1 APRILIE 2021 - POEZIE
Octavian Goga, poet
Biografie
| Octavian Goga | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 1 aprilie 1881.svg){kind=small} Rășinari, Austro-Ungaria | ||
| Decedat | (57 de ani) Ciucea, România | ||
| Înmormântat | Ciucea  | ||
| Căsătorit cu | Hortensia Cosma (1906), Veturia Triteanu (născută Mureșan) (1921) | ||
| Naționalitate | Român | ||
| Cetățenie | România | ||
| Religie | Ortodox | ||
| Ocupație | politician poet dramaturg jurnalist traducător scriitor militant antisemit[*] fascist[*] | ||
| Prim-ministrul României | |||
| În funcție 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938 | |||
| Locțiitor | 1900 | ||
| Precedat de | Gheorghe Tătărăscu | ||
| Succedat de | Miron Cristea | ||
| Ministrul de Interne | |||
| În funcție 30 martie 1926 – 4 iunie 1927 | |||
| Precedat de | Ion I. C. Brătianu | ||
| Succedat de | Barbu Știrbei | ||
| Partid politic | Partidul Național Creștin | ||
| Ideologie | antisemitism Naționalism românesc naționalism etnic naționalism religios[*] Ultranaționalism fascism | ||
| Alma mater | Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta | ||
| Profesie | Poet, jurnalist, politician | ||
| |||
OPERA POETICĂ
Poezii (1905)
Poezii
Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.
Graiul pâinii
Poveste-ntunecată-a pâinii,
Nu-i strună să te ştie plânge,
Căci de durerea ta străveche
În suflet cântecul se frânge.
Când de strigarea strunei mele
Aş vrea plânsoarea ta s-o ferec,
Se sfarmă coardele strivite
De-atâta jale şi-ntunerec.
Din umbra nopţii care-ngroapă
Al vostru neam din vremi bătrâne,
Vă desluşiţi în negre rânduri,
Voi, dătătorilor de pâine.
Cinstite mâini, de soare arse
Şi înăsprite de sudoare:
Din truda săptămânii voastre
Trăieşte-a lumii sărbătoare.
Eu vă-ntâlnesc în drumul minţii
Şi-n calea visurilor mele,
Căci nu vor ochii să mă mintă,
Nu vrea urechea să mă-nşele.
Simt câte doruri nenţelese
Şi gemăte nepricepute
Acopere cu voi alături
Cenuşa veacurilor mute.
Aţi împletit atâta jale
În doina voastră care plânge,
Doar holdele cu spice grele
Răsar din lacrămi şi din sânge.
Dureri aţi zăvorât sub glie,
Şi patimi nemblânzite încă,
Eu le-nţeleg şi mă-nfioară
Cum fierb în matca lor adâncă.
Mustrarea mintea mea o sapă
Şi groaza sufletu-mi apasă,
Căci umbra voastră-ndurerată
Pe veci îmi străjuie la masă.
Simt duhul răzvrătirii negre,
Înfricoşata zi de mâine
Cum şi-au dospit amărăciunea
În bucătura mea de pâine.
Revedere
Tu, minunată poezie,
Uitatul meu ostrov de flori,
Îmi mai deschizi azi poarta mie,
Când mă întorc din pribegie,
Străin cu paşi rătăcitori?
Îmi tremură durerea-n gene
Cum calc pe vechiul drum bătut;
Sărmane crânguri şi poiene,
Vă năpădiră buruiene
De când noi nu ne-am mai văzut...
Ca un drumeţ din altă ţară
În cale mă opresc ş-ascult:
Aş vrea-n grădina solitară
Un glas să-mi reînvie iară
Din praznicele de demult.
Dar val de neguri mă-mpresoară,
Furtuni au bântuit pe-aici,
Nu-s stelele de-odinioară,
Pe urma lor abia mai zboară
Un roi plăpând de licurici...
Printre cărări dărăpănate
Cresc spini, iar flori de-mi mai răsar,
Se-nclină toate-nrourate
Cu lacrimile adunate
În drum de bietul grădinar.
