s-au încredinţat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care şi acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuşi Grigorie nu se va lepăda a-şi aduce aminte; şi de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineşi. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecăţii să mă facă".

    Deci, neştiind ce să facă cei ce şi-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară şi au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoşate şi cu aspre îngroziri înfricoşîndu-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învăţătorului său şi-l îndemnau să spună cum că învăţătorul lui chinuia în Roma pe Piros, cînd se întreba cu dînsul despre credinţă. Iar Anastasie întărea: "învăţătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el".

    Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz şi peste cap, vrînd să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniţă. Pe Sfîntul Maxim, iarăşi l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintîi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen şi cu dînsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfîntul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărţit de Hristos şi de partea creştinilor şi că cel ce îi urmează lui şi basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

    Apoi iarăşi îl întrebau despre Piros şi pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrînd ca să primească împărtăşire cu dînsul? Şi cu alte întrebări cercetîndu-l, i-au pus înainte acel împărătesc "Tipos", de care sfîntul se mîhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea "Tipos"-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare şi neschimbată a credinţei. Iar sfîntul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărît de dînşii; văzîndu-se pe ei întru toate cuvintele biruiţi de Cuviosul Maxim, şi în cursele lor vînaţi, lăsînd sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunîndu-i despre bărbăţia cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte şi nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gînd cu ei, chiar de ar voi cineva să-l şi chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăşi în temniţă.

    După puţină vreme, alţii au venit la dînsul, crezînd că dacă adeseori se vor întreba cu dînsul şi prin cuvinte aspre îl vor înfricoşa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credinţă. Şi cei ce veniseră spuneau că ei sînt trimişi de patriarh, şi au început a întreba pe sfînt: "De care Biserică te ţii, de a Bizanţului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iată toate aceste Biserici cu părţile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de eşti şi tu fiu al soborniceştii Biserici, apoi să fii cu noi, ca nu înstrăinată viaţă întru izgoniri începînd, să pătimeşti rău".

    La acestea fericitul bărbat a răspuns: "Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă şi mîntuitoare mărturisire a credinţei; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit "fericit" şi pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să ştiu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceţi voi, s-au unit şi nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire".

    Atunci au răspuns trimişii: "Deşi nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sînt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amînduror firilor într-o persoană". Iar sfîntul a zis: "Două lucrări ziceţi că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceţi la mijloc". "Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor". Zis-a sfîntul: "Singuri alcătuiţi o credinţă nestatornică şi pe Dumnezeu nu într-o fiinţă Îl mărturisiţi a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învăţat de la Sfinţii Părinţi a mărturisi aşa; iar vouă celor ce aveţi putere, faceţi ceea ce vă place".

    Ei, neputînd la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: "Cel ce nu se supune, să fie anatema şi să sufere moartea cea hotărîtă lui". Iar sfîntul cu blîndeţe şi cu smerenie a răspuns: "Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfînt". Iar aceia ducîndu-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul şi sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfîntul în surghiun, într-o oarecare cetăţuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel şi pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăţiei greceşti, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut şi altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, şi a fost cîndva în Roma slujitor, şi care a scris mai pe urmă viaţa acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

    În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, şi, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăşi Piros, cel mai sus pomenit, dar şi acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ţinea acelaşi eres al monoteliţilor.

    Apoi, trecînd multe zile, împăratul şi patriarhul Petru au trimis la sfîntul nişte bărbaţi cinstiţi, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, şi pe doi boieri, pe Petru şi pe Teodosie, ca să-l înduplece la credinţa lor. Aceia punînd multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi şezînd ei şi poruncind sfîntului să şadă (şi era acolo şi episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: "Cum petreci, Maxim?". Iar el a răspuns: "Aşa precum mai înainte de veci a ştiut şi a hotărît Domnul, să fie lucrarea vieţii mele, care se ţine cu purtarea de grijă a Lui". Teodosie a zis: "Deci, ce a hotărît Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?"

    Sfîntul a grăit: "Dumnezeu a ştiut mai înainte gîndurile noastre, cuvintele şi faptele, care sînt în puterea noastră şi mai înainte a rînduit şi a hotărît, ce avea să vie asupra noastră, care nu sînt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie". Teodosie episcopul zise: "Care sînt în puterea noastră şi care nu sînt?". A grăit Sfîntul Maxim: "Cel ce toate le ştie, stăpînul meu, întreabă pe robul său?". Episcopul zise: "Cu adevărat n-am ştiut şi voiesc a învăţa; ce deosebire este între cele ce sînt în puterea noastră şi între cele ce nu sînt şi cum unele sînt ştiute mai înainte de Dumnezeu şi altele rînduite mai înainte?"

    Cuviosul Maxim a zis: "Toate lucrurile cele bune şi cele rele ne sînt nouă în voie, dar pedepsirile şi certările ce ni se întîmplă sau cele potrivnice acelora, nu sînt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în faţa durerii ce ne munceşte, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; şi precum neînfrînarea este pricina bolii, iar înfrînarea este pricinuitoare a sănătăţii celei bune, aşa şi paza poruncilor lui Dumnezeu este pricină de cîştigare a împărăţiei cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei".

