REVISTA MEA DIN 13 SEPTEMBRIE/ 1. A.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 13 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

 A. Evenimente; Nașteri 

Evenimente[modificare | modificare sursă]

1584: În Spania se finalizează El Escorial, cea mai mare construcție a Renașterii mondiale.

1913: Moare Aurel Vlaicu în apropiere de Câmpina, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său, Vlaicu II.

• 533: În bătălia de la Ad Decimum, lângă Cartagina, generalul bizantin Belizarie îl învinge pe regele vandal Gelimer și începe recucerirea Africii de nord-vest de către bizantini.
• 1501: Michelangelo începe lucrul la statuia lui David.
• 1515: Bătălia de la Marignano, Italia: Armata franceză a provocat o grea înfrângere armatei cantoanelor elvețiene.
• 1541: După trei ani de exil, Jean Calvin se întoarce la Geneva pentru a reforma biserica sub corpul unei doctrine cunoscute sub numele de calvinism.
• 1584: În Spania se finalizează El Escorial, cea mai mare construcție a Renașterii mondiale.
• 1598: Filip al III-lea devine rege al Spaniei după moartea tatălui său, Filip al II-lea al Spaniei.
• 1724: Sfințirea Mănăstirii Văcărești, ctitorie a familiei Mavrocordat. A fost cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc și cea mai mare mânăstire din Balcani. Ca urmare a activității de „sistematizare teritorială urbană și rurală” inițiată în 1974 prin Legea nr.58, în decembrie 1984 întregul ansamblu al Mănăstirii Văcărești a fost dărâmat.
• 1745: A fost elaborat primul „Atlas geografic al Rusiei” – prima culegere de hărți ale întregului teritoriu rusesc.
• 1745: Francisc I devine împărat al Sfântului Imperiu Roman.
• 1759: În Războiul de Șapte Ani, o armată britanică a învins una franceză în bătălia de la Câmpul lui Abraham, lângă Quebec City.
• 1788: Orașul New York devine prima capitală a Statelor Unite.
• 1791: Regele Ludovic al XVI-lea al Franței acceptă noua constituție.
• 1848: O companie românească de pompieri a încercat o ultimă tentativă de apărare a revoluției de la 1848 din Țara Românească împotriva intervenției otomane în bătălia din Dealul Spirii.

1848: O companie românească de pompieri a încercat o ultimă tentativă de apărare a revoluției de la 1848 din Țara Românească împotriva intervenției otomane în bătălia din Dealul Spirii.

• 1850: Prima ascensiune a Piz Bernina, cel mai înalt vârf din Alpii Retici, de către topograful elvețian Johann Coaz și asistențiiu săi, frații Jon și Lorenz Ragut Tscharner.
• 1902: Intră în vigoare „Legea pentru organizarea meseriilor”, cunoscută sub numele de Legea Missir, adoptată la 5 martie 1902.
• 1913: Moare Aurel Vlaicu în apropiere de Câmpina, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său, Vlaicu II.
• 1917: Stabilirea relațiilor diplomatice dintre România și Japonia. Regele Ferdinand I al României semnează decretul de numire a lui Nicolae Xenopol ca ministru plenipotențiar la Tokyo.
• 1917: La Fatima în Portugalia se consemnează o apariție a Fecioarei Maria.
• 1922: La Al'Aziziyah, în Libia se înregistrează recordul absolut de temperatură la umbră: 57,7 °C.
• 1939: Al Doilea Război Mondial: Canada intră în război.
• 1940: Al Doilea Război Mondial: Italia invadează Egiptul.
• 1968: Albania părăsește Pactul de la Varșovia.
• 1987: Accidentul de la Goiânia, Brazilia: Un echipament de radioterapie scos din uz este furat dintr-un spital abandonat din Goiânia, Brazilia. În următoarele săptămâni, patru oameni mor din cauza efectelor iradierii, 28 de persoane au fost rănite, iar unele părți ale orașului au fost contaminate.
• 1993: După mai multe runde de negocieri desfășurate în secret în Norvegia, primul ministru al Israelului, Itzhak Rabin și liderul OEP Yasser Arafat au semnat acordurile de la Oslo.
• 1994: Sonda spațială Ulysses trece pe lângă Polul Sud al Soarelui.
• 1997: Alegeri municipale organizate de OSCE. Aceste alegeri încheiau procesul de creare a instituțiilor legale din Bosnia și Herțegovina, după alegerile generale din 14 septembrie 1996.
• 2018: Regia Autonomă de Transport București este reorganizată și își schimbă numele în Societatea de Transport București.

Nașteri[modificare | modificare sursă]

• 

  Clara Schumann, pianistă și compozitoare germană

 
• 

  Thoma Ionescu, medic român, întemeietorul școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică, membru de onoare al Academiei Române

 
• 

  Matila Ghyka, ofițer de marină, estetician, matematician, inginer, istoric, scriitor și diplomat român

 
• 

  Robert Robinson, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel

• 1087: Ioan II Comnen, împărat bizantin (d. 1143)
• 1475: Cesare Borgia, politician și cardinal italian (d. 1507)
• 1520: William Cecil, Baron Burghley, consilier al reginei Elisabeta I a Angliei (d. 1598)
• 1601: Jan Brueghel cel Tânăr, pictor flamand (d. 1678)
• 1676: Élisabeth Charlotte de Orléans, ducesă de Lorena, Bar și de Teschen (d. 1741)
• 1819: Clara Schumann, pianistă și compozitoare germană (d. 1896)
• 1830: Marie von Ebner-Eschenbach, scriitoare austriacă de origine cehă (d. 1916)
• 1838: Otto Friedrich August Benndorf, arheolog, membru de onoare străin al Academiei Române (d. 1907)
• 1860: Thoma Ionescu, medic român, întemeietorul școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică, membru de onoare al Academiei Române (d. 1926)
• 1860: John Pershing, general american (d. 1948)
• 1874. Nicolae Donici (n. 1/13 septembrie 1874, Petricani, Chișinău, Imperiul Rus - d. 1960, 22 noiembrie 1960, Puget-Théniers, Alpes-Maritimes, Franța) a fost un astronom român originar din Basarabia.  A fost fiul familiei nobililor Nicolae A. Donici și Limonia Macri, strănepotul fabulistului Alexandru Donici și stră-strănepotul legislatorului Andronache Donici, rudă a generalului Matei Donici și a scriitorului Leon Donici (Dobronravov) (pe linie maternă).  A urmat cursurile liceului Richelieu din Odesa (promoția 1893) și ale Universității din Odesa. După absolvirea cu distincție a universității în 1897 a plecat la Sankt Petersburg unde și-a început cariera științifică sub conducerea astronomului rus acad. F.A. Bredihin, ocupându-se în mod particular de astronomie, colaborând cu cei mai importanți astronomi ruși ai timpului: F.A. Bredikhin, O.A. Baklund, A.A. Belopolskii, S.N. Kostinskii.  După alegerea sa unanimă în calitate de membru al Societății Astronomice din Rusia (1904), N. Donici a prezentat la ședința Societății un referat detaliat despre lucrările sale și despre activitățile de pregătire a expediției pentru observarea eclipsei totale de Soare de la 30 august 1905. Lui Donici, care era deja un specialist cu renume în domeniul cercetării Soarelui, Academia i-a încredințat conducerea expediției în Spania în anul 1900. În perioada 1901-1916 N. Donici era șeful misiunii astronomice a Academiei de Științe din St. Petersburg.

  În anul 1908 a construit un observator astronomic propriu la Dubăsarii Vechi în Basarabia, pe malul drept al Nistrului. Aici avea „o lunetă astronomică Zeiss cu o distanță focală de 10 m și o deschidere a obiectivului de 100 de mm, la care se poate atașa fie un spectrograf, fie un spectroheliograf autocolimator” (Mircea Herovanu), precum și multe alte aparate. Era al șaptelea observator din Europa cu spectroheliograf și singurul din Europa Orientală. A avut asistenți pe Leonid (Lev) Oculici (Okulitch, basarabean, pe la 1936 era directorul unui observator din Polonia), baronul Emanuel A. von der Pahlen (1882-1952, un crater de pe lună îi poartă numele), doctor în matematică de la Gottingen și Andrei Baicov (1886-1958). Între anii 1918 -1944 a locuit și lucrat la Dubăsarii Vechi și București. Din 1924 conduce secțiunea „Fundației Culturale Principele Carol”. În iunie 1936 a condus expediția română pentru studiul eclipsei totale de Soare din Turcia. Expediția a fost sponsorizată de Fundația Regală Română, iar la observarea științifică a fost folosit un telescop cu distanță focală de 10 m. Din 1944 a locuit în Franța. A lucrat la Meudon și Nisa. S-a stins din viață la Puget-Théniers, o comună situată la cca 55 km de Nisa, într-un azil de bătrâni, în anul 1960 (Magda Stavinschi, vezi monografia dedicată savantului apărută în 2015, cea mai completă din punct de vedere științific și biografic).

  Cercetările astronomice ale lui Nicolae Donici se referă la astronomia Soarelui, cromosferei, planetelor, luminii zodiacale. A observat 8 eclipse de Soare în diferite părți ale lumii (la 1900 și 1905 în Spania, 1901 în insula Sumatra, 1904 în Cambodgia, 1912 în Portugalia, 1914 în Rusia, 1932 în SUA și în 1936 în Turcia), 8 eclipse de Lună. A stabilit că planeta Mercur nu are atmosferă, pe baza studierii trecerii planetei peste discul Soarelui în anii 1907 și 1924, a observat și fotografiat cometa Halley în anul trecerii acesteia la periheliu (1910), a cercetat planeta Saturn, a observat și măsurat lumina zodiacală în Egipt (1908) și în Algeria (1947-1952). La 1907 o fotografiat în Egipt trecerea planetei Mercur peste discul Soarelui, ca și în 1914. În anul 1903 a efectuat observații astronomice pe muntele Mont Blanc la o altitudine de 4810 m.

  A fost membru al Uniunii internaționale pentru studiul Soarelui din 1907 din partea Rusiei, al Uniunii Astronomice Internaționale (din 1922), al societăților astronomice din Rusia (până la 1917), Germania și Franța. A fost membru al comitetului astronomic român, membru de onoare („Membru Onorar”, în text) al Academiei Române din „24 maiu” 1922 până în 1948 și repus în drepturi din 1991 (post mortem) și doctor honoris causa al universității din Coimbra, Portugalia, al cărui membru era din 1912. Autor a cel puțin 77 de publicații științifice scrise aproape toate în limba franceză (multe în Bulletin astronomique. Revue générale des travaux astronomiques), dar are și puține articole în română, rusă și germană, multe publicate în Memoriile Secțiunii Științifice ale Academiei Române, în limba română sau în cea franceză.

  Conacul său din comuna Dubăsarii Vechi, (Raionul Criuleni, Republica Moldova) se mai păstrează și astăzi (într-o stare avariată), deși un monument i-a fost instalat cu ocazia aniversării de 120 de ani de la naștere.  

  Nicolae Donici
  Nicolae Donici
  Date personale
  Născut	13/25 septembrie 1874  Chișinău, Imperiul Rus
  Decedat	1960 Puget Théniers, Franța.
  Cetățenie	Imperiul Rus  România  Franța
  Etnie	români
  Religie	Biserica Ortodoxă
  Ocupație	astronom
  Activitate
  Alma Mater	Universitatea din Odesa
  Conducător de doctorat	Aleksandr Konstantinovich Kononovich[*]
  Modifică date / text

  Membru de onoare al Academiei Române

  

  Portretul lui Nicolae Donici pe o marcă poștală din Republica Moldova (2009)
• 
  
• 
  
  
• 
  
  
  
  
  
  
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  * 1874: Arnold Schonberg, compozitor și teoretician muzical austriac (d. 1951)
• 1876: Sherwood Anderson, scriitor, unul dintre creatorii prozei americane moderne (d. 1941)
• 1881: Matila C. Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iași – d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer și istoric român. A intrat în diplomație în 1909, ajungând la rangul de ministru plenipotențiar. A demisionat din serviciul diplomatic după numirea generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două universități din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale privitoare la numărul de aur și proporțiile ideale în artă și în natură.  Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofițer, calitate în care a luptat în Războiul de Independență, ca sublocotenent în Regimentul al 3-lea de artilerie. După luptele de la Plevna a fost decorat de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a.^[1] Bunicul său a fost colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe sublocotenentul Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou înființata Scoală de Chirurgie din București.^[2] În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul de căpitan, Anton Costiescu fusese unul din cei trei ofițeri care s-au dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare.^[3]. Ulterior se distinsese inventând un echer grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului.^[4] Colonelul Costiescu era și un francmason activ fiind inițiatorul reconstituirii Marii Loji Naționale a României.^[5]Anton Costiescu a fost membru al lojii masonice „Înțelepții din Heliopolis” din București.^[6]

  Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica beizadelei Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea Principatelor, Grigore al V-lea Ghica, și al Ecaterinei (Catița) Balș (1835-1913).^[7] Așadar, Matila Ghyka a fost strănepotul, din partea mamei, al lui Grigore Alexandru Ghica, care ca domnitor al Moldovei a fost denumit Grigore al V-lea Ghica, ultimul domnitor al Moldovei (1854-1856), înainte de Unirea Principatelor.

  Mezalianța dintre Maria Ghyka și Matila Costiescu a fost încheiată în grabă și desfăcută tot în grabă, având în vedere că părinții săi au divorțat la puțin timp după nașterea lui Matila. Copilului i s-a dat prenumele tatălui, dar nu și numele de familie al acestuia,el fiind numit de la început Matila Ghyka,^[8]înfiat de Grigore Ghika, o rudă a mamei sale. El a fost crescut de mama sa în casa bunicii sale Ecaterina Ghyka, născută Balș, petrecând majoritatea timpului la Iași și stând în timpul verii și toamna la conacul familiei Balș de la Dumbrăveni. Învață franceza în familie și germana cu guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-1940), fratele vitreg (care n-a avut copii) al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul studiilor pariziene și care i-a dat numele și titlul de prinț ^[9](detalii despre numeroasa familie Ghyka precum și despre locurile unde a trăit prințul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu).

  În septembrie 1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris ca intern la școala “Sainte Anne” din Saint Ouen (o suburbie a Parisului) a ordinului catolic Saint François de Sales, scoală de nivel liceal, cu condiția strictă ca el să nu fie convertit la catolicism. După un an, Maria Ghika afla că fiul ei trecuse la catolicism. Deși mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofițer de marină și se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul era organizat de călugării iezuiți, care fuseseră obligați să părăsească teritoriul Franței în urma noii legi din 1880 privitoare la laicizarea învățământului francez. Deși situată pe un teritoriu sub administrația coroanei britanice, școala era specializată în pregătirea candidaților pentru o carieră în marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că școala își urma programa de învățământ pentru examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esențială pentru admiterea în Școala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, ca elev-aspirant la Școala Navală Franceză din Brest, institutie de rang universitar, transcrisă uneori ca Academia Navală.  În 1899 Matila Ghyka termină Școala Navală și se angajează în marina franceză cu gradul de aspirant, primul grad de ofițer în marina militară, fiind repartizat pe fregata "Iphigénie", o fregată cu pânze, dotată și cu un motor auxiliar. Comandantul navei era Henri-Louis Manceron, (1848-1917), avansat ulterior la rangul de contra-amiral, șef de stat major al marinei militare franceze ^[10][11]

  Prima misiune a fregatei a fost o călătorie în Martinica unde nava a staționat timp de trei luni în portul Saint Pierre pentru paza insulei. În memoriile sale, Matila Ghyka descrie în mod pitoresc orașul și viața societății creole din orașul Saint Pierre, care a fost complet distrus ca urmare a erupției vulcanului Pelée din 1902. La întoarcere, fregata “Iphigénie” participă la manevrele escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-și călătoria până la Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest, la 1 august 1900.

  

  Crucișătorul Elisabeta pe care a servit Matila Ghyka în 1900-1901

  Ion Lahovari, ministrul Afacerilor Externe al României și un prieten al familiei Ghyka, l-a convins să se întoarcă în țară și să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila Ghyka se prezintă la Constanța, fiind repartizat pe crucișătorul „Elisabeta”, singurul crucișător al marinei române. În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucișătorul stând în cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staționat la Galați, unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situația de pe ostrovul Bujor de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria și România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept consecință alipirea ostrovului de malul românesc.

  Matila Ghyka a fost apoi detașat la „Școala de Mine și Torpile” a marinei militare române, care, în timpul verii, funcționa la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumusețile Deltei Dunării și ale Lacului Razim.

  În 1904 Matila Ghyka se hotărăște să-și continue studiile și obține un concediu în acest scop. El pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d'électricité” – Supélec (Școala superioară de electricitate).^[12] Școala, care face parte din grupul de instituții de învățământ superior cunoscut sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înființată în 1894 de Société Internationale des Électriciens (Societatea Internațională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor și Electroniștilor) din Franța și este considerată una din cele mai prestigioase și selective școli ale învățământului tehnic din Franța. Fiind absolvent al Școlii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate și Matila Ghyka a reușit să treacă restul examenelor necesare în cursul unui an, obținând diploma de inginer electrician în 1905.

  În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenței vieții asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsuflețite. El a avut prilejul să-și discute părerile cu Gustave Le Bon, sociolog și cercetător științific francez. Cunoscut în special pentru studiile sale în domeniul științelor sociale, Le Bon se precupase și de problema echivalenței dintre masă și energie, publicând diferite lucrări asupra acestui subiect la începutul secolului al XX-lea.^{[13][14][15][16]} Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al doilea principiu al termodinamicii, ținând seama de diferența transcendentală dintre materia anorganică și cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depășea, dar a cerut părerea lui Henri Poincaré, una din somitățile științifice ale vremii. Deși Poincaré considerase că punctul de vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu și dintr-o altă perspectivă preocupările sale cu privire le diferența dintre materia vie și cea neînsuflețită. Este totuși de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunțase lui Le Bon, a fost emisă și dezvoltată mai târziu de alți cercetători ca James Johnstone în lucrarea „Mecanismul vieții” ^[17] și de Raymond Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie” ^[18]

  La întoarcerea în țară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N. Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de torpile și de electricitate la școala de ofițeri de marină de la Constanța.^[19]

  În anul următor, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria au decis să facă o croazieră pe Marea Neagră. În acest scop, vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost echipat ca yacht regal. Matila Ghyka și colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiți aghiotanți ai principelui Ferdinand, fiind însărcinați să-l însoțească în croazieră. În cursul călătoriei yachtul s-a oprit la Ialta, unde principele Ferdinand și principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici.

  La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, l-a numit pe Matila Ghyka șef al Serviciului tehnic al marinei, nou înființat.  În 1906, regele Carol I a decis să-l investească pe șahul Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar cu ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante. Decizia a fost luată ca urmare a vizitei făcute de șah în Europa și decorarea sa de către marile cancelarii. Ion Lahovary, ministrul afacerilor străine, a însărcinat o delegație condusă de principele George-Valentin Bibescu, văr cu Anton și Emanuel Bibescu, căruia i s-a conferit rangul de ambasador extraordinar, să se deplaseze la Teheran, pentru a-i înmâna decorația. Din delegație mai făceau parte Matila Ghyka, cu gradul de locotenent, în calitate de atașat militar și George Stoicescu ca atașat diplomatic. Numirea lui George-Valentin Bibescu era justificată de participarea sa la un raliu automobilistic în cursul căruia traversase Persia, ajungând până la Isfahan și fusese în misiune diplomatică la șahul Persiei. Gheorghe Stoicescu, care fusese numit de curând secretar de legație în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, a avut ulterior o bogată experiență diplomatică. De asemenea, el era bine introdus în societatea vremii, însurându-se după câțiva ani cu Simone de Caillavet, nepoata lui Anatole France; căsătoria nu a durat însă, iar Simone s-a remăritat mai târziu cu scriitorul André Maurois.^[20]

  Prima parte a călătoriei de la București la Baku a fost făcută cu trenul. Apoi delegația a luat un vapor cu care a ajuns la Bandar-e Anzali Rasht în Persia, unde a fost întâmpinată de reprezentații șahului. De la Rasht călătoria a fost făcută cu landouri, peste noapte înnoptându-se în caravanseraiuri. Trecând peste munții Elbrus în apropiere de Rudbar, expediția s-a oprit la ruinele castelului Alamut, unde domnise sheikul Hassan-i Sabbah în secolul al XI-lea. În memoriile sale, Matila Ghyka menționează că citise în Franța despre „legenda bătrânului de pe munte și a castelului numit Alamout” fără a-și aminti exact sursa; el se referă la un roman citit pe timpul școlii pariziene, fapte regăsite și în relatarea călătoriilor lui Marco Polo, unde este prezentată legenda.^[21]

  În timpul drumului de la coasta Mării Caspice la Teheran, avuseseră loc tratative îndelungate cu reprezentanții șahului cu privire la protocolul care trebuia respectat. George Bibescu a cerut să se respecte protocolul urmat cu zece ani mai devreme, când Charles Hardinge, primul lord Hardinge of Penshurst, îi adusese șahului Ordinul Jartierei. Detaliile fuseseră copiate după protocolul de la Shahabad, negociat pentru primirea la Teheran a delegației țarului Petru cel Mare după victoria în războiul ruso-persan din 1722-23. Detaliile se refereau în special la modul de primire și la drepturile delegaților străini. Printre altele, bazat pe precedentul stabilit pentru misiunea Lordului Hardinge, Bibescu a insistat asupra necesității decorării tuturor membrilor delegație cu Ordinul Leului și al Soarelui,^[22] cea mai înaltă decorație persană, și anume cu gradul de Marea cruce cu diamante pentru ambasadorul extraordinar, Steaua cu rang de cavaler comandor pentru atașatul militar și cu Steaua cu rang de comandor pentru atașatul diplomatic.

  Primirea de către șahul Persiei a decurs fără alte incidente și delegația română s-a întors în țară, trecând prin portul Batumi, unde îi aștepta crucișătorul Elisabeta.  Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se comandaseră în Anglia patru vedete torpiloare, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907.^[23] Deoarece erau nave fluviale și aducerea lor pe mare implica riscuri, locotenent-comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluția de a le aduce prin sistemul european de canale navigabile și, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să contacteze autoritățile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. În august 1907, guvernul german își dăduse acordul, cu condiția ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere că Matila Ghyka nu era doar ofițer de marină, ci și inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să se deplaseze în Anglia pentru a face recepția navelor la șantierele navale Thames Iron Works din Canning Town, lângă Londra și pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galați.

  Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii pentru navigație maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia dintre monitoare s-a rupt și a fost necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare, flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la Bamberg.

  Pentru trecerea interfluviului dintre Rin și Dunăre între Bamberg și Kelheim a fost utilizat Canalul Regele Ludwig (Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei. Lungimea totală era de 178 km și creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze, dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferență de nivel de 187 m și 32 pe versantul dinspre Dunăre, pentru o diferență de nivel de 79 m. În memoriile sale, Matila Ghyka exagerează apreciind numărul lor la circa 300, dar precizează mai departe "300 cred", dar fără îndoială atât numeroasele ecluzări cât și halaj în lungul canalului cu o viteză care nu depășea 3 km/oră, dădeau impresia unei călătorii fără sfârșit.

