REVISTA MEA DIN 11 NOIEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 11 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         537: Papa Sf. Silveriu

·         1028: A murit imparatul  bizantin Constantin al VIII-lea Porfirogenetul; (n.960). A condus Imperiul Bizantin din 15 decembrie 1025 si pana la moartea sa.A fost fiul împăratului Romanos al II-lea   și al împărătesei Theophano si fratele mai mic al marelui împărat  Vasile al II-lea, care a murit fără copii și astfel a lăsat conducerea Imperiului Bizantin în mâinile sale.

·         1638: Cornelis van Haarlem, pictor olandez (n. 1562)

·         1855: A decedat filosoful danez Søren Kierkegaard; (n. 1813). Søren Aabye Kierkegaard (n. 5 mai 1813, Copenhaga – d. 11 noiembrie 1855, Copenhaga), filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale.

·         1861: Pedro al V-lea al Portugaliei (n. 1837)

·         1866 - A murit Soren Aaye Kierkegaard, scriitor, filosof şi teolog danez (“Tratatul despre disperare”, “Conceptul de angoasă”, “Jurnalul seducătorului”) (n.05.05.1813).
* 1888: Ion I. Câmpineanu (n. 10 octombrie 1841, București, Țara Românească – d. 15 noiembrie 1888, București, România^[1]) a fost un politician român, membru fondator al Partidului Național Liberal, primul guvernator al Băncii Naționale a României.
A fost fiul lui Ion Cîmpineanu (1798-1863) și al Catincăi (n. Caribol). S-a căsătorit în 1869 cu Irina Bellu (1849-1919), nepoata lui Barbu Bellu (1825-1900) și au avut împreună patru copii, Ioan Cantemir, Ștefan, Eliza și Maria Irina.

A îndeplinit mai multe funcții guvernamentale și publice, printre care cele mai importante sunt:

• ministru de justiție (27 ianuarie - 23 septembrie 1877)
• ministru de finanțe (23 septembrie 1877 - 25 noiembrie 1878; 25 februarie - 15 iulie 1880)
• ministru de externe (în 1878 - 1879 și 1885)
• ministru de domenii (1 aprilie 1883 - 2 februarie 1885)
• primar al Bucureștiului (21 noiembrie 1886 - aprilie 1888)

Ion I. Câmpineanu a fost primul guvernator al Băncii Naționale a României, în perioada 1880-1882, și va reveni în aceasta funcție la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa. A fost învestit pe 15 iulie 1880^[1], fiind responsabil pentru organizarea imprimeriei și imprimarea primelor bilete de bancă și a regulamentului interior al instituției.

Ion Câmpineanu

Primul guvernator al Băncii Naționale a României  În funcție 15 iulie 1880 – 1 decembrie 1882 Succedat de Anton Carp

·         1917: Liliuokalani, regină a Hawaii (n. 1838)

·         1949: Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii (n. 1870)

·         1951 - A murit epigramistul N. Gr. Mihăescu-Nigrim (n.21.03.1871).

·         1953: Prințesa Irene de Hesse (n. 1866)

·         1958 - A încetat din viaţă criticul de film André Bazin: "Ce este cinematograful?" (n. 8 aprilie 1918)

·         1962: Ion I. Nistor (n. 16 august 1876, Bivolărie, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 11 noiembrie 1962, București, Republica Populară Română) a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor.

Casa memorială „Ion Nistor” de la Bivolărie, astăzi localitate componentă a orașului Vicovu de Sus, a fost organizată și deschisă în anul 1993 de Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB) și de primăria din Vicovu de Sus.

Ion Nistor s-a născut la 4 august 1876 în familia de țărani Ilie și Maria Nistor din satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, districtul Rădăuți (ulterior în județul Rădăuți), Bucovina. A fost căsătorit cu Virginia Pauliucu-Burlă (fiica parohului din Cârlibaba, Gheorghe Pauliucu-Burlă) și au avut împreună un singur copil: Oltea I.Nistor-Apostolescu (decedată la 13 iulie 1999).

Urmează 2 ani școala primară în satul natal și apoi o continuă, în limba germană, în orașul Rădăuți. Între anii 1889-1897 urmează cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, atunci liceu german, dobândind un mare interes și dragoste pentru trecutul românilor bucovineni. După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității Cernăuți. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, revista Junimea literară.

La 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena. În anul 1911 a fost abilitat ca docent al universității vieneze, întorcându-se apoi în Bucovina.

În octombrie 1911 își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuți, cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”.

Membru al conducerii la Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina din 1913, profesor la Universitatea din Cernăuți din 1914 și membru corespondent al Academiei Române din același an, Ion Nistor s-a stabilit la București și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, cu un răspuns din partea lui Nicolae Iorga și, tot în același an, a publicat Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața românilor bucovineni.

În perioada 1919-1939, în plan politic și public, a avut responsabilități dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926; senator de drept, între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu; ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu.

În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene a editat volumul Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece, în colecția Hurmuzachi, a editat revista Junimea literară, a publicat Istoria Basarabiei, a susținut Buletinul Codrul Cozminului. Lucrarea sa cea mai reprezentativă este Problema ucraineană în lumina istoriei, iar Societatea pentru literatura și cultura română în Bucovina a publicat o nouă ediție, care a fost lansată la Cernăuți, Rădăuți și Botoșani. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea Istoria Bucovinei, rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză Istoria României, care nu a fost încă publicată.

