MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 24 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători (2)

 24 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători (2)

CONTINUARE

* 1916: Enrique Granados (n. 27 iulie 1867, Lérida(lângă Barcelona), Spania - d. 24 martie1916) a fost un compozitor spaniol.

Talentatul compozitor spaniol Enrique Granados a fost continuatorul operei spaniole a lui Isaac Albéniz. Granados este cel care a inființat Academia de Muzică din Barcelona. A dus o intensă viață componistică și interpretativă. A compus mult pentru pian, folosind tehnica descriptivă și elemente iberice pregnante.

Fascinat de picturile lui Francisco de Goya, Granados a compus în 1911 suita pentru pian „Goyescas” (o serie de 6 tablouri muzicale, grupate câte trei) (mai târziu, în 1916, orchestrate pentru opera "Goyescas" prezentată în premieră la New York). Ritmurile de jota și fandango alternează cu melodii de atmosferă nostalgică și cu ritmuri care amintesc de chitară.

A scris în total muzică pentru 4 opere: „Maria del Carmen”, „Picarol”, „Liliana” și „Goyescas”.

A murit în condiții tragice (împreună cu soția sa și cu toți pasagerii) la 24.03.1916, în urma scufundării vasului francez de pasageri „Sussex” (torpilat din greșeală de un submarin german, în timpul primului război mondial), la traversarea Canalului Mânecii între Folkestone (Anglia) la Dieppe (Franța). Corpul său nu a mai fost găsit.

Punctele culminante ale lucrărilor sale rămân (probabil) „Rondella Aragonesa” (din „Dansul Spaniol nr.6”) și „Intermezzo” din opera „Goyescas”.

Creații:

• 12 „Danzas españolas” (1890) pentru pian (in 4 volume); cuprind: Vol. 1: Galante, Orientale, Fandango; Vol. 2: Villanesca; Andaluza; Rondella aragonesa; Vol. 3: Valenciana; Sardana; Romántica; Vol. 4: Melancólica; Arabesca; Bolero
• María del Carmen” (1898), operă
• Allegro de concierto” (1903)
• Escenas románticas” (1903) pentru pian, cuprinde: Mazurca; Berceuse; Allegretto; Mazurka; Allegro appassionato; Epílogo
• "Dante" (1908), poem simfonic
• "Tonadillas” (1910) pentru voce si pian. Cuprinde: Amor y odio; Callejeo; El majo discreto; El majo tímido; El mirar de la maja; El tra-la-la y el punteado; La maja de Goya; La Maja Dolorosa I, II y III; Ay majo de mi vida !, Oh muerte cruel !, De aquel majo amante; La currutacas modestas; Sí al retiro me llevas; El majo olvidado
• "Goyescas” (1911), suită pentru pian. Cuprinde: Los requiebros; Coloquio en la reja, dúo de amor; Quejas, o La maja y el ruiseñor; El amor y la muerte, balada; Epílogo, serenata del espectro
• "Bocetos” (1912); cuprinde: Despertar del cazador; El hada y el niño; Vals muy lento; La campana de la tarde
• "Colección de canciones amatorias” (1915), pentru voce si pian. Cuprinde: Descúbrase el secreto; Mañanica era; Mira que soy niña; Gracia mía; Iban al Pinar; No lloráis ojuelos
• "Goyescas”, operă, 1916 (premieră la New York) (de remarcat: „Intermezzo”-ul instrumental)
• 6 „Estudios expresivos”
• 6 „Piezas sobre cantos populares españoles”; cuprinde: Añoranza; Ecos de la parranda; Vascongada; Marcha oriental; Zambra; Zapateado
• "Madrigal” pentru violoncel și pian.

Enrique Granados
Enrique Granados
Date personale
Nume la naștere	Pantaleón Enrique Joaquín Granados Campiña
Născut	27 iulie 1867[2][3][4][5][6][7][8]  Lleida, Spania[9][10]
Decedat	24 martie 1916 (48 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][11]  Canalul Mânecii, Regatul Unit[12][13]
Cauza decesului	naufragiu (înec)
Căsătorit cu	Amparo Gal Lloberas[*] (din 7 decembrie 1892)
Copii	Enric Granados Gal[*] Eduard Granados Gal[*] Natalia Granados Gal[*] Soledad Granados Gal[*] Víctor Granados Gal[*] Paquito Granados Gal[*]
Cetățenie	Spania
Ocupație	compozitor pianist muzician
Activitate
Studii	Conservatori Superior de Música del Liceu[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	pian
Premii	Order of Charles III[*] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*][1] officier de l’Instruction publique[*] Enrique Granados (1867-1916)

* 1926: Günther Sizzo, Prinț def Schwarzburg (3 iunie 1860 – 24 martie 1926) a fost șeful Casei de Schwarzburg și pretendent la conducerea principatelor de Schwarzburg-Rudolstadt și Schwarzburg-Sondershausen.

S-a născut la la Rudolstadt și fost fiul Prințului suveran de Schwarzburg-Rudolstadt, Friedrich Günther și a celei de-a doua soții, contesa Helena de Raina. Contesa Helene a murit la trei zile după nașterea Prințului Sizzo și a surorii sale gemene, Prințesa Helene. Mama Prințului Sizzo a fost fiica Prințului Georg Bernhard de Anhalt-Dessau din căsătoria morganatică cu Therese Emma von Erdmannsdorf.^[2]

Deși mama Prințului Sizzo a fost adoptată de unchiul ei Prințul Wilhem de Anhalt și a primit titlul de prințesă de Anhalt la 1 august 1855 de la Ducele de Anhalt-Dessau, căsătoria părinților ei a fost considerată morganatică. Din acest motiv, Prințul Sizzo nu a putut să folosească titlul de Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt, el fiind creat Prinț de Leutenberg la 21 iunie 1860.^[2] În ciuda faptului că nu i s-a permis să folosească titlul de Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt, lui Sizzo i s-au recunoscut în cele din urmă drepturile de succesiune în principatul Schwarzburg-Rudolstadt, după ce linia masculină a dinastiei s-a stins.

Großharthau, locul decesului Prințului

La 21 aprilie 1896 drepturile de succesiune ale Prințului Sizzo au fost recunoscute de către toți membrii Casei Schwaryburg și în plus a devenit un membru cu drepturi depline al Casei și capabil să utilizeze titlul de Prinț de Schwarzburg. Ca urmare a acordului, Prințul Sizzo a devenit moșenitor prezumtiv al Schwaryburg-Rudolstadt.

După decesul Prințului Karl Günther de Schwarzburg-Sondershausen la 28 martie 1909, ramura Sondershausen s-a stins și principatele Schwarzburg (Schwarzburg-Sondershausen și Schwarzburg-Rudolstadt) s-a unit sub Prințul Günther Victor de Schwarzburg-Rudolstadt. Prin urmare, Prințul Sizzo a devenit moștenitor prezumptiv al celor două principate.

Șansele la sucesiune totuși au luat sfârșit la 22 noiembrie 1918, când Prințul Günther a abdicat în urma Revoluției Germane care a detronat toate monarhiile germane. După moartea Prințului Günther la 16 aprilie 1925, Prințul Sizzo i-a succedat la șefia Casei de Schwarzburg. După mai puțin de un an, Prințul a murit la Großharthau și a fost succedat de singurul său fiu, Prințul Friedrich Günther.

La Dessau, la 25 ianuarie 1897, Prințul Sizzo s-a căsătorit cu Prințesa Alexandra de Anhalt. După căsătorie cuplul a locuit la Großharthau.^[3] Alexandra și Sizzo au avut trei copii:

• Prințesa Marie Antoinette de Schwarzburg (7 februarie 1898 - 4 noiembrie 1984); s-a căsătorit cu Friedrich Magnus V, Conte de Solms-Wildenfels; a avut copii
• Prințesa Irene de Schwarzburg (1899 - 1939)
• Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg (5 martie 1901 - 9 noiembrie 1971); s-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Saxa-Weimar-Eisenach.