  Dunărea era utilizată pentru navigație, însă nu fusese amenajată astfel încât pe cursul superior monitoarele trebuiau din nou remorcate. Totuși flotila a trecut cu succes prin zona de rapiduri de la Regensburg și după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galați. Matila Ghyka susține că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până la gurile Dunării.  

  Edmond Picard – tablou de Jan Toorop (1885)

  Intrarea în diplomație

  După aceste două călătorii, Matila Ghyka nu se simțea atras de o viață de rutină în cadrul flotilei române de pe Dunăre sau a flotei Mării Negre. De aceea, când comandorul Demetriade s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă din activitate cu câteva săptămâni după revenirea lui Matila Ghyka în țară, acesta a decis să-și găsească o altă activitate, care să-i permită să călătorească mai mult, optând pentru o carieră diplomatică. Deoarece intrarea în diplomație cerea studii de drept, Ghyka a plecat să-și dea doctoratul la Bruxelles, absolvirea Scolii Navale din Franța fiind echivalată cu o licență în științe. Conducătorul său la Université Libre de Bruxelles-ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), instituția de învățământ superior francofon din Belgia,^[24] era profesorul Edmond Picard, un jurist renumit care fusese președintele baroului din Belgia și membru al curții supreme. Prin coincidență, Picard fusese și el marinar, începându-și cariera în marina comercială. Lucrând intens pentru a-și trece examenele și a-și termina teza în timpul cel mai scurt posibil, Matila Ghyka a reușit să obțină titlul de doctor în drept cu mențiunea magna cum laude în 1909. Pe lângă studiile juridice, Edmond Picard l-a îndrumat pe Matila Ghyka și în studiul artelor plastice, învățându-l să aprecieze arta flamandă. Influenței lui Edmond Picard i se datorează preocupările de mai târziu a lui Matila Ghyka în domeniul esteticii.

  Întors la București, Matila Ghyka este numit atașat de legație la Legația Română din Berlin, ulterior se înscrie la concursul pentru atașat de legație, respectiv secretar III, la acesta din urmă, clasându-se al doilea. După un an, în timpul căreia a fost mai activ în saloanele societății berlineze decât pe linie diplomatică, Ghyka și-a cerut transferul la legația română de la Londra, în speranța unei activități mai interesante. Ministru plenipotențiar al României la Curtea Saint James era Constantin G. Manu, cumnatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (nababul), șeful Partidului Conservator, care, deși era în post de ambasador de peste zece ani, nu învățase să vorbească engleza, astfel încât rapoartele lunare ale legației erau redactate alternativ de cei doi atașați, Matila Ghyka și Anton Bibescu.

  Profitând de faptul că, în anul următor (1911), Anton Bibescu fusese numit însărcinat cu afaceri al legației, Ghyka i-a cerut un concediu neoficial de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul lumii. Plecând cu vaporul la sfârșitul lunii iulie în Statele Unite, Matila Ghyka s-a oprit întâi la New York. Și-a câștigat existența lucrând la un atelier de reparat automobile și alte slujbe ocazionale, printre care și cea de figurant pentru o producție cinematografică. Și-a continuat apoi călătoria până la San Francisco, de unde a plecat cu vaporul la Yokohama, oprindu-se în Japonia, China și Ceylon, după care a ajuns din nou în Europa prin Canalul de Suez.  

  Crucișătorul Rostislav cu care Matila Ghyka a părăsit Constanța în timpul primului război mondial

  Primul Război Mondial

  În iulie 1916, aflând că intrarea în război a României este iminentă, Matila Ghyka a solicitat la București să fie concentrat, deși, pe baza statutul lui său diplomatic, era scutit de serviciul militar activ. Prezentându-se la București, a primit însărcinarea de ofițer de legătură între armata română și escadra rusă staționată în portul Constanța, comandată de amiralul de Veraillon. A luat parte la misiuni de recunoaștere, atât pe mare, cât și pe uscat, înainte de declanșarea atacului trupelor bulgare și germane din 20 octombrie 1916. În momentul în care linia frontului a fost spartă, la 22 octombrie escadra rusă a părăsit Constanța, Matila Ghyka rămănând pe bordul vasului amiral, crucișătorul Rostislav. Exista speranța ca marina rusă să încerce un atac naval în zilele următoare. Însă tocmai pe 20 octombrie, o explozie a scufundat cuirasatul Imperatrița Mariya în rada portului Sevastopol, ceea ce a împiedecat aducerea la îndeplinire a planului. Matila Ghyka s-a prezentat la amiralul Aleksandr Kolceak, comandantul flotei Mării Negre. După discutarea situației războiului naval, Kolceak l-a trimis pe Matila Ghyka în România. Noua însărcinare a lui Ghyka a fost cea de ofițer de legătură pe lângă misiunea navală franceză, condusă de marchizul de Belloy. A părăsit Bucureștii în ziua de 6 decembrie 1916, cu câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în oraș, luându-și în primire noile însărcinări cu câteva zile mai târziu, la Galați. Între timp armata germană ocupase în totalitate Dobrogea și partea de sud a Deltei Dunării, până la brațul Sulina. În portul Galați erau ancorate câteva sute de barje cu alimente care fuseseră aduse în timpul retragerii și riscau să fie distruse de tirul artileriei germane și bulgare de pe malul opus. Sarcina forțelor navale era de a le duce în siguranță în brațul Chilia, convoaiele trebuind să navige sub protecția unor torpiloare în nopțile fără lună pentru a nu fi detectate de artileria inamică de pe malul drept. Matila Ghyka a avut comanda câtorva din aceste convoaie. Operația a fost reușită înainte de a deveni imposibilă, ca urmare a minării șenalului navigabil al Dunării și a accesului în brațul Chilia. Ulterior, Matila Ghyka a fost numit șef-adjunct al statului major al flotilei române de pe Dunăre, care se afla în portul Chilia sub comanda amiralului Vasile Scodrea.

  După Revoluția din Rusia în februarie 1917 operațiile navale cu marina militară rusească au fost complet oprite, iar relațiile cu puterile occidentale deveniseră de imporanță deosebită pentru guvernul român. De aceea, în iunie 1917, Matila Ghyka a fost numit atașat naval la Londra, post nou înființat. După semnarea Tratatului de Pace de la București legația română de la Londra s-a aflat într-o situație dificilă, încercând să convingă aliații că România avea intenția de a reintra în război, de îndată ce circumstanțele o vor permite. După încheierea armistițiului la 11 noiembrie 1918 legația română din Londra și-a reluat funcțiunile obișnuite.  La 27 noiembrie 1918, Matila Ghyka s-a însurat cu Eileen O'Conor (n. 1897), fiica fostului ambasador al Regatului Unit la Constantinopol și la Sankt Petersburg Sir Nicholas Roderick O'Conor of Dundermott (d. 1908) și a doamnei Minna Margaret Hope-Scott (d. 1934). Ceremonia religioasă a avut loc la catedrala catolică The Church of the Immaculate Mary, cunoscută sub numele de Brompton Oratory din Londra, acolo unde s-au căsătorit și alte celebrități, precum Stéphane Mallarmé, Edward Elgar sau Alfred Hitchcock. Familia Ghyka a avut doi copii: Maureen Rose Fearga Ghyka (3 august 1920 – 25 august 1979) și Roderick Ghyka (21 decembrie 1923 – august 1978).  Deși a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Străine și a avut însărcinări în cadrul diferitor legații române, Matila Ghyka nu a avut o activitate diplomatică susținută, funcțiunile sale fiind mai mult legate de relații publice sau culturale, exceptând stagiul său în țările nordice. Misiunile sale diplomatice au fost întrerupte de perioade în care fie era pus în disponibilitate, la cerere, fie era rechemat la București. A fost numit mai întâi ca atașat de legație la Berlin, apoi din 1911 la Londra, unde este avansat secretar de legație.

  În decembrie 1918 Matila Ghyka a fost numit ca atașat de legație la Roma pentru șase luni de zile, începind cu prima zi a anului următor.^[25] În 1919, Matila Ghyka a fost trimis în misiune în Statele Unite ale Americii, pentru a organiza repatrierea emigranților români, în marea lor majoritate transilvăneni, care doreau să beneficieze de posibilitatea de împroprietărire ca urmare a reformei agrare. În 1921 a fost numit atașat de legație la Madrid, unde șeful legației era George Cretzianu, dar, după un an, legația a fost desființată din motive bugetare, Matila Ghyka fiind rechemat la București. În 1924 a fost numit consilier de legație la Varșovia, dar după un an a cerut punerea în disponibilitate și s-a instalat la Paris unde a locuit câțiva ani.

  În timpul șederii la Paris a intrat în cercul scriitorilor francezi, întreținând relații de prietenie cu Paul Valéry, Léon-Paul Fargue, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry, Laurent de Sercey, André Beucler, Lucien Fabre, Louise Leveque de Vilmorin și alții. Tot în această perioadă a început să scrie lucrările sale de estetică, publicând în 1927, la Paris, prima sa lucrare Esthetique des proportions dans la nature et les arts (Estetica proporțiilor în natură și în artă).

  Având în vedere experiența sa atât în probleme navale cât și în domeniul dipomatic, în 1928 Matila Ghyka a fost numit consilier al delegației române la Comisia Europeană a Dunării, care își avea sediul la Viena. După un an a fost rechemat la București, luând postul de adjunct al șefului direcției protocolului din Ministerul Afacerilor Străine.

  

  Matila Ghyka cu familia în 1935

  În 1931, după urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea, Matila Ghyka a fost numit ministru plenipotențiar al României la Stockholm. Noul său post implica, pe lângă reprezentanța în Suedia, și acoperirea relațiilor diplomatice cu Finlanda, Norvegia, Olanda și Danemarca unde România nu avea legații.

  În același timp și-a continuat scrierile în domeniul esteticii, dezvoltând-și ideile în diferite lucrări, cea mai importantă fiind Numărul de aur - Rituri și ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizațiilor occidentale publicată în 1931 cu o prefață de Paul Valéry. În 1933 a ieșit de sub tipar singurul său roman,Pluie d'Etoiles (Ploaie de stele), care, deși nu a avut succesul internațional pe care l-au avut lucrările sale de estetică, a cunoscut mai multe ediții în Marea Britanie și cronici favorabile.

  După o altă întrerupere a activității sale, în toamna anului 1936 a fost numit adjunct al lui Vasile Grigorcea, ministrul plenipotențiar al României la Curtea Saint James (Londra). Sosirea sa în Regatul Unit a coincis cu abdicarea regelui Edward al VIII-lea. Principala misiune a legației era să determine schimbarea opiniei publice engleze care, după demiterea lui Nicolae Titulescu în 1936, îi era defavorabilă regelui Carol al II-lea. Deși vizita regelui Carol al II-lea la Londra în 1938 s-a desfășurat într-o atmosferă cordială, România nu a reușit să obțină armamentul de care avea nevoie.^[26]. Tensiunile create de apropierea politică de Germania au avut drept consecință schimbări în personalul legației române de la Londra. În 1938, după vizita regelui în Regatul Unit, Vasile Grigorcea a fost rechemat și pentru câteva luni Matila Ghyka a îndeplinit funcția de însărcinat cu afaceri. După numirea lui Viorel Virgil Tilea ca ministru plenipotențiar la Curtea Saint James (numirea a fost promulgată la 15 ianuarie 1939) Matila Ghyka este rechemat. După doar câteva luni, Grigore Gafencu, noul ministru al afacerilor străine, se decide să-l trimită înapoi la Londra, ca adjunct al ministrului plenipotențiar pentru probleme culturale. Numirea a fost aprobată de regele Carol al II-lea abia în august 1939, Ghyka prezentându-se la post cu câteva zile înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Cariera diplomatică a continuat până în 1940, când demisionează.

  Deși era majoritatea timpului în străinătate, Matila Ghyka își menținea prezența în viața culturală din România. Astfel, participă la înființarea revistei Simetria, acțiune inițiată de arhitectul George Matei Cantacuzino. Ghyka face parte din comitetul de redacție al revistei, împreună cu Octav Doicescu, Paul Emil Miclescu (primul număr are pe frontispiciu - toamna 1939), mai târziu întrând în comitetul de redacție și Tudor Vianu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu, Titus Evolceanu, Ștefan Constantinescu, Mac Constantinescu ^[27][28]Revista Simetria a fost cea mai bună publicație de teorie a artei din literatura noastră de specialitate (cf.Mihai Dim. Sturdza, op.cit.).

  În iulie 1940, imediat după venirea la putere a guvernului Ion Gigurtu, Viorel Tilea este rechemat, dar refuză să se întoarcă în România și își dă demisia din cadrul Ministerului Afacerilor Străine. După preluarea puterii de Ion Antonescu, Matila Ghyka demisionează și el din cadrele ministerului, „la a doua plecare a regelui Carol al II-lea”. Împreună cu un grup redus de diplomați ai legației de la Londra se formează un Comitet Național Român, organizat la Londra, (unde Matila Ghyka era unul dintre vicepreședinți, după 1940), care nu a reușit însă să atingă statutul guvernelor în exil ale țărilor ocupate de puterile axei.  

  Volume publicate

  • Esthétique des Proportions dans la nature et dans les arts, Paris, Gallimard, 1927 (există versiuni în limbile rusă, spaniolă și italiană)..
  • Le nombre d'or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale. Tome 1 - Les Rythmes. Tome 2 - Les Rites; ouvrage précédé d'une lettre de Paul Valéry, Gallimard 1931 (există versiuni în limbile italiană, cehă, poloneză și engleza americană). Versiune românească și note datorate lui Adrian Pătrușcă la Nemira, 2016, într-un singur volum.
  • Pluie d'etoiles, Gallimard, Paris 1933 (ediția engleză Again One Day, traducere de Maude Bigge, Methuen, London, 1936, ediția româneascǎ Ploaie de stele, Editura Curtea veche București 2007, traducere de Georgeta Filitti).
  • Essai sur le rythme, Gallimard, Paris, 1938.
  • A documented chronology of Roumanian history from pre-historic times to the present day, B. H. Blackwell Ltd., Oxford, 1941, translated from the french by Fernad G. Renier and Anne Cliff, Printed under the auspices of the National Committee of the Roumanian movement, versiune românească sub titlul "O cronologie documentată a istoriei României, din timpurile preistorice până astăzi", de Georgeta Filitti la Editura de Vest, Timișoara, 2010
  • Tour d'horizon philosophique Gallimard, Paris, 1946
  • The Geometry of Art and Life, Sheed and Ward, NY, 1946, frecvente reeditări după 1977 (există traducere în limba chineză).
  • Sortilèges du verbe, Paris, Gallimard, 1949. Cu o prefață de Léon-Paul Fargue.
  • Philosophie et mystique du nombre, Payot, 1952 (ediția românească, Filosofia și mistica numărului, Editura Univers enciclopedic, București, 1998, traducere de Dumitru Purnichescu, postfață de Cornel Mihai Ionescu, există traduceri în limbile spaniolă și sârbă)
  • A Practical Handbook of Geometrical Composition and Design, Transatlantic Arts, Alec Tiranti, London, 1956
  • Couleur du monde: (vol. I, Escales de ma jeunesse, vol. II, Heureux qui comme Ulysse...), 1955 (vol.I), 1956 (vol.II), Éditions Du vieux colombier, La Colombe, Paris, (ediția engleză prescurtată, The World Mine Oyster – The Memoirs of Matila Ghyka, translated from the french by the author, Wiliam Heinemann, London, 1961, prefață de Patrick Leigh Fermor). Ediția în limba română: Curcubeie – două volume, Editura Curtea Veche, București, 2003, traducere de Georgeta Filitti, reeditare într-un singur volum în anul 2014 la Polirom, Iași.

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Martin P. Nilsson, Les Croyances religieuses de la Grèce antique, Payot, 1955
  • Wegmann H., Le mystère de la vie, Payot, 1954
  • Edgar Allan Poe, Le Sphinx et autres contes bizarres, traduit de l'anglais par Charles Baudelaire, Marie Bonaparte, Matila C. Ghyka et Maurice Sachs, Gallimard, 1934, préface de Paul Morand
  • Edgar Allan Poe, Histoire: [Tales], traduit de l'anglaise par Marie Bonaparte, Matila C. Ghyka, Édition Rencontre, Lausanne, 1964, préface de Jacque Cabau
  • Theodore Reik, Le masochisme, Payot, Paris, 1953
  • Patrick Leigh Fermor, Les Violons de Saint-Jacques, Albin Michel, 1956

  Prefețe

  • Theodore Koenig, Acrocites antiques, Reportage moyen age, Armand Henneuse Editeur, Les Ecrivains Reunis, Lyon, 1954.
  • Albert A. Southwick, La Coordination, une application a l'architecture de la symetrie dynamique, Gallimard, Paris, 1939.

  Articole (selecție)

  • Vision analogique et composition symphonique chez Mallarmé et chez Marcel Proust, La France Libre, nº 3, 1942, pp. 386–390
  • Tel qu'en eux-mêmes enfin, France libre, vol. X, nº 59, pp. 393–399, Octombrie 1945.
  • The Celto-Scythian-Siberian Animal Style and its Diffusion from China to Ireland', Gazette des Beaux Arts, 36,1949, pp. 201–212
  • Frozen music, Horizon (A Review of literature and Art), vol.86, no,45, mar. 1943, pp. 187–194
  • Le Corbusier's Modulor and the Concept of the Golden Mean , The Architectural Review, 103, feb. 1948, pp. 39–42, London
  • Evocare a vechiului Borda, La France libre, 16 mar. 1943
  • Gothic Canons of Architecture, The Burlington Magazine for Connoisseurs, vol. 86, no. 504, mar. 1945, pp. 73–76  

    Matila Ghyka
    Matila Ghyka în uniformă diplomatică (1934)
    Date personale
    Nume la naștere	Matila Costiescu
    Născut	13 septembrie 1881 Iași, România
    Decedat	14 iulie 1965 Londra, Regatul Unit
    Înmormântat	Gunnersbury Cemetery[*]
    Părinți	Matila Costiescu, Maria Ghyka
    Căsătorit cu	Eileen O’Conor
    Copii	Maureen Ghyka (1920 – 1979) Roderick Ghyka (1923 – 1978).
    Naționalitate	român
    Cetățenie	România
    Ocupație	ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer, istoric
    Activitate
    Domiciliu	România
    Alma mater	Université libre de Bruxelles[*] École supérieure d'électricité
    Organizație	Universitatea Californiei de Sud[*] University of Mary Washington[*]
    Premii	Ordinul Regal Victorian în grad de cavaler comandor[

• 1882: Ramón Grau, politician cubanez, al 6-lea președinte al Cubei (d. 1969)
• 1886: Sir Robert Robinson, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1947) (d. 1975)
• 1887: Lavoslav Ružička, chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1939) (d. 1976)

• 

  Corneliu Zelea Codreanu, politician român, liderul și fondatorul Gărzii de Fier

 
• 

  Claudette Colbert, actriță americană, laureată Oscar

 
• 

  Óscar Arias Sánchez, fostul președinte al Republicii Costa Rica, laureat al Premiului Nobel

 
• 

  Dave Mustaine, cântăreț, chitarist, compozitor, autor și actor american, liderul trupei Megadeth

• 1892: Prințesa Victoria Luise a Prusiei, ducesă de Brunswick (d. 1980)

• 
  

• 1899: Corneliu Zelea Codreanu (nume la naștere Corneliu Zelinski; n. 13 septembrie 1899,^[1][2][3] Huși, România^[4] – d. 30 noiembrie 1938,^[1][2] Tâncăbești, Snagov, Ilfov, România), cunoscut și ca Corneliu Codreanu, a fost un politician român, fondatorul și liderul carismatic al organizației de extremă-dreaptă Garda de Fier (cunoscută și sub denumirea de Legiunea Arhanghelul Mihail sau Mișcarea Legionară), din România interbelică. Membrii mișcării sunt cunoscuți sub numele de legionari sau, neoficial, drept „cămășile verzi”. Codreanu, căruia legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul, a avut controlul absolut al organizației.

  Din 1919, Codreanu era membru al Gărzii Conștiinței Naționale, iar în 1923, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), pe care a părăsit-o doi ani mai târziu, din cauza diferențelor ideologice. În 1927 și-a înființat propria mișcare, Legiunea Arhanghelul Mihail.^[5]

  În 1938, a fost asasinat, alături de alți 13 legionari, în timpul detenției, la ordinul regelui Carol al II-lea.  

  Nașterea Căpitanului. Gravura lui Alexandru Bassarab îl reprezintă simbolic pe pruncul Corneliu Zelea Codreanu în ipostază hristică, în iesle și cu un nimb schițat în jurul capului, sugerând nașterea lui Iisus Hristos. Este vegheat de Arhanghelul Mihail, simbolul Mișcării Legionare. În partea superioară, data nașterii. Gravura a fost difuzată de Horia Sima și Garda de Fier, în 1940.^[6]

  Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899 la Huși, cu numele Corneliu Zelinski. În anul 1902, tatăl său, Ion Zelinski, și-a românizat numele în Zelea Codreanu.^[7] Mama sa, Eliza născută Brauner, era de origine germană, provenind dintr-o familie originară din Bavaria.^[8][9][10] Străbunicul din partea mamei, pe numele său Adolf Brunner, a sosit din Bavaria în Bucovina ca funcționar vamal.^[11] Corneliu a fost botezat într-o biserică ortodoxă odată cu părinții săi, care s-au convertit și ei la credința ortodoxă.^[12]

  Corneliu și tatăl său, Ion Zelea Codreanu, s-au străduit să-și afișeze o origine neaoș-română, reclamându-se a se trage dintr-o veche familie de răzeși și arătând că numele Zelea ar fi provenit de la zale și nu de la Zelinski, care înseamnă în poloneză Codreanu.^[7][13] La procesul din anul 1938, avocata lui Corneliu Zelea Codreanu susținea că străbunicul său, pe care ea îl numea Simion „Zelea”, se trăgea dintr-o familie de răzeși moldoveni din satul Igești din Bucovina, care în perioada 1786-1848, când Bucovina a fost sub administrație poloneză ca parte din provincia Galiția, a fost obligat de autorități să-și schimbe numele în Zelinski.  Corneliu a urmat cursurile școlii primare la Iași și Huși, iar între anii 1912-1916 a fost înscris la liceul militar de la Mănăstirea Dealu.

  La 16 ani a fost combatant voluntar în Primul Război Mondial, fără a fi împlinit vârsta minimă pentru încorporare. Între 1917 și 1918 a urmat cursurile Școlii Militare de Infanterie de la Botoșani.

  A aderat la Garda Conștiinței Naționale în 1919, atras de caracterul anticomunist al organizației. În 1920 a participat la acțiunile de înăbușire a revoltei comuniste de la Atelierele CFR Nicolina.