„Ion Nistor, profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei și a cauzei naționale s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale: Bucovina istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galiția în Tessalia și de la Nistru până la Tisa”, a afirmat istoricul ieșean Ion Toderașcu.

Arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la închisoarea Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior prin Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsă i-a fost majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. A fost eliberat la 5 iulie 1955.

Despre starea lui în ultimii ani de viață vorbește un citat din opusul său:

„Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga.

Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru.

Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești!^[2]”

—Ion I. Nistor, Date autobiografice. Amintiri din închisoare (1957)

Opera:

• Die moldauischen Ansprüche auf Pocutien, Viena, 1910;
• Die auswärtigen Handelsbeziehungen der Moldau, Gotha, 1911;
• Handel und Wandel in der Moldau, Cernăuți, 1912;
• 
  Zur Geschichte der Schulwesens in der Bucovina (1912);
• Die geschichtliche Bedeutung der rumänen und die Anfänge ihrer staatlichen Organisation (1913);
• Die Urkunde Stephans des Grossen, Berlin, 1914;
• Bucovina sub raportul politic și administrativ, București, 1915;
• Emigrările de peste munți (1915);
• Românii și rutenii în Bucovina (1915);
• Un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, discurs de recepțiune (1916);
• Istoria bisericii din Bucovina (1916);
• Der nationale Kampf in der Bukovina (1918);
• Das moldauische Zollwesen im 15 und 16 Iahrh, Leipzig, 1912;
• Discurs la mesajul tronului… Cernăuți, 1920;
• Istoria fondului bisericesc din Bucovina (1921);
• Politica de unitate națională. Discurs, 1923;
• Istoria Basarabiei, Edițiile I-III, Biblioteca Așezământului I.C. Brătianu, nr. 1, Institutul de Arte Grafice și Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1923; ediția a IV-a, 1924; Editura Humanitas, 1991 și 2017;
• Luca Arbore Hatmanul. La 400 de ani de la moartea lui (1924);
• Pomenirea lui Dimitrie Cantemir Voievod (Acad. Rom.), București 1924;
• Românii transnistrieni, Cernăuți, 1925;
• Bejenari ardeleni în Bucovina, 1926;
• Contra calomniei (1927);
• Contra deposedării Universității din Cernăuți (1927);
• Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina și Basarabia, București, 1927;
• Gr. Vodă Ghica, Cernăuți, 1928;
• Unirea Bucovinei, București, 1928;
• Drumurile noastre în ultima sută de ani (1929);
• Cehoslovacii și românii, Cernăuți, 1930;
• La Comte de Saint-Aulaire et la Bucovine, București, 1930;
• Decorarea lui Avram Iancu (1931);
• Un român iscoadă… (1931);
• Alexandru cel Bun, Cernăuți, 1932;
• Locul lui Alexandru cel Bun în istoria civilizației creștine (1932);
• Șase ani de autonomie bisericească (1932);
• Biserica și școala greco-română din Viena, București, 1932;
• Contribuții la relațiunile dintre Moldova și Ucraina (1933);
• Din corespondența lui Todleben de la Plevna (1933);
• Mănăstirea Moldaviței, Cernăuți, 1933;
• Rostul politic și social al bisericii în trecut și prezent, București, 1933;
• Rück – und Ausblick in die Geschichte Rumaniens, Iena und Leipzig (1933);
• Discurs, Cernăuți, 1934;
• Problema ucraineană în lumina istoriei (1934);
• Tratativele lui Mihai Viteazul cu Polonia, București, f.an.;
• Universitatea din Cernăuți și loviturile lui P.P. Negulescu, Cernăuți, 1926 (cu alții);
• T. G. Masaryk (cu alții), Buc., 1930;
• Corespondența lui Coronini cu principatele, Cernăuți, 1938;
• Bucovina sub dominațiunea românească (1938);
• Documente privitoare la istoria Românilor… (1938)
• Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991;

Ion Nistor

Părinți Ilie și Maria Nistor Căsătorit cu Virginia Pauliucu-Burlă (fiica parohului din Cârlibaba, Gheorghe Pauliucu-Burlă) Copii Oltea I.Nistor-Apostolescu (unicul copil)

·         1973 : A decedat Artturi Ilmari Virtanen, chimist finlandez, laureat al Premiului Nobel ; (n. 15.01.1895).
* 1983: Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Ernő Neuländer (n. 7 octombrie 1913, Oradea - d.11 noiembrie 1983) a fost un militant și politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Războiul Civil din Spania. A fost tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman.
Numele său la naștere era Ernő (Ernest) Neuländer.^[1][2] S-a născut într-o familie de evrei de proveniență hasidică^[3] stabilită la Oradea. Tatăl său era funcționar la o bancă. Valter Roman a devenit inginer, în urma studilor la Universitatea tehnică germană din Brno, în Cehoslovacia.

Potrivit unor relatări, recrutarea sa în mișcarea comunistă ar fi fost făcută în 1931 de Nicolae Goldberger, care l-a ajutat să plece în URSS, tranzitând Cehoslovacia.

După 1936 s-a înrolat voluntar în Brigăzile Internaționale de partea forțelor republicane din Spania sub numele Walter Roman. Anii petrecuți în Spania au fost evocați în volumul autobiografic Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței. În războiul civil din Spania a avut gradul de maior și a fost comandantul unui batalion de artilerie din brigada a 11-a “Venceremos”.