    Episcopul a zis: "Pentru ce te munceşti cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie ca acesta?" Grăit-a sfîntul: "Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certîndu-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci". Episcopul zise: "Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?". Grăit-a sfîntul: "Ispitiţi se fac sfinţii, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune şi tăinuite ale lor, precum au fost Iov şi Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăţiei ce era într-însul, dar neştiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înţelepciune şi înfrînarea care face pe om sfînt; şi fiecare din sfinţi, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un şarpe pe mîndrul şi răul diavol; căci la fiecare sfînt răbdarea este lucrul ispitirii".

    Episcopul Teodosie zise: "Cu adevărat bine ai zis şi spre folos şi aş fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu şi stăpînii mei prea cinstiţi pentru alte pricini am venit la tine, atîta depărtare de loc, ne rugăm ţie să primeşti cele ce ţi-am adus şi să veseleşti toată lumea". Grăit-a sfîntul: "Care sînt acelea, stăpîne, şi cine sînt eu şi de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?" Episcopul zise: "Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ţi grăiesc eu ţie, cum şi stăpînii mei cei prea încuviinţaţi, acelea le-am auzit din gura stăpînului nostru, patriarhul şi a binecredinciosului nostru împărat".

    Sfîntul Maxim zise: "Spuneţi, stăpînilor mei, cele ce voiţi şi cele ce aţi auzit". Teodosie răspunse: "Împăratul şi patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te uneşti cu scaunul Constantinopolului?" Grăit-a Maxim: "Ştiţi înnoirile ce s-au făcut şi care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite şi întărite de scaunul Constantinopolului şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întîi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sînt ştiute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, şi să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflînd eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cît timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, pînă atunci nici un fel de cuvînt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dînşii vreodată".

    Episcopul Teodosie întrebă: "Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtăşirea noastră?" Răspuns-a Cuviosul Maxim: "Fiindcă ziceţi că este o lucrare a Dumnezeirii şi a omenirii Mîntuitorului. Se cuvine să credem sfinţilor părinţi, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este şi firea una. Şi voi pe Sfînta Treime, nu Treime o mărturisiţi, ci pătrime, ca şi cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvîntul şi s-ar depărta de aceeaşi rudenie a firii omeneşti, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

    Apoi, despărţindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvîntul, precum şi Cuvîntul este de o fire cu Tatăl şi cu Duhul şi se mărturiseşte astfel nu Treime, ci pătrime. Iar cînd socotiţi lucrarea şi ziceţi că una este voia Dumnezeirii lui Hristos şi a omenirii, îi micşoraţi despărţirea bunătăţii Lui; pentru că fiecare fire îşi are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătăţii; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva şi a lucra; încă şi despre trupul lui Hristos mărturisiţi că este în două firi şi o voie, şi cu voia este făcător al tuturor veacurilor şi a toată făptura, împre-ună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfîntul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicînd: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum şi Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

    Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci şi fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceţi că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început sau sfîrşit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luaţi de la Hristos Domnul toate însemnările şi închipuirile, pentru care să cunoaştem Dumnezeirea Lui şi omenirea; încît nici una nici două voinţe sau lucrări într-însul să nu se zică că sînt; nu este una, de vreme ce o despărţiţi în două; nu sînt două, de vreme ce le amestecaţi într-una". Unele ca acestea şi altele mai multe - precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg -, grăind sfîntul către dînşii, ei au început a-şi cunoaşte rătăcirea lor.

    Apoi a zis episcopul: "Să primeşti "Tipos"-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinţei, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris". Grăit-a Sfîntul Maxim: "Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărîtoare, cum că una este voia şi lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deşert m-aţi dat barbarilor şi neamurilor celor ce nu ştiu pe Dumnezeu? Pentru ce sînt osîndit ca să petrec aici, în Vizia, şi pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-aţi izgonit?". Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliţilor, Teodosie episcopul, a zis: "Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă".

    Cuviosul a grăit: "Nu este dreaptă credinţa dacă sinoadele sînt întărite numai cu porunci împărăteşti. Ascultă sinoadele care împotriva unei fiinţe, cu împărăteşti porunci se săvîrşeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintîi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al şaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al şaptelea în Efes, la care întîiul şezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărăteşti, însă toate sînt lepădate şi date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădaţi acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata şi l-a dat anatemei?

    Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul şi a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvîrşea fără de poruncă împărătească, însă este tare şi nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioşilor le ştie că sînt drepte şi sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Şi cu adevărat, precum ştii sfinţia ta, şi pe alţii îi înveţi cum că în fiecare ţară creştinească se ţin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mîntuitoarei credinţe şi spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărăteşti nu pomenesc".