  Admis la facultatea de drept din Iași, a devenit președintele Societății studenților la drept, organizație pe care a dizolvat-o pentru a fonda, în 1922, „Asociația Studenților Creștini”. În semn de protest față de decizia rectoratului universității de a începe anul școlar fără tradiționala slujbă religioasă, Codreanu s-a baricadat în interiorul instituției. Din cauza acestei acțiuni a fost exmatriculat. A plecat în Germania, unde a studiat timp de câteva luni la Berlin și Jena. În timpul șederii în Germania a participat la mitinguri organizate de Hitler și s-a lăsat cucerit de doctrina hitleristă. Codreanu a fost impresionat mai ales de unitățile paramilitare naziste Sturmabteilung - SA care, prin acțiunile lor din anii '20, violente și contrare legii, erau folosite ca instrument de convingere a oponenților mișcării naziste aflată în plină ascensiune.

  Reprimit la studii la Universitatea din Iași ca urmare a intervențiilor profesorului A. C. Cuza, prieten al familiei și totodată protectorul și mentorul său spiritual, Codreanu se reîntoarce în țară și își reia studiile pentru o perioadă de timp scurtă. În acest răstimp participă la demonstrațiile studențești care cereau limitarea numărului evreilor în învățământul superior („numerus clausus”).  În 1923 fondează împreună cu A. C. Cuza Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), partid antidemocrat și antisemit.

  În 1924, în urma unei altercații este implicat într-un proces la care, în sala de judecată, în fața instanței, îl împușcă pe prefectul de poliție Manciu, care îl agresase la rândul său anterior, dar este achitat pe motiv că acționase în legitimă apărare. Este vorba de primul dintr-o serie de asasinate politice (crima politică anterioară din România modernă a fost asasinarea lui Barbu Catargiu în 1863). „Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră” acuză Neagu Djuvara^[14].

  În iunie 1925, Codreanu s-a căsătorit cu Elena Ilinoiu, fiica lui Constantin Ilinoiu. Sub auspiciile unor colaboratori și simpatizanți ca A. C. Cuza, generalul Macridescu, George Niculescu și alții, a fost organizat un spectacol-demonstrație politică în care mirii purtau costume naționale albe și pe cap pirostrii cu crucea în creștet și svastică pe frunte^[15]. La spectacol au participat 90.000 de persoane în mii de vehicule, formând o coloană de 4 km. Filmarea procesiunii a fost confiscată și arsă în 1925 pe motiv că punea în pericol ordinea și siguranța publică.^[16]

  Din cauza unor disensiuni apărute în L.A.N.C., Codreanu se desprinde de mișcare și, împreună cu Ion Moța, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici, fondează în 1927, inspirat de o icoană din închisoarea Văcărești^[16], mișcarea paramilitară „Legiunea Arhanghelul Mihail”.

  În anii următori au loc o serie de manifestații ample împotriva „corupției parlamentare, a evreilor și a comunismului”.

  

  Generalul Ion Antonescu și Corneliu Zelea Codreanu la schi, în 1935

  Cucerit de manifestațiile teatrale, de paradă, de care se folosea propaganda nazistă în Germania, Codreanu, pentru a-i atrage pe țărani la ideologia sa și pentru a le obține voturile, vizitează satele îmbrăcat în costum național și călare pe un cal alb. În 1931 este ales în parlament deputat de Neamț, obținând, conform documentelor vremii, 11.300 voturi valid exprimate. În 1932, devine pentru a doua oară parlamentar, candidând în județul Tutova, cu 5.600 de voturi.  Codreanu a imprimat, ca trăsătură fundamentală a Legiunii Arhanghelul Mihail, promovarea ortodoxismului naționalist, stabilind o legătură structurală între creștinismul ortodox și „românitate”, ca o deosebire de fascismul lui Mussolini, deși dorea transformarea României în stat fascist, după modelul italian. Ideologiile fascistă și nazistă erau folosite ca substrat de îndoctrinare în cuiburile legionare (titluri de cursuri: „Afinitatea între fascism și Mișcarea Legionară”, „Puncte comune între hitlerism și Mișcarea Legionară”, etc. - C. Z. Codreanu: Cărticica șefului de cuib). Pentru Codreanu, „Legiunea Arhanghelul Mihail va fi mai mult o școală și o oaste, decât un partid politic”. Fapt este că uniformele, cămășile verzi cu diagonală și pistol la șold copiate după uniformele fasciste italiene ale unităților paramilitare numite "cămășile negre" și după "cămășile brune" ale SA din Germania, precum și frazeologia mistic-religioasă, patriotard-xenofobă (pericolul reprezentat - în viziunea codrenistă - de democrația liberală, care ar fi dus la acapararea puterii în stat de către inamicii principali ai legionarilor și naționaliștilor români, „evreii”: „democrația sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în fața blocului unit al puterii iudaice” să curețe țara de moravurile politice murdare, să înlăture influența pernicioasă și cosmopolită a evreilor și a masonilor... „Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer...” (C. Z. Codreanu în cartea sa Pentru legionari) au atras numeroși studenți, preoți și intelectuali ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, precum și personalități din protipendada română, ca Sturdza, Ghica, Manu, Cantacuzino ș.a.  O altă trăsătură fundamentală a Legiunii a fost cultul morții, considerată ca o alternativă preferabilă într-o situație conflictuală:

  • Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.
  • Țelul final nu este viața. (...) Acest moment final, „învierea din morți”, este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam.
  • Neamul este deci o entitate care își prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.
  • Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.” C.Z. Codreanu^[17].
  • Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare. (C.Z.Codreanu: „9 Porunci Legionare”, din ziarul G.d.F. a Basarabiei)
  • Moartea, numai moartea legionară (...) / Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!” - Radu Gyr: Imnul Tinereții Legionare.

   


Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, 6 octombrie 1940

În 1933, Codreanu întemeiază - ca expresie politică a Mișcării Legionare - partidul Totul pentru Țară (prezidat de ing. Gheorghe Clime), cu o platformă-program atât de violent fascistă, antisemită și antioccidentală, încât prim-ministrul liberal I. G. Duca, delegat de Carol al II-lea să organizeze alegerile, îi interzice participarea la alegeri. Duca e asasinat după trei săptămâni de un grup de trei legionari. Stere Ciumetti, secretarul Mișcării Legionare, este asasinat în replică la 29 decembrie, în același an, din ordinul lui Victor Iamandi, ministrul liberal al justiției, corpul său fiind aruncat într-un lac bucureștean. Printre inculpații în procesul intentat asasinilor lui Duca, în afară de Codreanu, au compărut și generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic și alții sub acuzația de conspirație criminală. Codreanu a fost achitat din nou, instanța considerând că nu era vinovat de crimă, deși el avea controlul absolut asupra organizației.

La 24 septembrie 1934, Codreanu a convocat „Consiliul de onoare al Legiunii” pentru a-l „judeca" pe ziaristul legionar și anticodrenist Mihai Stelescu pentru că acesta publicase în ziarul la care lucra un articol care-l critica pe Codreanu și că ar fi organizat un atentat la viața „Căpitanului”. Consiliul, respectiv Codreanu, l-a declarat pe Stelescu „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan” și a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”^[18].

Dar Stelescu și-a continuat critica la adresa „Căpitanului”, pe care l-a făcut „laș, desfrânat și slab orator"^[19]. În 1936, un grup de zece legionari, studenți la teologie, a pătruns în spitalul în care era internat Stelescu pentru recuperare în urma unei operații de apendicită și l-au împușcat pe patul de spital cu 120 de gloanțe, după care i-au aplicat multiple lovituri în cap cu un topor, intonând imnuri legionare.^[20] Grupul de criminali trimis de „Căpitan” ca să-l „pedepsească" pe disident a primit porecla „Decemviri” („zece bărbați”),^[21][22] iar cei care „l-au pedepsit" pe I. G. Duca au fost numiți „Nicadori”.^[23]

Făptașii s-au predat poliției și au fost omorâți la rândul lor, în 1938, odată cu Codreanu.  


Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu și a celor 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), uciși în 1938, la ordinul regelui Carol al II-lea, București, 30 noiembrie 1940

În urma unui răspuns dat lui Nicolae Iorga, care luase poziție față de Mișcarea Legionară („ești un necinstit sufletește”), este trimis în instanță pentru ultraj adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii^[25]. Condamnat la șase luni de detenție, în luna mai 1938 este rejudecat și condamnat la zece ani de muncă forțată^[25].

În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Codreanu este omorât (sugrumat), împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), de jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava. Incidentul are loc în pădurea Tâncăbești, din apropierea Bucureștiului. Motivul oficial invocat a fost „încercarea de evadare", s-ar părea, din ordinul dat de Carol al II-lea^[26]. Cadavrele au fost arse cu acid și înhumate în fortul Jilava.^[16]

„Suprimarea „Căpitanului” și arestarea principalilor fruntași ai mișcării au dus la dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima” (Neagu Djuvara^[27]). Legiunea s-a scindat în două tabere inamice, „simiștii”, gruparea majoritară condusă de Horia Sima și „codreniștii”, conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl), care l-a acuzat pe Sima de a fi fost spion al lui Moruzov, delapidator (al fondurilor primite de la germani la Viena pentru a organiza o armată legionară/anti-sovietică), că „l-a turnat pe „Căpitan” și i-a trădat cauza", etc.  

Scrieri


Timbru cu efigia lui Corneliu Zelea Codreanu, din perioada Statului Național-Legionar, 1940
• Călăuza bunului Român - Regulamentul de functionare si organizare a Ligii Apararii National-Crestine (L.A.N.C.), în colaborare cu Ion Z. Codreanu și A. C. Cuza, Iași, martie 1923.
• Circulări, Scrisori, Sfaturi, Gânduri (editată de Vasile Iașinschi), Madrid, 1951.
• Scrisori studențești din închisoare (Văcărești, 9 octombrie 1923 – 30 martie 1924), Tip. “Libertatea” – Orăștie, Iași, 1925; reed. Ed. Ramida, București, 1998.
• Cărticica șefului de cuib, Tip. C. S. m. c. [?], București, 1933; reed. Col. „Omul Nou“, Miami Beach, 1990.
• Pentru legionari, vol. I [volumul al doilea n-a mai fost scris], Editura “Totul pentru Țară”, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936; reed. Ed. Scara, București, 1999
• Circulări și manifeste, Ed. „Totul pentru Țară“, București, 1937; reed. Col. „Europa“, München, 1981.
• Însemnările de la Jilava, Rostock, 1942; reed. Col. „Europa“, München, 1994.  