În Spania, Walter Roman s-a căsătorit cu Hortensia Vallejo, o comunistă spaniolă. În cursul războiului a fost rănit la plămâni. După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter Roman s-a refugiat in Franța, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu și Iosif Chișinevschi. În timp ce Ana Pauker s-a reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Divizia Horia, Cloșca și Crișan, constituită din prizonieri de război români aflați în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război) sub comanda generalului Mihail Lascăr. A fost decorat în 1945 în Uniunea Sovietică cu ordinul "Steaua roșie". În același an, sub ocupație sovietică și sub noul regim dominat de comuniști, a fost în gradul de general-maior în armata română.

Un an mai târziu, în 1946, Valter Roman a fost numit șef al Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei, iar între 1947-1951 ocupă postul de șef al Direcției Superioare Politice a Armatei. În 1951 devine membru al CC al PCR și ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor (până în ianuarie 1953, când a fost înlăturat din funcții odată cu îndepărtarea "grupului Luca-Pauker-Georgescu"). Din 1954 până la moarte a fost director al Editurii Politice, el susținând că astfel ar fi fost "marginalizat" de regim.

Istoricul sovietic T. M. Islamov, a publicat documente care arată că Valter Roman "ar fi pledat în fața membrilor Comisiei Litvinov în favoarea înființării statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie"^[4]. Fiul lui Valter, Petre Roman, contestă cele spuse de istoricul sovietic spunând că tatăl său ar fi susținut rămânerea Transilvaniei ca provincie a României^[4].

Documente recente demonstrează că Valter Roman a fost amestecat în complotul K.G.B. și al P.M.R. care avea drept scop arestarea guvernului Imre Nagy, după Revoluția ungară din 1956 de la Budapesta. După ce membrii guvernului Nagy au fost reținuți ilegal pe teritoriul României, într-un complex de vile de la Călimănești în județul Vîlcea, aceștia au fost aduși la București și instalați în complexul de vile ce a aparținut Misiunii Militare Germane în România între 1940-1944 de lângă lacul Snagov,vile aflate azi în posesia ambasadei ruse de la București. Imre Nagy a fost transferat după doi ani în Ungaria și judecat în 1958, condamnat la moarte și executat la Budapesta de noua conducere prosovietică a Ungariei

Opere - selectiv:

• URSS în război. Direcțiunea efortului principal, 1946
• Despre teoria războiului, 1948
• Despre războiul contemporan, 1948
• Probleme militare contemporane, 1949
• Despre fizica modernă și perspectivele utilizării energiei atomice, 1954
• Știința și socialismul, 1958
• Știința și tehnica în epoca trecerii societății de la capitalism la comunism, 1962
• Revoluția industrială în dezvoltarea societății, 1965
• Revoluția științifică și tehnică și implicațiile ei asupra desvoltării social-politice contemporane, 1968
• Eseuri despre revoluția științifică și tehnică, 1970
• Secolul XX: Secolul Marilor Revoluții, în care elogiază revoluția comunistă din URSS, 1970
• File din trecut, evocări, 1971
• Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței, Amintiri, memorii de front, 1972

Valter Roman

Generalul-maior Valter Roman Căsătorit cu Hortensia Vallejo Copii Carmen, Petre Roman, Raul și Mirela (adoptați) Șeful Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei În funcție 1946 – ? Șeful Direcției Superioare Politice a Armatei În funcție 1947 – 1951 Ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor În funcție 1951 – 1953 Director al Editurii Politice În funcție 1957 – 1983

·         1995: Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, București) a fost un politician român, liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național-țărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Național Țărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.

După Revoluția din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995. În această calitate, a fondat Convenția Democrată Română, al cărei prim președinte a fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992.^[1] După decesul său, Corneliu Coposu a fost înlocuit de senatorul Ioan Bărbuș.

Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914 în Bobota, comitatul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost preot român unit (greco-catolic) la Bobota, asesor consistorial și arhidiacon, iar din 1929 protopop al districtului Șamșud, doctor în teologie, specialist în limba aramaică, prieten și colaborator cu Iuliu Maniu.^[2][3] Valentin Coposu a fost trimis în timpul primului război mondial ca preot al armatei austro-ungare pe frontul din Galiția. La 1 decembrie 1918 a reprezentat cercul Șimleu Silvaniei la Adunarea de la Alba Iulia.^[4]

Valentin Coposu a murit în anul 1941 ca preot la Coșlariu, lângă Blaj, unde se refugiase după Dictatul de la Viena.^[5]

„Bunicul meu dinspre tată se numea Grigore Coposu, era tot preot și prieten bun de familie și de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român din Transilvania... La alegerile din 1906, care s-au desfășurat cu multă violență, atît candidatul Partidului Național Român din Transilvania, cît și bunicul meu din partea tatălui, Grigore Coposu, au fost bătuți strașnic de către oficialitățile maghiare”.^[6]

„Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iulian Anceanu, paroh și protopop în Surduc, județul Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înnobilată, care purta cu mîndrie titlul de Ciolt, deci Anceanu de Ciolt...Străbunicul meu dinspre mamă era protopopul Gavril Vaida, care purta și el titlul nobil de Glod, era văr primar cu Alexandru Vaida-Voievod și făceau parte dintre fruntașii Partidului Național din epoca aceea, fiind mare adept al pasivismului politic”.^[7]

La data de 15 septembrie 1919, la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la școala confesională română unită din Bobota, pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj doar după ce a urmat clasa ” a cincea în particular și după ce a obținut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a intrat la Facultatea de Drept și Științe de Stat, Universitatea din din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obținut după 3 ani. În această perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În 1933 înființează filiala Cluj a PNȚ iar în 1935 a fost ales președinte al Uniunii Studenților Democrați din Universitatea Cluj și președinte al Tineretului Național Țărănesc.

Una dintre dimensiunile fundamentale ale activității intelectuale și politice ale lui Corneliu Coposu a fost legată de activitatea sa jurnalistică. El a fost un ziarist politic talentat; primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legați de cotidianul țărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă; după cedarea Ardealului de Nord-Vest către Ungaria horthystă, tînărul țărănist s-a refugiat la București, fiind colaborator al ziarului refugiaților transilvăneni.^[8]

În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupție în cadrul unui contract de armament, „Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia unor documente; potrivit declarațiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat și Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva «camarilei». Coposu a fost condamnat la trei luni și o zi de închisoare. Pedeapsa a fost ispășită în condiții speciale: așternut personal, își procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar ușa celulei nu era încuiată. În timpul detenției a cunoscut-o pe Ana Pauker, închisă ca ilegalistă a PCR:

Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă ușurință și avea la îndemână argumente pe care știa să le valideze cu multă pricepere”. În 1945, aveau să se revadă în cadrul unei recepții de la Palat. Ana Pauker i-a spus: «Atunci erați condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înțeleg că v-ați schimbat convingerile?» Corneliu Coposu a răspuns: «Nu, mi-am schimbat regele...».^[9]

La 17 noiembrie 1937 este reformat medical, în evidența regimentului 33 Artilerie, pentru obezitate cu tulburări funcționale. ”La o înălțime de 1,87, avea 130 kg, perimetrul toracic e 118 cm și cel abdominal de 132 cm”

Corneliu Coposu și-a făcut ucenicia politică pe lîngă liderul național-țărănist Iuliu Maniu: ”Iuliu Maniu m-a cunoscut de cînd m-am născut, Familiile erau prietene, se întîlneau cel puțin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin...Mi s-a întîmplat de multe ori ca, mergînd la Bădăcin, să întîlnesc diverse delegații, diverși reprezentanți mai mult sau mai puțin importanți ai politicii românești din vremea aceea. Acolo i-am întîlnit pe Stere, pe Mihalache, pe Costăchescu de la Iași, pe Iunian, nu numai fruntașii de atunci ai Partidului Național Țărănesc, ci, în general fruntași ai vieții sociale și politice românești”.^[11]

După cum povestea ”Seniorul”, Iuliu Maniu l-a luat șef de cabinet de pe vremea cînd era student, în 1930, ”apoi am ajuns director de cabinet. Între 1937 și pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu și, aș putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărțit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfășurată de el în perioada aceasta și aș putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile”.^[12]

În 1945, tînărul Coposu a devenit președinte al filialei PNȚ Sălaj, iar apoi a fost ales secretar general adjunct al PNȚ. Anterior, alături de Iuliu Maniu, Coposu a învățat cum se conduce un partid în condiții de cvasiilegalitate, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea și a regimului autoritar al generalului Antonescu. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întînirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s-a întîmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rînd pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență”^[13]. Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iului Maniu l-au ajutat să înțeleagă una dintre cle mai complicate periode din istoria națională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i-a permis ulterior să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea război mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă ^[14]. Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care la vremea respectivă era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu și Coposu s-au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i-a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atît la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu: ”trageți în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”. Ulterior, Coposu a mers în audiență la Horia Sima, care a pretins că nu știe nimic despre acel caz ^[15]. Seara pe la ora 18 s-a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu și Coposu s-au deplasa de urgență la locul asasinatului, unde ”cel care a fost profesorul Virgil Madgearu, economistul de prestigiu european, dascălul atîtor generații de studenți, strălucitul debater parlamentar, iscusitul ministru de Finanțe, emeritul ideolog democrat al României postbelice, zace întins pe spate, mînjit de sînge, cu fruntea spartă de gloanțe, purtînd pe corp urme de violență și tortură” ^[16].

În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care a implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944. Coposu povestește circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.

În acest sens, ziarista Doina Alexandru a povestit cum pe vremea comunismului, în timp ce lucra la ”Radio Europa Liberă”, Coposu i-a trimis o scrisoare directorului acestui post, istoricul Vlad Georgescu, datorită faptului că în opinia acestuia, ”Iuliu Maniu ar fi făcut în cariera sa trei greșeli politice: restaurația din 1930, pactul cu legionarii din 1937 și refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la 23 august. Domnul Coposu a protestat în scrisoarea sa împotriva acestei interpretări tendențioase venind cu precizările sale pentru stabilirea adevărului istoric”

Bustul lui Corneliu Coposu din Șimleu Silvaniei, realizat de sculptorul sibian Nicu Mihoc

După 1945, Corneliu Coposu a intrat în vizorul activiștilor comuniști, care mai întâi au dus împotriva lui un război propagandistic, apoi au contribuit la persecutarea sa de către autoritățile regimului totalitar. Astfel, după cum povestea liderul țărănist mai tîrziu despre Silviu Brucan, ”nu-i păstrez nici o ranchiună, deși, în calitate de redactor-șef adjunct la Scînteia, a cerut condamnarea mea la moarte în fața Tribunalului militar”.^[18]

Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat. În cei peste 17 ani de detenție a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul (arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, București; penitenciarul Pitești; penitenciarul Văcărești, din București; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă București; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, București și muncă forțată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcărești; penitenciarul Poarta Albă, Constanța; penitenciarul Sighetul Marmației; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat).^[19]

A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din închisoarea Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, județul Brăila (împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon). După cum arată Zarojanu, biograful lui Coposu, ”în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114 kg, iar la eliberare - 51”. De menționat faptul că în timp ce Corneliu Coposu era întemnițat, soția sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare, iar după eliberare a murit de cancer diseminat, pe 27 decembrie 1965.