Sufletul
După Ada Negri
Era puternic. - Dumnezeu din ceruri
A revărsat pe fruntea lui lumină.
Un cântăreţ al dorurilor multe,
Poet supus visării fără nume,
Era frumos, în pacea lui senină,
Şi vieţuia neînţeles de lume.
Lui îi spuneau într-aripate şoapte,
Şi stelele şi lucrurile toate,
Cu glas vrăjit de mută armonie,
Cu-atâta slavă cerul i-a fost darnic;
Dar pentr-un vis din zări îndepărtate
O biruinţă el cerşea zadarnic.
Aşa s-a stins cel mare-n întuneric...
Singurătatea-i străjuie mormântul,
Şi pe movilă soarele-i coboară,
Peste podoaba teilor în floare.
Tremurător, un cântec poartă vântul
Asemeni unei păsări călătoare.
Azi, lutul mort în groapă se desface,
La sânu-i rodnic îl primeşte glia
Şi se-nfrăţeşte cu pământul tată...
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Eu te întreb, drumeţ oprit în cale,
Ce-ai ocrotit pe strune poezia:
Ce-a mai rămas din cântecele tale?
*
Tu, numai tu, cel îmbătat de soare
Şi de lumina sfânt-a dimineţii,
Tu, chinuit de nemplinite doruri,
Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna,
Tu,-nsângerat, dar neînvins al vieţii,
Tu, suflete, trăi-vei totdeauna!
Când pacea dulce-mbrăţişează bolta
Şi florile cu roua se sărută,
Şi când extazul dragostei curate
Va tremura în adâncimi de zare,
Se va-mpleti în el, nepricepută,
Viaţa ta şi sfânta ta visare.
Furtunile când zbuciumă văzduhul
Şi vifore-n păgână răzvrătire
Aprind temutul fulgerelor caier,
Când îngenunche pocăita minte,
Tu gemi atunci, cu îngrozita fire,
Cutremurat de-aducerile-aminte.
Când limpede va legăna amurgul
În lumi de stele-un cântec de fecioare,
Un cântec care-şi flutură sfiala,
Şi-aprins, văpaia patimii răsfrânge,
Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
Tu, suflete, cu jalea lui vei plânge...
*
Dar, câtă vreme lunci vor fi în floare
Şi-un trandafir va mai trăi în fire,
Cât buzele vor cere sărutare
Şi florile vor cere stropi de rouă,
Şi câtă vreme, tainică iubire,
Scânteia ta vei mai aprinde, nouă;
Când crini nuntesc în razele de soare
Şi mândri ţin alaiul strălucirii,
În vifore şi în adânc de mare,
În stelele ce râd în împrejururi,
Pierzându-te în taina sfânt-a firii,
Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi...
Trecutul
S-abat mustrări din altă vreme,
Din vremea când nu ne ştiam,
Şi vin pe nume să mă cheme,
Să-mi strige nopţile la geam,
Ca o pădure de blesteme...
Trecutul tău de-odinioară,
Prăpastie cu multe guri,
Cu întrebări ce mă-nfioară,
Cu şerpuiri şi cotituri...
Trecutul, nesătulă fiară...
Trecutul, umbră vinovată,
Tâlhar scăpat de sub zăvor,
Din cripta lui întunecată,
Se furişează, călător,
Şi lângă patul meu s-arată.
Trecutul, cioclu de morminte,
Sinistru oaspete de-amurg,
Neguţător de jurăminte,
Din haina-i ciuruită curg,
Drept zdrenţe, -aducerile-aminte.
El vine tainic să dezgroape
Tot ce-am închis în ţintirim,
Ne-aduce lacrimi în pleoape...
- Dă-mi mâna ta, să-l gâtuim,
Trecutul, când îl simţi aproape...
