REVISTA MEA DIN 13 SEPTEMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 13 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători; Bătălia de la Dealul Spirii

Decese

• 81: Titus, împărat roman (n. 39)
• 1592: Michel de Montaigne, scriitor și moralist francez (n. 1533)
• 1598: Regele Filip al II-lea al Spaniei (n. 1527)
• 1705: Prințul Georg de Hesse-Darmstadt, mareșal al armatei austriece, vicerege al Cataloniei (n. 1669)
• 1847: Nicolas Oudinot, mareșal francez (n. 1767)
• 1872: Ludwig Feuerbach, filosof german (n. 1804)

• 

  Michel de Montaigne, scriitor și moralist francez

 
• 

  Filip al II-lea al Spaniei

 
• 

  Ludwig Feuerbach, filosof german

 
• 

  Aurel Vlaicu, inginer și pionier al aviației române și mondiale

• 1894: Emmanuel Alexis Chabrier, compozitor și pianist francez (n. 1841)
• 1910. Elefterie Cornetti (n. 1831, Craiova, d. 13 septembrie 1910, Viena), fost om politic și persoană de notorietate în Craiova secolului XIX.

  A făcut parte din Comitetul electoral, participând activ la desemnarea deputaților pentru Adunarea Electivă a Țării Românești. Cornetti a fost consilier municipal (până în 1859), când a preluat casieria Consiliului Municipal Craiova (1859-1861). Prin decret al domnitorului, este confirmat comandant la Garda cetățenească a Craiovei. A fost deputat pentru județul Dolj (1867); membru în comisia de rechiziții a județului Dolj (1877); prefect al județului Mehedinți (1878-1879); primul director al Băncii Naționale, Filiala Craiova.

  Din 1887 a fost desemnat senator liberal pe viață.  Cornetti se naște în anul 1831, după un document al Oficiului Stării Civile din Craiova. S-a căsătorit în 1870 cu Elena Zissu, fiica boierului Marcu Zissu Olaru, de origine grecească. Pentru a clasifica cazul moșiei Olari din actul de căsătorie lui Elefterie Cornetti cu Elena M. Zisu, rezultă că locul nașterii este în Craiova, anul precizat mai sus. Părinți fiind Ecaterina și Crăciunu Ion.  

  Elefterie Cornetti
  Date personale
  Născut	1831 Craiova
  Decedat	13 septembrie 1910 Viena
  Senator pe viață
  În funcție 1887 – 1911
  Prefect al jud. Mehedinți
  În funcție 1878 – 1879
  Deputat de Dolj
  În funcție 1887 – 1887

• 1912: Joseph Furphy, romancier australian (n. 1843)
• 1913: Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.  A fost elev al liceului reformat „Kocsárd Kún” din Orăștie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-și bacalaureatul în 1902 la actualul Colegiu Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu.
  

  Octavian Goga și Aurel Vlaicu

  Și-a început studiile inginerești la Universitatea Tehnică din Budapesta, studii pe care le-a continuat la Technische Hochschule din München, obținând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim.  În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:

  „Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.^[2].”

  La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord.^[3] Este înmormântat în cimitirul Bellu din București.

  În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.  

  Aurel Vlaicu
  Inventatorul român Aurel Vlaicu
  Date personale
  Născut	19 noiembrie 1882 Binținți, lângă Orăștie, Austro-Ungaria
  Decedat	13 septembrie 1913 (30 de ani) Bănești, lângă Câmpina, România
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Cauza decesului	accident (accident aviatic[1])
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Religie	creștin ortodoxă
  Ocupație	inginer aerospațial[*] inginer inventator aviator
  Activitate
  Domeniu	inginer și inventator
  Alma Mater	Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta Universitatea Tehnică din München
  Organizații	Academia Română
  Cunoscut pentru	pionier al aviației române și mondiale
  Membru post-mortem al Academiei Române Aurel Vlaicu tânăr   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Afiș miting aviatic 17 octombrie 1910   Aurel Vlaicu la bordul avionului Vlaicu II   Componente din A. Vlaicu Nr. II recuperate de la locul accidentului   Placa commemorativă la casa memorială Aurel Vlaicu   Piatra funerară a lui Aurel Vlaicu   A. Vlaicu Nr. II   A. Vlaicu Nr. III

  
  
• 

  Aeroplanul Vlaicu în construcție

 
• 

  Monoplanul Vlaicu în arsenalul armatei române

 
• 

  Pe câmpul de la Cotroceni (primul zbor)