Sizzo
Prinț de Schwarzburg
Date personale
Născut	3 iunie 1860 Rudolstadt, Schwarzburg-Rudolstadt
Decedat	24 martie 1926 (65 de ani) Großharthau, Weimar Republic
Înmormântat	Munich Waldfriedhof[*]
Părinți	Friedrich Günther[1]
Căsătorit cu	Prințesa Alexandra de Anhalt
Copii	Marie Antoinette, Contesă de Solms-Wildenfels Prințesa Irene de Schwarzburg Prințul Friedrich Gunther de Schwarzburg
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schwarzburg

* 1927: Elisabeta Mavrikievna (rusă Елизавета Маврикевна) (25 ianuarie1865 – 24 martie 1927), născută Prințesa Elisabeta Auguste Marie Agnes de Saxa-Altenburg a fost Mare Ducesă a Rusiei prin căsătorie. A fost soția Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei cu care s-a căsătorit la Sankt Petersburg, Rusia.

Prințesa Elisabeta a fost al doilea copil al Prințului Moritz de Saxa-Altenburg (1829–1907) și a soției acestuia, Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen (1843–1919). În timpul tinereții a făcut câteva călătorii în jurul Europei vizitându-și rudele.

Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenbourg și soțul ei Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei

În 1882, când avea 16 ani, ea l-a întâlnit la Altenburg pe verișorul ei secund, Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei. Mama lui și tatăl ei erau verișori primari; în plus, cei doi erau descendenți ai țarului Pavel I al Rusiei. S-a vorbit imediat de o căsătorie. Totuși, deși s-a spus că ea era gata să se căsătorească cu Constantin, el a ezitat. Când a plecat, el a promis că va scrie des dar n-a făcut niciodată acest lucru. Cu toate acestea, el a scris mai multe poezii despre ea.

În 1884, ea a vizitat Rusia și s-a anunțat căsătoria; Elisabeta și-a manifestat dorința de a-și păstra credința luterană ceea ce a provocat o lovitură serioasă soțului ei, el fiind ortodox. Ceea ce a fost și mai rău, ea a refuzat să sărute crucea în timpul slujbei ortodoxe.

În ziua nunții, care a avut loc la 27 aprilie 1884, ea i-a scris o scrisoare liniștitoare spunând "Îți promit că nu voi face nimic care să te supere sau să te rănească prin religilie noastre împărțite... pot să-ți spun din nou că te iubesc foarte mult."

Elisabeta a devenit Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna, în rusă Елизавета Маврикевна, și a fost numită în familie Mavra.

Mariajul a fost unul fericit deși Marele Duce Constantin a avut în secret iubți masculini. Constantin și Elisabeta au avut nouă copii:

• Prințul Ioan (1886–1918)
• Prințul Gabriel (1887–1955)
• Prințesa Tatiana (1890–1979)
• Prințul Constantin (1891–1918)
• Prințul Oleg (1892–1914)
• Prințul Igor (1894–1918)
• Prințul George (1903–1938)
• Prințesa Natalia (decedată la două luni, 1905)
• Prințesa Vera (1906–2001)

Copii Marelui Duce Constantin au fost primii care au intrat sub incidența noii legi a familiei pronulgată de împăratul Alexandru al III-lea. Prin această lege se stabilea ca de acum înainte numai copiii și nepoții pe linie masculină ai Țarului vor purta titlurile de Mare Duce sau Mare Ducesă; ceilalți descendenți vor purta titlurile de "Prinț al Rusiei" sau "Prințesă a Rusiei". Revizuirea legii avea drept scop restrângerea numărului de persoane care primeau venit de la Trezoreria imperială.

Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenbourg a fost o femeie obișnuită, interesată de problemele zilnice, căreia îi plăcea bârfa; spiritual nu s-a apropiat de soțul ei și nu a împărtășit inspirațiile lui de creație. În decursul anilor, soțul ei a devenit tot mai rece cu soția sa.

Șase dintre copiii Marii Ducese Elisabeta Mavrikievna

Marea Ducesă a supraviețuit mai multor copii ai ei. În 1905 fiica ei Natalia a murit la exact două luni. Când a izbucnit Primul Război Mondial ea s-a situat de partea țării ei natale, Germania. Totuși, mai mulți fii ai ei au fost instruiți ca soldați, au intrat în armată și au luptat cu mult curaj. Fiul ei Oleg a fost ucis în 1914 în Lituania unde Elisabeta a mers rapid pentru a-și vedea fiul pe moarte.

Moartea prematură a fiului lor a grăbit sfârșitul Marelui Duce Constantin care a murit în 1915. În același an, ginerele ei (soțul Tatianei), a fost ucis în misiune.

După Revoluție ea a reușit să scape din Rusia însă câțiva din fiii ei au fost prinși de forțele sovietice. De fapt, trei dintre ei: Ioan, Constantin și Igor au fost uciși de bolșevici la Alapaievsk în iulie 1918 împreună cu alți membri ai familiei Romanov. Cumnatul ei, Marele Duce Dmitri Constantinovici al Rusiei, a fost împușcat la Petrograd anul următor.

Marea Ducesă Elisabeta și doi dintre copii mai mici, Prințul George și Prințesa Vera au rămas la Pavlovsk de-a lungul războiului. În 1918 bolșevicii i-au permis să plece în Suedia la bordul vasului Ångermanland la invitația reginei Suediei.

Elisabeta Mavrikievna, Vera și George au locuit următorii doi ani în Suedia, inițial la Stockholm, apoi la Saltsjöbaden însă Suedia era prea scumpă pentru ei așa că s-au mutat în Belgia la invitația regelui Albert I al Belgiei. Mai târziu s-au mutat în Germania stabilindu-se la Altenburg unde au locuit 30 de ani cu excepția a doi ani când au stat în Anglia.

Elisabeta a murit de cancer la 24 martie 1927 la Leipzig la vârsta de 62 de ani. Prințul George a murit la New York în 1938. Prințesa Vera a trăit în Germania până când forțele sovietice au ocupat partea de est a țării; atunci ea a plecat la Hamburg iar în 1951 s-a mutat în Statele Unite unde a murit în 2001.

Elisabeta Mavrikievna
Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna a Rusiei
Date personale
Născută	25 ianuarie 1865 Meiningen, Saxa-Meiningen
Decedată	24 martie 1927 (62 de ani) Leipzig, Saxonia, Germania
Înmormântată	Turingia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Moritz de Saxa-Altenburg Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen
Frați și surori	Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg Prințesa Louise Charlotte de Saxa-Altenburg Marie Anne de Saxa-Altenburg
Căsătorită cu	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei
Copii	Prințul Ioan Constantinovici Prințul Gabriel Constantinovici Prințesa Tatiana Constantinovna Prințul Constantin Constantinovici Prințul Oleg Constantinovici Prințul Igor Constantinovici Prințul George Constantinovici Prințesa Natalia Constantinovna Prințesa Vera Constantinovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Altenburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 1940: Contele Gheorghe (George) Wassilko de Serecki (Graf Georg Wassilko von Serecki) (n. 17 februarie 1864, Berhomet pe Siret - d. 24 martie 1940, Cernăuți) a fost un politician și patriot român din Imperiului Austro-Ungar, membru ereditar al Camerei Superioare (Herrenhaus) a imperiului, șambelan imperial, consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei. După Primul Război Mondial a fost deputat în Parlamentul României, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului.

Mormântul contelui Gh. Wassilko la Berhomet

Ducatului Bucovinei. Deasemenea a fost deputat în Consiliului Imperial (Reichsrat) și în Dieta Bucovinei.

Stema conților Wassilko de Serecki

Gheorghe Wassilko de Serecki 1920

Gheorghe Wassilko a crescut la castelul Berhomet, unde primele lecții școlare i-au fost predate de către profesori privați. După absolvirea studiilor secundare parțial la liceul german din Cernăuți (K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz), parțial la Academia Tereziană din Viena, cu diplomă de bacalaureat în 1883, a studiat la Facultatea de Drept și la Facultatea de Ecomomie a Universității din Viena și Cernăuți.