Corneliu Zelea Codreanu
Corneliu Zelea Codreanu
Date personale
Nume la naștere	Corneliu Zelinski
Născut	13 septembrie 1899 Huși, județul Fălciu, Regatul României
Decedat	30 noiembrie 1938 (39 de ani) Tâncăbești, Snagov, Ilfov, Regatul României
Înmormântat	România
Cauza decesului	omor
Părinți	Ion Zelea (Zelinski) Codreanu Eliza Zelea Codreanu, născută Brauner
Căsătorit cu	Elena Ilinoiu Codreanu (1925-1938)
Copii	Cătălina (adoptată)
Naționalitate	Română
Cetățenie	Regatul României
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	Politician
Căpitanul Gărzii de Fier
În funcție 24 iunie 1927 – 30 noiembrie 1938
Succedat de	Horia Sima
Partid politic	Liga Apărării Național-Creștine (1923-1927) Garda de Fier (1927-1938)
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din Grenoble⁠(en)
Profesie	Avocat

• 1903: Claudette Colbert, actriță americană, laureată Oscar (d. 1996)
• 1908: Edgar Papu, specialist român în literatură comparată și filosof al culturii (d. 1993)
• !922: Sergiu (Anatol) Al-George (n. 13 septembrie 1922, Târgu Mureș - d. 10 noiembrie 1981) a fost un filolog și orientalist român. Institutul de Studii Orientale din București i-a purtat numele până la dizolvarea sa. A scris la revista „Gândirea” împreună cu Nichifor Crainic, Valeriu Anania, Lucian Blaga, Radu Gyr, Sandu Tudor și Dumitru Stăniloae. Mama lui, Antonina Donos, era originară din județul Soroca (Basarabia), comuna Grinăuți, provenind dintr-o familie cu o puternică tradiție ortodoxă: nouă preoți și șase soții de preoți ortodocși pe parcursul a cinci generații. Numele ei patronimic era Nina Mihailovna. Pe linie paternă, avea o ascendență la fel de puternică. Tatăl lui, Vasile Al-George, era originar din județul Năsăud, comuna Sângeorz-Băi, și era fiul unor țărani înstăriți. Aparținea intelectualității ardelene, fiind absolvent al Facultății de Drept și al Academiei de Muzică și Artă dramatică din București. A luptat ca voluntar în Marele Război al Reîntregiri Neamului, fiind grav rănit, decorat și încadrat locotenent. A participat la intrarea trupelor române în Basarabia, după Marea Unire, ocazie cu care a întâlnit-o pe viitoarea sa soție. Cei doi soți s-au stabilit la Târgu-Mureș, unde Vasile Al-George a fost încadrat ca funcționar public. A avut și o bogată participare la viața culturală a epocii, fiind colaborator la revistele "Flacăra", "Gândirea", "Cosânzeana", "Societatea de mâine", "Cele Trei Crișuri", "Pagini Basarabene" și la ziarele "Românul", "Dreptatea", "Patria", "Voința". A fost autorul unui volum de versuri intitulat "Pamânt" și traducător din lirica maghiară. Preocupat și de activitatea de cercetare a lumii indiene, a lăsat un caiet care are scris pe prima pagină "Mahabharata" și care pare a fi o traducere din germană.  Numele de Sergiu a fost alegerea mamei sale, iar tatăl, mare iubitor al lui Anatole France, i-a adaugat numele de Anatol. La insistența unchiului său, fratele mai mare al tatălui, tânărul Sergiu a urmat primele clase ale Liceului Militar din Târgu-Mureș, alături de fratele său, George. Prin mutarea familiei la Chișinău, și-a continuat școala la liceul militar, apoi la cel civil (numit după Alexandru Donici) din acest oraș. Ultimul an l-a făcut la Liceul Matei Basarab din București, unde familia se mutase din nou la un an înaintea cedării Basarabiei.

  În anul 1947 ia examenul la Facultatea de Medicină printre primii zece din cei două sute de candidați. O întâlnește pe Dorina Bucur, viitoarea sa soție. Dorina Bucur provenea dintr-o familie de obârșie brăileană, tatăl său, George Bucur, participând la războiul din 1916 și coborând din strămoși făgărășeni care luptaseră în Războiul de Independență, în timp ce pe linie maternă avea rădăcini în Dobrogea și Basarabia.  În anii 1948-1950 Sergiu Al-George, care încerca să se realizeze pe doua planuri, ca medic și ca indianist, publicase deja primul său studiu, "Le mythe de l'atman et la genese de l'absolu dans la pensee indienne". În perioada 1950-1958, lucrează intens în domeniile indianistică, sanskrită, tibetană, filosofie, lingvistică, împreună cu prietenul său, Arion Roșu, publicând articole la Paris și Berlin. În 1952 este îndepărtat, pe motive politice, din clinica universitară ORL unde era asistent, ceea ce nu-l împiedică să continue cercetările. Între 1953-1958 devine foniatru al Operei și ajunge la două realizari neobișnuite pentru acea epocă: confecționarea primului stroboscop mecanic românesc pentru investigarea laringelui și redactarea primului tratat de foniatrie.^{[necesită citare]}

  Este arestat la 18 decembrie 1958 și implicat în așa-numitul „lot Noica”. Își petrece cinci ani și șase luni în închisoare, din care trei ani (1960-1963) în lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei. În perioada 1971-1973 este lector extern la Facultatea de Limbi Orientale din București - Secția Indologie, ținând un curs de filosofie și civilizație indiană. A tradus "Istoria Indiei" și "Bushido", la care lucra împreună cu Nicolae Steinhardt. I-a dedicat tatălui său cartea cea mai dragă, "Bhagavad-gita".

  Ultimii doi ani sunt legați de scrierea cărții "Arhaic și universal". În 1981 participă la cel mai important eveniment științific al vieții sale: Congresul mondial de indianistică de la Varanasi și susține o dizertație la Universitatea din Delhi, avînd ca temă cele două mari pasiuni științifice ale vieții sale: despre Metaforă și despre Panini.

  Pe data de 10 noiembrie 1981, la patru zile de la întoarcerea din India, se stinge din viață, fiind îngropat la cimitirul Bellu.  

  Cărți

  • "Un manuscris tibetan in Romania", ASO, 9 decembrie 1957
  • "Tratatul de Foniatrie", Editura Medicală, 1958, 200 p.
  • "Introducere în cultura indiană", Universitatea Populară Constanța, 1965-1969
  • "Note indiene", fragmente traduse în bengali de Amita Bhose, Jugantar, Calcutta, 1973
  • "Limbă și gândire în cultura Indiană", Colecția Biblioteca Orientalis, Editura Științifică, 1976
  • "Arhaic și universal. India în conștiința culturală românească (Brâncuși, Eliade, Blaga, Eminescu)", Editura Eminescu, București, 1981, un volum de 295 pagini
  • "Metaphor and philosophy from an Indian perspective", 5 WSC, Varanasi, 1981
  • "Mircea Eliade", ASO, 1981
  • "Un manuscrit tibetain en Roumanie", "Annals of the Sergiu Al-George Institute", I, 1992, pp. 15–20
  • "Arhaic și Universal. India în conștiința românească", Ediția a II-a, Editura Herald, Colecția Eseuri, București, 2002, 256 p., ISBN 973-98399-8-3

  Traduceri

  • "Istoria Indiei", traducere din rusă în colaborare cu un traducator cât și cu Arion Roșu, 1958, 400 p.
  • "Filosofia indiană în texte: Bhagavad-Gītā, Saṁkhya-Karika, Tarka-Saṁgraha", traducere din limba sanskrită, cu studii introductive, comentarii și note, Editura Științifică, București, 1971, 253 pagini
  • "Limbă și gândire în cultura indiană", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, 214 pagini
  • Bhagavad-Gītā, Ediția a II-a, Ediție bilingvă realizată de Vlad Șovărel, Traducere din limba sanskrită notă introductivă, comentarii și note, index sanskrit și index de nume: Sergiu Al-George, Editura Herald, Colecția Cărți Fundamentale, București, 2011, 240 p., ISBN 978-973-111-198-8  

    Sergiu Al-George
    Date personale
    Născut	13 septembrie 1922 Târgu Mureș, România
    Decedat	10 noiembrie 1981, (59 de ani) București, Republica Socialistă România
    Înmormântat	Cimitirul Bellu
    Părinți	Vasile Al-George, Antonina Donos (n. Nina Mihailovna)
    Frați și surori	George Al-George
    Căsătorit cu	Dorina Bucur
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	filolog, orientalist, eseist, traducător, medic
    Limbi	limba română
    Studii	Facultatea de Medicină din București
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1948 - 1981
    Operă de debut	„Le mythe de l'atman et la genese de l'absolu dans la pensee indienne”
    Opere semnificative	„Un manuscris tibetan în România”, „Istoria Indiei”, „Limbă și gândire în cultura Indiană”, „Metaphor and philosophy from an Indian perspective”, „Bhagavad-Gītā”
    Influențe[ascunde] Nicolae Steinhardt

• 1924: Maurice Jarre, compozitor francez (d. 2009)
• 1929: Ecaterina Oproiu (n. 13 septembrie 1929, București) este o publicistă, biograf, critic de film, dramaturg, magistrată, realizatoare de filme documentare, scriitoare, autoare și traducătoare română.  Absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, în 1952, Ecaterina Oproiu era la data absolvirii facultății un publicist pe deplin consacrat, cu zeci de articole publicate în România liberă, dar și în alte publicații periodice ale timpului, axate pe diverse subiecte. La vremea respectivă, Ecaterina Oproiu era soția economistului român Costin Murgescu, demolatorul planului Valev, care dacă ar fi fost aplicat, ar fi transformat România într-o adevărată „colonie agrară” a Uniunii Sovietice.^[2]

  Între 1965 - 1989 a fost redactor-șef al revistei Cinema. A scris câteva piese de teatru, Nu sunt turnul Eiffel, Cerul înstelat deasupra noastră, Interviu, 3 x 8 plus infinintul în care a abordat teme precum condiția cuplului și feminismul. Actrițe foarte cunoscute, precum Mariana Mihuț, Leopoldina Bălănuță sau Tamara Buciuceanu Botez, au jucat în piesele sale.

  A fost una dintre colaboratoarele frecvente ale televiziunii naționale a României, fiind prin prezentările sale pline de informații reale, sensibilitate, delicatețe și umor inteligent una dintre prezentatoarele favorite ale filmelor ce rulau la emisiunea de mare succes " Telecinemateca."

  Între 1992 și 2002 a făcut parte din Consiliul Național al Audiovizualului.  

  Operă

  Cărți și piese de teatru

  • Un idol pentru fiecare, non-ficțiune, București, 1970
  • Greta Garbo, biografie (în colaborare), București, 1972
  • 3 x 8 plus infinitul dialoguri despre condiția femeii, București, 1975. Interviuri cu femei diferite: o sudoriță dintr-o uzină, o țărancă, o femeie procuror, celebra Ana Aslan.
  • Interviu, (titlul inițial, Handicap), București, 1976
  • Nu sunt Turnul Eiffel, București, 1964 și 1978
  • Cerul înstelat deasupra noastră piesă în două părți, București, Editura Eminescu, 1986

  Traduceri

  • Mathilde Niel, Drama eliberării femeii, București, 1974

  Premii

  • Premiul Academiei Române pentru dramaturgie (1978) și
  • Premiul ACIN pentru critică de film (1977, 1982).  

    Ecaterina Oproiu
    Ecaterina Oproiu
    Date personale
    Născută	13 septembrie 1929 (90 de ani)[1]
    Cetățenie	România
    Ocupație	biografă[*] critic de teatru[*] critic de film[*] scriitoare

• 1940: Óscar Arias Sánchez (n. Óscar Rafael de Jesús Arias Sánchez), politician, președintele Republicii Costa Rica (1986-1990; 2006-2010), laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1987)
• 1941: Ahmet Necdet Sezer, politician turc, al 10-lea președinte al Turciei
• 1942: Béla Károlyi (n. 13 septembrie 1942,^[1] Cluj, Regatul Ungariei^[2]) este un antrenor de gimnastică maghiar din România, stabilit în 1981 în Statele Unite ale Americii.

  A devenit celebru ca antrenor al multiplei campioane olimpice Nadia Comăneci. La Jocurile Olimpice din 1980 a fost antrenorul lotului olimpic de gimnastică al României, cu care a obținut două medalii de aur (Comăneci), trei de argint (Comăneci, Eberle, echipe) și 2 de bronz (Rühn). În anul 1981 a rămas împreună cu Márta Károlyi, soția sa și coantrenoarea lotului olimpic de gimnastică feminină al României, în Statele Unite ale Americii.