În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenție. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcții-Montaj București, atelierul de tâmplărie mecanică. După eliberarea din lunga detenție, Corneliu Coposu a fost invitat la o întrevedere cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoștea din perioada interbelică și care s-a scuzat ”pentru închisorile politice. «N-am putut face nimic, pentru că rușii ne-au dirijat tot timpul.» În compensație, îi propune să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800 de lei pe lună (un inginer cîștiga cam 800 lei), cu condiția să semneze o declarație. Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declarație. De asemenea, Dej i-a propus reabilitarea sa și a lui Iuliu Maniu, la care a răspuns «Maniu ar fi mai indicat să-i reabiliteze pe comuniști»".^[20] Între 1946 și 1989 Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliția politică comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are 38 de volume, circa 17.000-18.000 de file

Bustul lui Corneliu Coposu, din București, opera sculptorului Mihai Buculei

Încă din 1987, Corneliu Coposu a reușit să înșele vigilența poliției politice, Securitatea, și să informeze lideri politici occidentali, din familia partidelor creștin-democrate și conservatoare europene, despre existența în ilegalitate în România comunistă a unui nucleu care își asuma misiunea de continuitate cu Partidul Național Țărănesc, desființat de comuniști. Mai mult, pentru a marca afilierea la grupul partidelor creștin-democrate și conservatoare, la Internaționala Creștin-Democrată, PNȚ și-a completat denumirea și identitatea, devenind Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, nume asumat public și deja recunoscut pe plan internațional după schimbarea regimului politic. Pe 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului București a autorizat funcționarea primului partid postcomunist, PNȚCD. Între 1990 și 1995, Coposu a fost președintele partidului ^[22].

Corneliu Coposu a dovedit calități de strateg politic atunci cînd i-a convins pe liderii partidelor din opoziție și ai asociațiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a președintelui Ion Iliescu și a Frontului Salvării Naționale era cea a opoziției unite (de unde și deviza ”Nu putem reuși decît împreună”). Pe 26 noiembrie 1991, s-a format coaliția/alianța electorală și politică cunoscută sub numele Convenția Democratică (mai tîrziu Convenția Democrată din România/CDR), care cuprindea drept membrii fondatori paisprezece partide și asociațiii civice (PNȚCD, Partidul Național Liberal, Pardidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianței Civice, Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat Creștină, Asociațea Foștilor Deținuți Politici din România, Alianța Civică, Sindicatul politic ”Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, ”România viitoare”). Primul președinte al Convenției Democratice a fost Corneliu Coposu.^[23]

În mai 1995 a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză cetățenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Casa Oamenilor de Știință din București ceremonia înmînării acestei distincții din partea Ambasadei Franței la București. În 1995, Corneliu Coposu a devenit cetățean de onoare al Oradiei (http://www.oradea.ro/pagina/cetateni-de-onoare).

Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele politice anticomuniste din România. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniți din întreaga țară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenției Democrate la alegerile generale din 1996.

Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele.

În Piața Revoluției din București a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu (realizat de către sculptorul Mihai Buculei), monument așezat față în față cu monumentul lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe. Anul 2014 a fost ”anul Corneliu Coposu”, anul centenarului nașterii celui socotit drept cel mai important om politic din perioada postcomunistă. ”Fundația Corneliu Coposu” (coordonată de surorile lui Corneliu Coposu - Flavia Bălescu, Rodica Coposu, precum și de Cristian Fulger și Ionuț Gherasim) au organizat de-a lungul anului 2014 o serie de activități comemorative, precum și publicarea ori republicarea mai multor volume: Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită de Doina Alexandru ; Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu (editori), Seniorul Corneliu Coposu (volum care reunește texte despre Corneliu Coposu sau dedicate acestuia, semnate, în ordinea cuprinsului, de Cristian Fulger, T.C. Zarojanu, Regele Mihai, Claudiu Marcus, Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Doina Alexandru, Cardinalul Lucian, Vladimir Tismăneanu, Marin Pop, Dan Pavel, Doina Cornea, Matei Gheboianu și Bogdan Murgescu, Ioan Stanomir, H.-R. Patapievici, Romulus Rusan, Paul Lăzărescu, Cicerone Ioanițoiu, Liviu Hagea, Nicolae Noica, Nicolae M. Constantinescu, Răsvan Dobrescu, Mircea Popa-Zlatna, Ion-Andrei Gherasim, Marilena Rotaru, Christian Mititelu, George Arion, Simina Mezincescu, precum și o nouă ediție a volumului Viața lui Corneliu Coposu de T.C. Zarojanu) ^[24]; o nouă ediție din Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru'.