 
• 

  Primul zbor de lungime

 
• 

  Primul zbor

 
• 

  Aurel Vlaicu în zbor

 
• 

  Aurel Vlaicu la 200 de metri înălțime

• 1928: Italo Svevo, scriitor și dramaturg italian (n. 1861)
• 1931: Lili Elbe, artistă daneză transexuală (n. 1882)
• 1949: August Krogh, medic și zoolog danez, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (n. 1874)
• 1969: Dumitru Petrescu (zis și Grivița după grevele din 1933, la care a participat activ) (n. 10 mai 1906, București - d. 13 septembrie 1969) a fost general, șef și locțiitor politic al unor divizii ale armatei, politician comunist român, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, președinte al Marii Adunări Naționale, ministru al finanțelor, al 124-lea ministru al Finanțelor Publice ale României și ulterior ministru pentru protecția muncii.  A devenit membru al Partidului Comunist din România în anul 1932. A fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivița din 1933,^[1] dar împreună cu Gheorghe Vasilichi și Constantin Doncea, reușește să evadeze (se pare că în spatele organizării acțiunii au stat Marcel Pauker și Gheorghe Stoica, alias Moscu Kuhn) în mod spectaculos din închisoarea de la Craiova.^[2] Ulterior, Dumitru Petrescu a fugit în Cehoslovacia și apoi în URSS; a participat ca luptător la Războiul civil din Spania.

  A urmat cursurile Școlii Superioare Internaționale Leniniste din URSS (1935–1938). A lucrat la secțiile române ale Editurii în limbi străine și postului de radio Moscova. Din toamna anului 1939 lucrează în cadrul Direcției a VII-a a Direcției Superioare Politice a Armatei Roșii, care se ocupa cu activitatea de descompunere a armatelor dușmane.

  După formarea Diviziei "Tudor Vladimirescu" în noiembrie 1943, a fost numit ca ajutor al comandantului, adică șef al Secției Politice a Diviziei. I s-a acordat direct gradul de maior. A revenit în România în august 1944, având funcția de șef al Secției Educație și Cultură. Este numit apoi locțiitor politic al Diviziei "Horia, Cloșca și Crișan" și înaintat la gradul de locotenent-colonel. A îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Război (pentru Armata de Uscat) (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945). După întoarcerea în țară, este ridicat la gradul de general și numit, prin Înaltul Decret Regal nr. 1629 din 6 august 1947, inspector general al armatei pentru educație, cultură și propagandă.  A fost membru al CC al PCR. A îndeplinit funcțiile de președinte al Marii Adunări Naționale (26 ianuarie - 29 mai 1950), președinte al Comitetului de Stat al Aprovizionării (cu rang de ministru) (14 ianuarie 1951 - 9 martie 1952), ministru de finanțe (9 martie 1952 - 3 octombrie 1955), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 octombrie 1955 - 26 mai 1956) și președinte al Comitetului de Stat pentru Protecția Muncii (cu rang de ministru) (30 decembrie 1965 - 8 decembrie 1967).  Steaua, numită inițial AS Armata, a apărut oficial pe 7 iunie 1947. Politrucii din Armată, mulți dintre ei veniți direct din URSS, n-au pierdut timpul. Dumitru Petrescu, personaj odios, fost muncitor feroviar la Atelierele Grivița în anii '30, arestat și condamnat pentru activități subversive în favoarea rușilor, evadat și fugit în URSS, de unde s-a întors cu armata de ocupație, fusese promovat general de armată. Cu spatele asigurat de sovietici, generalul D. Petrescu a bătut cu pumnul în masa forurilor sportive, somând ca ASA să joace direct în prima ligă. "Asociația Sportivă Centrală a Armatei a luat ființă și a cerut să fie introdusă în Divizia A", anunța sec "Sportul popular" la 7 august 1947. Cererea era imposibilă pentru simplul fapt că s-ar fi încălcat toate normele sportive, logice și de bun-simț. Șefii federației de fotbal au încercat să reziste. "Chestiunea a fost pusă în ședința Comitetului FRFA, toți membrii fiind de acord ca ASA să participe în Divizia Națională, însă în «B»", pronunța aparentul deznodământ "Sportul popular" din 8 august 1947. După îndelungi frământări, federația a ales să sacrifice Sparta București pentru a face loc nou-înființatei AS Armata în Divizia B. Când totul părea să se fi clarificat a venit bomba: vicecampioana "Carmen" București a fost exclusă din competiție! "Decizia a fost luată de federație la ordinul direct al Anei Pauker". În locul echipei lui Mociorniță ("Carmen" București), ultima grupare profesionistă din România, în Divizia A a fost introdusă AS Armata.  

  Dumitru Petrescu
  Dumitru Petrescu în uniformă militară
  Date personale
  Născut	10 mai 1906 București, România
  Decedat	13 septembrie 1969, (63 de ani) Negotin, Iugoslavia
  Naționalitate	română  România
  Cetățenie	România
  Etnie	român
  Ocupație	politician
  Șef al Secției Politice a Diviziei Tudor Vladimirescu
  Șef al Secției Educație și Cultură
  Locțiitor politic al Diviziei "Horia, Cloșca și Crișan"
  Subsecretar de stat la Ministerul de Război
  În funcție 6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945
  Președinte al Marii Adunări Naționale
  În funcție 26 ianuarie – 29 mai 1950
  Ministrul de finanțe
  În funcție 9 martie 1952 – 3 octombrie 1955
  Precedat de	Vasile Luca
  Succedat de	Manea Mănescu
  Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri
  În funcție 4 octombrie 1955 – 26 mai 1956
  Președinte al Comitetului de Stat pentru Protecția Muncii (cu rang de ministru)
  În funcție 30 decembrie 1965 – 8 decembrie 1967
  Partid politic	Partidul Comunist din România
  Alma mater	Școala Superioară Internațională Leninistă din URSS
  Profesie	general, politician comunist

• 1970: Sanda Movilă (n. 7 ianuarie 1900, Argeș, România – d. 13 septembrie 1970) a fost un poet și romancier român.  Născută la Cerbu, județul Argeș, părinții ei au fost Ion Ionescu, un negustor, și soția sa Maria (născută Niculescu). A urmat școala gimnazială și liceul la Pitești din 1911 până în 1919.

  În 1924, a absolvit facultatea de literatură și filozofie a Universității din București, cu o specializare în limba franceză. Ulterior, a fost angajată ca funcționar public la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. A fost căsătorită cu scriitorul Felix Aderca.^[1]

  Debutul ei literar a avut loc în 1916, în ziarul Universul, cu poezia anti-primul război mondial 8 octombrie. Ea a atras atenția lui Eugen Lovinescu, căruia îi datorează atât pseudonimul, cât și faptul că scrierile sale au fost publicate în Sburătorul din 1921.

  Prima sa scriere în proză, Pata de umbră, a apărut în Sburătorul literar în 1922; aceeași revistă literară a publicat și piesele sale Viața, Cel din urmă vis și Gânduri. Prima ei carte a fost volumul de poezie din 1925 Crinii roșii. Alte reviste care au publicat opera sa sunt: Curierul artelor, Lumea copiilor, Vremea, Revista Fundațiilor Regale, Adevărul literar și artistic, Veac nou, Flacăra, Viața Românească, România Literară sau Luceafărul.

  Singură sau în colaborare, ea a tradus lucrări de Paul Verlaine (Fêtes galantes), Leconte de Lisle (L'Epiphanie), Arkadi Gaidar (Timur și băieții lui), Lev Kassil (Cupa gladiatorului), Czesław și Alina Centkiewicz (SOS: Oameni pe banchiză!) și Gabriela Zapolska (Imagini, cu J.Georgian).

  Movilă a scris poezie (Crinii roșii, 1925; Călătorii, 1946; Fruct nou, 1948; Versuri, 1966), colecții de povestiri (Neuitatele călătorii, 1958; Câte se petrec pe mare, 1962) și romane (Desfigurații, 1935; Nălucile, 1945; Marele ospăț, 1947; Pe văile Argeșului, 1950; Viața în oglinzi, 1970).

  De-a lungul timpului, ea și-a folosit imaginația vie pentru a prezenta portrete clare și reale ale trecutului.  

  Sanda Movilă
  Date personale
  Născută	7 ianuarie 1900  Argeș, România
  Decedată	13 septembrie 1970 (70 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	traducătoare poetă scriitoare
  Activitate
  Studii	Universitatea din București

• 1977: Leopold Stokowski, dirijor american de origine poloneză (n. 1882)
• 1996: Tupac Shakur (n. Lesane Parish Crooks), rapper și actor american (n. 1971)
• 1998: Constantin Foamete (n. 8 decembrie 1932, Crișcăuți, Județul Soroca (interbelic) – d. 13 septembrie 1998) a fost un sculptor monumentalist român.^[1][2]

  S-a născut în familia unui preot din satul Vadul Rașcov. Mama sa, Lidia Cernei, a fost învățătoare la școala din Crișcăuți.

  A absolvit al Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din București în anul 1958.