  La alegerile legislative din 2008 Béla Károlyi a fost candidatul UDMR pentru un mandat de senator în colegiul uninominal care cuprinde America de Nord, America de Sud, Orientul Mijlociu, Asia, Australia și Noua Zeelandă.  

  Béla Károlyi
  Béla Károlyi
  Date personale
  Născut	13 septembrie 1942 (77 de ani)[1]  Cluj, Regatul Ungariei[2]
  Căsătorit cu	Márta Károlyi
  Cetățenie	România  SUA
  Ocupație	antrenor om de afaceri
  Activitate
  Sport	gimnastică

• 1943: Mircea Ciumara (n. 13 septembrie 1943, Călărași, România^[1] – d. 14 ianuarie 2012^[2]) a fost un deputat român în legislatura 1992-1996, ales în județul Constanța pe listele partidului PNȚCD.

  Mircea Ciumara a fost Ministrul finanțelor în Guvernul Ciorbea în perioada 12 decembrie 1996 - 5 decembrie 1997, iar apoi a condus Ministerul Industriei și Comerțului până în 17 aprilie 1998. În perioada 22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000 a fost Ministru de stat, președintele Consiliului de Coordonare Economico-Financiară, ministru pentru relațiile cu Parlamentul.  

  Mircea Ciumara
  Date personale
  Născut	13 septembrie 1943  Călărași, România[1]
  Decedat	14 ianuarie 2012 (68 de ani)[2]
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician economist
  Ministru al finanțelor publice
  În funcție 12 decembrie 1996 – 5 decembrie 1997
  Precedat de	Florin Georgescu
  Succedat de	Daniel Dăianu
  Membru al Camerei Deputaților a României
  În funcție 1996 – 2000
  Circumscripția	Galați
  În funcție 1992 – 1996
  Circumscripția	Constanța
  Partid politic	PNȚCD
  Alma mater	Academia de Studii Economice

• 1944: Jacqueline Bisset, actriță franceză
• 1949: Neculai Onțanu (n. 13 septembrie 1949, Pângărați, județul Neamț) este un politician român, fost membru al PSM și al PSD, primar al Sectorului 2 din București, din iunie 2000 până în 23 martie 2016, când a fost suspendat.

  2018- Conferința Națională a Partidului ADER (“Ader la Democrație, Educație și Reconstrucție”). În cadrul Conferinței au fost alese forurile statutare ale formațiunii politice și liderii. Neculai Onțanu a fost votat în funcția de președinte al Partidului, Secretar General al ADER  a fost ales Marius Cosmescu iar Președinte al Consiliului Național a fost ales prof.univ.dr. Laurențiu Rece, Prorectorul Universității tehnice de Construcții București.

  În ceea ce privește Consiliul Național al Partidului ADER, în cadrul Conferinței Naționale s-a decis alegerea a 53 de membri, tineri, specialiști și oameni de cultură.  În martie 2007, primarul Sectorului 2 al Capitalei, Neculai Onțanu, a fost avansat, în cadrul unei ceremonii găzduite de Cercul Militar Național, la gradul de colonel în rezervă printr-un ordin al ministrului Apărării ^[1]. Printr-un decret prezidențial din 1 decembrie 2008, Neculai Onțanu a fost înaintat în gradul de general de brigadă în rezervă (cu 1 stea) în Ministerul Apărării ^[2].

  În cadrul programului „siguranța cetățeanului”, Neculai Onțanu a instalat 242 camere video de supraveghere pe drumurile principale ale sectorului 2 .^[3]

  La 23 martie 2016,  Neculai Onțanu a fost reținut de procurorii DNA pentru 24 de ore,  fiind acuzat că ar fi primit mită pentru retrocedarea unui teren de peste 80.000 de metri pǎtrați.^[4].

  La 25 martie 2016, Neculai Onțanu, primarul în funcție al sectorului 2, a fost arestat preventiv (prin hotărâre judecătorească nedefinitivă dar executorie) pentru 30 de zile  

  Neculai Onțanu
  Primarul Sectorului 2 - Bucuresti
  Date personale
  Născut	13 septembrie 1949 Neamț
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Primar al Sectorului 2 din București
  În funcție 2000 – 23 martie 2016
  Partid politic	ADER

• 1949: Margareta Ivănuș (n. 13 septembrie 1949, Seimcian[*], Rusia) este o solistă vocală din Republica Moldova, originară din Federația Rusă.

  A absolvit Școala de Muzică „N. F. Sokolovski” din Gomel, Belarus (astăzi Colegiul de Arte) în 1971. A studiat acolo canto cu Nina Vroblenskaia. După absolvire, s-a angajat ca solistă la Filarmonica din același oraș. A mai luat lecții de canto de la Gh. Zemleakov în anii 1978-1983.

  Vine în RSS Moldovenească în 1976. Până în 1977 este solistă în orchestra ansamblului de dansuri populare „Joc”, după care cântă în „Ansamblul de Propagare a Muzicii” (1977-1986), formațiile „Orizont” (1977) și „Rapsodia” (1985-1986) ale Filarmonicii din Chișinău. A colaborat cu compozitorii Eugen Doga, Constantin Rusnac, Gheorghe Mustea, Dumitru Gheorghiță, Arkady Luxemburg, S. Lîsoi, A. Sokirianski, I. Duca, E. Ionescu ș.a.

  Printre cântecele lansate de solistă se numără În miez de noapte când tresar, Ce te legeni, codrule, Aștept de la tine, Se scuturau toți trandafirii, Trece un car cu boi pe drum.

  Margareta Ivănuș a obținut Marele Premiu la festivalul-concurs de romanță „Crizantema de aur” în 1992. În 1984 este decorată cu titlul „Artistă Emerită din RSSM”, iar în 1999 (cu toate că nu apare în sursele oficiale), este decorată cu Ordinul Republicii de către Petru Lucinschi.  

  Margareta Ivănuș
  Date personale
  Născută	13 septembrie 1949 (70 de ani)  Seimcian[*], Rusia
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	cântăreață

• 1952: Augustin Pop, poet și eseist român (d. 1998)
• 1953: Copel Moscu (n. 13 septembrie 1953, Piatra Neamț), este un regizor de film român.

  A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1978, apoi s-a angajat la Studioul de Film Documentar „Alexandru Sahia”, București.^[1]

  A realizat peste 50 de filme de scurt și lungmetraj, în calitate de regizor și scenarist, pentru care a obținut peste 25 de premii naționale și internaționale.^[2]

  Este directorul Festivalului Internațional de Film Cinepolitica.^[3] și directorul Festivalului Internațional de film Experimental (BIEFF) București.

  
  Profesor Universitar

  Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica – Bucuresti, regie film

  Universitatea Nationala de Arte, Foto-Video

  -

  Absolvent al bursei Fulbright USA

  Absolvent al cursurilor Realizator si Producator Film Slovacia

  Diploma de Licenta in Arta Cinematografica si Televiziune, specialitatea Regie

  Absolvent al sectiei Regie de Film si Televiziune, Facultatea de Film, UNATC Bucuresti

  
  Carti publicate(traduceri):

  „Filmul si epoca digitala” Ed.U.N.A.T.C. Press 2008, ISBN 978-973-1790-19-0

  „Filmul si lumea virtuala” Ed. Oscar Print, 2008, ISBN 978-973-668-214-8

  „Goltzius & Pelican Company” de Peter Greenaway – editor 2013

  „Gramatica Limbajului Cinematografic” de Daniel Arrijon – editor 2013

  
  

  Articole publicate:

  „Studii si Cercetari de Film si Televiziune” – 2006, Ed.U.N.A.T.C. Press, ISSN 1841-1812 (61 pag.)

  1980 – 1991 - 30 de articole publicate in Revista Cinema si Almanahul Cinema

  Brevet de Inventie nr.118703 (OSIM) - 2007 privind securizarea documentelor

  Initiatorul WorkShop-ului cu tema „Filmul Documentar in Epoca Digitala – Modalitati de abordare si realizare ( PNC-DI)

  
  Alte activitati:

  - 2005 - consilier la Realitatea TV “Filmul si epoca digitala“ – lucrare de doctorat

  - 2006 - 2007 – consilier TVR(televiziune publica) in probleme de film

  - 2006 - 2011 – Membru in 5 comisii CNC de aprobare a scenariilor

  - 2007 - presedintele juriului Signis Monte Carlo – Festivalul mondial al televiziunii Publice

  - 2008 - 2011 – Presedintele Comisiei de Clasificare a Salilor de Cinema din Romania

  - 2009 - expert al Ministerului Culturii in domeniul audio-vizualului

  - 2010 - fondator si director al Festivalului International de Film Experimental EXPIFF - BIEFF

  - 2010 - Initiatorul conceptului Festivalului de Film Evreiesc

  - 2011 - 2017 - fondator si director al Festivalului International de Film Experimental Bucuresti BIEFF (www.bieff.ro)

  - 2011 - 2017 - fondator si director al Festivalului International de Film Politic Cinepolitica, Bucuresti

  - 2012 - 2016 – profesor invitat la Scoala de Audiovizual (ESAV) Tolouse, Franta (cursuri, comisii doctorale)

  - 2015 - membru in comisia de doctorat la ESAV Toulouse, Franta

  - 2004 - decorat cu gradul de cavaler in domeniul invatamantului

  - 1991 - cetatean de onoare a orasului New Orleans, SUA, 1991

  
  

  Filmografie

  • Seraliștii (1982)
  • Căutătorii de aur (1983)
  • Pe malul Ozanei (1984)
  • Va veni o zi… (1985/1990)
  • Vârsta de aramă (1987)
  • Marșul poștașilor (1987)
  • Intrarea unui tren în gară (1988)
  • Școala mea iubită (1988)
  • Am ales libertatea (1992)
  • Comoara naivă (2018)  

    Copel Moscu
    regizor și scenarist român
    Date personale
    Născut	13 septembrie 1953 (66 de ani) Piatra Neamț, România

• 1955: Nae-Simion Pleșca (n. 13 septembrie 1955) este un filolog și politician din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura XX-a (2014-2018), ales pe listele Partidului Liberal Democrat din Moldova. A mai exercitat funcția de deputat în legislatura precedentă, a XIX-a (2010-2014).^[1]

  La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 a candidat de pe poziția a 28-a în lista PLDM^[2] și inițial nu a reușit să acceadă în parlament. Însă, după ce colegul său, deputatul liberal-democrat Anatolie Dimitriu a fost ales în funcția de președinte al raionului Ialoveni în iulie 2015 și a renunțat la funcția de deputat (pentru a se conforma principiului compatibilității funcțiilor publice), mandatul său a trecut la Nae-Simion Pleșca.  

  Nae-Simion Pleșca
  Date personale
  Născut	13 septembrie 1955 (64 de ani) Bălceana, raionul Hîncești
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	politician filolog[*]
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
  Deținător actual
  Funcție asumată 2015
  În funcție 2010 – 2014
  Premii	Ordinul Gloria Muncii
  Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova
  Alte afilieri	Alianța pentru Integrare Europeană III (2015-) Coaliția Pro-Europeană (2013–prezent) Alianța pentru Integrare Europeană (2009-2013)
  Profesie	Filolog

• 1956: Ilie Balaci, jucător și antrenor român de fotbal (d. 2018)
• 1961: Dave Mustaine (n. David Mustaine), cântăreț, chitarist, compozitor, autor și actor american, liderul trupei Megadeth
• 1965: Sorina Pintea (n. 13 septembrie 1965, Baia Mare, România) este o politiciană română, aleasă senator în 2016 din partea Partidului Social Democrat (PSD). În data de 4 februarie 2017 și-a anunțat demisia din funcția de senator, alegând să rămână în funcția de manager al Spitalului Județean de Urgență "Dr. Constantin Opriș" Baia Mare.

  A fost Ministru al Sănătății din data de 29 ianuarie 2018 din partea Partidului Social Democrat în Guvernul Dăncilă.

  A fost demisă după moțiunea de cenzură odată cu căderea guvernului Viorica Dăncilă.

  În 28 februarie 2020 a fost prinsă în flagrant de procurorii DNA, după ce ar fi luat mită 120.000 de lei pentru un presupus contract de construcție a unor săli de operație. În cazul aceasta nu se știe dacă este vinovată, procesul nefiind început, având dreptul la prezumția nevinovăție. Pe 29 februarie 2020 a fost arestată preventiv pentru 30 de zile.^[1] În data de 6 martie a fost eliberată, rămânând sub control judiciar.  Are doi copii.  

  Sorina Pintea
  Date personale
  Născută	13 septembrie 1965 (54 de ani)  Baia Mare, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	manager[*] politiciană
  Ministru al sănătății
  În funcție 29 ianuarie 2018 – 4 noiembrie 2019
  Precedat de	Florian Dorel Bodog
  Succedat de	Victor Costache
  Senatoare a României
  În funcție 21 decembrie 2016 – 8 februarie 2017
  Succedat de	Liviu Pop
  Circumscripția	Maramureș
  Partid politic	PSD
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai

• 1966: Stella Jantuan (n. 13 septembrie 1966, Bălți) este o politiciană din Republica Moldova, care în perioada 2009-2014 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Democrat din Moldova. A făcut parte din „Comisia parlamentară pentru drepturile omului și relații interetnice”.  S-născut pe 13 septembrie 1966, în municipiul Bălți. Provine dintr-o familie de medici: bunelul său, ambii părinți și toți verii săi sunt medici. A absolvit Facultatea de Istorie și Sociologie a Universității de Stat din Moldova în 1988. Acolo l-a avut ca profesor și coordonator al tezei de licență pe primul speaker al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moșanu. A făcut doctoratul la Universitatea București.^[1][2]

  În 1997 a revenit la Chișinău în 1997 și a intrat în politică. Un an mai târziu a fost angajată în Aparatul Parlamentului în calitate de consultant superior. În 2003 a fost numită în funcția de consilier al ministrului reintegrării, iar apoi a ocupat postul de șef al Direcției informațional-analitice în cadrul aceluiași minister.^[1]

  În 2005 a revenit în parlament, în funcția de șefă a Direcției informațional-analitice, pe care a deținut-o până în 2009. Atunci i s-a propus să candideze la funcția de deputat pe listele Partidului Democrat și a acceptat, câștigându-și mandatul de deputat. La alegerile din 2010, inițial, nu a reușit să acceadă în parlament, dar după ce câțiva colegi de partid au renunțat la mandat în favoarea funcției de ministru, în februarie 2011 ea a obținut mandatul de deputat.^[3][4] La alegerile din 2014 nu s-a mai regăsit pe lista candidaților PD la funcția de deputat.^[5]

  A fost membră a delegației Republicii Moldova la APCE^[6] și la AP OSCE.^[7]

  Este căsătorită cu Valeriu Bubulici,^[8] de profesie arheolog.  

  Stella Jantuan
  Date personale
  Născută	13 septembrie 1966 (53 de ani)
  Căsătorită cu	Valeriu Bubulici
  Cetățenie	Moldova
  Religie	Ortodoxă
  Ocupație	politiciană
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
  În funcție 2009 – 2014
  Partid politic	Partidul Democrat din Moldova
  Alte afilieri	Alianța pentru Integrare Europeană Coaliția Pro-Europeană

• 1967. Gábor Gerstenmájer (n. 13 septembrie 1967, Satu Mare) este un fotbalist român de etnie maghiară din România. În sezonul 1991-1992 al Diviziei A, când a evoluat la Dinamo București, a fost golgheterul României.

  S-a retras din activitatea de fotbalist în Elveția, unde a început și cariera de antrenor, pregătind echipe din Liga a II-a elvețiană. A ocupat funcția de antrenor secund la Grasshopper Zürich.

  Dintre cele trei selecții la echipa națională de fotbal a României, cea mai importantă este cea din deplasarea de la Cardiff, contra Țării Galilor, când a evoluat din minutul 70, luându-i locul căpitanului Gheorghe Hagi, meciul terminându-se cu victoria decisivă cu 2-1 a României.

• 1968. Laura Cutina (n. 13 septembrie 1968, București) este antrenoare de gimnastică și fostă gimnastă română de valoare mondială, laureată cu aur olimpic la Los Angeles 1984  Născută în București, Laura Cutina a devenit membră a lotului național și olimpic de gimnastică a României.

  Din 2017, Laura Cutina-Licaciu împreună cu soțul său, fostul gimnast Daniel Licaciu, conduce o sală de gimnastică în Las Vegas, Laura Cutina Gymnastics Center, LLC.^[2]Gimnastul Licaciu fusese sportiv legitimat la Dinamo și membru al lotului național între 1983 și 1988. Cei doi soți antrenori și foști gimnaști de marcă lucrează un grup de 50 de copii, între 5 și 10 ani, pe diverse categorii.^[

• 1971: Alexandru Dan Tudor (n. 13 septembrie 1971 la București, România) este un arbitru român de fotbal retras din activitate, în prezent angajat al clubului FCSB. Este arbitrul cu cele mai mai multe partide de Liga I, 382.^[1] S-a apucat de arbitraj în 1990.^[2] A debutat în Divizia A la data de 15 mai 1999, când a condus un meci dintre U Craiova și U Cluj.^[3] Se află pe lista FIFA din 2001, debutând pe plan internațional la 23 martie 2001, când a condus un meci al echipelor de tineret dintre Cipru și Irlanda.^[4] Este cunoscut în România pentru ușurința cu care acordă cartonașe^[5][6], deși în competițiile internaționale este invers.^[7] La data de 4 noiembrie 2008 a debutat în Liga Campionilor^[8], oficiind la meciul dintre FC Barcelona și FC Basel.^[9]

  În campionatul intern a arbitrat patru derbiuri Steaua - Dinamo, de cinci ori disputa dintre Rapid și Dinamo, și de alte trei ori duelul Steaua - Rapid.^[7]

  Este de profesie avocat.^[7]

  Din data de 1 aprilie 2013, Alexandru Tudor este arbitrul cu cele mai multe meciuri arbitrate în Liga I.^[10][11][12]

  Începând cu 12 iunie 2019, Alexandru Tudor ocupă funcția de director sportiv la echipa FCSB.^[13]

  Acesta are porecla de „Brad Pitt” Tudor pentru că a fost comparat cu actorul american de la Hollywood, Brad Pitt, fiindcă semăna mult cu el.  

  Alexandru Tudor
  Informații generale
  Nume complet	Alexandru Dan Tudor
  Născut	13 septembrie 1971 (48 de ani) București, România
  Național
  Perioada	Ligă	Rol
  1990–2018	România
  1999–2018	Liga I	Arbitru
  Internațional
  Perioada	Ligă	Rol
  2001–2016	FIFA	Arbitru

• 1971: Goran Ivanišević, tenisman croat
• 1973: Roman Iagupov (în rusă Роман Ягупов; n. 13 septembrie 1973, Volgograd, Rusia)^[1] este un cântăreț de rock alternativ din Republica Moldova. A devenit cunoscut ca lider și membru-fondator al formației rock Zdob și Zdub.  Roman Iagupov s-a născut pe 13 septembrie 1973, în orașul Volgograd din Rusia.^[1] Din 1974 a trait in Straseni, mama sa fiind din Republica Moldova. A urmat cursurile Scolii nr. 2 din Straseni in perioada 1980-1990, fiind coleg de clasa cu Anatol Pugaci. De mic a visat la o carieră în sport, urmând studiile la Institutul de Educație Fizică și Sport in perioada 1991 - 1995 dar, în anul 1994, la vârsta de 21 de ani, s-a reorientat către muzică și împreună cu Pugaci si cu vecinul acestuia Mihai Gincu a înființat formația Zdob și Zdub. In perioada 1995 - 1996 a profesat ca pedagog.

  Roman Iagupov este căsătorit cu Carolina Voitenco, o pictoriță din Republica Moldova care se ocupă și de vestimentația sa scenică.^[2] Impreuna au un fiu David (n.~ 2008). El are o fată pe nume Alisa (n. ~2000), dintr-o căsnicie anterioară cu Yolka Flyman, de care a divorțat în 2004. In 2012 obtine si cetatenia romana.  

  Roman Iagupov
  Roman Iagupov la Eurovision 2005 în Kiev
  Date personale
  Născut	13 septembrie 1973 (46 de ani) Volgograd, Rusia Volgograd, Rusia
  Căsătorit cu	Carolina
  Copii	Alisa, David
  Cetățenie	Moldova  România
  Ocupație	Cântăreț
  Activitate
  Gen muzical	Hardcore, rock, rapcore, etno, folk-rock, punk
  Instrument(e)	ocarină voce[*]
  Ani de activitate	1994-prezent[1]
  Interpretare cu	Zdob și Zdub Zdob și Zdub în 2011. Roman Iagupov e primul din stânga.

• 1973: Abbath Doom Occulta, muzician norvegian
• 1982. Bogdan Curta (n. 13 septembrie 1982, Cluj-Napoca) este un cântăreț cantautor de muzică folk și muzică ușoară, compozitor, orchestrator, poet și prozator din România.^[1] De asemenea este realizator și prezentator de emisiuni radio.  Bogdan Curta și-a început cariera muzicală la 13 ani când a cântat la numeroase spectacole și emisiuni radio și de televiziune naționale.^{[3][4][5][6][7][8]} Primul său album, Îngeri din Rai, album de colinde și cântece de iarnă, a fost lansat în 2003 la Cluj-Napoca. Din 2006 și-a început cariera profesională printr-o dublă lansare oficială a unui album de compoziții muzicale proprii, și a unui volum de versuri și aforisme, ambele intitulate Dor de Primăvară.^[9] Au urmat trei noi albume de muzică lansate oficial până în prezent.^[10][11][12]

  Bogdan a cantat în spectacole alături de Compact, Pasărea Colibri, Cargo, Direcția 5, Ducu Bertzi, Amadeus, Narcisa Suciu și Mircea Vintilă.^[13][14] Din 2009 și-a extins activitatea pe plan internațional, susținând spectacole pentru diasporă în Franța, Germania și Belgia,^[15] și relansându-și albumele muzicale în format digital, apărând pe magazine online globale de muzică precum iTunes Music Store, Amazon, Rhapsody sau eMusic.^{[16][17][18][19]} De asemenea, se menține continuu în topul celor mai urmăriți artiști de pe Trilulilu, principalul website autohton de videoclipuri, primind din partea fanilor distincția neoficială de „vedetă Trilulilu”.  

  Bogdan Curta
  Bogdan Curta
  Date personale
  Nume la naștere	Bogdan Adrian Curta
  Născut	13 septembrie 1982 (37 de ani), Cluj,  România Cluj-Napoca, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreț, cantautor, compozitor, scriitor, poet
  Activitate
  Gen muzical	folk, ușoară
  Tipul de voce	tenor
  Instrument(e)	voce, clape, chitară
  Ani de activitate	2006 — prezent

• 1989: Thomas Müller, fotbalist german
• 1993: Niall Horan, cântăreț și compozitor irlandez
• 1996: Lili Reinhart, actriță americană