    După vorba cea multă din amîndouă părţile, gura cea de Dumnezeu înţelepţită şi de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, şi limba lui cea de Duhul Sfînt mişcată au biruit pe potrivnici, încît aceia şedeau tăcînd cu capetele plecate şi cu ochii lăsaţi în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plînge şi sculîndu-se, s-au închinat sfîntului, la fel şi el s-a închinat lor; şi făcînd rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim şi cu dragoste au primit-o pe dînsa; astfel, precum el a făgăduit a crede şi a mărturisi, la fel a voit a aduce şi pe împăratul la aceeaşi credinţă.

    Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce şi sfînta icoană a Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare şi unul altuia dîndu-şi sărutare întru Domnul şi în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite şi făcute, acesta s-a mîniat foarte; iar episcopul Teodosie şi amîndoi boierii temîndu-se de mînia împărătească, iarăşi s-au întors la eres. Apoi iarăşi a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfîntului Teodor.

    A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie şi Troil, urmîndu-le lor mulţi bărbaţi dregători, cu oaste şi cu slugi; apoi cu mîndrie şi cu slavă lumească a venit cu dînşii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aştepta şi nădăjduia împlinirea făgăduinţei lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci şi pe împărat a-l aduce la dreapta credinţă. Dar acela a minţit, ca mai bine să placă împăratului pămîntesc, decît Împăratului ceresc şi sfintei Lui Biserici. Apoi toţi şezînd şi pe cuviosul silind să şadă, a început vorba Troil, patriciul, zicînd: "Stăpînul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăţiei celei de Dumnezeu întărite; însă mai întîi să ne spui nouă, vei împlini porunca sau nu?".

    Cuviosul Maxim a zis: "Să aud mai întîi, stăpîne, ce-mi porunceşte împărăţia sa şi-ţi voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înştiinţat". Iar Troil stăruia, zicînd: "Nu-ţi vom spune ce ţi-am adus pînă ce mai întîi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului". Deci, cuviosul bărbat văzînd că îi stau asupra cu tărie, căutînd cu supărare şi cu aspre cuvinte şi cerînd de la dînsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicînd: "De vreme ce nu voiţi să-mi spuneţi mie, robului vostru, ce este plăcut stăpînului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuşi Dumnezeu, îngerii Lui, şi voi toţi: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic şi degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu şi nevătămător de veşnică mîntuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec".

    Acestea zicînd sfîntul, îndată Troil patriciul sculîndu-se, voia să iasă afară zicînd: "Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului." Şi îndată s-a ridicat gîlceavă şi tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dînşii: "Spuneţi-mi mai întîi împărăteştile porunci şi veţi înţelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dînsul".

    Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: "Aceasta îţi spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul şi toţi cei de la Apus sînt răzvrătiţi împotriva noastră, şi tulburătorii care s-au înmulţit caută la tine şi pentru tine toţi ridică meşteşuguri, nevrînd să se unească în credinţă cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilinţă inima ta, adică să te împărtăşeşti cu noi, primind "Tipos"-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste şi cu slavă şi ne vom împărtăşi cu tine, cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Apoi te vom numi şi te vom propovădui că eşti părintele nostru şi va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci şi în toată lumea; pentru că ştim cu adevărat aceasta: cînd tu te vei împărtăşi cu această sfîntă Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toţi, care pentru tine şi învă-ţătura ta s-au rupt de la noi".

    Sfîntul Părinte Maxim, întorcîndu-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: "Toţi aşteptăm, stăpîne, ziua cea mare a judecăţii; ştii cele ce s-au aşezat şi întărit de noi pe Sfînta Evanghelie, pe făcătoarea de viaţă Cruce şi pe sfînta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria".

    Episcopul, plecîndu-şi faţa în jos, cu umilit glas a răspuns: "Şi ce pot face eu, cînd într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?" Părintele Maxim zise: "Apoi de ce te-ai atins de Sfînta Evanghelie şi de cei ce erau lîngă tine, dacă în voi nu era gîndul întărit, adică să puneţi în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereştile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăşi conştiinţei mele, dacă pentru slava şi cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aş lepăda de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc?"

    Zicînd sfîntul acestea, toţi s-au sculat îndată plini de mînie şi de iuţime şi repezindu-se la dînsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucîndu-l, îl băteau cu mîinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace şi încolo şi fiecare se întindea să-l lovească; şi poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie şi de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate şi a-l întinde, au început a-l scuipa, şi scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare pînă în cap, încît toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: "Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dînsul răspuns şi a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă".

    Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetînd gîlceava, iarăşi să şadă; şi astfel cu nenumărate cuvinte rele şi cu negrăite dosădiri ocărînd pe sfîntul au şezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime şi mînie a zis către Sfîntul: "Spune-ne nouă, răule bătrîn şi îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca nişte eretici ne socoteşti pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creştini sîntem decît tine şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască şi omenească şi suflet înţelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are şi voie şi lucrare; pentru că vieţii firească îi este mişcarea şi minţii firească îi este voia şi ştim pe Domnul avînd puterea voinţei, nu numai dumnezeiască, ci şi omenească; mai ales că pe cele două voinţe şi lucrări ale lui nu le lepădăm".

    Părintele Maxim a spus: "Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă sileşti să mă împărtăşesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?" Zis-a Epifanie: "Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înţeles, ca să nu se vatăme popoarele de nişte cuvinte ca acelea". Grăit-a Părintele Maxim: "Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfinţeşte prin mărturisirea credinţei". Troil patriciul a zis: "Tipos"-ul nu leapădă cele două voinţe în Hristos, ci porunceşte a tăcea, ca toţi cu pacea să se unească".

    Părintele Maxim a zis: "A trece sub tăcere cuvîntul, este a-l lepăda, fiindcă grăieşte Sfîntul Duh prin proorocul: Nu sînt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăieşte vreun cuvînt, cuvîntul acela nu este adevărat". Troil zise: "Ai în inima ta precum voieşti, nimeni nu te opreşte". Grăit-a Sfîntul Maxim: "Pe a tuturor mîntuire nu a hotărît-o Dumnezeu în inima unui om, zicînd: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învaţă, zicînd: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu şi dumnezeieştii prooroci, cum şi Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele şi cu glasurile taina credinţei, care aduce la toată lumea mîntuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuţineze mîntuirea oamenilor".

    Epifanie, cu glas mînios, a zis: "Ai iscălit la soborul care s-a ţinut la Roma?" Sfîntul i-a răspuns: "Am iscălit". Epifanie a zis: "Şi cum ai îndrăznit a iscăli şi a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire şi o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate şi te vom pune legat în tîrg, vom chema desfrînaţii şi pe tot poporul, ca toţi să te bată peste obraz şi să scuipe în faţa ta".

    La aceasta sfîntul a răspuns: "Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sînt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi şi două fireşti voinţe şi lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu şi cu firea cea omenească este adevărat om. Citeşte cărticica cu faptele acelui sinod şi, de veţi afla cele ce aţi zis, să faceţi ce vreţi voi; căci eu şi cei cu mine slujitori şi toţi cei iscăliţi am anatematizat pe cei care, ca Arie şi Apolinarie, zic că o voie şi o lucrare este întru Domnul şi nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care şi întru care este şi are puterea voirii şi a lucrării, care săvîr-şeşte mîntuirea noastră".

    Prietenii lui Epifanie şi ceilalţi care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: "De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mînca, nici vom bea, ci să ne sculăm şi să prînzim; apoi mergînd să spunem împăratului şi patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei". Deci, sculîndu-se, s-au dus să prînzească şi era înainte prăznuirea Înălţării Cinstitei Cruci şi privegherea de toată noaptea sosea; drept aceea, prînzind aceia, s-au dus în cetate cu mînie.

    A doua zi de dimineaţă, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim şi toate cărţile care le avea sfîntul le-a luat, zicînd cuvintele împărăteşti: "N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care eşti vrednic". Şi l-a dat pe el ostaţilor, care l-au dus mai întîi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaş din Selimbria s-a dus în gloate şi ridicînd pe popor asupra bătrînului zicea: "A venit la noi un monah care huleşte pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu".

    Voievodul chemînd pe clericii cei mai întîi ai cetăţii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi şi pe monahii cei mai cinstiţi, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dînsul dacă sînt adevărate cele grăite despre el, că huleşte pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul şi li s-a închinat pînă la pămînt, cinstind feţele lor. La fel şi ei s-au închinat sfîntului şi au şezut toţi. Atunci un bătrîn din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blîndeţe şi cu cinste a grăit către sfîntul: "Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinţia ta, cum că nu mărturiseşti pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfînta şi cea deofiinţă Treime, ca să ne spui adevărul, şi vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine".

    Cuviosul Maxim întinzîndu-se pe pămînt în chipul Crucii, şi iarăşi sculîndu-se, mîinile spre cer ridicîndu-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi: "Cela ce nu mărturiseşte pe Doamna noastră, cea întru tot cîntată, şi pe cea mai sfîntă şi fără de prihană, şi decît toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfînt, de la Treimea cea deofiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; cum şi de la ceata sfinţilor apostoli şi a proorocilor şi de la mulţimea cea fără de sfîrşit a mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a sfîrşit acum şi pururea şi în vecii vecilor".

    Acestea auzindu-le, toţi au lăcrimat şi l-au binecuvîntat, zicînd: "Dumnezeu să te întărească, părinte, şi să te învrednicească a-ţi săvîrşi alergarea ta, fără împiedicare". Apoi s-au adunat acolo mulţime de ostaşi ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinţii între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzînd oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfîntului, şi cîrtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo şi să-l ducă ca la două stadii, pînă ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfîntul cu mîinile lor pe dobitoc şi, cuprinzîndu-l cu plîngere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfîntul a fost dus în Perveris şi în temniţă acolo l-au închis.

