MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 5 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

ISTORIE PE ZILE 5 Iunie

A. 

Evenimente 

·         8498 î.Hr.: După calcul începe Calendarul mayaș. Calendarul mayaș este un sistem de calendare distincte și almanahuri utilizate de către civilizația precolumbiană Maya din Mezoamerica, precum și de către unele comunități moderne Maya din Guatemala de nord, dar și din Veracruz, Oaxaca sau Chiapas, Mexic. Principiile de bază ale calendarului mayaș se bazează pe un sistem care a fost folosit în comun în întreaga regiune, care datează cel puțin din secolul al V-lea î.Hr.. Acesta are multe trăsături comune cu cele calendarelor utilizate de alte civilizații anterioare mesoamericane, cum ar fi cele ale zapotecilor și olmecilor și cele contemporane sau mai târzii, cum ar fi calendarele mixtece sau aztece.  Conform tradiției mitologice mayașe, așa cum este documentat prin relatările coloniale Yucatec și reconstruite din inscripțiile târzii clasice și postclasice, divinitatea Itzamna este frecvent menționată ca fiind cea care a adus cunoașterea sistemului calendaristic mayaș ancestral, alături de aducerea scrierii și a altor aspecte fundamentale ale culturii mayașe.

·         70: Asediul Ierusalimului, Titus și legiunile  romane cuceresc al doilea zid  de aparare  al Ierusalimului rasculat.

·         774: După Înfrângerea longobarzilor, Carol cel Mare se proclamă „Rex Francorum et Langobardorum“ (Rege al francilor și longobarzilor). In perioada urmatoare in urma unor campanii victorioase, isi mareste semnificativ regatul, iar la 25 decembrie 800 este incoronat Imparat al Occidentului de catre Papa de la Roma.

·         1224: Impăratul Frederic al II-lea al Sfântului Imperiu Romano- german a fondat Universitatea din Napoli, una dintre primele universități din lume și cea mai veche universitate laică. Unul dintre cele mai renumiți studenți ai acestei universități a fost teologul și filozoful Toma de Aquino. Frederic al II-lea (n. 26 decembrie 1194 în Jesi lângă Ancona – d. 13 decembrie 1250 în Castel Fiorentino lângă Lucera) din dinastia Staufenilor (descendent al lui Frederic I Barbarossa), a fost fiul împăratului Henric al VI-lea și Constanței de Sicilia. Frederic a fost ales „Rex Romanorum” (rege al Romei) după dorința tatălui său, ceea ce i-a ușurat ascensiunea în anii 1211- 1215 pe tronul de împărat, fiind unanim recunoscut după moartea împăratului Otto al IV-lea din dinastia Welfilor (1175-1218). Frederic al II-lea a fost denumit frecvent stupor mundi („mirarea lumii”) pentru că era un om învățat, vorbind mai multe limbi, după unii istorici: italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă. El este numit ca o Creatură de minune între monarhii germani din evul mediu, fiind numit de umanistul și istoricul elvețian Jacob Burckhardt (1818-1897) și ca primul om modern pe tron. Această denumire de „om modern” i-a fost atribuită datorită metodelor moderne folosite de el de obținere și menținere a tronului imperial.

·         1257: Cracovia a fost declarată oraș. Orașul a fost distrus aproape în întregime în timpul invaziei mongole din 1241. A fost reconstruit practic identic, și a fost declarat prin ordin regal oraș în 1257,ceea ce i-a dat dreptul de a impune taxe și privilegii comerciale pentru cetățenii săi.

·         1288: Bătălia de la Worringen a sfârșit războiul de succesiune  pentru Limburg. Bătălia de la Worringen a avut loc în anul 1288, ca urmare a luptei care a durat 6 ani pentru succesiuna ducatului Limburg. Combatanții principali fiind arhiepiscopul din Köln „Siegfried de Westerburg” și ducele „Ioan I de Brabant”. Consecințele acestei bătălii a fost schimbarea raportului de forțe în nord-vestul Europei centrale.

·         1305: Clement al V-lea este inscaunat Papa. A ramas in istorie pentru represaliile ordonate impotriva Ordinului Templierilor si pentru ca a mutat Sfantul Scaun de la Roma, la Avignon. Împreună cu regele Franței, Filip al IV-lea (Filip cel Frumos), a pus la cale desființarea Ordinului Templierilor. În anul 1307, intr-o zi de vineri 13 octombrie , un edict care ordona arestarea templierilor a fost emis, simultan, în toată Europa. Templierii arestați au fost interogați de Inchizitie timp de 7 ani, pentru a se afla locul unde se ascundea tezaurul lor. În 1314 Jacques de Molay, marele maestru al Ordinului Templierilor, înainte de a fi ars pe rug, ar fi prezis că atât Regele Filip al IV-lea al Frantei , cât și Papa Clement al V-lea vor muri în același an, ceea ce s-a și întâmplat.

·         1446: Dieta Ungariei, întrunita la Rakos, langa Buda,il alege pe Iancu de Hunedoara guvernator al Ungariei (“Regni Hungariae Gubernator generalis”). Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

·         1456: La aceasta data a avut loc “Închinarea de la Vaslui”; Marea adunare a Moldovei, convocata de voievodul Petru Aron (Petru al III-lea Aron, domn al Moldovei între octombrie 1451 si februarie 1452; august 1454 si februarie 1455 si între mai 1455 si aprilie 1457), in frunte cu mitropolitul Teoctist si boierii tarii, decid in lipsa oricarui sprijin extern, accepatarea ultimatului Sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul (sau Mahomed al II-lea, sultan intre 1444, 1444-1446 si 1451-1481) privind plata a unui tribut de 2000 de galbeni, ca pret al pacii cu otomanii. Logofatul Mihu, este imputernicit sa duca Portii haraciul. Sultanul va emite la 9 iunie 1456 un firman Yeni Derbent, care va pune capat starii de razboi intre cele doua state si acorda negustorilor din Cetatea Alba, dreptul de a face comert cu orasele din Imperiul Otoman Acesta este considerat primul tratat moldo-turc, în care erau stipulate si privilegii pentru negustorii din întreaga Moldova.

·         1461: După moartea lui Alexandru cel Bun, care domnise pe tronul Ţării Moldovei răstimp de 32 ani, au venit vremuri de cumpănă pentru Moldova. În scaunul ţării urcă unul după altul diferiţi domnitori, lacomi de putere şi avuţie. Tronul Moldovei seamănă mai degrabă cu o minge aruncată de partidele boiereşti de la o mlădiţă de os domnesc la alta. Printre aceştia a fost şi Petru Aron care mişeleşte îl omoară pe Bogdan Vodă (tatăl lui Ştefan cel Mare) iar mai apoi şi pe partenerul său în acest complot, nepotul său Alexăndrel, astfel devenind domnitorul unic al Ţării Moldovei.
Dar nu i-a fost lungă domnia, pentru că în 1457 năvăleşte asupra lui ,"cu mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi", Ştefan, mai apoi numit "cel Mare", fiul lui Bogdan al II-lea, ca să răzbune moartea tatălui său. Victoria a fost de partea lui Ştefan, şi acesta urcă pe tronul Moldovei la 14 aprilie 1457. Pentru a-i închide toate drumurile lui Aron, Ştefan face o incursiune în Polonia în 1459 unde încheie Tratatul moldo-polon de la Overhelauti prin care voievozii Rusiei mici şi ai Podoliei se obligau să nu permită lui Petru Aron să se apropie de graniţa Moldovei decît pînă la Smotric.
Aron însă a reuşit să părăsească Polonia în 1460, găsind adăpost în Transilvania, la curtea voievodului Sebastian de Rozgony. Drept consecinţă Ştefan cel Mare înfăptuieşte la 5 iunie 1461 o primă incursiune în Transalvania. Domnul Moldovei pradă în secuime ca represalii pentru că voievodul Sebastian de Rozgony luase la curtea sa pe Petru Aron pe care îl omoară abia în 1469 în timpul unei alte incursiuni.

·         1463: Dupa Analele de la Putna si Letopisetul de la Bistrita, Stefan cel Mare se casatoreste cu Evdochia de Kiev.

·         1654: Cristina a Suediei a abdicat de la tron. Cristina (suedeză Kristina Augusta; 18 decembrie 1626 – 19 aprilie 1689), mai târziu cunoscută drept Cristina Alexandra[1] și uneori Contesa Dohna, a fost regină a Suediei din 1632 până în 1654. A fost singurul copil legitim supraviețuitor al regelui Gustavus Adolphus al Suediei și a soției lui Maria Eleonora de Brandenburg. La vârsta de șase ani i-a succedat tatălui ei la tronul Suediei după moartea acestuia în bătălia de la Lützen (1632) în timpul Războiului de Treizeci de Ani.

·         1806: Napoleon Bonaparte îl numește pe fratele său Louis Bonaparte Rege al Olandei. Louis Napoléon Bonaparte, rege al Olandei, Conte de Saint-Leu (neerlandeză Lodewijk Napoleon; 2 septembrie 1778 – 25 iulie 1846) a fost al cincilea copil supraviețuitor al lui Carlo Buonaparte și Letizia Ramolino. Fratele său mai mare a fost împăratul Napoleon I al Franței iar fiul său mai mic a fost Napoleon al III-lea al Franței.

·         1827: In razboiul de eliberare a Greciei, Acropole (Atena) este ocupat de turci.

·         1865: apare revista Familia fundată şi condusă de losif Vulcan. Revista Familia va apărea pînă la 31 decembrie 1906. A fost editata la Pesta între 1865 – 1880 , apoi la Oradea, între 1880 – 1906. În paginile ei publicau personalităţi ale culturii române de-o parte şi de alta a Carpaţilor. În revista „Familia” şi-a făcut debutul in 1866 Mihai Eminescu cu poezia „De-aş avea…”, apoi cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Iosif Vulcan avea să-i schimbe acestuia numele din Eminovici în Eminescu. George Coşbuc a trimis şi el primele inspiraţii către revista „Familia”, unde au fost publicate sub pseudonimul „Boscu”. Revista publica materiale din cele mai diverse, de la literatură, critică şi istorie literară, la artă, istorie, ştiinţe naturale, biografii de oameni iluştri, folclor românesc, articole de călătorie, articole cu caracter moral şi în general articole de cultură. Revista milita deschis pentru unitatea spirituală a tuturor românilor. Printre colaboratori au figurat Vasile Alecsandri, Andrei Bârseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron Densuşianu, Nicolae Densuşianu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Ion Pop-Reteganul precum şi mulţi alţi oameni de cultură. Varianta pentru sate a revistei „Familia” a fost revista „Şezătoarea”, apărută între anii 1875 – 1882. Din 1926, Mihail Sadoveanu a publicat la Oradea a doua serie a revistei.

·         1883: Incepe serviciul trenul Orient Express, destinat sa lege Parisul de Istanbul, trcand prin Munchen, Viena, Belgrad, Bucuresti. Acest tren, a fost unul dintre cele mai luxoase din Europa, fiind echipat cu vagoane de dormit si un restaurant cu o gastronomie de inalta clasa. Parcurgea distanta de 3186 km. dintre Paris-Istanbul in trei zile si a inspirat scrierile a numerosi scriitori printre care Agatha Christie, Paul Morand sau Paul Valéry.

·         1884: Facultatea de medicina din Paris acorda titlul de doctor in medicina pentru Maria Cutzarida Cratunescu, prima femeie medic din Romania. S-a nascut la 10 februarie 1857 in Călăraşi si a decedat la 16 noiembrie 1919), prima femeie medic din România a fost militantă feministă, a înfiinţat Societatea Maternă (1897) si a organizat prima creşă de fabrică in 1899.

·         1914: Alexandru Marghiloman este ales preşedinte al Partidului Conservator din România ca urmare a demisiei lui Titu Maiorescu.

·         1915: Danemarca adoptă constituția prin care se permite și femeilor să voteze

·         1927: episcopul Visarion Puiu sfinţeşte schitul proaspăt înfiinţat lîngă staţia Cornejti (Bahmut), Basarabia, România.

·         1935: Majestatea Sa Regele Carol II-lea al României s-a oprit la laloveni și Bardar, iar la Hîncești a vizitat parcul palatului Manuc-Bei, unde a fost organizată o expoziţie zootehnică.

·         1935: Corneliu Zelea Codreanu infiinteaza Partidul “Totul pentru Tara”, expresia politica a Miscarii Legionare. Totul pentru Țară a fost partidul legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier (1933) și format din elementele organizației dizolvate. L-a avut ca președinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din decembrie 1937, partidul a obținut 66 de mandate. Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huşi – d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naţionalist creştine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuţi şi sub numele de Legionari, Mişcarea Legionară sau neoficial, „Cămăşile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizaţiei. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenţiei din ordinul regelui Carol al II-lea.

·         1937: Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc". Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

·         1940: Gruparile comuniste,fasciste si naziste sunt declarate ilegale in Canada, iar conducatorii lor sunt trimisi in inchisoare.

·         1942: Al doilea război mondial : Statele Unite declară război Bulgariei, Ungariei şi României.

·         1944: Al doilea război mondial: Mai mult de 1000 de bombardiere britanice aruncă 5000 de tone de bombe pe coasta Normandiei în pregătirea zilei Z

·         1947: A fost făcut public planul Marshall, de către George Marshall, senator de stat al SUA, de ajutorare a țărilor din Europa Occidentală devastate de cel de-al doilea război mondial. Aplicarea acestuia a început de la 3 aprilie 1948, fiind în vigoare până în luna iulie 1951. George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 – d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA.

·         1967: Începe războiul de șase zile. Fortele aeriene israeliene lanseaza atacuri simultane asupra Egiptului, Iordaniei si Siriei. In şase zile de lupte, Israelul a ocupat Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai din Egipt, înălţimile Golan apartinand Siriei şi Cisiordania şi sectorul arabe din Ierusalimul de Est, apartinand Iordaniei la acea data In momentul in care Organizaţia Naţiunilor Unite a cerut încetarea focului care a intrat în vigoare în 11 iunie, Israelul cucerise mai mult decat dublul teritoriului pe care il detinea pana atunci. Războiul de Șase Zile a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

·         1968: Este impuscat la „Ambassador Hotel” din Los Angeles, de catre Sirhan B.Sirhan, candidatul la președinția SUA Robert Kennedy, fratele fostului presedinte american John, F.Kennedy. Robert Francis „Bobby” Kennedy (n. 20 noiembrie 1925 – d. 6 iunie 1968), cunoscut și prin acronimul R.F.K., a fost un om politic american, procuror general și apoi senator al Statelor Unite ale Americii. Asasinarea lui Robert F. Kennedy, unul din senatorii Senatului Statelor Unite ale Americii și fratele celui de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii, a avut loc la scurt timp după miezul nopții zilei de 5 iunie 1968 în Los Angeles, statul California. Aflat în Los Angeles, statul California, după ce câștigase alegerile primare în statele California și South Dakota ca viitor candidat la președinția Statelor Unite ale Americii din partea partidului Democrat, Kennedy a fost împușcat la trecerea sa prin bucătăria hotelului Ambassador, decedând la clinica medicală Good Samaritan Hospital, 26 de ore după aceea. Sirhan Sirhan, un iordanian emigrat în Palestina, a fost condamnat de uciderea lui Kennedy, slujind o sentință pe viață în închisoare. Avocații lui Sirhan au afirmat de mai multe ori că s-ar găsi în posesia unor dovezi că Sirhan Sirhan este nevinovat, fiind doar un „țap ispășitor” căruia i s-a pus la cale o înscenare. Atentatul și împușcăturile au fost înregistrate audio de către un jurnalist, iar momentele ulterioare împușcăturilor au fost filmate.

·         1970: Prima expoziție retrospectivă a lui Constantin Brâncuși, în Europa, la Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România. Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

·         1973: Ilie Năstase a câștigat turneul de tenis de la Roland Garros.  Ilie Năstase (n. 19 iulie 1946, București) este un fost jucător profesionist de tenis de câmp și unul dintre cei mai importanți jucători de tenis ai anilor 1970, fiind numărul unu mondial de două ori, în 1972 și 1973. Printre cele 57 de titluri la simplu, pe care Ilie Năstase le-a câștigat de-a lungul carierei sale, se numără și US Open în 1972, respectiv Roland Garros în 1973. La dublu a câștigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975. A câștigat de asemenea de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109. Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972. A fost pe locul doi în competiția la simplu de la Wimbledon de două ori, în 1972, jucând finala împotriva lui Stan Smith și în 1976 împotriva lui Björn Borg. Năstase era cunoscut pentru glumele sale din arenă, dar și pentru reputația de a folosi tactici agresive, multe dintre acestea pline de succes, drept care a primit porecla de Nasty („Răutăciosul”) după câteva incidente. A scris câteva romane în franceză în anii 1980, apoi a intrat în politică în anii 1990, candidând în 1996 la postul de primar al Bucureștiului. În anul 1994 a fost căpitan nejucător al echipei României de Cupă Davis. În 2005 „TENNIS Magazine” l-a plasat pe locul 28 în lista celor „40 cei mai mari jucători de tenis din ultimii 40 de ani”. A fost desemnat de patru ori „Cel mai bun sportiv român al anului” (în 1969, 1972, 1973 și 1974). La 12 februarie 2008, după aproape 11 ani la șefia Federației Române de Tenis, a demisionat din funcția de președinte al Federației declarându-se „învins de justiția și de presa din România”. Printr-un decret prezidențial din 1 decembrie 2008, Ilie Năstase a fost înaintat în gradul de general-maior (cu 2 stele) în retragere în Ministerul Apărării.

·         1975: Canalul Suez se redeschide traficului internațional (închis în urma războiului de șase zile), iar Egiptul preia controlul celor două maluri. Canalul Suez, aflat la vest de Peninsula Sinai, este un canal de 163 km lungime, și lat de 300 m în cel mai îngust punct. Este situat în Egipt, între orașele Port Said (Būr Sa’īd) la Marea Mediterană și Suez (al-Suways) la Marea Roșie. Canalul permite trecerea în ambele direcții a navelor între Europa și Asia, fără să mai fie necesară înconjurarea Africii pe la vest. Înainte de deschiderea canalului în 1869, bunurile erau uneori transportate între Marea Mediterană și Marea Roșie pe pământ. Canalul e format din două părți, la nord și la sud de Marele Lac Amar, legând Marea Mediterană de Golful Suez la Marea Roșie. A fost construit sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps și inaugurat la 17 noiembrie 1869.

·         1983: Anișoara Cușmir realizează un nou record mondial la săritura în lungime - 7,43 m. Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul „Steaua” în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua. 

·         1984: Prim ministrul indian Indira Gandhi, ordona fortelor de ordine atacarea rebelilor separatisti sikhs baricadati in Templul de Aur, cel mai sfânt loc al religiei Sikh. Templul de Aur din Amritsar (India) este cel mai important loc de pelerinaj pentru credincioșii de religie siks. si este acoperit cu sute de kilograme de aur.

·         2002: La Institutul de boli cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu ” din București a fost efectuat primul autotransplant cardiac, intrevenție chirurgicală constând în explantarea cordului pacientului, repararea și redimensionarea în afara corpului pacientului și reimplantarea sa

·         2006: Serbia isi declara independenta. Serbia și Muntenegru a fost o uniune statală care a existat în sud-estul Europei, pe o parte a teritoriului fostei Republici Federative Iugoslavia, între 4 februarie 2003 și 3 iunie 2006. Capitala uniunii statale a fost Belgradul, fiind totodată capitala Serbiei, care avea (neoficial) o poziție hegemonică. Pe 21 mai 2006 populația Muntenegrului a decis cu 55,4% din voturi separarea de Serbia, uniunea încetând practic să mai existe pe data de 3 iunie, când Muntenegru și-a proclamat oficial independența.

·         2007 - Dacia a sărbătorit în 2007 Ziua Internaţională a mediului printr-o conferinţă de presă în care a prezentat varianta cu combustibil alternativ, Dacia Logan GPL. În momentul lansării două nivele de echipare erau disponibile: Preference 1.4 MPI, cu un preţ de 8.000 euro şi Laureate 1.4 MPI, disponibil la 8.800 de euro.
Sistemul de injecţie multipunct cu gaz a fost furnizat de Landi Renzo Omegas, unul dintre liderii mondiali pe piaţa de GPL. Emisiile de CO 2 ale vehiculelor care utilizează carburantul GPL sunt cu 18% mai mici faţă de cele echipate cu motoare pe benzină. În plus, GPL-ul este cu aproximativ 50% mai ieftin decât benzina la pompa de alimentare. Datorită combinaţiei benzină/GPL, autonomia a crescut până la 1.500 de km.
Ulterior Dacia a introdus alimentarea cu GPL şi pe modelele, Logan MCV şi Sandero, şi vânzările au depăşit graniţele naţionale. De altfel, cea mai importantă cerere pentru modelele dotate cu GPL nu vine din România, ci din Italia şi Franţa. Interesant este faptul că alte ţări oferă stimulente consistente pentru automobilele nepoluante, Dacia Logan GPL costând în Franţa doar 6.700 euro, datorită emisiilor de 135 g/km, calificându-se pentru bonusul eco de 2.000 euro oferit de statul francez. 

·         2017: Muntenegru va fi un nou membru NATO. Oficialii NATO au comunicat că Muntenegru va fi oficial cel de-al 29-lea stat al NATO la 5 iunie, când la Washington vor fi depuse toate documentele de aderare la Tratatul Nord-Atlantic. Deja de joi, premierul muntenegrean, Dusko Markovic, a participat la summitul NATO de la Bruxelles. Reamintim că Olanda este singurul stat din cele 28 de state membre NATO care nu a ratificat documentele de aderare a Muntenegrului la NATO, dar se așteaptă ca la 1 iunie această procedură să fie finalizată. Atunci, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, va invita în scris Muntenegru să adere la NATO. Odată cu aderarea Muntenegrului, NATO va controla întregul litoral al Mării Adriatice, deoarece Albania, Croația, Slovenia și Italia sunt deja membre NATO – a comentat Agenția FRANCE-PRESSE. În iulie 2016, Moscova a apreciat că, prin primirea Muntenegrului, „NATO continuă politica confruntării pe continentul european și stabilește noi linii de demarcație”. Însă secretarul general NATO a apreciat că aderarea Muntenegrului la NATO este „importantă pentru Balcanii de Vest și demonstrează că ușile acestei alianțe politico-militare sunt deschise pentru noi state membre”.

Nașteri 

·       1341: Edmund de Langley, primul Duce de York (5 iunie 1341 – 1 august 1402) a fost fiul cel mic al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Filipa de Hainault. La vârsta de 21 de ani a fost numit Conte de Cambridge. La 6 august 1385 a fost numit Duce de York.^[1] A fost fondatorul Casei de York.

Edmund de Langley

*  1656: Joseph Pitton de Tournefort, botanist francez

·         1660: Sarah Churchill, Ducesă de Marlborough (d. 1744)

·         1723: S-a nascut economistul scotian Adam Smith (d. 1790). A fost unul dintre pionierii filosofiei sociale si ai economiei politice. Lucrarea sa “O cercetare asupra naţiunilor şi cauzelor avuţiei naţiunilor”(publicată în 1776), tradusă în limba română sub titlul „Avuţia naţiunilor”, a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa. Acest tratat a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale în comert şi în  capitalism.
* 1760: Johan Gadolin (n. 5 iunie 1760, Åbo – d. 15 august 1852, Virmo) a fost un chimist, fizician, mineralog și profesor universitar finlandez. În 1794, savantul a descoperit primul element chimic din grupul metalelor de pământuri rare, ytriul, pe care l-a extras din mineralul Ytterbit (în prezent denumit în onoarea lui Gadolinit) și a fost unul dintre primii susținători ai teoriei arderii a lui Antoine Lavoisier în Scandinavia. În memoria membrului Academiei Leopoldine a fost denumit asteroidul 2638 Gadolin.

Johan Gadolin

·         1771: Ernest Augustus I de Hanovra, rege al Hanovrei (d. 1851)

·         1779: Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig - d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava).

Data nașterii acestui părinte al învățământului bucureștean este controversată. Istoricul Ștefan Lupșa conchide că Gheorghe Lazăr s-ar fi născut la 9 ianuarie 1782, bazându-se pe un protocol care menționează nașterea sa la acea dată. După alți autori, data nașterii sale ar fi 5 iunie 1779.

Fiu de țăran liber, Gheorghe Lazăr a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal. Remarcându-i aptitudinea pentru studiu, baronul l-a trimis să studieze la gimnaziile din Sibiu și Cluj, și apoi la Viena, unde a urmat studii superioare de filozofie, istorie și de științe fizico-matematice. Ulterior a studiat și teologia. Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonisit arhidiacon și a obținut un post la Școala teologică ortodoxă. A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic și chiar un manual de pedagogie. Din păcate a intrat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învățământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română. În urma unui proces disciplinar, la sfârșitul anului 1815 guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcție, punându-l sub supravegherea autorităților polițienești. Aceasta l-a determinat ca, în 1816, să treacă munții și să se stabilească la București, unde și-a câștigat existența mai întâi ca profesor particular.