  Preocupările lui Constantin Foamete s-au situat aproape exclusiv în aria sculpturii monumentale, dar a făcut și lucrări de artă decorativă, de asemenea monumentale (mozaic), și sporadic scenografie  Student fiind, a debutat în 1957 la Expoziția tineretului din București, și din nou în 1959, apoi a participat la manifestări colective și la expoziții de artă decorativă. A trimis lucrări la expoziția de grafică și sculptură românească organizată la Cracovia, în Polonia în anul 1968, precum și la expozițiile de desene ale sculptorilor, de la Moscova și Leningrad din anul 1961. În 1971 a expus la New York, Kubik Gallery iar în 1975 la Berlin, expoziția Plastik und Blumen.^[3]

  Lucrări

  • Monumentul lui Nicolae Bălcescu amplasat la Pitești, în 1959.
  • Vlaicu Vodă, în Curtea de Argeș (1969).^[4]
  • Visare (1970)^[3]
  • Meditație (1970)^[3]
  • Cooperatistă, Baia Mare ^[5]
  • Fata babei și fata moșului (Parcul Herăstrău, București)
  • Bustul lui Alexandru Macedonski, amplasat în Grădina Botanică din Craiova (1975, la comemorarea a 120 de ani de la naștere și 55 de ani de la moarte).  

    Constantin Foamete
    Date personale
    Născut	8 decembrie 1932
    Decedat	13 septembrie 1998 (65 de ani)
    Ocupație	sculptor Fata babei și fata moșului (Parcul Herăstrău, București)

• 2005: Julio César Turbay Ayala, politician columbian, al 33-lea președinte al Columbiei (n. 1916)
• 2010: Anton Șuteu, compozitor român (n. 1947)
• 2017: Frank Vincent, actor american (n. 1937)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci; + Târnosirea bisericii Învierii din Ierusalim; Sf Sfințiți Mc Corneliu Sutașul și Ciprian, episcopul Cartaginei; + Sf Cuv Ioan de la Prislop; Sf Mc din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian; Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci - Convorbirea lui Iisus cu Nicodim
• România : Ziua Pompierilor (la 13 septembrie 1848, a avut loc bătălia din Dealul Spirii între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa)

Bătălia de la Dealul Spirii

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, pe atunci lângă București) a fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Țării Românești (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu) și un corp de armată otoman.

Revoluția de la 1848 în Țara Românească a avut inițial succes. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluționar a preluat puterea. Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor și a evreilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale (vezi proclamația de la Islaz). Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene au intervenit. Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, după arestarea fruntașilor revoluționari și zdrobirea rezistenței poporului neînarmat. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București.

Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda Căpitanului Pavel Zăgănescu. Căutând să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea Colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.^[1] Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș până la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu Compania de pompieri comandată de Căpitanul Pavel Zăgănescu. La apropierea acesteia de cazarmă s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria și artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeț care îngusta mult calea Companiei de pompieri. La trecerea acesteia, Sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incident aparent fără importanță, ura crâncenă dintre români și turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Pașa (căruia i-a ucis calul). În evenimente au intervenit ostașii români pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă cu violență Compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii. După o luptă crâncenă ce adurat aproximativ 2,5 ore (de la ora 4:30 după-amiază până la ora 7 seara)^[2] trupele române au fost împrăștiate iar militarii turci au pus stăpânire pe București iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înăbușită.

Litografie reprezentând lupta pompierilor din București cu Armata Turca a lui Kerim Pașa, in Dealul Spirii, la 13 septembrie 1848

Chiar dacă Bătălia din Dealul Spirii s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, totuși din punct de vedere istoric, această luptă consfințește dorința națională de autodeterminare, chiar dacă acest lucru presupune însăși jertfa supremă.

Pentru comemorarea eroilor pompieri căzuți în luptă, pe Dealul Spirii a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București, monument cu un trecut la fel de zbuciumat ca și evenimentele a căror memorie o reprezintă.

Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca fiind Ziua Pompierilor din România, însă a fost legal oficializată începând din 1953.

Bătălia din Dealul Spirii
Parte a Revoluției de la 1848
Informații generale
Perioadă	13 septembrie 1848
Loc	București, Țara Românească
Rezultat	victorie otomană
Beligeranți
Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie, Compania de pompieri	Imperiul Otoman
Conducători
Colonel Radu Golescu, Căpitan Pavel Zăgănescu	Kerim Paşa
Efective
Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie - 600 militari, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie - 150 militari, Compania de pompieri - 166 militari	≈6000 de luptători
Pierderi
răniți 57, morți 48	răniți ≈400, morți 158