    Trecînd multă vreme, iarăşi împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum şi pe amîndoi ucenicii lui. Şi, sosind ei cu corabia în cetate, apunînd soarele, au venit doi dregători cu zece ostaşi şi, scoţîndu-i din corabie goi şi desculţi, i-au despărţit şi deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după cîteva zile au fost duşi în palat şi lăsînd pe amîndoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrîn singur înăuntru, unde suita şedea afară, împăratul cum şi multă adunare de oameni cinstiţi; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce şedeau. Atunci i-a zis lui cu mînie, cel mai mare boier: "Creştin eşti?" Răspuns-a bătrînul: "Cu darul lui Hristos Dumnezeu sînt creştin". Iar boierul, umplîndu-se de multă mînie, i-a zis: "Nu grăieşti drept". Răspuns-a sfîntul: "Tu zici că nu sînt creştin; iar Dumnezeu ştie că eu sînt şi rămîn creştin neschimbat". Boierul a zis: "Dacă eşti creştin, apoi de ce urăşti pe împăratul?". Grăit-a sfîntul: "De unde o ştii aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca şi dragostea". Boierul a zis: "Din cele făcute de tine, la toţi s-a făcut arătat, că şi pe împăratul şi cetatea lui le urăşti, pentru că tu singur ai vîndut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli şi Africa".

    Sfîntul a zis: "Care sînt dovezile cele încredinţate?" Şi aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, cînd acesta era voievod în Numidia din Africa, şi a zis acel Ioan: "Mai înainte cu 22 de ani, moşul stăpînului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru ca să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezîndu-ţi ţie, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerînd sfat folositor; iar tu ai scris către dînsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăţiei lui Heraclie şi moştenitorului lui".

    Sfîntul a zis către dînsul: "De grăieşti adevărul şi ai scrisoarea lui Petru către mine şi pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească şi să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege". Grăit-a Ioan: "Eu nu am scrisorile voastre, nici nu ştiu de aţi scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme". Sfîntul a zis: "Dacă toate cetele de ostaşi spun aceasta, apoi cum numai tu singur cleveteşti asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?". Răspuns-a Ioan: "Niciodată nu te-am văzut". Şi întorcîndu-se sfîntul către suită, a zis: "Oare cu dreptate este a aduce nişte clevetitori ca aceştia întru mărturisire? Judecaţi drept, pentru că cu ce judecată veţi judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi şi cu ce măsură veţi măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor".

    Apoi s-a adus Serghie Maguda şi a zis: "Acesta este al nouălea an de cînd mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părţilor Apusului, care se rupsese de la împărăţia grecească - ca să-i zic să nu se înfricoşeze de puterile greceşti; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit şi apus erau mulţime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: "Constantine auguste, tu vei birui". Iar cei ce erau spre apus strigau: "Grigorie auguste, tu vei birui. Şi mai luminos era glasul apusenilor, decît al răsăritenilor". Spunînd acestea Maguda boierul, a strigat către sfîntul: "Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars".

    Sfîntul a răspuns: "Mulţumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăţă păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteala. Nu se cade a grăi nişte cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioşilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc şi fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sînt şi mîine nu mai sînt".

    Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme cînd Grigorie era viu, şi cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma şi pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aş fi zis patriciului Petru: "Spune-mi, stăpîne patriciule, oare mi-ai scris cîndva mie ceea ce mărturiseşte sachelarie al tău sau eu ţi-am scris ţie?" De asemenea şi fericitului papa i-aş fi zis: "Spune, stăpîne, ţi-am spus eu cîndva vreun vis? Şi chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie şi legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpînitoare de sine".

    Se mai aduceau şi alte clevetiri şi pricini nedrepte asupra celui nevinovat şi sfînt bătrîn, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicîndu-se că el şi ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfîntul toate clevetirile acelea în nerăutatea sa le biruia cu cuvinte smerite, înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, arătîndu-şi nevinovăţia sa. Şi au adus separat pe ucenicul Anastasie şi l-au silit să spună ceva de rău asupra învăţătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniţă la locul său.

    După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul şi Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi şezînd şi poruncind şi sfîntului să şadă, i-au zis: "Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa şi în Roma şi cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-şi blesteme dogma sa şi s-o primească pe a ta?". Sfîntul răspunse: "De-ar fi citit cărţile mele lîngă mine, în care am scris vorbele şi întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aş arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărţile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte".

    Deci, sfîntul grăia ceea ce putea să-şi aducă aminte, şi le-a spus acestea: "Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obşte ale Bisericii soborniceşti, pentru că n-am adăugat nici un cuvînt nou, care să se numească dogma mea". Apoi l-au mai întrebat: "Nu te împărtăşeşti cu scaunul Constantinopolului?" Grăit-a sfîntul: "Nu mă voi împărtăşi".

    Aceştia au zis: "Pentru ce?". Sfîntul răspunse: "Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria şi din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum şi prin "Tipos"-ul, care nu de mult s-a adus de faţă, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos şi s-au blestemat singuri pe sine de atîtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sînt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sînt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvîrşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?" Zis-au lui: "Apoi, ce, tu singur te vei mîntui, iar ceilalţi toţi vor pieri?"

    Grăit-a lor sfîntul: "Cînd toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinţi tineri n-au osîndit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din buna credinţă cea adevărată. Asemenea şi Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osîndit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta şi se îngrijea despre sine şi voia mai bine să moară, decît să greşească lui Dumnezeu şi să se mustre de conştiinţa sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea şi mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mîntui. Însă pe cît pot, voiesc mai bine a muri, decît să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe".

    Zis-au lui cei ce veniseră: "Ce vei face cînd romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine." Cuviosul răspunse: "Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dînsul, pentru că ştiu că Duhul Sfînt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducînd ceva nou în credinţă". Aceia i-au zis: "Cu adevărat, este de trebuinţă ca două voinţe şi hotărîri să mărturisim în Hristos?" Sfîntul răspunse: "Este cu adevărat de trebuinţă să cinstim dreapta credinţă, pentru că nici o fiinţă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinţii Părinţi arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaşte fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este şi nici nu se cunoaşte firea fără lucrare, atunci cum se poate şti că Hristos este adevărat Dumnezeu şi om cu firea?".

    Atunci au zis: "Ştim că aşa este adevărat, însă să nu mîhneşti pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit "Tipos"-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare".

    Omul lui Dumnezeu, aruncîndu-se la pămînt, a răspuns cu lacrimi: "Să nu se mîhnească bunul şi iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mînii pe Dumnezeu, tăcînd asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim şi să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întîi în Biserică pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înşii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Aşezămîntul cel vechi şi cel nou, de la sfinţii învăţători şi de la sinoade învăţăm a şti cum că are puterea a voi şi a lucra acestea: prin dumnezeirea şi prin omenirea sa, adică Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaşte, afară de păcat. Şi dacă este desăvîrşit după amîndouă şi de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjoseşte acela care nu-L mărturiseşte, că este o singură fiinţă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amîndouă firile".

    Acestea şi multe altele zicînd sfîntul, i-au lăudat înţelepciunea lui cei ce veniseră, şi nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: "Pentru aceasta toţi se întristează, o! părinte, căci spre tine mulţi căutînd, se despart de împărtăşirea cu Biserica Bizanţului".

    Sfîntul a zis: "Şi cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească cu Biserica Bizanţului?" Serghie a răspuns: "Însăşi aceea este, că tu nu te împărtăşeşti şi aşa pe foarte mulţi îi întorci de la împărtăşire". Zis-a omul lui Dumnezeu: "Nimic mai greu şi mai de mîhnire nu este, decît cînd pe cineva îl mustră conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decît cînd nu defaimă pe cineva". Iar Troil ştiind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dînsul: "Bine este că înţelegerea împăratului nostru este necinstită?".

    Sfîntul a răspuns: "Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpînul împărat să alcătuiască acel "Tipos" şi pe cei ce s-au învoit la "Tipos". Zis-a Troil: "Cine a sfătuit şi cine s-au învoit?" Răspuns-a cuviosul: "Cei ce sînt în Biserică înainte-şezători, aceia au îndemnat şi boierii s-au învoit; şi astfel, răutăţile vătămătorilor asupra celui nevinovat şi străin de toate eresurile sînt aflate. Însă să sfătuiţi pe împărat la aceasta, ca să urmeze moşului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, cînd a ştiut că mulţi părinţi nu primesc acea alcătuire şi eresul care se afla într-însa îl vădesc şi-l leapădă, s-a curăţit de prihana aceea, trimiţînd pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă şi împăratul acesta şi va fi slobod de toată prihana". Iar ei tăceau, clătinînd capetele, apoi au zis: "Nu sînt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte". Şi după vorba cea multă, dîndu-şi pace, s-au dus.

    După aceea, trecînd o săptămînă, în cealaltă sîmbătă, au dus pe sfînt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întîi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintîi, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrînd Anastasie înăuntru, unde şedeau cu suita doi patriarhi - Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, şi un altul -, îndată au intrat şi clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim şi cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sînt cuvintele lor.

    Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor şi a suitei. Cînd l-au întrebat: "Ai anatematizat "Tipos"-ul cel împărătesc?". El a răspuns: "Nu numai l-am anatematizat, ci şi o cărticică am scris asupra lui". I-au zis boierii: "Nu mărturiseşti că rău ai făcut?". El a răspuns: "Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rînduiala bisericească am făcut bine". Şi de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzînd precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară şi l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrîn, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: "Vezi, părinte, să grăieşti adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci cînd vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit".

    Răspuns-a bătrînul: "Am grăit acum şi iarăşi grăiesc că atunci ar fi cu putinţă ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, cînd lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel şi nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea şi pricinile acelea nu pot să fie drepte, cînd sînt mincinoase. Însă ceea ce voiţi să faceţi, faceţi; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credinţă cinstindu-L, nu mă tem de strîmbătate". Troil i-a zis: "Au doară n-ai anatematizat "Tipos"-ul?". Bătrînul a răspuns: "Nu o dată ţi-am spus că l-am anatematizat". Troil a zis: "De ai anatematizat "Tipos"-ul, apoi şi pe împăratul l-ai anatematizat".