·         2003 - A murit Miquel Martí i Pol, unul dintre cei mai citiţi şi îndrăgiţi poeţi catalani (n.1929).
* 2004: David Davidescu (n. 16 septembrie 1916, Sudiți, Sudiți, Ialomița, România – d. 11 noiembrie 2004, București, România) a fost un inginer agronom român, membru titular al Academiei Române.
A urmat cursurile Facultății de Agronomie a Școlii Politehnice din București, continuându-și specializarea în studiul solurilor cu izotopi radioactivi la Moscova. În 1966 și-a luat doctoratul cu teza „Producerea, pregătirea și folosirea îngrășămintelor și amendamentelor” și în 1968 a obținut titlul de doctor docent. Profesor și cercetător cu rezultate remarcabile, academicianul David Davidescu a deținut, de-a lungul anilor, funcții în învățământul superior agronomic în calitate de șef de catedră, decan, prorector și rector al Institutului Agronomic din București, conducător de doctorate, șef de laborator, în administrația publică de stat și în cercetare. Este autor a peste 400 de articole de cercetare științifică, 23 de tratate, monografii și studii, apărute în țară și peste hotare, însumând aproape 20.000 de pagini. 
În semn de recunoaștere a valorii contribuțiilor sale, academicianul David Davidescu a fost ales membru al mai multor societăți academice și prestigioase instituții de specialitate din țară și străinătate și a fost distins cu mai multe titluri și medalii. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 și titular în 1990. Între 1990-1996 a fost președintele Secției de Științe Agricole și Silvice a Academiei Române și după această dată președinte de onoare. În 1990 și-a susținut discursul de recepție cu tema „Științele chimice și agricultura”.

·         2004: A încetat din viaţă Yasser Arafat, lider palestinian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace alături de liderii israelieni Ytzak Rabin şi Shimon Perez; (n. 24 august 1929). Yasser Arafat (pe numele său adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-Qudwa al-Husseini, zis și Abu Amar (n. 24 august 1929, Cairo- d. 11 noiembrie 2004, Paris) lider palestinian. Yasser Arafat a murit într-un spital din Franţa la varsta de 75 de ani, dupa ce a a intrat în comă din 3 noiembrie şi a suferit o hemoragie cerebrala. El a fost adus la un spital militar din apropierea oraşului Paris, de la Ramallah din Cisiordania, la sfarsitul lunii octombrie cand starea sanatatii sale s-a deteriorat. A condus lupta poporului său pentru libertate timp de peste 40 de ani. Natura exactă a bolii sale ramane un mister, medicii excluzand acuzaţia facuta de grupurile militante palestiniene că ar fost otrăvit.

* 2005: Tudor Pană, dirijor și violonist român (n. 1930)

·         2007: Aurel Savin, activist român YMCA (n. 1917)

Sari la navigareSari la căutare

Tudor Pană
Date personale
Născut	1 ianuarie 1930 Glodeanu-Siliștea, jud. Buzău, Regatul României
Decedat	11 noiembrie 2005 (75 de ani) București, România
Părinți	Vasile Pană
Copii	Petrică Pană
Cetățenie	România
Ocupație	violonist, dirijor
Activitate
Origine	Român
Gen muzical	populară, café-concert
Instrument(e)	Vioară
Ani de activitate	1949-2005
Case de discuri	Electrecord
Modifică date / text

* 2005:Tudor Pană (n. 1 ianuarie 1930, Glodeanu-Siliștea, Glodeanu-Siliștea, Judeţul Buzău, România – d. 11 noiembrie 2005, București, România) a fost un dirijor și violonist virtuoz român.

Biografie

Tudor Pană a fost născut la 1 ianuarie 1930, în comuna Glodeanu-Siliștea jud. Buzău, în familia violonistului Vasile Pană. În 1935 se mută cu întreaga familie în București. În perioada 1937-1945 studiază în paralel vioara, acordeonul și pianul, însa din 1946 cântă numai la vioară, fiind foarte atras de aceasta.^[1]

Tudor Pană alături de fiul său, Petrică Pană

Cariera artisticăe sursă]

În 1949, la vârsta de 19 ani, a fost angajat prin concurs la Ansamblul „Barbu Lăutaru” al Institutului de Etnografie și Folclor, iar în 1951, la vârsta de 21 de ani devine membru al Ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. Marele noroc a fost că talentul său a fost descoperit și evaluat just de mari dirijori ai vremii ca: Nicu Stănescu, Victor Predescu sau Ionel Budișteanu.

Din 1953 devine membru al Ansamblului Tineretului cu care cucerește medalii de aur la Festivalul de Folclor București, Welt Folklorefestival din Viena și la Festivalul Internațional din Helsinki, în calitate de violonist, solist și dirijor.

Turnee

Cu Ansamblul „Ciocârlia”, din 1951 până în 1974 a efectuat zeci de turnee în țară și în străinătate: America, Mexic, Canada, Cuba, Anglia, Austria, Germaina, Franța, Italia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Rusia, Albania, Grecia, Turcia, Cipru, Ungaria, Polonia, Cehia, Belgia, China, Coreea, Vietnam, Mongolia, Birmania, Israel, etc.

A cântat în aceste turnee în companii selecte, alături de mari interpreți ca: Ion Cristoreanu, Maria Butaciu, Florea Cioacă, Gheorghe Cioacă, Nae Cioacă, Simion Stanciu, Ilie Udilă, Ion Șerban sau Ilie Alecu.^[2]

Viața restaurantelor

În perioada 1975 - 1987 cântă cu pianistul și bunul său prieten Gică Rădulescu la Hotel „Bulevard” (ascultat, printre alții de personalități ca Leopold Stokovski sau Ivry Gitlis).^[1]

Între 1987 și 1989 cântă la restaurantul „Diplomat” în cadrul hotelului „Athenee Palace”, cu vioara sa, obținând ropote de aplauze din partea publicului. În perioada 1989 - 2000 cântă la restaurantul „Pescăruș”, alături de Petrică Pană, Mandy Pană (fiii săi) și, mai târziu, alături de Georgiana Pană, Theodor Pană, Petrișor Stanciu, Bebe Stanciu și Georgian Stanciu (nepoții săi).

A trăit o mare satisfacție atunci când un cetățean german l-a felicitat și i-a spus că privindu-l cum cânta în mijlocul familiei sale muzicale, are viziunea unui „Patriarh înconjurat de îngeri”. Tudor Pană nu iubea „play”-ul, el dorea să cânte „live”, în direct, ca să poată exprima în plentitudineaforței și a sensibilității cu care era înzestrat. Aceste calități i-au fost remarcate și de mari personalități ca: Leopold Stokovski, Ivry Gitlis, Ion Voicu, Iosif Conta, savantul român din America, George Palade.

Mari realizatori TVR l-au remarcat și l-au promovat în emisiuni de maximăă importanțăă și înaltă ținută, printre care: Traian Buhlea, Tudor Vornicu, Marioara Murărescu, Florentina Satmari, Virgil Comșa sau Eugen Gal.

Violonistul Tudor Pană

Distincții

Meritele sale au fost recunoscute oficial, fiind distins cu: Ordinul „Meritul Cultural” și „Ordinul Muncii” de Ministrul Culturii și Statul Român.^[3]

Decesul

Se stinge din viață la 11 noiembrie 2005 îm București, lăsând în urmă cântecele și sunetul cald al viorii sale.^[3

* 2015: Marinela Tucaliuc.

Marinella Tucaliuc (n. 18.01.1927, Botoșani - d. 11.11.2015, București) a fost o pictoriță și graficiană româncă.

După ce studiază la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, își aprofundează studiile în Iași, Cluj și București, avându-i ca profesori pe maeștrii artei: Nicolae Popa, Mihai Cămăruț, Aurel Ciupe, Alexandru Mohi, etc, participă la cele mai de seamă manifestări colective organizate în țară și în străinătate.

Artista

Marinella Tucaliuc se impune prin finețea și inefilabilul culorilor ce denota stările de suflet echivalent al unei sensibilități delicate, mereu în căutarea și aflarea frumosului diversificat atât în gama tonală, cât și a subiectului redat. Vom găsi atât în acuarelele sale, cât și în picturile sale, aprofundări detaliate ale unor locuri cunoscute ori căutate, odihnă și tăcere în redarea iernilor, umbra și lumina în peisajele rurale, în căsuțele atât de divers dispuse în care denotă viața și prezența umană în mijlocul naturii.

Florile - suave și sfioase, catifelate și voluptoase, cu pete opace ori transparente, expresive și emoționale, creează o profundă relație a sufletului artistei cu natura, un echivalent al sensibilității sale sufletești cu frumosul din natură, realitate transformată în vis de artist.

Figurile umane, redate cu gingășie în diferite etape ale vieții, cu ochii calzi și curioși ai copiilor, cu sensibilități ale trăirilor interioare ale adolescentelor ori premeditări profunde acolo unde în locul tinereții s-au instaurat gânduri adânci ale vieții.

Artista, în continua căutare a noului, a frumosului artistic, este preocupată de relația culoare-lumină, subiect-viață-bucurie, realitate și nostalgie.

Astfel își desfășoară gândurile, transpunându-le în diversitatea ideilor și a tehnicilor ce le abordă, preocupată și de noul ca tehnică în arta picturală - denumită de artistă - ROLOGRAFIE - uneori cu aspect cvasipointilist. Dar, acest stil nu constituie o dominantă în reprezentările sale, realizând cu predilecție lucrări în mai multe tehnici (ulei, acuarelă, tuș, pastel, cerneluri tipografice etc.). Aceasta deține un palmares impresionant de expoziții atât în țară, cât și în strainătate.

Expoziții colective în țară și în străinătate

1959 - exp. profesorilor din Școala populară de Artă
1966 - exp. grup profesori și absolvenți
1968 - exp. grup profesori și absolvenți
1969 - Casa Corpului Didactic
1970 - Casa Corpului Didactic
1971 - exp. grafică în cadrul Institutului Fizică Atomică la Geneva
1972 - exp. de grup la Casa de Cultură S. Petöffi
1974 - exp. Colectivă SPA la Herăstrău
1975 - exp. grup Casa Corpului Didactic
1976 - exp. de afișe - grafică în Polonia
1978 - exp. grup la cercul de pictură la Clubul Studențesc A.S.E.
1979 - exp. împreună cu pictorii de la cerc A.S.E.
1980 - exp. la Clubul Sindicatelor din Comerț
1981 - exp. grup cu absolvenții grafică de la SPA
1981 - exp. festival - concurs de pictură și grafică - VORONEȚIANĂ - Suceava
1982 - exp. grup club A.S.E. (Moxa)
1983 - exp. grup club A.S.E. (Moxa)
1983 - exp. grup cu absolvenții de artă
1985 - exp. VORONEȚIANĂ - Suceava
1990 - Decembrie participă cu lucrări de pictură la Salonul Republican
1991 - Ianuarie participă cu două lucrări la Salonul anual republican de grafică
1992 - În Aprilie participă cu lucrări la Salonul Primăverii

Expoziții personale

1965 - exp. personală în cadrul Școlii Populare de Artă
1968 - exp. personală de pictură și grafică în orașul natal Botoșani
1969 - exp. de grafică București la sala Dalles mică
1970 - exp. Casa Corpului Didactic
1971 - exp. personală de grafică în colaborare cu exponate ale I.F.A. la Geneva - Elveția
1972 - exp. personală pictură - grafică la Piatra-Neamț
1975 - exp. pictură - grafică București Biblioteca Centrală Universitară
1976 - exp. pictură Mamaia (la hotel Aurora)
1977 - exp. pictură Forli - Italia
1977 - exp. Mamaia (Hotel Meridian)
1978 - exp. pictură Milano - Italia
1979 - exp. grafică + acuarele tuș th. mixte (Teatrul Mare) Leipzig Germania Est
1980 - exp. pictură grafică Mamaia (Hotel Meridian)
1980 - exp. pictură Sala Club Comerț - București
1981 - exp. Galeria „Il Gattopardo” - Palerma - Sicilia
1981 - exp. Barcelona - Spania Galeria Canuda
1983 - exp. pictură-grafică Brașov (Sala Victoria)
1983 - exp. pictură-grafică Casa de Cultură Sf. Gheorghe
1984 - exp. pictură-grafică Galeria Beaux Arts Köln - Germania Vest
1984 - exp. acuarele galeria Il Quadra Aachen Germania Vest
1986 - exp. Köln Germania Vest Galeria Beaux - Arts
1986 - exp. Cesena - Italia La Permanente
1986 - exp. Voltana (Ra) - Italia
1986 - exp. acuarele Zeitz Germania de Vest
1989 - exp. ulei și acuarele Köln Germania Vest
1989 - exp. ulei și acuarele Voltana (Ra) - Italia
1989 - exp. Alfonsine (Ra) Italia
1991 - exp. ulei - acuarele Berlin Germania Est
1991 - exp. ulei - acuarele Hildesheim Germania Vest
1992 - exp. ulei - acuarele București
1993 - exp. ulei - acuarele Cercul Militar București

Călătorii de documentare în străinătate

Marinella Tucaliuc a efectuat mai multe călătorii de documentare in țări precum Franța, Germania Est și Vest, Italia, Iugoslavia, Austria, Elveția, Spania, Belgia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Turcia, Sicilia, Grecia.

Lucrări in colecții de stat si particulare

În țară:

București, Brașov, Botoșani, Suceava, Piatra-Neamț, Constanța, Cluj, Sf. Georghe, Arad, Timișoara, etc.
În străinătate:
ITALIA - Milano, Torino, Veneția, Roma, Voltana (Ra), Alfonsine (Ra), Santagate (Ra), Ravenna, Palermo, Pescara, Napoli, Ercolano, Lugo, Bergamo, Vicenza, Modenna, Forli, Como, Cesena, Sorentto, San Marino, Florentza.
FRANȚA - Paris, Lyon, Nimmes
SPANIA - Barcelona
GERMANIA VEST - Berlin, Köln, Stuttgart, Esslingen, Aachen, Hildeshein, Hannover
GERMANIA EST - Leipzig, Dresda, Halle, Gera, Zeitz
JUGOSLAVIA - Belgrad, Priștina, Novisad
POLONIA - Varșovia
ISRAEL
AMERICA - New York
AUSTRIA - Viena (Insbruk), (Kuffstein)
ELVEȚIA - Geneva, Losanne
ANGLIA
GRECIA
OLANDA
AUSTRALIA
CHINA

* 2016: Robert Vaghn, actor american (n. 1932)

Sărbători

·         în calendarul ortodox: + Sf. M. Mc. Mina, Sf Mc  Victor și Vichentie; Sf. Mc. Ștefanida; Sf Cuv. Teodor Studitul

·         Polonia: Ziua Independenței (1918)

·         Angola: Ziua Independenței (1975)

·         Belgia: Ziua Armistitiului

·         Franța: Ziua Armistițiului

·         România: Ziua Veteranilor. Ziua Veteranilor a fost instituită prin Legea nr.150 din 22.10.2014, privind modificarea şi completarea OUG nr.82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat. Ziua de 11 noiembrie a fost aleasă pentru simbolistica ei – intrarea în vigoare, la 11 noiembrie 1918, ora 11.00, a Armistiţiului între Puterile Antantei şi Germania, în urma căruia se punea capăt Primului Război Mondial şi se creau condiţiile necesare realizării, în ţara noastră, a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. România se alătură, astfel, Australiei, Canadei, Statelor Unite ale Americii, precum şi altor state din Europa care, la 11 noiembrie, îşi arată recunoştinţa pentru militarii întorşi din misiuni şi îşi comemorează eroii. Ziua Veteranilor a fost instituită prin Legea nr.150 din 22.10.2014, privind modificarea şi completarea OUG nr.82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat. Semnificaţia acestei zile pentru Armata României este legată de faptul că, pe data de 11 noiembrie 2003, a căzut la datorie sublocotenentul p.m. Iosif Silviu Fogoraşi, primul militar român căzut la datorie în teatrul de operaţii din Afganistan. România a ales bujorul românesc să reprezinte recunoştinţa, consideraţia şi respectul nostru pentru veteranii de război şi veteranii din teatrele de operații.