Alexandru A. Philippide
| Alexandru A. Philippide | |||
 Academicianul Alexandru A. Philippide | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1] Iași, România | ||
| Decedat | (78 de ani)[1] București, Republica Socialistă România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Părinți | Alexandru Philippide | ||
| Căsătorit cu | Paraschiva (n. Nichimis) | ||
| Copii | Ana | ||
| Naționalitate | română | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | scriitor traducător poet | ||
| Activitate | |||
| Domeniu | Scriitor, traducător, poet | ||
| Alma Mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Societăți | Academia Română | ||
| Premii | Premiul Herder | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Alexandru A. Philippide (n. ,[1] Iași, România – d. ,[1] București, România) a fost un poet, scriitor și traducător român, membru corespondent (1955) și titular (1963) al Academiei Române,[2], președintele Secției Literare a Academiei, laureat al Premiului Herder (1967).[3] Este fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu).
Licențiat la Iași în 1921. A studiat în Franța și Germania între anii 1922-1928.
Distincții
A fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[4]
Opere
Alexandru A. Philippide a tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.[3]
A publicat volume de proză, versuri și eseuri:
- Aur sterp, Ed. Viața Românească, 1922
- Stânci fulgerate, Ed. Fundațiilor Regele Carol II, 1930
- Visuri în vuietul vremii, Ed. Fundațiilor Regele Carol I, 1939
- Poezii, sumar antologic, 1962
- Monolog în Babilon, poezii noi, 1967
- Vis și căutare, 1979
- Floarea din prăpastie, nuvele fantastice, 1942
- Studii și portrete literare, Ed. Literară, 1963
- Studii de literatură universală, Biblioteca Școlarului, 1966
- Scriitorul și arta lui, 1968
- Considerații confortabile, 1970, 1972
- Puncte cardinale europene, 1972
- Studii și eseuri, 2 volume, 1978
Calea lactee
Din albe lacuri de demult pornit,
Un zbor străvechi de lebede astrale
Pe luciul cerurilor boreale
Odinioară s-a odihnit.
Fiorul zborului străbate încă
Înmărmurita liniște adâncă
Din care ochiul noastru soarbe
Surâsul alb al nopții oarbe,
Deasupra sufletelor noastre-aprins,
O, nimb răcoritor pe suflet nins!
Fior al zborului de-odinioară,
Sărut curat pe fruntea noastră cerne!
Pe frunte albe sărutări coboară,
Fior senin al penelor eterne!
Scară cu trepte albe, prinse-n cuie
De-argint, pe care visul nostru suie!
Punte de puf surâzător și moale
Pentru visurile noastre goale.
Pânză rămasă fără de catarg,
Desfășură-ți aripile mai larg,
Desfă din lanțurile-i ruginite
Bătrânul și hodorogitul vânt,
Îndeamnă-l către mări nemărginite
Cât mai departe de pământ,
Și du-ne sufletele ostenite
De căutarea unui cer mai sfânt!
Și veșnic ca o binecuvântare
A unor albe mâini odihnitoare,
Deasupra noastră fluturând să stee
Calea lactee.
Mărturisire
Vreau să-mi aduc aminte acum cât de uşor
Lăsam atâtea clipe dragi să-mi scape
Când de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.
Cu vântul înserării mă împrieteneam
Suflând în pânza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.
În suflet numai vâsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vâslele se sfarmă şi dorurile dor
Când la zenit e soarele vieţii.
Iar mai târziu, când viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vânt alungă norii,
O mână nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.
Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pân’ le-am cuprins în mreji de gânduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.
În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtună dinăuntru se încheagă:
Până se naşte spumă pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adâncuri marea-ntreagă.
De ce să-ncerc s-astâmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gând:
Zăpadă cu străfulgerări de soare.
Voci ale vechilor poeți
Voci ale vechilor poeți, mai clare
Decât sclipirea stelelor pe cer
În nopți de ger,
De mult v-aud venind din depărtare
Până-n ascunsul inimii ungher.
Odată-n munți văzui un om de ceață;
Pășea din pisc în pisc, gigant subtil,
Un nou Schlemihl
Dintr-un tărâm de dincolo de viață,
Ajuns aici într-un ciudat exil.
Dar eu, deprins cu visuri și vedenii,
Apropiam în gând pâclosul ins,
Din cer desprins,
De vocile ce străbătând milenii
Foc lung din ev în ev au tot aprins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu