MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 8 NOIEMBRIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE

ARTE 8 Noiembrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 8 Noiembrie

George Frideric Händel (1685 - 1759). Rinaldo (HWV 7). Opera in 3 Atti

MUZICĂ 8 Noiembrie

VIOLINES DE ENSUEÑO - GRANDES EXITOS. Seleccion de Cecil González

Relaxing Beautiful Love Songs 70's 80's 90's Playlist 💖 Best Romantic Sax, Guitar, Piano Love Songs

Werner Muller - Sentimental Journey

POEZIE 8 Noiembrie

ION BRAD, poet

Biografie

Nastere: 8 noiembrie 1929, Panade, județul Tarnava-Mare
Deces:

S-a nascut la 8 noiembrie 1929 in satul Panade de langa Blaj, judetul Alba, intr-o familie de tarani cu multi copii.

Face scoala primara in satul natal, apoi continua studiile la liceul de baieti din Blaj, pe care il absolva in 1948. Debuteaza inca de pe bancile liceului, in martie 1947, cu poezie, in revista „ Gand tineresc" din Alba Iulia.

Din 1948 urmeaza Facultatea de Filologie din Cluj; este o perioada de intensa activitate culturala in urbea transilvana, la care participa din plin si poetul. in 1952 absolva facultatea si debuteaza in volum cu poemul -nereusit. Cincisutistul, integrat dealtfel momentului literar al epocii. Colaboreaza in acest timp la diverse reviste din Cluj si Bucuresti, iar din 1955 incepe o lunga activitate pe linie culturala, politica, diplomatica etc, ocupand functii importante, fiind mult timp ambasador in Grecia.

Se manifesta deopotriva ca poet, romancier, dramaturg, editor, creator de poezie pentru copii, traducator (indeosebi din literatura elina), coscenarist, realizator de evocari monografice. Pentru volumul Cu timpul meu a fost distins cu Premiul de Poezie al Academiei Romane pe anul 1958.

Poezia lui Ion Brad si-ar trage sevele dintr-o boare mediteraneana de tip neoclasic, exprimata prin pasiunea pentru rigoarea si arhitectura constructiei textului si solaritatea imaginii; insa principala structura lirica a poetului se regaseste, in buna traditie transilvana, in redescoperirea lumii matrice, a spatiului tutelar rural. Mai ales ultimele sale volume de poezii etaleaza, cum observa criticul literar Mircea Zaciu, cateva coordonate: „contemplatie senina a lumii, certitudine a traditiei, confruntare cu miturile, nostalgie a originilor si melos elegiac".

Volume de versuri:

Cu sufletul deschis, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1954;
Balada impuscatilor, Bucuresti, Editura Tineretului, 1955;
Cantecele pamantului natal, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1956;
Cu timpul meu, Bucuresti, Editura Tineretului, 1958;
In luna mai, Bucuresti, Editura Tineretului, 1963;
Fantani si stele, Bucuresti, E.P.L., 1965;
Eccetempus, culegere retrospectiva, Bucuresti, E.P.L., 1968;
Orga de mesteceni, Cluj, Editura Dacia, 1970;
Poeme, Bucuresti, Editura Albatros, 1970 (colectia „Cele mai frumoase poezii");
Zapezile de acasa, Bucuresti, Editura Albatros, 1972;
Noapte cu privighetori, Bucuresti, Editura Eminescu, 1973;
Templul dinafara, editie bilingva, Cluj, Editura Dacia, 1975;
Transilvane cetati fara somn. Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1977;
Ora intrebarilor, (colectia „Biblioteca pentru toti"), Bucuresti, Editura Minerva, 1979;
Cartea zodiilor, Bucuresti, Editura Eminescu, 1982;
Oracole, Bucuresti, Editura Eminescu, 1987;
Radacinile cerului, Bucuresti, Editura Eminescu, 1989;
Vase de Tanagra, Bucuresti, Editura Iriana, 1993.

Rascrucea aparut in volumul Noapte cu privighetori, Bucuresti, Editura Eminescu, 1973.
Amiaza mediterana a aparut in volumul Templul dinafara, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975.

Amiază mediterană

De-atata lumina
Toti am ajuns transparenti.
Ziua e-o simpla radiografie
Cu umbre fierbinti.

Numai coloanele negre ale chiparosilor
Vesnic prezenti
Mai masoara distanta pustie
Dintre noi si parinti.

In lumina cautam cuvintele lor.
Ochii lor, mainile lor,
Ca pescarii stele de mare,
Vietati fantomatice, de duhuri altoi.

Adancul de sus, amagitor,
Are gust de iod si de sare,
De sarutul cu care suntem datori
Parintilor ce-au evadat din noi
in marile-acestea solare.

Răscruce

Drumuri de tara.
Troite.
Rascruci
Te-ntampina cand vii si cand te duci
in satul din copilarie
Ce-ntoarce capul de batran mirat
Ca nu te-a mai vazut, nu te mai stie.
Pe cine cauti?
Unde ai umblat?
Cu el odata plang in urma ta
Hristosii rastigniti, de tinichea,
Cu lacrimi de rugina rosii
Ce cad pe flori uscate, pe vechile piroane.
A treia oara n-au cantat cocosii,
De ce te-ai lepadat si tu,
Ioane?
Cine ma striga?
Cine reinvie?
E numai satul din copilarie

Gâlceava Noua Intre Faust Si Mefisto

Faust:
Tinere domn, prieten si dusman,
Prea bine stiu, ma ispitesti de-o viata
Sa batem palma întru nemurire.
Totusi te rog, mai prelungeste-un an,
Si daca poti pe dascal îl învata
Sa nu se mire ca un proaspat mire
De tot ce-n viata singur s-a mintit…

Mefisto:
Te pomenesti, Maestre, ca esti îndragostit!
Nu prea cunosc viata ta secreta
Ca sa-ti gasesc vreo noua Margareta…
Vrei sincer, adevaru-ntreg sa-ti spun?
Batrâne Faust, esti nebun!
Din limpezimea gândurilor reci,
în valurile tulburi vrei sa treci?

Faust:
Cinic te stiu si cinic ai ramas!
M-ai vaduvit de tot ce, tinereste,
Stârnea în mine îngerescul glas
De dragoste ce lumea o-nfloreste.
“Opreste clipa!” am strigat ades,
Când tu, cu duhuri rele împrejururi
Rastalmacirati orice înteles.
Doar tineretea poate fi de-a pururi
Al vietii noastre prim si ultim prag!…

Mefisto (doar pentru el):
E-ndragostit lulea acest mosneag!

Faust (asteptând):
Ai zis ceva? Nu vrei sa îmi raspunzi?

Mefisto (tot pentru sine):
Doarme cu capul între sâni rotunzi…

Faust:
Tacerea ta îmi spune iar ca dracul
Ascuns printre iubitii mei adepti
Ne poate da pe toti de-a berbeleacul
Crezându-i doar nebuni pe întelepti!

Mefisto (cu voce tare):
T;i-am auzit aceste gânduri sumbre.
Dar ia priveste-n jur, sa vezi, Maestre,
Ca-n loc de tineri, un convoi de umbre
Care-au deprins amorul prin palestre
Navala dau acum sa-ti faca placul!

Faust (pentru sine):
Stiam de mult ca-i mare mester dracul!

Mefisto:
Taci? Nu-mi raspunzi? Dovada clara
Ca te-ai îndragostit a suta oara!

Faut:
Daca zici tu, asa poate sa fie!
O dragoste ca focul care trece
De la o casa, scrum facând o mie…
Iar vinovatul, ca o stânca rece
Si rob al tau, supus pentru vecie…
Hai, sterge-o, ca privirea ta miroasa
A misticism si rânceda pucioasa!

Mefisto (diabolic):
Fa cum îti place! Poti sa te întorci
La toate preacuratele femei
Pierdute înc-odata printre porci
Si grohaind în febre ca si ei…

Faust:
Asa vezi lumea? Dragoste sublima
La tine doar cu mâzga face rima!
Hai, lasa-ma sa plec!

Mefisto:
Nebun barbat,
Nu eu pe tine, tu m-ai fost chemat!
Un an ziceai sa-ti dau? Poftim, o mie!
Du-i, daca poti, pe toti în vesnicie…

Goethe (apare, abia stapânindu-si mânia):
îmi încurcati prea rau filosofia!
Plecati si-mi mai cititi o data cartea!
E dragostea mai tare decât moartea!
I-am prea gustat dulceata si amarul!
Acum când toti deplâng octogenarul,
Cu ea în brate vreau sa trec hotarul…

Faust (revine):
Care hotar? Nu-i lantul nesfârsit
Al celor ce frumosul în lume l-au iubit?

Mefisto (îndraznet):
În dragoste, poetii ca vandalii-s!
O pot lua pe urma lui Novalis,
Pot fi luntrasii de pe Rin… Si, vai,
Cum pier privind spre stânci la Lorelei!

Goethe (suparat):
Plecati! v-am spus. Voi judecati poetii?
Dar cine oare sufera ca ei
Când se trezesc în roua diminetii
Desculti, damnati, dar murmurând idei
De fericire, de mister, de-o alta
Minune a iubirii, mai înalta!

Desi nu se cuvine, îi întrerup, le strig:
- Îndemnurile toate sunt foc aprins ori frig!
Cât soarele-si mai joaca amurgul în feresti,
Suflet batrân, ai grija sa nu întineresti!

POETUL FLUVIU – ADRIAN PĂUNESCU

20.06.1943 – 05.11.2010

După comemorarea plecării din această lume a lui Adrian Păunescu, ne este dor de marea lui personalitate, de tot ce făcea aici pentru noi, contemporanii săi!

Vreau să spun câteva cuvinte despre viaţa şi activitatea sa, dar voi ocoli activitatea sa politică:

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un poet, publicist, textier și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

În Cenaclului Flacăra

17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori
Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori
În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități
În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.
7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999

Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, așadar depășind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci și în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în fața unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producție”, potrivit concepției păunesciene despre misiunea poetului / poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”: Că omenirea-i un ciudat amestec / De violență și de duioșie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să știe / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie. Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-și uimească mesianic poporul prin biruințele sale: Dacă mi-aș da pentru gloria țării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt și ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o țeavă de tun pregătită-ntre două icoane. («Eu, cel care vă irită» –PTiub, 454). Mai nuanțat decât în alte texte pe aceeași temă, în lungul poem, Poetul ca totalitate, datând din 28 iulie 1989, Adrian Păunescu își exprimă crezul său literar, concepția despre misia / misiunea creatorului de artă a cuvântului. Mai întâi subliniază că Poetul este înzestrat cu un alt tip de privire, amendabilă dinspre ens-ul comun pentru estomparea granițelor, a spațiilor dintre obiecte, ceea ce s-ar tălmăci prin capacitatea de a observa „numitorul comun” al celor ce alcătuiesc universul nostru, conștientizând că respectiva „calitate” este semn al adevăratei poezii: Poetul trece printre lucruri cu o privire imprecisă / și simte-n el vinovăția de-a nu putea deosebi / o stea din cer, de o ulcică, de pe pământ, sau de-o caisă / și află azi că viciul ăsta e semnul marii poezii. (PPcenz, 526); apoi, poetul este totalitate, structură-paradox, în care se îngemănează extremele până „la confuzie”, tot ceea ce ține de sfera binelui și de sfera răului, cum, de altfel, și în ceilalți indivizi umani, numai că îl deosebesc de aceștia mesianismul său, convingerea, credința că este un Iisus Hristos al unei noi Învieri; are înaltul spirit justițiar, fericindu-l «puterea de-a nu nedreptăți pe nimeni», poate, și din perspectiva științei sale de a se face nemuritor, pregătindu-se pentru o viață de dincolo de moarte, chiar dacă în această viață trăiește „strâmb”, cu bacoviene aripi de plumb:Poetul e totalitate cu fiecare gest al său, / e avocatul din oficiu, mereu al cauzelor toate. / Există binele și răul ? Poetul e și bun și rău ! / Poetul nu se cantonează, poetul e totalitate. // […] // Pentru poet nu prea există nici adunări și nici scăderi, / iar împărțirea și-nmulțirea degeaba trag în el cu tunul, / el creditează amănuntul, Hristos al altei învieri... Poetul trebuie înțeles ca totalitate, nu ca sinteză ori ca rest, fiind – la „stricarea” ordinii lumii – «o formă de protest», deoarece fiecare rost adevărat al lumii s-a conservat într-unul dintre versurile sale; este „mereu cinstit cu sine”, fiind de partea lumii în întregul ei; are luciditatea de a se oferi drept jertfă de sânge pentru menținerea părților în sacrul întreg cosmic, ceea ce îl determină să cânte jertfa întru înnobilarea lumii / universului […] Din perspectiva poetului trăind ca om liber, în «hemoragia libertăților inutile», înțelege absoluta necesitate a libertății sale în armonie cu celelalte libertăți, pledând pentru ordine, nu pentru haos, pentru legea ca formă a libertății, deoarece «bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument»; libertatea de creație înseamnă și destinație; poetul declină liric raportul libertate – necesitate cu deosebit patos: Nici o libertate / n-are nici un rost / singură, / fără setea de ea, / […] // Bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument, / libertatea fără necesitate / nu va fi niciodată creație... («Sunt un om liber» – PS, 5 sqq.). Poetul este „magazinul” lacrimilor / durerilor lumii, poezia fiind transcriere de „stări care dor”, versul – „plâns” al condiției umane: «transcriu doar niște stări care mă dor / și scriu un vers atunci când nu-l pot plânge» (Inevitabila poezie – PS, 311). Trupul poetului nu este barbiana «foșnire mătăsoasă a mărilor cu sare», ci «un port la stranii mări»; poetul nu are «vreo pretenție de a urca / pe scări ierarhice, în veacu-acesta», în vârful piramidei sociale, dar el este mai mare decât împăratul, regele, președintele, decât omenirea toată, pentru că oamenii, poporul sălășluiesc în spațiile poeziei / versurilor sale: Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi, / și ca poet, voi toți luați aminte, / oricum, eu sunt mai mare decât voi / că v-am închis la mine în cuvinte. // În viața tuturor la fel tresar, / de ieși în fața lumii cu trufie, / șef de birou, sau șef de aprozar, / de rangul tău, deloc nu-mi pasă mie. Este conștient de adevărul că fără poeți omenirea „s-ar înanimaliza”, ar recădea în regnul necuvântătoarelor; poezia înseamnă ieșire din regn, calea spre Dumnezeire, spre mirabilele puteri ale Logosului creator de universuri: Fără poeți, pământul ar mugi, / și casele s-ar stinge fără teatre, / și noaptea nu s-ar mai sfârși în zi / și pruncii ar putea atât, să latre. // Desprinderea de regnul animal, / intrarea în limbuta noastră oază, / ca și proiecția în ideal, / prin poezie se realizează ! / Și orice literă pe care-o scriu / la voi adânc în sânge se resimte, / ca un ceresc, nedezmințit pariu / de din¬colo de legi și de cuvinte. // Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte... (PS, 312). Poezia înseamnă viață, triumf al omului în fața morții universale; și de aceea o dăruiește semenilor, o lasă testamentar poporului său, omenirii întregi, generațiilor prezente și vii¬toare, chiar sub blestem: Asupra voastră las acest blestem, / ca-n viața voastră, orice-ar fi să fie, / prin orice răni ar fi să-ntârziem, / să nu vă despărțiți de poezie(«27 august 1988, Năsăud-Bistrița» – PS, 313). Poetul Adrian Păunescu a reușit, în anii totalitarismului, „să mobilizeze masele”, îndeosebi noua generație, întru receptarea „poeziei și muzicii tinere”, umplând până la refuz stadioanele României, realitate fără asemănare la scară planetară; căci văzută ca „spital de urgență” al sinelui, poezia devine și „spital de urgență” al ens-ului ce se regăsește în ea, al omenirii întregi […].

«Puterea de a dăinui a unui popor prin istorii – după cum subliniază criticul / istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu – nu o constituie „banii”, ci constă în cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor poeziei sale și ale tuturor artelor sale, în capodoperele / monumentele sale culturale, pe care le lasă moștenire urmașilor și, astfel, întregii umanități» (TGrp, 443):Și forța ni-i aici, nu nicăierea, / În artă și-n altare, nu-n monede. // Sunt niște maici în jurul turlei sfinte, / Și-n jurul Operei de Artă Pură, / Păzește-le și ține-le, Părinte, / La câte văd și simt și știu și-ndură. // Ca la o limpede răscruce-a soartei, / aflăm aici ce adevăr ia ființă: / credința crește prin puterea artei, / iar Arta izvorăște din Credință. («Credință și artă» –PPcenz, 310).

Începând cu Istoria unei secunde (1972) și continuând cu volumele: Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată(1976), Manifest pentru sănătatea pământului (1980), Iubiți-vă pe tunuri (1981), Rezervația de zimbri (1982), Totuși, iubirea (1983), Manifest pentru mileniul trei (1984), Sunt un om liber (1989), Poezii cenzurate (1990), Trilogia căruntă (1994) etc., Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii noastre cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică „la zi”, unde mesianismul cunoaște cea mai incandescentă încărcătură lirică înregistrată vreodată de la Octavian Goga și până în prezent. Nu există problemă socială / politică importantă, din țară, ori de pe planetă, care să nu fie conjugată cu patosul caracteristic, la moduri epico-lirice, în autentice registre stilistice păunesciene, de la problema părinților din perioada socialismului, cărora fiii – cu câștigurile / salariile lor – nu le puteau asigura o bătrânețe liniștită (situația neschimbându-se nici dincoace de 1989), cum, de pildă, în memorabila, în sfâșietoarea elegie, ce poartă titlul „Repetabila povară” – Cine are părinți pe pământ nu în gând, / mai aude și-n somn ochii lumii plângând. // […] // Umiliți de nevoi și cu capul plecat, / Într-un biet orășel, într-o zare de sat, // […] // Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal, / Te întreabă de știi pe vreun șef de spital... –, până la problema „vânătorii de Români” (...Mareșalii stelei sângerânde / Ies la vânătoare de români. // […] // Circ pe Prut și cimitir pe Nistru, / Sânge nou năzare în fântâni... – «Vânătoarea de români», 26 mai 1993, în vol. «Româniada» / PTC, I, 137 sq.), ori a îngrijirii cimitirelor de eroi-români din străinătate (din poemul «Cimitir de români la Haguenau»: Hei, soldați români fără de rude / Nimeni nu-i așa sărman ca voi, / Dumnezeu din ceruri nu aude / Dorul vostru de-a pleca 'napoi. // Nimeni nu vă face parastasul, / Mulți rămân soldați necunoscuți, / Moartea nu vă-ntreabă cât e ceasul / Nici de rangul marilor virtuți. // Pentru voi istoria e oarbă... // ... Cu pământ străin sucit pe oase / Voi de-abia înaintați prin cer / Tragice morminte glorioase / Vameșii nici acte nu vă cer. // […] // Peste neștiuta noastră moarte, / Viața e un cinic paradox, / Auziți și voi cum, de departe, / Bate-același clopot ortodox. – PTC, II, 190 sq.). Nu scapă ochiului cu laser liric nici chestiunea „democrației pe stomacul gol”:Cu noi biografii și alte nume, / Ne-mpleticim grețos în temenea, / Nu-i libertate în această lume, / […] / Nu mai avem nici apă și nici pâine, / Democrație pe stomacul gol. // Se-aude, de aproape, de departe, / Un ordin fără drept la alt apel, / Acest popor e condamnat la moarte, / L-au anesteziat în chip și fel. // Teroare, prostituție și ură, / Corupție, trădare și incest / Și toți se umilesc și se înjură. / Suntem, probabil, cei mai triști din Est. // Partidele se bat în târg cu pietre. / […] // Ne însoțesc tentațiile toate, / Dar nu mai vrem, oricât ne-ar amăgi, / Acest import-export de libertate, / În schimbul ieftinitei Românii.(«Democrație pe stomacul gol», în volumul «Bieți lampagii» / PTC, III, 109 – 113) etc. Galaxia lirică a lui Adrian Păunescu, îndeosebi prin poezia socială / politică, profund reverberatoare de suflet românesc, de conștiință de neam, de etică națională, se relevă într-un veritabil și incendiar „manifest” pentru mileniul al III-lea. (TGrp, 440 – 449).

Cărți publicate

Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
Mieii primi (1966, poezii)
Fântâna somnambulă (1968, poezii)
Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)
Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)
Viață de excepții (1971, antologie de poezii)
Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)
Lumea ca altă lume (1973, publicistică)
Repetabila povară (1974, poezii)
Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)
Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)
Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)
Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)
De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)
Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)
Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)
Locuri comune (1986, poezii)
Viața mea e un roman(1987, poezii)
Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Paunescu)
Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.
Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)
Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Front fără învingători (1995, poezii)
Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)
Tragedia națională (1997, poezii, referințe critice de Constantin Noica)
Deromânizarea României (1998, poezii, texte introductive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)
Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
Măștile însîngerate (2001, proze)
Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)
Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)
Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)
Din doi în doi (2003, poezii)
Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)
Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)
Întoarcerea pe Atlantida (2003, traducere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)
Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)
Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)
Generația '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)
Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)
Vinovat de iubire (2010, roman)
Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)

Câteva versuri:

1. Cu tine

Cu tine viata mea se lumineaza,
Cu tine hotarasc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiaza
Si ma sfarsesc in fiecare zi.

Cu tine e-mpacare si e lupta,
Cu tine este tot si e nimic,
Cu tine-mi infloreste lancea rupta,
Cu tine sunt si mare, sunt si mic.

Cu tine totu-i parca unt pe paine,
Cu tine bradu-i brad, si nu sicriu,
Cu tine astazi mi se face maine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea exista,
Cu tine chem zapezi si-alung zapezi,
Cu tine nici tristetea nu e trista,
Cu tine eu te vad cand nu ma vezi.

Cu tine sunt nedrept si sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos si sunt ghetar,
Cu tine-ncep si se termina toate,
Cu tine intr-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumina si-ntuneric,
Cu tine zac sa ma-nsanatosesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i dracesc e ingeresc.

Cu tine e mai rau si e mai bine,
Cu tine reincepe viata mea,
Cu tine e mai greu ca fara tine,
Dar fara tine nu s-ar mai putea.

2. Noapte de unul singur

Aud un pian prin zăpezi cristaline
Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine
Chopin – un concert de pian oarecare
Şi calea e lungă şi noaptea e mare.

De iarnă mă satur, de plânset te saturi
Iubiri între noi în o mie de paturi
Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie
Voalul miresei în noaptea târzie.

Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte
Şi ninge himere şi ninge cu şoapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilărie
De tine, aceea ce n-a fost să fie.

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine
Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case
Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se mişcă de parcă mă strânge cravata
Mă târâi pe coaste, te caut pe perna
Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

Şi uite ce grabnic se-arată şi trece
Şi sângele-n rana lovită e rece
Aud un pian, un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Un mut pianist se răsfiră în stele
Şi mâinile lui bat în coastele mele
Atât aş voi să te văd înc-o dată
Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată

Şi când lângă focul ce-atât ne legase
În soba adânc păduraticei case
Ar fi să te văd pentru ultima oară
Aş pune pianul să-nveţe să moară.

Aşa cum acum eşti dusă departe
Bufneşte-un pian prin ulucile sparte
Şi-o lună roşcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vre-o scăpare
Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.

Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.

3. Cineva mă ascultă!

În veac cu putere ocultă
din zid cineva mă ascultă.
cu cât mă coboară pe mine.
cu-atât el mai mare devine.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.
mă simt răstignit pe şuruburi,
ce face cu mine nu-i veghea,
el trage din zid cu urechea.

Ai zice că apără, poate,
poporul de rău şi păcate,
de cei ce ţin arme în liră
de cei care mint şi conspiră.

Dar nu el ascultă orbeşte,
pe om când acasă trăieste,
ne intră-n cearceaf şi sub piele,
în creier de gânduri săi-l spele.

Prin mări, electronice unde
în ochi şi în tălpi ne pătrunde,
putere zeiască şi oarbă
el scris e şi-n firul de iarbă.

Ascultă fereastra deschisă
şi viermii urcând în caisă,
cum gâfâie-n dragoste mirii,
concertul mărunt al pieirii.

În veac cu poliţie multă,
din zid, cineva mă ascultă.

4. Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt;
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

5. O iubesc pe Albă-ca-Zăpada

Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.

Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.

Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.

Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
o iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.

6. Târziu

Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi noi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

7. Dor de Eminescu

Intr-o lume relativa,
Ce-a facut si-a desfacut,
Eminescu-i remuscarea
Dorului de absolut.

Daca unu si cu unu
Nu mai vor sa faca doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Eminescuuuuuuuuuuuu...

Fara el oricare lucru
Si-ar urma cararea sa,
Fara el chiar steaua noastra
Dintre stele ar cadea.

Pe pamantul vechii Decii,
Cand mai mare, cand mai mic
Daca nu ar fi Eminescu
Viata nu ne-ar fi nimic.

Eminescuuuuu....

El Moldovei ii e fiul
Si Munteniei nepot,
L-a-nfiat intreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot.

Intr-o lume relativa
Mai avem un nume sfant,
Eminescu-i Romania
Tainuita in cuvant.

Eminescuuuuu...

8. Un pachet de biscuiti

Nu stiu daca ati aflat cu totii, oamenii milostivi si instariti
De batrana ce-a furat de foame un banal pachet de biscuiti.
Ea de acolo isi cumpara sarmana, ieftin alimentul preferat
Pana cand cu preturile astea, n-a mai avut bani si l-a furat.

Totusi cat de rea esti soro lume,
Ce cumplit spectacol iti permiti
Daca s-a ajuns sa moara oameni
Pentru un pachet de biscuiti

Nu stia sa minta si sa fure, a trait in cinste din putin
Si-au vazut-o ca e speriata, parca o muncea un gand strain
Nici n-au apucat s-o controleze, ca s-a si predat ca intr-un joc
Si innebunita de durere a cazut si a murit pe loc.

Totusi cat de rea esti soro lume,
Ce cumplit spectacol iti permiti
Daca s-a ajuns sa moara oameni
Pentru un pachet de biscuiti

S-au furat averi de miliarde, tari intregi au fost facute praf
Nici n-ar fi mai potrivita sigla decat o ruina si un jaf
Iar acei ce le-au furat pe toata dau din cap profund dezamagiti
Ca batrana a murit umila pentru un pachet de biscuiti.

Totusi cat de rea esti soro lume,
Ce cumplit spectacol iti permiti
Daca s-a ajuns sa moara oameni
Pentru un pachet de biscuiti

9. Murim de neciteaţa noastră viaţă

Murim de-atâţia ani şi-atâtea veacuri,
Murim degeaba, noapte ca şi zi,
Murim invidiindu-i pe cei vii,
Murim de răzbunarea unor fleacuri.

Murim de ştreanguri şi murim de tunuri,
Murim absurd de miere şi venin,
Murim de cei ce-au fost, de cei ce vin,
Murim de lipsuri şi murim de bunuri.

Nu ne putem ascunde nicăierea,
În gaură de şarpe sau în cer,
În faţa morţii, picotind stingher,
Cădem şi ne acoperă tăcerea.

Murim de moartea noastră neciteaţă,
Murim de neciteaţa noastră viaţă.

10. Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întâia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa suntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgâna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

11. Veac de tacere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

12. Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

13. Iubire silnica pe viata

Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic.
Pe viata si pe moarte. Fara frica,
Compatimesc pe cei care abdica,
Dar eu raman cu mine insumi, schivnic.

Si de s-ar da si lumea pe din doua,
Cum harti politice-o mai arata,
Eu tot voi adora aceasta fata,
Cazuta sub catusele de roua.

Eu o iubesc. Vitralii de cenusa,
Spre a ne desparti, se-ntemeiaza,
Si cheia singura se-nvarte-n usa
Singuratate spre a-i da si groaza.

M-au condamnat juratii mei de gheata
La o iubire silnica, pe viata.

14. Niciodată

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atâtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimïc.

15. Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Cenaclul Flacăra

Muzică folk - Cenaclul Flacăra (1)

Muzică folk - Cenaclul Flacăra (2)

Muzică folk - Cenaclul Flacăra (3)

Cenaclul Flacăra

Mulţumesc, iubiţi prieteni, pentru atenţia acordată acestui fenomen!

Păstraţi în inimile voastre amintirea a tot ce a fost bun în această ţară și spuneți aceasta și generațiilor care urmează!

TEATRU/FILM 8 Noiembrie

Tudor Musatescu - Domnisoara Butterfly

SFATURI UTILE 8 Noiembrie

SPONDILOZA CERVICALĂ TRATATĂ PRIN KINETOTERAPIE

Spondiloza cervicala este o afectiune degenerativa a coloanei vertebrale, localizata la nivelul vertebrelor cervicale si a discurilor intervertebrale. Afectiunea survine in general la persoanele cu varsta inaintata (peste 45 ani) si evolueaza in timp. Statistic vorbind aceasta afectiuni afecteaza ambele sexe in mod egal, dar survine la barbati mai devreme decat la femei. Cand pronuntam cuvantul spondiloza cervicala ne gandim imediat la o forma de reumatism degenerativ, localizata in zona cervicala a coloanei vertebrale, care apare in urma uzurii discurilor sau articulatiilor intervertebrale, insotita de reactii de reparare (osteofite) la nivelul corpilor vertebrali. Aceasta proliferare anormală a ţesutului osos (ma refer la osteofite) poate duce la cresterea presiunii exercitate asupra nervilor spinali si, uneori, asupra maduvei spinarii. Multi dintre cercetatori considera ca principala cauza a acestei afectiuni este datorata imbatranirii tesutului ceea ce este corect insa putin conservator intrucat nu trebuie marginalizate urmatoarele cauze:
-reducerea mobilitatii articulare datorate obezitatii;
-adoptarea unei pozitii vicioase a coloanei cervicale (statul prelungit in fata calculatorului sau la birou)
-scaderea tonusului muscular din diferite cauze (sedentarismul)
-anomalii congenitale
-traumatisme
Toate aceste situatii „ajuta” la uzura progresiva a discurilor intervertebrale si instaurarea spondilozei cervicale, care se caracterizeaza prin redoare articulara matinala, dureri in zona cervicala si a centurii scapulare, sindrom vertiginos (ameteli).
Oamenii in varsta sunt expusi la reumatismele degenerative din cauza intreruperii activitatii profesionale, acceptarii sedentarismului, cresterii in greutate si diminuarii considerabile a activitatii aparatului locomotor. In aceste cazuri se produc diminuari ale tonusului muscular, apar atrofii musculare, muschii isi pierd functiile, apar modificari in axele extremitatilor osoase modificand raporturile de contact ale suprafetelor osoase ale unei articulatii, provocand tulburari in nutritia articulara si modificari biochimice la nivelul cartilajelor articulare.
Tratamentul in spondiloza cervicala este unul care trebuie sa fie tratat cu maxima seriozitate. El este compus din tratament medicamentos cu administrare de analgezice recomandate de medic si intotdeauna insotit de kinetoterapie care este singurul tratament cu care invingem boala (bineinteles excluzand cazurile foarte grave care necesita o interventie chirurgicala). Imi permit sa adaug ca si fizioterapia are cu siguranta rezultate remarcabile in tratarea spondilozei si artrozei in general (in cazul afectiunilor reumatice – artroze, discopatii etc- procedurile de fizioterapie se fac de 2 ori pe an la un interval de 6 luni; in cazurile mai grave se pot repeta mai des la recomandarea medicului specialist)
In final doresc sa recapitulez urmatoarele:
1.Tratamentul medicamentos actioneaza impotriva durerii cervicale, insa efectele lui sunt de scurta durata si uneori pot fi agresive pentru persoanele cu probleme gastrice (de aceea antiinflamatoarele se asociaza cu medicatie de tip pansament gastric); aceasta medicatie se ia cel mult 15 zile iar efectele ei sunt, asa cum spuneam limitate deoarece se trateaza efectul (durerea) si nu cauza (de aceea in lipsa kinetoterapiei fenomenele dureroase reapar).
2.Fizioterapia asociata cu masajul terapeutic actioneaza impotriva durerii cervicale avand efect antialgic, ajuta la cresterea troficitatii zonelor adiacente coloanei vertebrale si la decontracturarea musculaturii paravertebrale cervicale. Efectele fizioterapiei sunt mult mai benefice si mai de lunga durata daca aceste proceduri se asociaza cu masajul terapeutic.
3. Kinetoterapia ationeaza direct asupra cauzei (asupra degenerarii vertebrelor si discurilor intervertebrale ajutand la rehidratarea acestora). Ea conduce la redobandirea mobilitatii articulare, cresterea elasticitatii si tonusului muscular, actioneaza benefic asupra efectelor negative ale osteofitelor si imbunateste starea generala a organismului din punct de vedere psiho-motric. Kinetoterapia se incepe dupa cele 12 sedinte de fizioterapie asociate cu masaj terapeutic.
Nu pot sa-mi permit sa nu accentuez urmatoarele: KINETOTERAPIA nu se face la domiciliu, fara supraveghere medicala, fara aparatura corespunzatoare (spalier, sistem de scripeti, bicicleta ergonometrica, greutati etc.) si fara un program de recuperare medicala individualizat pe afectiunea respectiva, elaborat de un kinetoterapeut.