    Cuviosul a răspuns: "Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hîrtia cea străină de credinţa cea dreaptă". Troil a zis: "Unde l-ai anatematizat?". Răspuns-a Sfîntul Maxim: "La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu". Atunci i-a zis eparhul: "Te vei împărtăşi cu Biserica aceasta sau nu?". Sfîntul a răspuns, zicînd: "Nu mă voi împărtăşi". Eparhul a zis: "De ce?". Sfîntul a răspuns: "Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase". Eparhul a întrebat: "Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?". Sfîntul a zis: "Ce folos de lume şi de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sînt lepădate?". Eparhul a zis: "Vei putea să dovedeşti că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?" Bătrînul a răspuns: "De-mi veţi da voie şi îmi veţi porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi".

    Tăcînd toţi, a zis către dînsul boierul: "De ce iubeşti pe romani, şi pe greci îi urăşti?". Sfîntul a răspuns: "Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urîm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credinţă cu mine şi iubesc pe greci căci sînt de aceeaşi limbă ca şi mine". Boierul a zis: "Cîţi ani spui că ai tu?". El a răspuns: "Am 75 de ani". Acela i-a zis: "De cîţi ani este cu tine ucenicul tău?". Sfîntul a răspuns: "De 37 de ani". Atunci un cleric a strigat: "Răsplătească-ţi Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros". Iar sfîntul n-a răspuns nimic acelui cleric. Şi multe întrebări şi cercetări făcîndu-se, nici unul din patriarhii care şedeau acolo n-a grăit nimic. Şi cînd se întindea cuvîntul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: "Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat". Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: "Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită".

    După aceasta, trimiţînd pe sfînt afară, se sfătuiau ce să facă cu dînsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca şi cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viaţă, dar chinuri să-i dea mai grele decît moartea; de aceea l-au dat în mîinile eparhului cetăţii. Acela luînd pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui şi în curte ducîndu-l mai întîi pe sfîntul bătrîn, dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruţîndu-i bătrîneţile, nelegiuitul chinuitor, nici ruşinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzînd trupul lui cel chinuit de nevoinţele pustniceşti. Şi cu atîta asprime l-a bătut, încît s-a roşit păgînul cu sîngele lui, iar trupul lui s-a sfărîmat, încît nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

    Apoi, fiara cea sălbatică, întorcîndu-se la ucenicii cuviosului cu mînie, de asemenea i-a jertfit pe amîndoi. Şi bătuţi fiind ei, crainicii strigau: "Cei ce nu se supun poruncii împărăteşti şi întru nesupunere petrec, vrednici sînt să pătimească unele ca acestea". Şi astfel abia suflînd, i-au aruncat în temniţă.

    A doua zi, pe sfîntul şi cuviosul bărbat, cu cel mai întîi ucenic Anastasie din temniţă, iarăşi în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încît se înduioşa oricine văzînd un bătrîn cinstit, un sfînt pustnic, un învăţător şi mărturisitor de Dumnezeu cu totul însîngerat şi de cumplite bătăi rănit, de la picioare pînă la cap, neavînd asemănare. Însă nu s-au umilit de dînsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţîndu-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora rîuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrînd astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

    Aceeaşi au făcut-o şi ucenicului său, Anastasie cel dintîi, şi iarăşi în temniţă i-au închis pe ei. Şi Cel ce a făcut oarecînd limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul şi mutului i-a dat bună grăire, Acela şi acestor robi ai Săi, credincioşi adevăraţi, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul, la fel şi ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi şi fără limbă, mai bine şi mai limpede decît înainte de tăierea limbilor. Înştiinţîndu-se despre aceasta ticăloşii eretici, o! cîţi s-au ruşinat şi, spre mai mare zavistie pornindu-se, mîna lui cea dreaptă cu cuţitul i-au tăiat-o şi la pămînt i-au aruncat-o; la fel au făcut şi Sfîntului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mîna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruţat, fiindcă a fost cîndva scriitor la împăraţi.

    După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoţîndu-i din curte, îi tîrau prin tot tîrgul cu batjocură, arătînd la tot poporul mîinile şi limbile lor cele tăiate şi cu glasuri fără rînduială făcînd strigare şi rîs. Iar după acea chinuire fără omenie şi batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din aceşti trei, fără purtare de grijă pentru dînşii, fără hrană şi fără haine, goi şi desculţi.

    Deci, multe nevoi şi necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încît de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruţă; şi împletind ostaşii un coş în chip de pat şi, punînd într-însul pe bătrînul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecîndu-l într-o ţară oarecare a sciţilor din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniţă. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dînsul tăierea limbii şi a mîinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli şi dureri; iar sfîntul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viaţa cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecînd încă trei luni lîngă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniţă şi nu avea de la nimeni ajutor la bătrîneţile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci cînd a voit Domnul să-i facă sfîrşitul durerilor şi necazurilor şi la acea veşnică veselie, în cereşti împărăţii să-l scoată din temniţă, l-a mîngîiat mai întîi pe pămînt, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunîndu-i ziua şi ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului lui.

    Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplîndu-se, deşi totdeauna era gata spre ieşire, însă atunci mai mult se pregătea. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinereţe L-a iubit şi pentru Care atîta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos şi mucenicul a trecut din cele de aici şi a intrat întru bucuria Domnului său şi a fost îngropat în acea cetate.

    După îngroparea sfîntului, s-au văzut la mormîntul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri şi locul acela îl luminau. Căci cela ce în viaţa sa era lumină lumii, acela şi după moarte nu înceta a lumina. Încă şi acum luminează prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi mult chinuite şi al răbdării celei mari după Dumnezeu. Şi erau acolo trei făclii ca un încredinţat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălăşluit întru luminile cele neînserate, întru împărăţia lui Dumnezeu, unde cu drepţii străluceşte ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

    După sfîrşitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viaţa, nevoinţele şi pătimirile părintelui şi învăţătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cît este destul spre folosul nostru şi spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinţi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

DEZLEGARE LA PEȘTE

A.   GUSTĂRI

File de peşte cu crustă

4 fileuri de peste
3 linguri pesmet graham
1 lingura ulei de masline
coaja rasa de la o portocala
2 linguri patrunjel proaspat tocat
sare si piper dupa gust

Se spala fileurile de peste, se zvanta si se aseaza intr-un vas termorezistent;

Se amesteca intr-un castronel pesmetul, uleiul, coaja de portocale, sarea si piperul, se toarna peste fileurile de peste;

Se coc la cuptor cca 20 minute, sa se rumeneasca frumos, se presara patrunjelul dupa ce se scot din cuptor.

Se servesc cu cartofi la cuptor si mujdei de usturoi

B.   SALATE

C.   SOSURI

Sos pentru peşte pescăresc

Se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul.

D.   BORŞURI

Ciorbă românească de peşte

- peste mic de balta (orice) 3 kg,
- peste mare (capete si cozi de somn sau somon, stiuca, crap etc.)
-telina
-gulie
-morcov
-ceapa
-praz
-pastranac
-patrunjel
-frunze leustean
-frunze patrunjel
-bors
-sare
-piper
-vegeta

Se fierbe pestele mic in apa fara sare pana se face zdrente, dupa care se strecoara si se arunca pestele pastrandu-se zeama. Se taie zarzavatul cubulete si se pune la fiert in zeama strecurata de peste pana fierbe. Se adauga borsul (1/3 din cantitatea de zeama de peste) si se dau cateva clocote. Se regleaza cu condimente dupa gust. Se introduce pestele mare si se lasa la fiert max 7 min sa se pastreze bucatile intregi. Se adauga frunzele de leustean si de patrunjel si se mai da un clocot.

Se serveste calda cu ardei iute (dupa preferinte).

E.   MÂNCĂRURI

Peşte pescăresc

750 g. crap, 3 linguri ulei, 2 cepe, 4-5 catei usturoi, 1/4 lingurita cimbru pisat, 2-3 linguri bulion, 1 ½ pahar apa, un virf cutit zahar, sare

Pestele proaspat sau dezghetat se taie in bucati nu prea mari, se sareaza si se lasa sa stea intr-un vas acoperit pina se prepara urmatorul sos: se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul. Dupa ce da un clocot-doua, se pun bucatile de peste, se potriveste de sare si se lasa sa fiarba acoperit, la foc foarte mic sau in cuptor pina cind scade bine sosul.

F.   DULCIURI

Cozonac nedospit

• 4 ceşti apă;
• 1 pachet margarină;
• 1 ceaşcă zahăr;
• 40 g drojdie de bere;
• 1 lingură coajă de lămâie sau portocală rasă;
• 1 vanilie;
• 1 linguriţă scorţişoară;
• 1 linguriţă sare;
• Făină cât cuprinde
Umplutura:
• 400 g gem;
• 1 ceaşcă nuci tăiate mărunt, sau stafide;
• 2 linguri cacao;
• 2 linguriţe esenţă de rom
Se face din ingredientele de mai sus un aluat de consistenţă potrivită, având grijă ca drojdia să fie dizolvată separat în apă călduţă.
Se împarte în 4 părţi aluatul şi se întind, pe rând, foi de 1 cm grosime.
Se întinde pe toată suprafaţa foii gem amestecat cu cacao şi rom, iar deasupra se presară nuci sau stafide.
Se rulează foaia şi se aşază cei 4 cozonaci într-o formă suficient de mare, bine unsă.
Se ung cu pensula pe deasupra cu apă dulce şi se presară zahăr tos sau susan.
Se pun direct la cuptor la foc potrivit, 50 minute.
Se consumă cald.

VA URMA