În Țara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înființare a unei școli românești la cel mai înalt nivel științific posibil pe atunci, într-o vreme în care învățământul se desfășura în limba greacă. Sprijinit de Iordache Golescu și Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susțineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile științei. La 24 martie1818, obținând aprobarea pentru înființarea școlii românești, și-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava. La început, elevii săi erau băieți de mici meseriași, târgoveți și dascăli, pentru că odraslele boierești frecventau în continuare școala grecească. Noua instituție a devenit curând principalul focar de consolidare și difuzare a culturii românești. Din prima generație de elevi au făcut parte, printre alții, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici și alții.

Colaborarea sa cu revoluționarii i-a atras mai târziu persecuția din partea autorităților. Gheorghe Lazăr se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde se stinge din viață în ziua de 17 septembrie 1823. A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale. La mai bine de un secol mai târziu, în anul 1934, Școala militară de ofițeri de infanterie din Sibiu a reamenajat mormântul său.

Gheorghe Lazăr

Date personale
Născut	5 iunie 1779 Avrig, Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriac (astăzi în România)
Decedat	17 septembrie 1823 (44 de ani) Avrig, Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriac (astăzi în România)
Părinți	Gheorghe Lăzăroaie Maria Lăzăroaie
Frați și surori	Onea (Oancea)
Naționalitate	Română
Cetățenie	Imperiul Austriac
Ocupație	pedagog, teolog, inginer, traducător
Activitate
Educație	Studii superioare de filozofie, istorie, fizică, matematică și teologie la Sibiu, Cluj și Viena
Oraș natal	Avrig
Cunoscut pentru	Fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească
Profesor pentru	Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Theodor Pallady, Simion Marcovici

* 1811: Prințesa Louise Amelie Stephanie de Baden (5 iunie 1811 - 19 iulie1854) a fost fiica lui Karl, Mare Duce de Baden și a soției sale, Stéphanie de Beauharnais

Louise Amelia a fost cel mai mare copil din cei cinci ai Marelui Duce de Baden, Karl și ai soției sale, Stéphanie de Beauharnais (fiica adoptată a lui Napoleon Bonaparte). Bunicii paterni au fost Karl Ludwig de Baden și Amalia de Hesse-Darmstadt.

Cele două surori ale sale care au rămas în viață au fost: Josephine, Prințesă de Hohenzollern (mama regelui Carol I al României) și Maria, Ducesă de Hamilton.

La 9 noiembrie 1830, la Karlsruhe, Louise Amelie s-a căsătorit cu vărul ei primar, Gustav, Prinț de Vasa.^[1] El era singurul fiu al regelui detronat Gustav al IV-lea Adolf al Suediei (care a fost răsturnat în favoarea unchiului ei, Carol în 1808) și pretendent la tronul Suediei.

Căsătoria lor, ca multe alianțe din acea vreme, a fost un aranjament politic și a fost un mariaj nefericit. Au trăit la Palatul Schönbrunn din Viena și au avut doi copii înainte să divorțeze în 1843.

• Prințul Louis, care s-a născut în 1832 și a murit la scurt timp după naștere
• Prințesa Carola, s-a căsătorit cu regele Albert I al Saxoniei; nu a avut moștenitori.

Prințesa Louise a murit la 19 iulie 1854 la Karlsruhe.

Louise Amelie de Baden

Prințesă de Vasa

* 1819: John Couch Adams (n. 5 iunie 1819, Laneast[*], Cornwall[*], Regatul Unit – d. 21 ianuarie 1892 Cambridge, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un matematician, astronom, profesor universitar englez și director al Observatorului din Cambridge.

Este cunoscut mai ales pentru faptul că a prezis, independent de Le Verrier, fără observații directe, doar prin calcule matematice, existența planetei Neptun și aceasta studiind (în septembrie 1845) perturbațiile mișcării de revoluție a planetei Uranus.

A scris lucrări în domeniul mecanicii cerești: determinarea paralaxei lunare (1852) și a accelerației seculare a Lunii (1853) În domeniul matematicii, a întocmit formulele de integrare aproximativă a ecuațiilor diferențiale care-i poartă numele. Adams a publicat și lucrări despre triunghi și proprietățile sale. De asemenea, a calculat Constanta lui Euler cu 263 de zecimale fără a descoperi vreo perioadă.

Prin confirmarea ulterioară (prin observații astronomice directe) a existenței planetei Neptun, Adams a confirmat valabilitatea legilor mecanicii ale lui Newton.

John Couch Adams

* 1830: Carmine Crocco, numit și Donatello sau Donatelli, (n. 5 iunie 1830, Rionero in Vulture, Italia – d. 18 iunie 1905,^[1] Portoferraio, Italia) a fost un jefuitor italian, printre cei mai cunoscuți și reprezentanți din perioada unificării Italiei. Era șeful necontestat al bandelor Vulturului, chiar daca acționau sub controlul său și unele bande din Irpinia si Capitanata.

În câțiva ani, din muncitor umil devine comandantul unei armate de două mii de oameni, iar armata sa a făcut din Basilicata centrul revoltei împotriva dinastiei Savoia⁴. La început a fost un militar pentru Bourbon, dezertează si se ascunde. După aceea luptă alături de Giuseppe Garibaldi, apoi cu rezistența bourbonică, iar la urmă pentru el însuși, ieșind în evidență față de alți jefuitori din acea vreme datorită unei tactici de război clară și ordinată și acțiuni de gherilă imprevizibile, calitați ce au fost îmbunătățite chiar de militarii dinastiei Savoia. ⁵

Având 1,75 m, dotat de un fizic robust și o inteligență ieșită din comun⁶, a fost unul din cei mai temuți și căutați haiduci al perioadei post-unificare, câstigand porecle pregum „Generalul Jefuitorilor”⁷, „Generalissimo”⁸, „Napoleon al Jefuitorilor”⁹, iar capturarea sa avea o recompensă de 20.000 lire. ¹⁰

A fost arestat, condamnat la moarte, iar apoi la închisoare pe viață în închisoarea din Portoferraio. În timpul detenției, și-a scris amintirile, ce au înconjurat regatul și au devenit subiect de discuție pentru sociologi si lingviști.¹¹ Deși o parte a istoriografiei secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea l-a considerat mai mult un hoț și un asasin¹², începând cu a doua jumătate a secolului XX a început sa fie reevaluat ca un erou popular, mai ales de unii autori ai tezei revizioniste,¹³ chiar dacă rămâne până astăzi o persoană controversată.

Crocco a fost inițial legat de o femeie pe nume Olimpia. Mai târziu, când a devenit comandant al unei armate de revoluționari, a avut o aventură cu Maria Giovanna Tito, cunoscută când hoața s-a alăturat trupei sale.⁹⁵ De atunci ea l-a urmat cu fidelitate, terminând relația lui Crocco cu Olimpia. Tito a fost abandonată apoi de jefuitor, care a fost obsedat de o femeie din trupa lui Agostino Sacchitiello, locotenentul lui Crocco din Sant'Agata di Puglia. În ciuda sfârșitului relației lor, Maria Giovanna a continuat să lucreze sub conducerea lui Crocco, până în 1864, când a fost arestată⁹⁵ A mai avut o relație trecătoare cu Filomena Pennacchio, care mai târziu a devenit concubina subordonatului său Giuseppe Schiavone..

În timpul detenției sale, hoțul a început să-și scrie autobiografia, realizată în două manuscrise (au fost de fapt trei, dar unul, fiind în posesia profesorului Penta, s-a pierdut).⁸⁸ Cel mai cunoscut este cel elaborat cu ajutorul lui Eugenio Massa, un căpitan al armatei regale, interesat de evenimentele unde Crocco a fost protagonist.

Massa, care i-a recunoscut abilitățile de lider ("dacă ar fi trăit în Evul Mediu, ar fi putut ajunge un conducător de mercenari")⁹⁶a publicat povestea lui Crocco, atașând interogarea lui Caruso, într-o carte numită Gli ultimi briganti della Basilicata: Carmine Donatelli Crocco e Giuseppe Caruso (1903) (Ultimii jefuitori din Basilicata:Carmine Donatelli Crocco și Giuseppe Caruso ). Lucrarea a fost republicată de mai multe ori după război de către mai mulți autori, cum ar fi Tommaso Pedio (Manduria, Lacaita, 1963), Mario Proto (Manduria, Lacaita, 1994) și Valentino Romano (Bari, Adda, 1997). Cealaltă versiune a autobiografiei , ce nu a suferit nici o revizuire lingvistică, a fost publicată de către antropologul Francesco Cascella în opera Il brigantaggio: ricerche sociologiche ed antropologiche (1907), cu o prefață de Cesare Lombroso.

După cum s-a menționat deja, amintirile lui Crocco transcrise cu căpitanul Massa sunt încă subiect de dezbatere și au fost ridicate îndoieli cu privire la autenticitatea scrierilor sale. Potrivit lui Tommaso Pedio, unele episoade povestite nu corespund realității sau nu sunt reconstruite în mod fidel ,⁹⁷ Benedetto Croce credea că amintirile erau "mincinoase".⁹⁸

Del Zio l-a considerat pe Crocco autor al documentului, având în vedere "modul de scriere, cunoașterea exactă a oamenilor, locurilor, orașelor, campaniilor, și inițialele celor citați,"⁹⁹, dar a definit povestea ptrasă de păr; pentru el Crocco "minte în multe părți, exagerează în altele, ascunde aproape tot timpul și constant brutalitățile și mizeriile sale".⁹⁹ Indro Montanelli a declarat că aceasta este o compoziție "răsfătată de accent și de reticență, dar nu lipsită de indicii despre viața de tâlhari, și destul de sinceră

Galerie:

• 

  Giuseppe Nicola Summa, nicknamed "Ninco Nanco"
   
• 

  Giuseppe "Zi Beppe" Caruso
   
• 

  "Caporal" Teodoro Gioseffi
   
• 

  Vito "Totaro" Di Gianni (right) with his men
 
• 

  Giuseppe "Sparviero" Schiavone
   
• 

  Michele "Il Guercio" Volonnino
   
• 

  From l. to r.: Filomena Pennacchio, Giuseppina Vitale, Maria Giovanna Tito (Crocco's fiancée)

·         1859: Constantin I. Nottara (n. 5 iunie 1859, București - d. 16 octombrie 1935, București) a fost un actor român, una dintre personalitățile cele mai de seamă ale teatrului românesc, tatăl compozitorului Constantin C. Nottara.

A fost elevul lui Ștefan Vellescu. În 1877, Nottara a început să joace pe scena Teatrului Național. Unul dintre pionierii școlii realiste de interpretare scenică, a aderat un timp la stilul romantic de joc, sub influența cerințelor vremii și sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. A studiat la Conservatorul de Arta Dramatică și Lirică din București și la Teatrul Odeon din Paris, preluând la întoarcere la numai 24 de ani majoritatea rolurilor principale ale Naționalului.

Nottara s-a afirmat în roluri ca Shylock, Hamlet și Lear din teatrul shakespearean, Oedip din Oedip rege de Sofocle, Don Salluste din Ruy Blas de Hugo, bătrânul medic din Medicul în dilemă de Shaw, Ștefan Tipătescu din O scrisoare pierdută și Ion din Năpasta de Ion Luca Caragiale, Vlaicu din Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, Ștefan cel Mare din Apus de Soare și Tudose din Hagi-Tudose de Delavrancea etc. În 60 de ani de scenă a jucat în aproximativ 700 de roluri de compoziție.

Contactul cu dramaturgia originală, îndrumarea lui Caragiale și colaborarea cu actori de orientare net realistă ca Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu, l-au readus la vechea sa orientare realistă. Jocul lui Nottara profund emoționant, pus în valoare de un glas modulat caracteristic, și expresiv prin frazare, se întemeia pe construirea gândită și precisă a rolului, astfel încât nimic din interpretare să nu rămână nejustificat.

Nottara a avut o intensă activitate și ca director de scenă și profesor la Conservatorul dramatic din București. Printre elevii săi se numără actori de renume: Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti etc.

A locuit pe str. Câmpineanu, fostă Regală, în apropierea Teatrului Național bombardat în cel de-al Doilea Război Mondial și pe actualul Bulevard Dacia la nr. 105, unde s-a aflat până de curând casa memorială.

Galerie:

• 

  Actorul C.I. Nottara la sfârșitul secolului al XIX-lea
   
• 

  Constantin I. Nottara - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină
   
• 

  Omul șarpe (Hamlet, actul III), în Revista Pagini literare - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

Casa unde a locuit actorul Constantin Nottara (1859-1935) și fiul acestuia, compozitorul Constantin C. Nottara (1890-1951)

Constantin Nottara

Date personale Nume la naștere Constantin I. Nottara Născut 5 iunie 1859  București, Principatele Unite  Decedat 16 octombrie 1935 (76 de ani)  București, România  Copii Constantin C. Nottara  Cetățenie  România  Ocupație actor de teatru[*]  Activitate Roluri importante Don Salluste, Ștefan cel Mare, Oedip, Lear, Hamlet, Horațiu etc.

·         1871: Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,^[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude", apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.

În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.

A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungariași a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidul Național Român.

S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comandou legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoșani

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul pentru născuți pe anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie aparută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după stilul vechi. ^[2] Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși.^[1] Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie.^[3][4] Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani.^[5] Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale familiei rămân incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici,^[6] a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de negustori români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române Elena Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.”^[7] Într-o altă declarație a recunoscut că Arghiropolii ar fi fost greci bizantini.^[8] Iorga a primit statutul de boier din partea tatălui, acesta permițându-i să acceadă în politică.^[9] Alte declarații ale sale în care afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii este pusă sub semnul întrebării de alți istorici.^[10]

În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa.^[11] În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României.^[12] Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil.^[13] Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am învățat româna [...] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.”^[14] Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu.^[14]

A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei.^[15] La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și editoriale despre politica în Europa.^[16] Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă.^[17] Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”.^[18]

La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul.^[18] Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa.^[19] Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani se reapucă de dat meditații.^[19] A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24)

În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității din Iași, acordându-i-se mai târziu o bursă.^[21] La terminarea primului an, a primit o dispensă de la Ministerul Educației al Regatului României, care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe care le-a și trecut.^[22] La sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești, o realizare care l-a consacrat în rândurile academicienilor și a opiniei publice.^[23] Ziarele din acea vreme au scris despre el iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune de om”. Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni (Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai Ministerului Educației și i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.^[24]

A fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat curentului conservator. În 1890, criticul literar Ștefan Vârgolici și promotorul cultural Iacob Negruzzi au publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în revista Convorbiri Literare.^[25] A participat la înmormântarea scriitorului Ion Creangă și a ținut un discurs public împotriva defăimării unui alt mare scriitor, dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat de jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion.^[26] A început să publice din ce în ce mai mult ca jurnalist de opinie în publicații locale și naționale de mai multe orientări, de la cele socialiste Contemporanul și Era Nouă la Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.^[27] În această perioadă a debutat ca poet socialist (în Contemporanul) și critic (în Lupta și Literatură și Știință).^[28]

În 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900.^[29] Avusese anterior o relație cu Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile Tasu, mult mai bine situat în societate.^[30] Xenopol, care a fost pețitorul lui Iorga,^[31] a încercat să-i obțină un post de profesor la Universitatea din Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din cauza vârstei fragede și a orientării sale politice.^[32] Iorga a primit un post de profesor de latină la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național „Ion Luca Caragiale” din același oraș, după ce a trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu.^[23] Timpul pe care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească cercul de cunoștințe și prieteni, întâlnindu-se cu scriitorii Caragiale și Alexandru Vlahuță, istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu și teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea.

A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études.^[23] A contribuit la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger.^[23] Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”.^[33] În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie, învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice.^[34] În 1892, a fost în Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la Cruciada Alexandriană.^[34] Între timp a devenit contribuitor al Revue Historique, un jurnal academic francez.^[34]

Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța,^[35] Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării.^[34] I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august.^[36] Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții.^[34] Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden.^[37] Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.^[38]

Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu),^[39] dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck) și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.).^[37] Se concentra pe figurile istorice din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță, și Mihai Viteazul^[37] S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene: editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique.^[40] Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-Ungaria: Familia și Vatra

Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei.^[41] A fost de acord să participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.^[42] A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor.^[43]Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.^[44]

Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.^[45] A plecat din nou în strănătate în 1895, vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia.^[46] În următorul an este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale.^[45] A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe de Mézières, 1337–1405).^[45] După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media 9,19).^[45]

1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în politica antisemită.^[47][48] În 1897, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-Slavonia, la Dubrovnik.^[45] A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844).^[45] După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor subiecte și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe nesemnate, Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice primare pentru mult timp.^[49] A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o carte în limba franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades (două volume).^[50] Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al Academiei, pentru a-l înlocui pe Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.^[51]

Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza.^[52] Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru excluderea din Academie pentru comportament nedemn.^[53] Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze.^[54] Un alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate.^[55] În aceste polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din afara României, lingvistul german Gustav Weigand.

Regele Carol al II-lea și președintele Consiliului Nicolae Iorga în vizită la Timișoara (mai 1931).

Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930.^[193] Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.”^[194] Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol.^[115] În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”.^[115][195] Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu,^[115] dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.^[155]

Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu.^[115][196] Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii.^[197] În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii,^[192] și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu.^[198] În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.^[120][199]

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al Universității Sorbona, 1931.

Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu.^[200] În același timp, noua lege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării.^[201] Fiind de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat bacalaureatul.^[202] A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți,^[203] fiind totodată și susținător oficial al mișcarii de cercetași din România.^[204] A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.^[136]

Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o.^[115][205] Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare,^[206] și a semnat un agrement cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, să încerce să limiteze deflația.^[207]

Nicolae Iorga între alegători (1931).

Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric țintă batjocurilor și indignării în rândul publicului larg.^[208] A fost redus deficitul bugetarprin măsuri drastice ca tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier.^[115][209] Alte aspecte controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic, Iorga a ajutat familia lui Gheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț.^[210] Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”, cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean.^[211] Totuși a fost deschis sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.^[212]

Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier.^[213] PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回),^[214] a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar.^[215]Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică.^[115][216] A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu.

Casa memorială din Vălenii de Munte

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga.^[161][259] La două ședințe ale Consiliului Coroanei ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.^[161] Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”.^[257] Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii)^[260] și tirade de la sediul legionar din Văleni.^[261] S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.^[262]

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți)^[41] și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană.^[263] A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru),^[264] în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.^[265] Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat).^[266] Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu.^[267] Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.^[268] Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.

Cadavrul savantului este ridicat de la marginea drumului în dimineața zilei de 28 noiembrie 1940.

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.^[265] Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.^[265] În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română.^[269] Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.^[270]

Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor.^[271] Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară.^[272] Gheorghe Brătianua preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene^[273] și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga în anii '30

Nicolae Iorga
Nicolae Iorga
Date personale
Născut	5 iunie 1871 Botoșani, România
Decedat	27 noiembrie 1940 (69 de ani) Strejnicu, Prahova, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	omor
Frați și surori	George Iorga
Căsătorit cu	Maria Tasu (1890-1900, div.) Ecaterina (Catinca) Bogdan
Copii	Petru, Elena, Maria, Florica (1898 – 1954), Mircea (1902–1966), Adriana (n. 1904), Liliana, Alina, Magdalina (1905), Ștefan (1906–1975), Valentin–Nicolae (1912–1977)
Cetățenie	Regatul României
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	politician lingvist geopolitolog[*] poet scriitor historian of Eastern Europe[*] istoric filozof istoric literar[*] dramaturg critic literar[*] jurnalist orientalist[*] biograf[*] scriitor de literatură pentru copii[*] filolog clasicist[*] traducător
Președintele Adunării Deputaților
În funcție 9 decembrie 1919 – 26 martie 1920
Precedat de	Gheorghe Mironescu
Succedat de	Alexandru Vaida-Voievod
Prim-ministrul României
În funcție 19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932
Precedat de	Gheorghe Mironescu
Succedat de	Alexandru Vaida-Voievod
Președintele Consiliului de Miniștri
În funcție 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932
Președintele Senatului României
În funcție 9 iunie 1939 – 13 iunie 1939
Premii	Legiunea de onoare
Partid politic	PN-D
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea Leipzig Universitatea Humboldt din Berlin École pratique des hautes études[*]
Membru titular al Academiei Române

·         1883: John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunțat keɪnz) (n. 5 iunie 1883, Cambridge — d. 21 aprilie 1946) a fost economistbritanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice și economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale și monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice și boom-urilor economice. Este considerat de mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toți morți” este încă citată.

John Maynard Keynes a fost fiul lui John Neville Keynes, un lector de economie de la Universitatea din Cambridge și al Adei Florence Brown, o autoare de succes și o reformistă în domeniul social. Fratele său mai tânăr, Geoffrey Keynes (1887-1982) a fost chirurg și bibliofil, iar sora sa mai tânără, Margaret (1890-1974), a fost căsătorită cu fiziologul Archibald Hill, câștigător al Premiului Nobel.

Keynes a fost foarte înalt, atingând înălțimea de 198 cm. A avut o legătură serioasă între anii 1908 șo 1915 cu pictorul Duncan Grant, membru al grupului Bloomsbury. A continuat să îl susțină financiar pe Grant pe parcursul întregii vieți a acestuia. Keynes a întâlnit-o în octombrie 1918 pe Lydia Lopokova, o binecunoscută balerină rusoaică. Cei doi s-au căsătorit și din cele mai multe relatări a reiese că cei doi au avut parte de un mariaj fericit. Din motive medicale, cei doi nu au putut avea copii, deși ceilalți doi frați ai lui au avut copii.

Keynes a fost în cele din urmă un investitor de succes, construindu-și o avere privată substanțială. A fost aproape ruinat în urma crahului bursier din 1929, însă și-a recuperat într-un timp scurt averile. De-a lungul vieții i-a plăcut să colecționeze cărți, de exemplu colecționând și protejând multe dintre lucrările lui Isaac Newton. A fost interesat de literatură în general și de dramă în special, sprijinind financiar teatrul Cambridge Arts, ceea ce a permis instituției să devină, cel puțin pentru un timp, o mare scenă britanică din afara Londrei.

Keynes a avut o reputație de temut ca participant la discuții talentat, iar Friedrich von Hayek a refuzat cu diferite ocazii să discute personal probleme economice cu el. Totuși, după ce a citit cartea lui Hayek, The Road to Serfdom Keynes a afirmat După părerea mea este o carte mare.... Moral și filosofic sunt de acord cu ea aproape în întregime: și nu numai de acord cu ea, ci de acord pe deplin. Hayek a afirmat despre Keynes că acesta a crezut despre el că este încă în mod fundamental un liberal englez clasic și că nu a fost foarte conștient de cât de mult s-a îndepărtat el de liberalul englez clasic. Ideile lui de bază erau încă cele ale libertății individuale. El nu s-a gândit destul de sistematic, pentru a vedea conflictele.^[14] Bertrand Russell l-a numit pe Keynes cea mai inteligentă persoană pe care a întâlnit-o vreodată, comentând: De fiecare dată când am discutat cu Keynes am simțit că mi-am luat viața în mâini.

John Maynard Keynes

* 1887: Leon Donici (Leonid Dobronravoff, n. 5 iunie 1887, Chișinău - d. 26 mai1926, Paris) a fost un scriitor român basarabean. După mamă, făcea parte din familia fabulistului Alexandru Donici. A locuit pînă în anul 1918 la Petersburg, unde a fost prieten cu mulți scriitori de vază ruși și unii politicieni, cum ar fi Kerenski. A publicat câteva romane cu numele Leonid Dobronravov. A revenit în țară după revoluția din octombrie. Una dintre cărțile de excepție a lui Donici este Revoluția rusă - o cronică captivantă a evenimentelor din 1914-1918 din Rusia. În ultimii ani de viață a locuit la Paris unde a și decedat. A fost înhumat la Chișinău, datorită lui Octavian Goga și Nichifor Crainic, care i-au transportat trupul în patrie.

Leon Donici

Date personale Născut 5 iunie 1887  Chișinău, Imperiul Rus  Decedat 26 mai 1926 (38 de ani)[1]  Paris, Republica Franceză  Înmormântat Chișinău  Cauza decesului tuberculoză  Cetățenie  Regatul României  Imperiul Rus  Franța  Ocupație scriitor  Activitate Limbi limba română limba rusă   Studii St. Petersburg Theological Seminary[*] Imperial University of Dorpat[*]

·         1898: S-a nascut marele poet si dramaturg spaniol Federico Garcia Lorca. poet și dramaturg spaniol. Este considerat cel mai popular şi influent scriitor spaniol din secolul XX şi una dintre figurile de referinţă ale teatrului spaniol. Ca dramaturg este considerat una dintre figurile de referință ale teatrului spaniol din secolul XX, alături de Valle-Inclán și Buero Vallejo. A murit executat de militiile franchiste, in data de 18 august 1936, în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939).

·         1900: Dennis Gabor, inginer de origine poloneză, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (d. 1979)
* 1903: Stephan Roll (pseudonimul literar al lui Gheorghe Dinu sau Gheorghi Dinev) (n. 5 iunie 1903, Florina/Macedonia - d. 13 mai 1974, București) a fost un poet și prozator român, de origine {{Macedoromâni|macedoromână]]-bulgară, reprezentant al literaturii românești de avangardă.

Stephan Roll a intrat de timpuriu în mișcarea de avangardă. Împreună cu Ilarie Voronca este redactorul și directorul unicului număr din revista 75 HP(1924), apoi face parte din colectivul redacțional de la Punct (1924-1925) și Integral (1928). După apariția revistei unu (1928), devine unul din principalii ei colaboratori. Paralel desfășoară și o activitate publicistică susținută. Este mai cunoscut ca publicist sub numele său real, Gheorghe Dinu, și ca poet sub pseudonimul Stephan Roll.

Poezia pe care o scrie, fără să dovedească o virtuozitate metaforică egală cu aceea a lui Ilarie Voronca, îi particularizează scrisul, care parcurge toate etapele avangardismului românesc, de la textul cu trimiteri spre zona dadaismului, prin faza constructivistă, până la cultivarea unui imagism exultant. Mai mult decât oricare alt membru al grupului de la Integral, St. Roll a arătat o disponibilitate specială pentru joc, pentru jocul de-a literatura. Pe acest fundal, Stephan Roll își conturează un spațiu "naturist", tratat în manieră ludică și ironică, scriind despre "poeții sportsmeni și poezia agilă din universul electricității și al vitezei". Prezența parodiei cu adresare la poezia tradiționalistă și romantică împrumută uneori accente urmuziene. Este cu atât mai interesantă activitatea complementară de gazetar. Colaborează la Cuvântul liber, Adevărul, Dimineața etc. După 1930 se distanțează tot mai mult și ireversibil de avangardism, pe măsură ce se contura tot mai precis angajamentul său social și politic de stânga. Această activitate a sfârșit prin a o înlocui pe aceea de poet, depărtându-l de destinul de scriitor.

Opera:

• Poeme în aer liber, Tipografia Union, Colecția Integral, Paris, 1929 (cu 4 desene de Victor Brauner; tiraj de 162 de exemplare numerotate)
• Moartea vie a Eleonorei, editura unu, București, 1930 (cu 2 desene de Victor Brauner)
• Manifestație, Colecția Orizont, București, 1945 (cu desene de Medi W. Dinu și Jules Perahim)
• Ospățul de aur, Editura pentru literatură, București, 1968 (prefață de Alexandru Philippide; reeditată în 1986 sub îngrijirea lui Ion Pop)
• Baricada din călimară. Articole social-politice, cultural-literare, reportaje, Editura Eminescu, București, 1979 (copertă de Rodica Sora; apărut postum sub numele de Gheorghe Dinu)
• Statuile de fum. Versuri și proză, Cartea Românească, București, 1984 (prezentare de George Macovescu)

Stephan Roll

* 1909: Henry Levin (5 iunie 1909 – 1 mai 1980) și-a început cariera ca actor și regizor de teatru, dar a fost cel mai notabil ca regizor de film având peste cincizeci de filme artistice regizate.^[1] În 1943 a debutat în cinematografie ca regizor de dialoguri al filmelor Columbia Pictures Dangerous Blondes și Appointment in Berlin. A fost angajat de Columbia Pictures ca regizor alături de alți câțiva regizori „promițători” care au început ca regizori de dialog: Fred Sears, William Castle, Mel Ferrer și Robert Gordon.^[2]

La sfârșitul carierei sale, a realizat în cele din urmă și câteva lucrări de televiziune, regizând unele episoade ale serialului Knots Landing în 1979 . Ultima sa lucrare a fost filmul de televiziune Scout's Honor, în timpul căruia a murit în ultima zi de producție. În ciuda faptului că a fost un actor de teatru, ca actor de film a apărut doar într-un episod al serialului de televiziune din 1974 Planeta maimuțelor

Jump to navigationJump to search

Henry Levin

·         1912: Alexandru Todea, cardinal român (d. 2002)

·         1917: Maurice Duverger, jurist, sociolog și politician francez

·         1920: Cornelius Ryan, scriitor american de origine irlandeză (d. 1974)

·         1926 - S-a născut Bill Hayes, actor şi cântăreţ american.
* 1926: Johannes, Prinț de Thurn și Taxis (5 iunie 1926 – 14 decembrie 1990) a fost om de afaceri german și șeful Casei de Thurn și Taxis din 1982 până la moartea sa.

Johannes

Prinț de Thurn și Taxis

Johannes, Prinț de Thurn și Taxis și soția sa, Gloria, 1981.

·         1928 - S-a născut regizorul de film Tony Richardson, reprezentant al curentului "Free Cinema" ("Priveşte înapoi cu mânie", "Tom Jones", "Fantoma de la operă&quot (m. noiembrie 1991)

* 1933: Dan Mihăescu (n. 5 iunie 1933^[1] - d. 24 ianuarie 2013, București, România)^[2] a fost un umorist, scenarist și regizor român. Mihăescu a fost un apropiat al actorului Toma Caragiu, pentru care a scris și a regizat cele mai multe momente satirice, printre care „Așa e în tenis” și „Fabula”
* 1933: Olimpia Berca (n. 5 iunie 1933, Poieni, Cluj - d. 30 octombrie 2014, Timișoara, România) a fost un critic istoric și literar și un stilistician român
Părinții Olimpiei Berca au fost Gheorghe Șerban (tatăl), funcționar, și Elisabeta (mama, născută Buciuman), casnică. Studiile elementare - la Școala primară Spiru Haret din Timișoara, între anii 1940 și 1944, urmând apoi Liceul Carmen Sylva din același oraș, între 1944 și 1952. Facultatea a făcut-o la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (secția română-germană) între anii 1958 și 1963. A susținut un doctorat în filologie în 1976, cu teza Teoria versului românesc. Privire istorică”. În 1990, a fost primită în Uniunea Scriitorilor. Debut: "Scrisul bănățean", Timișoara, 1963. Este căsătorită cu poetul Eugen Dorcescu. Olimpia Berca practică o critică de factură universitară, întemeiată atât pe cunoașterea teoriilor și procedurilor clasice din domeniul umanistic (prozodie, retorică, tropi, figuri etc.), cât și pe metodologiile suple, oferite de cuceririle moderne din stilistică, poetică, semiotică. Proba cea mai concludentă o reprezintă monumentalul Dicționar istoric de rime (Dosoftei – Arghezi), 1983, întreprindere temerară, unică în literatura noastră de specialitate. Lucrările de critică și istorie literară ce au urmat evidențiază o atenție constantă acordată creației literare din Vestul României, în context axiologic național: Dicționar al scriitorilor bănățeni (1940 – 1996), 1996; Lecturi provinciale, 2003; Despre maeștri, 2003; Provincia literară, 2008; Departe de centru, aproape de centru, 2012. Analiza propriu-zisă recurge la serviciile criticii tematice, ale criticii stilistice, ale psihocriticii, precum și la o informare detaliată asupra documentului literar, asupra filiațiilor, interferenței motivelor etc., țelul fiind acela de a propune un profil cât mai corect al scriitorului și o încadrare cât mai obiectivă a operei sale. Activitatea Olimpiei Berca mai cuprinde, între altele, o lucrare de istorie literară – documentaristică: Poezia lui Eugen Dorcescu, comentată de...(în colaborare), Timișoara, 2009, două ediții critice: Constantin Diaconovici –Loga, Gramatica românească (în colaborare), Timișoara, 1973; George Coșbuc, Versuri, Timișoara, 1986; Bibliografia stilisticii românești (în colaborare), Timișoara, 1986.

Opera tipărită:

• Poetici românești, Editura Facla, Timișoara, 1976;

• Dicționar istoric de rime, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983;

• Dicționar al scriitorilor bănățeni, Editura Amarcord, Timișoara, 1996;

• Lecturi provinciale, critică literară, Editura Eubeea, Timișoara, 2003;

• Despre maeștri, critică și istorie literară, Editura Mirton, Timișoara, 2003;

• Provincia literară, critică și istorie literară, Editura Eubeea, Timișoara, 2008;

• Departe de centru, aproape de centru, Editura on-line Semănătorul, București, 2009;

• Sorina Ianovici-Jecza, Olimpia Berca, Poezia lui Eugen Dorcescu. Crestomație critică, Brumar, Fundația Triade, Timișoara, 2009;

• Departe de centru, aproape de centru, critică și istorie literară, Editura Mirton, Timișoara, 2012;

• Din literatura timișoreană, critică literară, eseu, interviu, profil bio-bibliografic, iconografie; ediție îngrijită, prefațată și postfațată de Eugen Dorcescu. Editura Mirton, Timișoara, 2015.

* 1933: William Morton Kahan (n. 5 iunie 1933, Toronto, Canada) este un matematician și informatician canadian, cunoscut pentru contribuțiile aduse în domeniul analizei numerice. Este principalul arhitect al standardului de codificare a numerelor în virgulă mobilă IEEE 754 și al succesorului acestuia pentru numere în orice bază de numerație, IEEE 854, precum și al algoritmului de adunare Kahan, algoritm ce minimizează erorile introduse la adunarea numerelor reprezentate în virgulă mobilă cu precizie finită.

William Morton Kahan

* 1933: Dan Mihăescu (n. 5 iunie 1933^[1] - d. 24 ianuarie 2013, București, România)^[2] a fost un umorist, scenarist și regizor român. Mihăescu a fost un apropiat al actorului Toma Caragiu, pentru care a scris și a regizat cele mai multe momente satirice, printre care „Așa e în tenis” și „Fabula”.

* 1937: Hélène Cixous (Pronunție în franceză: /elɛn siksu/; n. 5 iunie1937, Oran, Algeria^[7]) este o profesoară, scriitoare feministăfranceză, poet, dramaturg, filozof, critic literar și orator.^[8] Cixous este cel mai bine cunoscută pentru articolul „Râsul Meduzei”, care i-a stabilit reputația de autoare a teoriei feministe poststructuraliste. A fondat primul centru de studii feministe de la o universitate europeană la Centrul universitar Vincennes al Universității din Paris (astăzi Universitatea Paris VIII).^[9]

Ea deține diplome de onoare de la Queen's University și Universitatea din Alberta din Canada; University College Dublin din Irlanda; Universitatea din York și University College London din Marea Britanie; și Georgetown University, Universitatea Northwestern și Universitatea din Wisconsin-Madison din SUA. În 2008 a fost numită în funcția de profesor la Universitatea Cornell până în iunie 2014.

Hélène Cixous

Hélène Cixous, Sept. 2011.

·         1941 - S-a născut scriitorul Ion Popa-Argeşanu.

·         1941 - S-a născut Floyd Butler, vocalist american (The Friends Of Distinction).
* 1941: Robert Kenneth Kraft^[2] (n. 5 iunie 1941) este un om de afaceri american. Este directorul și președintele consiliului de administrație de la The Kraft Group.

Robert Kraft

·         1945 - S-a născut Don Reid, vocalist country american (The Kingsmen, Statler Brothers, Kleenex Brothers).
* 1946: Luminița Hortenzia Dobrescu (n. 5 iunie 1946, București) este o interpretă de muzică ușoară din România, prima câștigătoare de origine română a Festivalului Internațional „Cerbul de Aur”

Prenumele de „Luminița” provine de la ochii ei negri și luminoși, iar cel de „Hortenzia” de la buchetul de hortensii adus de tatăl ei la maternitate, în ziua în care s-a născut.

S-a născut la București dintr-o mamă originară din Corbeanca - Tamaș și un tată gorjean din comuna Câlcești (de lângă Tismana^[2])^[3]. Mama a fost casnică^[2] dar cu pasiunea croitoriei^[2] - până la vârsta de 20 ani inclusiv, toate hainele fiind făcute de ea (chiar și costumul de la Cerbul de Aur era cusut de aceasta). Tatăl (fost militar) a lucrat ca desenator tehnic^[2][4] la un institut de proiectări. A locuit în București în cartierul Bucureștii Noi în apropierea bisericii Bazilescu^[2][5]. Vacanțele de vară și le petrecea în Gorj, la familia tatălui^[3]. Pasiunea pentru muzică a fost inoculată de tatăl ei care știa să cânte^[4].

La școală a fost colegă cu cântăreața Angela Similea^[4][6]. În liceu a fost remarcată de profesorul de muzică (Pufulete), cel care a întocmit la sfârșitul perioadei de liceu a Luminiței Dobrescu un qvintet^[4] de muzică populară care o includea pe aceasta^[3][4]. A debutat pe scena amatorilor de la „Modern Club”, cu acest cvintet, în 1965^[5]. Ajunsă - în același an - cu cvintetul la TVR, a fost remarcată^[3][4] de regizorii Cornel și Ileana Pop, realizatorii unei emisiuni de muzică ușoară pentru tineret – Clubul tinereții^[6].

Mulți ani opțiunea viitoarei soliste a fost să studieze medicina, opțiune care avea să se schimbe ulterior. Deși a dat examenul de admitere la Medicină și ulterior a visat să facă chiar canto, mai târziu a fost admisă la Conservatorul Ciprian Porumbescu la secția de Pedagogie^[4][5]. La momentul Cerbului de Aur din 1969 era deja studentă în anul III acolo.

S-a căsătorit pentru prima oară la 20 de ani - după susținerea Bacalaureatului^[2] cu Dan Dominique Costinescu^[5] - student la arhitectură. Acesta s-a ocupat atât de organizarea diverselor spectacole ale artistei cât și de rolul de textier pentru câteva dintre cântecele sale preluate din repertoriul internațional^[5].

În perioada 1965-1970 a ajuns una dintre cele mai apreciate cântărețe din România. Era plătită foarte bine, la nivelul unui Artist al Poporului^[2][4], fiind apreciată inclusiv de cuplul soților Ceaușescu^[2]. Ajunsă "pe val" i s-a propus colaborarea informativă cu organele Securității statului, acesta fiind – conform artistei – unul dintre motivele care au determinat-o să plece în exil ^[2][4].

A hotărât sa rămână în 1970 în Germania, ceea ce i-a adus și divorțul de soțul ei de-atunci ^[7] - cu care avea un mariajul nefericit^[1][3]. În Germania Federală a învățat limba timp de 4 ani la Institutul Goethe ^[2] și a cerut azil politic, care a durat șapte ani ^[2]. Ulterior finalizării perioadei de azil a primit cetățenie germană, moment în care a trebuit să renunțe la cea română. A primit în România printr-un proces politic 10 ani ^[2][4] de condamnare – ulterior fiind amnistiată după 3 ani ^[3][4].

La Berlin, cu ajutorul unei cunoștințe - personalitate a scenei germane - fiica lui Eduard Kunneke (compozitor de operetă), a reușit să obțină un contract cu o casă de discuri^[1], inițial la Ariola/Hansa și ulterior la apoi la Emi-Electrola^[3]. A înregistrat 10 discuri^[3][5]. Acolo avea să-i întâlnească pe frații Ciceu: pianistul Eugen^[2] și instrumentistul de Jazz (percuție) Adrian – care a devenit ulterior soțul ei^[2][8] pentru mai mult de un deceniu^[1][2][4].

În paralel, pe fondul unei mai vechi pasiuni pentru pictura pe sticlă și pe hârtie japoneză a avut numeroase expoziții, printre care și una de icoane pe sticlă ^[6] special organizată în memoria victimelor marelui cutremur din 1977, banii din vânzări fiind transmiși prin Ambasada României, sinistraților ^[6] [5]. Ulterior colecționarea de artă, mobilă ^[4] și bijuterii vechi s-a transformat cu timpul într-o a doua meserie ^[1], astfel că în 1982 și-a deschis o galerie de artă în Berlin ^[3]. Profesează și în acest moment (2011) prin colaborarea cu colecționari, muzee, case de licitații. ^[1]

După deschiderea galeriei de artă activitatea ei s-a concentrat pe colecții și comerț cu antichități, activitatea de solistă trecând pe un plan secundar. ^[4]

După întreruperea relației cu Adrian Ciceu are mai multe relații sentimentale, realizând în final o relație durabilă cu un cetățean german berlinez ^[2], cu care este și actual (2011)^[2][4].

Prima dată revine în România în 1988. ^[2]

În 1989 pleacă din Germania (moment în care își încheie activitatea de la galeria de artă^[2]), pentru a locui împreună cu partenerul de viață în Toscana într-o locuință situat în mijlocul unei plantații de măslini. ^[5] În 2006 se stabilește – tot în Italia – la Streza lângă Milano pe malul Lacului Maggiore ^[4], unde trăiește și actual (2011)^[1]. Activitatea de expert de artă continuă totuși și în Italia, având ca sediu propria locuință^[2].

Între anii 1995-1999 (la inițiativa ei^[4] - prin colaborare cu ministerul de Externe) a devenit Consul Onorific al României în landurile germane Brandemburg și Sachsen-Anhalt^[1][4].

Nu are copii.

Emisiunea Clubul tinereții de la TVR (moderată de Valentin Plătăreanu și Mariana Mihuț^[4]) a însemnat începutul lansării solistei în muzica ușoară româneasca^[3]. Ulterior compozitorul George Grigoriu i-a compus primul cantec, devenit în scurt timp șlagăr - piesa Doar băieții sunt de vină - moment ce a constituit rampa de lansare în viitoarea meserie și trecerea la faza de profesionism^[3]. A fost realizat și un film (realizator Cezar Grigoriu, cu Luminița Dobrescu cântând pe aleile parcului Cișmigiu^[2] această melodie^[4].

În 1966 a jucat în musicalul lui Valeriu Lazarov Omul și camera^[9][5][A], precum și ulterior în musicalul lui Jean Georgescu Pantoful Cenușăresei^[4], în 1969^[5]. Tot în 1966 cântă prima dată^[B] la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia^[5][C].

Deși tânără, ulterior interpreta devine o prezență constantă în emisiunile muzicale ale TVR^[4]. Deja din 1965 participă într-un turneu în URSS - în locul Marinei Voica, ajungând ulterior în Iugoslavia, Israel, Bulgaria^[4], Olanda^[2][5] Belgia și Republica Democrată Germană^[5]. Din 1967 începe colaborarea cu Teatrul de revistă Constantin Tănase^[5].

În 1968 își reprezintă țara la Festivalul Mondial al Tineretului de la Sofia (Bulgaria) unde obține Medalia de Bronz^[5].

În 1969, la vârsta de 23 ani, a participat la Festivalul Cerbul de Aur, unde a câștigat marele premiu. Alături de George Grigoriu, unul dintre compozitorii care i-au scris primele compoziții a fost Edmond Deda ^[10]. Ulterior, la ediția din 1970 a susținut alături de Josephine Baker un recital. ^[1][5]

După succesul de la Cerbul de Aur au urmat câteva turnee în străinătate. Astfel, în 1969 la Festivalul Internațional de Muzică Ușoară de la Bratislava (Cehoslovacia) câștică locul al II-lea pe podium^[5], iar la Festivalul de Muzică Ușoară de la Sopot(Polonia) a câștigă în 1970 Marele Trofeu^[1]. După plecarea în exil în 1970, a reușit sa obțină contracte cu 2 case de discuri din Germania (înregistrând 10 discuri^[3][5] și obținând succes cu piesa, germană In tausend Jahren engleză I’ve Found My Freedom - Mac & Kattie Kisoon – hit al anilor’70.)^{[necesită citare]}, a jucat în 2 seriale de televiziune (unde a deținut rolul principal)^{[necesită citare]} și a susținut multe spectacole cu Orchestra Radiodifuziunii din Berlin (aflată sub bagheta interpretului, compozitorului si dirijorului Paul Kuhn^[1][4][11]). Cu televiziunea bavareză în 1975 a colaborat la realizarea unui film^[4].

În Germania de la bun început a cântat în principal în limba locală, dar și în engleză, engleză americană, franceză. A colaborat cu televiziunile din Berlin, Hamburg, Wiesbaden. ^[4]

În amintirea mamei ei care și-a dorit foarte mult să o revadă revenind pentru a-și reactiva cariera muzicală în țara natală, Luminița Dobrescu reîncepe să cânte- după 1989 - în România^[4]. Au urmat mai multe participări la emisiuni de divertisment și la alte evenimente - mai ales ale TVR^[4], dar și la alte televiziuni. Eugenia Vodă îi dedică la Profesioniștii o emisiune, iar Jurnalul Național prin Marius Tucă o ediție de colecție^[D][4]. Ediția jubiliară - de 40 de ani - a Cerbului de Aur a născut câteva controverse, printre care și cea reprezentată de absența cântăreței Luminița Dobrescu^[12].

Pe 9 iunie 2012, la Sala Radio, a lansat - în cadrul unui spectacol live de aproximativ două ore^[10] - un dublu album intitulat "A Song for You"^[E] (piesă din repertoriul interpretei Celine Dion ^[13]), care cuprinde 22 de piese ale artistei, în patru limbi: română, franceză, engleză și italiană ^[11]

TVR a produs despre ea un film documentar intitulat Drumul unui Cerb de Aur^[1][14].

A colaborat cu compozitori precum George Grigoriu, Edmond Deda, Alexandru Mandi, Viorel Antoniu Butnaru, Bujor Miscutia, Henri Mălineanu, Aurel Manolache, Temistocle Popa, Aurel Giroveanu, Horia Moculescu ^[3], Ion Cristinoiu, Mișu Iancu, Paul Urmuzescu.

Luminița Dobrescu

·         1946 - S-a născut Freddy Stone (Fred Stewart), chitarist american (Sly & The Family Stone).
* 1946: Stefania Sandrelli (n. 5 iunie 1946) este o actriță italiană de film, nominalizată de Academia Europeană de Film (2001) la categoria "Cea mai bună prestație feminină" pentru rolul din producția italiană Ultimul Sărut(regie: G. Muccino).

Stefania Sandrelli

·         1948 - S-a născut scriitorul Aureliu Goci.

·         1950 - S-a născut Laurie Anderson, violonistă, vocalistă şi compozitoare americană.

·         1951 - S-a născut scriitorul Ion Caţaveică.
* 1951: Fernando Armindo Lugo Méndez (n. 30 mai 1951) este din 15 august2008 președintele Republicii Paraguay. Între 1994-2006 a fost episcopul diecezei San Pedro. Pentru implicarea sa socială a fost numit "episcopul săracilor". În decembrie 2006 Congregația pentru Episcopi l-a dezlegat de obligațiile sacerdotale. În aprilie 2008 a câștigat alegerile prezidențiale din Paraguay.

Fernando Lugo, președintele Republicii Paraguay.

* 1953: Gheorghe Mocuța (n. 5 iunie 1953, Curtici – d. 28 noiembrie 2017, Curtici) a fost poet^[2], critic literar^[2], traducător^[2], redactor^[2] la revista de cultură ARCA si profesor. S-a născut la 5 iunie 1953 în Curtici, localitate de frontieră, județul Arad, în familia părinților Gheorghe și Elena (n. Bulboacă), agricultori.

Studiile le-a urmat la Școala Generală nr. 1, Curtici, si apoi la Liceul Teoretic nr. 5, Arad. A absolvit Universitatea din Timișoara și s-a licențiat în filologie (română-franceză), 1976.

A desfășurat o activitate variata: muncitor necalificat, funcționar „Romtrans” Curtici (1972-1973), profesor de limba franceză la Bârlad, Sânmartin și Curtici (1976-2016), primar al orașului Curtici (1990-1992), director al Liceului Curtici (1992-2003). S-a căsătorit cu învățătoarea Florica Mocuța și a avut un fiu, Andrei Mocuța; din noiembrie 2004 până în aprilie 2006 s-a autoexilat în Franța, la Paris, în căutarea unui remediu pentru boala fiului său. Portret al artistului după moarte^[3][4][5] (poezie) este un volum in memoriam Gheorghe Mocuța, publicat în 2020 de către fiul său Andrei Mocuța. A debutat în presa literară cu recenzii în revista Orizont (revistă) din Timișoara, 1975, iar debutul editorial l-a făcut cu placheta Câmpia secretă în volumul colectiv Argonauții, Editura Facla, 1986. Colaborează cu poeme și articole la revistele: “Orizont (revistă)”, “Luceafărul (revistă)”, “Vatra (revistă)”, “Poesis”, “Viața Românească”. “Familia (revistă)”, “ARCA”, “Zburatorul” (Onesti), “Observator” (München). 

Volume[modificare | modificare sursă]

• îngerul ridică lespedea, poezie, Colecția revistei ARCA, Arad, 1992;
• zăpada anului unu, poezie, Colecția revistei ARCA, Arad, 1994;
• La răspântia scriiturii, critică literară, Editura MIRADOR, Arad, 1996;
• omul de litere/ viața de hârtie, poezie, Editura MIRADOR, Arad, 1998;
• mic tratat asupra naufragiului, antologie poetică, Editura Axa, Botoșani, 2001; cu o postfață de Viorel Gheorghiță;
• Pe aceeași arcă, [critică literară], Editura MIRADOR, Arad, 2001;
• pregătiri pentru marea călătorie, poezie, Editura MIRADOR, Arad, 2002;^[6]
• Sistemul modei optzeciste, [critică literară], Uniunea Scriitorilor, Editura Redacției Publicațiilor pentru Străinătate, București, 2004;
• călătorie. exil, (poeme), Editura Brumar, Timișoara, 2007;^[7]
• Întoarcerea lui Ulise (Receptarea teatrului lui Eugen Ionescu în critica românească), [critică literară], „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007;
• Pasiuni la capătul nopții, (critică literară), Editura Ideea Europeană, București, 2008;
• istoria emoțiilor mele/ histoire de mes troubles, antologie bilingvă, Editura Școala Vremii, 2008;^[8]
• Cea mai bună dintre lumi (Jurnal și contrajurnal parizian), Editura Tracus Arte, București, 2011;^[9]
• Balada profului de francă, [antologie lirică], Editura Tipo Moldova, Iași, 2011;^[10]
• Voyage/Exil, [poeme], version française par Linda Bastide & Gheorghe Mocuta, Paris, Editura Poètes à vos plumes, 2012;^[11]
• Printre nouăzeciști, Editura Tracus Arte, 2013;
• Literatura vestului apropiat - Dicționar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, Editura MIRADOR, Arad, 2014;^[12][13][2]
• Lecturi libere într-o țară ocupată Editura Emia, Deva, 2015;^[14][15]
• Salutări din Piața Reconcilierii, Editura MIRADOR, Arad, 2016;^[16][17][18]
• SCHWARTZ CONTRA SCHWARTZ (volum postum), Editura MIRADOR, Arad, 2018  

  Gheorghe Mocuța
  Date personale
  Născut	5 iunie 1953 Curtici, România
  Decedat	28 noiembrie 2017[1] Curtici, România
  Copii	Andrei Mocuța
  Naționalitate	România
  Ocupație	Profesor
  Activitatea literară
  Operă de debut	"îngerul ridică lespedea" (poezie), colecția revistei ARCA, Arad, 1992

·         1956 - S-a născut Richard Butler, vocalist şi compozitor britanic (Psychodelic Furs).
* 1956: Roger Michell (n. 5 iunie 1956, Pretoria) este un regizor de teatru, film și televiziune sud-african.
Michell a fost căsătorit cu actrița Kate Buffery, cu care are doi copii, o fiică, actrița Rosie, și un fiu Harry. Este căsătorit pentru a doua oară cu Anna Maxwell Martin, cu care are două fete, Nancy și Maggie.

Roger Michell

Roger Michell atla premiera filmului Hyde Park on Hudson, Toronto Film Festival 2012

·         1956 - S-a născut Keith Marshall, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Hello).
* 1957: Marius Stan (n. 5 iunie 1957, Hunedoara) este un fost fotbalist român și fostul președinte al FC Oțelul Galați.^[1] Pe lângă experiența de fotbalist a mai fost președintele echipelor Dunărea Galați, AFC Rocar București, FC Vaslui (a fost unul din fondatori) și Politehnica Iași (care în mandatul său a promovat în Liga I
* 1962: Prințesa Astrid a Belgiei, Arhiducesă de Austria-Este (n. 5 iunie 1962), este al doilea copil și singura fiică a regelui Albert al II-lea al Belgiei și a reginei Paola. Prințesa Astrid este sora mai mică a actualului rege Filip al Belgiei. Este soția Prințului Lorenz, Arhiduce de Austria-Este, șeful Casei de Austria-Este, care este o ramură a Casei de Habsburg-Lorena.

Prințesa Astrid

Prințesă a Belgiei, Arhiducesă de Austria-Este

Prințesa Astrid în 2009

·         1963: Adrian Titieni, actor român

·         1965: Béla Sóki, politician român 

* 1966: Irina Movilă (n. 5 iunie 1966, București) este o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce. În 1991 a absolvit Academia de Teatru și Film, clasa maestrului Mircea Albulescu.^[2] Între 1992 - 2001 a jucat în mai multe spectacole pe scena Teatrului Mic, iar din 2002 joacă la Teatrul Național București. În 1994 a câștigat premiul pentru „Cea mai valoroasă speranță a cinematografului european”, în cadrul Festivalului Internațional de la Geneva, pentru rolul “Fifi” din filmul „Pepe și Fifi” A fost căsătorită cu regizorul Dan Pița. Are o fată, Ana (născută în 2008). 

Filmografie

• Dopul scuză mijloacele (2014), rolul asistentă
• Femeia visurilor (2005), rolul Vanda
• Dulcea saună a morții (2003), rolul Leo
• Dușmanul dușmanului meu (1999), rolul Petra
• Don Juan sau dragostea pentru pentru geometrie (1997), Teatru TV, rolul Miranda
• Eu sunt Adam! (1996)
• Ochii care nu se văd (1994)
• Pepe & Fifi (1994), rolul Fifi
• E pericoloso sporgersi (1993), rolul Cristina
• Cum va place? (1992)
• Hotel de lux (1992)
• Moartea unui artist (1991), rolul eleva Cristina
• Subspecies (1991), rolul Mara

Teatru de televiziune

• Don Carlos (1996), rolul Eboli
• Cum vă place de William Shakespeare, rolul Rosalinda
• Insula de Mihail Sebastian, rolul Nadia

Teatru

Teatrul Național București

La Teatrul Național București, Irina Movilă a jucat în mai multe piese de teatru:^[4]

• Lut de Marijke Schermer,^[5] regia Vlad Massaci, 2016, rolul Dora
• Terorism de Frații Presniakov, regia Felix Alexa, 2015, rolul Femeia
• Revizorul de Nikolai Gogol, regia Felix Alexa, 2013, rolul Artemii Zemlianika, directoarea spitalului
• Livada de vișini de A.P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010, rolul Varia
• Jocul ielelor de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007, rolul Maria Sinești
• Neînțelegerea de Albert Camus, regia Felix Alexa, 2005, rolul Marta
• Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia Felix Alexa, 2003, rolurile Hipolita, Titania
• Revizorul de Nikolai Gogol, regia Serghei Cerkasskiy, 2002, rolul Maria Antonovna, fiica primarului
• O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale, regia Felix Alexa, 2002, rolul Veta

Teatrul Mic

În perioada 1992 - 2001 a jucat în mai multe piese la Teatrul Mic:

• Pușca de vânătoare de Yasushi Inoue, 2001
• Neguțătorul din Veneția de William Shakespeare, 2000, rolul Jessica
• Sonata fantomelor de August Strindberg, regia Cătălina Buzoianu, rolul Domnișoara
• Școala femeilor de Molière, regia Alexandru Dabija, rolul Agnes
• Bigamul de Ray Cooney, 1997, rolul Mary Smith
• Copiii soarelui de Maxim Gorki, regia Cristian Hadji Culea, 1996, rolul Melania
• Fazanul de Georges Feydeau, 1995, rolul Maggie
• Sfârșitul Troiei de Walter Jens, regia Vlad Mugur, 1994, rolul Elena din Troia
• Pescărușul de A. P. Cehov, regia Cătălina Buzoianu, 1993, rolul Mașa
• Equs de Peter Shaffer, 1992, rolul Mama

Teatrul Național din Timișoara

• Femeia în roșu de Mircea Nedelciu, 1999, rolul Femeia în roșu

Teatru radiofonic

• Sodoma și Gomora (13 martie 2005) - regia tehnică și producător Vasile Manta  

  Irina Movilă
  Date personale
  Născută	5 iunie 1966 București
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță
  Activitate
  Ani de activitate	1992 - prezent

* 1970: Koji Noguchi (n. 5 iunie 1970) este un fost fotbalist japonez.
* 1971: Mark Robert Michael Wahlberg (n. 5 iunie 1971) este un actor, producător de film și de televiziune și fost rapper american. Era cunoscut ca Marky Mark în primii săi ani de activitate, și a devenit faimos în 1991 când a debutat cu trupa Marky Mark and the Funky Bunch. A fost clasat pe poziția #1 în lista VH1: 40 Hottest Hotties of the 90's. Este cunoscut în special pentru rolurile sale din filme ca Fear (1996), Boogie Nights (1997), Three Kings (1999), The Perfect Storm (2000), Planet of the Apes (2001), Rock Star (2001), The Italian Job (2003), I Heart Huckabees (2004), Four Brothers (2005), The Departed (2006), Invincible (2006), Shooter (2007), Max Payne (2008), The Fighter (2010), Date Night (2010), Ted (2012) sau Trage tare și te scoți (2013) . A fost producător executiv al unor seriale TV ca Entourage, Boardwalk Empire sau How to Make It in America.
Wahlberg este căsătorit cu Rhea Durham, împreună au 4 copii: Ella Rae (n. 2 septembrie 2003), Michael (n. 21 martie 2006), Brendan (n. 16 septembrie 2008) și Grace (n. 11 ianuarie 2010). Este romano-catolic.

Mark Wahlberg

Mark Wahlberg în 2012

Mark Wahlberg în 2008 la premiera filmului Max Payne

* 1972: Vlad Țurcanu (n. 5 iunie 1972, Răzeni, Ialoveni) este un jurnalist din Republica Moldova, care din 19 aprilie 2012 până la 21 ianuarie 2016 a fost purtător de cuvânt și consilier pentru comunicare al președintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti. Vlad Țurcanu s-a născut la 5 iunie 1972 în Răzeni, raionul Ialoveni, RSS Moldovenească, URSS. Între anii 1989-1994 a studiat la Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de Jurnalism. S-a lansat ca jurnalist în anul 1992, la emisiunea Modern-club 805, la Radio Moldova. În 1998 devine redactorul-șef al Redacției Tineret care a produs această emisiune. Între 1994-1999 a prezentat diverse emisiuni de divertisment la Moldova 1. A devenit apoi director marketing la Radio Contact. Între 2001 și 2004 a lucrat la Radio Europa Liberă.

Între anii 2004-2006 a fost expert în comunicare la două proiecte medicale ale Comisiei Europene, iar între 2006–2008 a fost membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului. A făcut cursuri de instruire pentru posturile de radio și televiziune locale.În 2009 a fost director dezvoltare la programul mass-media al Institutului american IREX, USAID.^[1] , iar în 2010 – director adjunct al reprezentantei Mir TV în Republica Moldova.^[2] La 19 aprilie 2012 a fost numit în funcția de purtător de cuvânt și consilier pentru comunicare al președintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti.^[3] La momentul numirii în funcție, Vlad Țurcanu era redactor-șef la Radio Chișinău.^[3][4] În perioada activității sale în aparatul prezidențial, Vlad Țurcanu s-a remarcat prin apariții destul de frecvente în care a prezentat poziția oficială a președintelui, Nicolae Timofti fiind uneori criticat pentru aceasta.^[5][6] Pe 21 ianuarie 2016 și-a dat demisia din calitate de purtător de cuvânt și consilier, spunând:^[7]

„În calitate de purtător de cuvânt al președintelui, am făcut declarații în seara zilei de ieri pentru trei posturi de televiziune cu privire la amânarea ceremoniei de învestire a Guvernului, pentru o altă zi decât cea de ieri. Aceasta a fost poziția oficială a instituției până la ora 22:00 și aceea a fost informația pe care o dețineam la acea oră. Până la urmă, după cum cunoașteți, în seara zilei de ieri, după ora 22:00, aproape de miezul nopții, s-a decis ca membrii cabinetului de miniștri să depună jurământul în fața președintelui Nicolae Timofti, lucru care s-a și întâmplat.[...] Constat că nefiind în cunoștință de cauză, am dezinformat opinia publică, lucru pe care-l consider inacceptabil și nedemocratic. Acesta este motivul demisiei mele.”

În anii 90, Vlad Țurcanu a fost desemnat de două ori cel mai bun prezentator al postului public de radio.^[3] În 2011 a fost declarat de Centrul pentru Jurnalism Independent cel mai bun prezentator de radio din Republica Moldova. În anul 2014 președintele Republicii Moldova l-a decorat cu Ordinul „Gloria muncii”.

Vlad Țurcanu este căsătorit și are trei copii.  

Vlad Țurcanu
Date personale
Născut	5 iunie 1972 (47 de ani)
Cetățenie	Moldova
Ocupație	jurnalist
Purtător de cuvînt al Președintelui Republicii Moldova
În funcție 19 aprilie 2012 – 21 ianuarie 2016
Succedat de	Ion Ceban
Premii	Ordinul Gloria Muncii

* 1973: Sergiu Chirilov (născut Serghei Chirilov, n. 5 iunie 1973, în Șoldănești) este un antrenor de fotbal, jucător de futsal^[1][2] și fost fotbalist profesionist din Republica Moldova. În prezent activează în calitate de antrenor principal al echipei FC Zimbru 2 Chișinău
* 1976: Takayuki Suzuki (n. 5 iunie 1976) este un fotbalist japonez.
* 1977: Enver Ablaev (n. 5 iunie 1977, Circik) este un schior ucraineano-uzbec din Crimeea tătară, specializat în sărituri
* 1978: Emil Ivănescu (n. 5 iunie 1978, Curtea de Argeș^[1]) este un arhitect român, vicepreședinte al Ordinului Arhitecților din România (București) în perioadele 2010 – 2014 și în 2014 - 2018 și președinte al Ordinului Arhitecților din mai 2018

În 2004, a absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. În 2010, a organizat Anuala de Arhitectură București. În 2012, a câștigat concursul pentru amenajarea Pavilionului României la Bienala de Arhitectură de la Veneția^[3][4]. În 2014, a câștigat concursul pentru amenajarea Pavilionului ICR la Bienala de Arhitectură de la Veneția.

În anul 2004 a devenit cadru didactic al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.^[1]

În anul 2011 ajunge doctor în arhitectură, cu lucrarea: „Corpul postorganic și arhitectura ambiguității”.^[1]

Din anul 2010 este curatorul și organizatorul „Anualei de Arhitectură București”, un eveniment de arhitectură cu scopul de a mediatiza cele mai bune producții de arhitectură din București

Emil Ivănescu

Date personale Născut 5 iunie 1978 (41 de ani)  Curtea de Argeş, România  Cetățenie  România  Ocupație arhitect  Activitate Alma mater Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu

* 1979: Vasile-Cătălin Drăgușanu (n. 5 iunie 1979) este un deputat român, ales în 2012.

·         1979: Pete Wentz, muzician (Fall Out Boy)
* 1980: Victor Slav (n. 5 iunie 1980)^[2] este un manechin, și vedetă de televiziune din România.

Debutul l-a cunoscut la finele anului 2001 cu show-ul "Vara ispitelor" , unde acesta și prietenul său din copilărie, modelul Bogdan Vlădău, încercau să despartă femeile în pragul căsătoriei.^[9] O altă emisiune, a fost "Seara Regăsirii", pe care a prezentat-o alături de actorul Constantin Cotimanis,și fiica acestuia.^[10][11]

În anul 2006, Victor câștigă sezonul 2 a emisiunii concurs Dansez pentru tine alături de Carmen Stepan, versiunea românească a spectacolului Dancing with the Stars.^[12]

A apărut în unul dintre videoclipurile trupei Andrè, jucându-l pe iubitul Andreei Antonescu.^[13] Din 2009 a fost ales să prezinte varianta românească a emisiunii Extreme Makeover , numită "Frumusețe pe muchie de cutit", showul încercând să ajute prin chirurgie plastică femei sau bărbați, care au un aspect foarte neplăcut care le afectează viața socială, la finele fiecărei emisii, persoana era schimbată atât ca îmbrăcăminte, machiaj, și înfățișare.^[14] Din 2008 prezintă vremea la ProTV^[15] A intrat în atenția presei, după ce s-a căsătorit cu vedeta și modelul TV , Bianca Drăgușanu.^[16]

În anul 2017, Victor este prezentator al emisiunii WOWbiz de la Kanal D, alături de Andreea Mantea, înlocuindul pe Mădălin Ionescu.

În anul 2016, el a intrat în Partidul România Unită, candidând la Alegerile parlamentare din anul 2016

* 1980: Horațiu Pașca (n. 5 iunie 1980^[1], în Bistrița) este un antrenor de handbal din România. Din vara anului 2014, el conduce banca tehnică a echipei de handbal feminin CSM Bistrița.^[2] Începând din ianuarie 2017, Pașca este și antrenorul secund al echipei naționale de handbal feminin a României. Horațiu Pașca a absolvit Liceul cu Program Sportiv din Bistrița și apoi Facultatea de Educație Fizică și Sport a UBB Cluj, secția Bistrița, cu specializarea în handbal.^[2] După absolvire, a jucat o vreme handbal în echipele de Divizia A din Bistrița și Cluj.^[5] Din 2007, Pașca a activat ca profesor de educație fizică și sport la Liceul cu Program Sportiv din Bistrița,^[6] fiind o perioadă chiar director adjunct al acestuia.^[2]

La Liceul cu Program Sportiv, Pașca a pregătit o grupă de junioare III și a condus-o până la nivelul de junioare I, cucerind și medalia de argint la Campionatul Național rezervat acestei categorii de vârstă.^[6] Printre elevele sale din acea perioadă se numără Cristina Laslo, Roxana Cîrjan, Abigail Vălean și Cristina Boian. Ca profesor-antrenor, el a activat și la CNOE Râmnicu Vâlcea.^[5]

În sezonul 2013-2014, Pașca a fost antrenorul principal al „U” Jolidon Cluj,^[5] echipă cu care a jucat finala Supercupei României și cu care s-a clasat pe locul al patrulea în campionatul național.

În vara anului 2014, Horațiu Pașca a revenit la Bistrița pentru a prelua conducerea tehnică a nou-înființatei echipe de handbal feminin pe care, în numai doi ani, a promovat-o în Liga Națională.

·         1981: Octavian Strunilă (n. 5 iunie 1981, Dorohoi) este un actor, regizor și scenarist român. Apare în emisiunea Jocuri de celebritate alături de Mihai Bobonete și Paul Ipate în fiecare miercuri și joi de la 22:30 la Pro TV.
Este căsătorit cu balerina Oana Botez și are doi copii.

FILMOGRAFIE

Actor

Film

• Păcală se întoarce (2006) - rol secundar
• Poveste de cartier (2008)- Calu
• Home delivery (2008)

Seriale TV

• Hacker (2003) - Stelica
• Numai iubirea (2004-2005) - Terente
• Lacrimi de iubire (2005-2006) - Stelica
• Iubire ca în filme (2006-2007) - Geo
• Inimă de țigan (2007-2008) - Stiven 'Killeru' Ioniță
• Regina (2008-2009) - Stiven 'Killeru' Ioniță
• Aniela (2009-2010) - Stiven 'Killeru' Ioniță
• Iubire și Onoare (2010-2011) - Stiven 'Killeru' Ioniță
• Tanti Florica (2012-prezent) -
• Fetele lu'domn profesor

Regizor

• Să-ncercăm la București (2005)
• Românește (2006)
• Home delivery (2008)
• 7 Pals (2012)
• Basarabia e România (2012)

Scenarist

• Fetele lu' dom' profesor scenarist întreg sezonul (2014)
• Tanti Florica sezonul 2 (2013) - scenariu ep. 2,3,4,5,6,7,8,13
• Basarabia e România (2012) - scenariu ep. pilot
• 7 Pals (2012) - scenariu ep. pilot.

                                     Octavian Strunilă

Date personale
Născut	5 iunie 1981 (38 de ani)
Ocupație	actor

·         1981: Sébastien Lefebvre, muzician (Simple Plan)
* 1982: Valentina Neli „Alice” Ardean Elisei (n. 5 iunie 1982, la Focșani)^[2] este o jucătoare de handbal din România care joacă pentru clubul CS Gloria Bistrița^[3]și echipa națională de handbal a României pe postul de extremă stânga. În trecut, Ardean Elisei a fost și căpitanul echipei naționale a României.

La Campionatul Mondial din 2005, care a avut loc în Rusia, Valentina Ardean Elisei a fost declarată cea mai bună extremă stânga. Ea a repetat performanța și la Campionatul European din 2008, desfășurat în Macedonia, unde a fost desemnată cea mai bună extremă stângă a turneului.^[4] În același an, Ardean Elisei a fost componentă a selecționatei României care a participat la Jocurile Olimpice de vară de la Beijing.

În decembrie 2015, Valentina Ardean-Elisei a făcut parte din echipa României care a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial desfășurat în Danemarca^[5] și a fost declarată cea mai bună extremă stânga a competiției, fiind inclusă în echipa ideală.

Valentina Ardean Elisei

* 1985: Rubén de la Red Gutiérrez (n. 5 iunie 1985, Madrid) este un fost fotbalistspaniol care a evoluat la Real Madrid. S-a retras din activitate în 2010, la doar 25 de ani, din cauza unor probleme medicale la inimă.
* 1989: Roxana Cocoș (n. 5 iunie 1989, București) este o halterofilă română. Este legitimată la clubul CS Steaua București.
* 1992: Nathan William Byrne (n. 5 iunie 1992, St Albans, Anglia) este un fotbalist englez ce evoluează pentru Swindown Town.

* 1992: Mara Mareș (n. 5 iunie 1992, Făgăraș, județul Brașov) este un deputatromân, ales în 2016 pe liste Partidului Național Liberal, în circumscripția electorală nr.8 Brașov. Mara Mareș este cel mai tânăr deputat din legislatura 2016-2020.

·         1993: Laurențiu Vamanu, atlet român
* 1993: Alina Rotaru (n. 5 iunie 1993, București) este o săritoare în lungime română, laureată cu argint la Jocurile Olimpice de Tineret 2010. În anul 2017 a câștigat aurul la Universiadă.

Alina Rotaru

* 1995: Troye Sivan Mellet (n. 5 iunie 1995, Johannesburg, Africa de Sud), cunoscut ca Troye Sivan, este un cântăreț, compozitor, actor și youtuberaustralian de origine sud-africană. Canalul său de Youtube are peste 4,4 milioane de abonați (octombrie 2017). ^[2] În octombrie 2014, revista Time l-a numit Troye Sivan ca fiind unul dintre cei mai influenți adolescenți ai anului (2014). ^[3]

Pe 15 august 2014, lansează primul EP, intitulat TRXYE, care a ajuns pe locul 5 în Billboard 200. Piesa principală a EP-ului, „Happy Little Pill”, a fost locul 10 în topurile australiene. Pe 4 septembrie 2015, Troye a lansat cel de-al doilea EP, numit Wild. Albumul de debut, Blue Neighbourhood, a fost anunțat pe 14 octombrie și a fost lansat pe 4 decembrie.

Troye Sivan

Troye Sivan la premierea din Australia a filmului Paper Towns, iulie 2015

* 1998: Jaqueline Adina Cristian (n. 5 iunie 1998) este o jucătoare de tenisromână.^[1][2] La vârsta de 13 ani a câștigat turneul ”Les Petits As”,^[3]învingând-o în finală pe deținătoarea titlului mondial și favorita numărul 1 a competiției, americanca Alicia Black.^[4] Jaqueline a fost numărul 1 în clasamentul european printre tenismane sub vârsta de 14 ani.^[5]

A câștigat 6 titluri ITF la simplu, si 5 la dublu. Cea mai înaltă poziție a sa la simplu în clasamentul WTA datează din 6 martie 2017, când a urcat până pe locul 335; la dublu cea mai înaltă poziție a atins-o pe 24 octombrie 2016, când a ajuns pe locul 342.

În martie 2017, Cristian a primit un WC pentru a juca în calificările turneului de la Miami, Premier Mandatory.

Jaqueline Cristian

* 1998: Iulia Lipnițkaia (rusă Ю́лия Вячесла́вовна Липни́цкая, n. 5 iunie 1998 în Ekaterinburg) este o patinatoare artistică rusă, campioană europeană în concursul feminin individual (2014^[1]), campioană olimpică în concursul de patinaj pe echipe (Soci 2014

Jocurile Olimpice de iarnă din 2014.

VA URMA