Ca student a fost membru al fraternității studențești „Danubia”, dar a stat și în strânsă legătură cu asociația liberală „România Jună”. Au rămas memorabile balurile românilor din Viena, organizate de Gheorghe Wassilko, care era adesea președintele comitetului. Atunci când Prințul Rudolf al Austriei a participat la unul din aceste baluri, i-a lăudat capacitatea de organizare, într-un mod care nu a trecut neobservat în epocă.^[1]

În anul 1885 a început în cadrul noii societăți politice române a intelectualilor tineri sub conducerea lui George Popovici împreuna cu Constantin Isopescul, Florea Lupul, Teodor V. Ștefanelli, Constantin Morariu, nepot de frate al mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici, Iancu Flondor și alții, o luptă împotriva aripii conservatoare a moșierilor mari. Tânărul student s-a alăturat acestor oameni cu entuziasm. După afacerea în jurul președintelui țării Anton Graf Pace von Friedenberg 1892 în cele din urmă "tinerii" au fost de acord cu conservatorii și au fondat clubul politic, Concordia. În anul 1898 Gheorghe a fost co-fondator al ziarul "Gazeta Bucovinei", purtător de cuvânt politic al partidului.^[2]

Baronul a devenit deputat al Dietei Bucovinei și ales la 8 martie 1895 în Consiliului imperial (Reichsrat), ca succesor al baronului Victor de Stârcea (până în 1904).^[3] În acest timp, el s-a alăturat clubului lui Hohenwart. Apoi a fondat la Viena, alături de George Popovici, baronul Alexandru de Hurmuzachi și alți parlamentari români Clubul Parlamentar Român în cadrul Consiliului Imperial, în care a fost vice-președinte. Guvernul de la Viena a avut nevoie de voturile lor pentru a dobândi majoritatea necesară adoptării diverselor propuneri legislative. Astfel au obținut unele beneficii, de exemplu crearea unui număr de clase paralele românești la Gimnaziul german din Cernăuți și altele. De asemenea Wassilko a luptat cu tărie împotriva persecuției românilor din Transilvania.^[4]

La 10 iunie 1904 a fost numit membru permanent, mai târziu (1907) membru ereditar al Camerei Superioare a Imperiului Austriac și la 14 septembrie 1904 împăratul Franz Joseph al Austriei l-a desemnat căpitan (mareșal) al Ducatului Bucocvinei, un post pe care l-a deținut până în iulie 1911.^[5][1] Contele a fost decorat între altele cu Ordinul Imperial Leopold de cavaler, apoi cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph de către împăratul Franz Joseph al Austriei și cu Marea cruce al Ordinului "Steaua României" prin regele Carol I al României.^[6][7]

Gheorghe nu a mai vrut să exercite funcția de mareșal al țării, și, prin urmare, a decis să nu mai candideze pentru un loc în Dieta Bucovinei. Ziarul „Bukowinaer Post” a scris: „Pentru regretul general al țării, Excelența Sa, Baronul Gheorghe Wassilko, a refuzat categoric realegerea în legislativul de stat. Prin urmare, o nouă personalitate va avea să ocupe de asemenea și rangul unui mareșal al țârii. De acea, în ziua de 27 mai 1911, Alexandru baron de Hurmuzachi a fost numit de către împărat ’Landeshauptmann’ al Ducatului Bucovinei.”^[8]

După unirea Bucovinei cu România, Wassilko a fost ales cu mare majoritate în 1919 și 1922, deputat în Parlamentul Român, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului.^[9] Gheorghe a fost atât înainte, cât și după război, un mare sprijinitor a societății culturale Junimea, al carei președinte de onoare a și fost.

După ce Gheorghe Wassilko și frații săi Ștefan, Alexandru și Victor au fost deja onorați la 19 decembrie 1905 cu titlul de cămărari imperiali,^[10] au mai fost ridicați la rangul de conți prin rezoluția prea înaltă al împăratului Carol I al Austriei, la 29 august 1918, în Eckartsau (diploma din 19 octombrie la Viena), datorită loialității lor față de stat și sacrificiile lor personale. Familia Wassilko de Serecki a fost singura familie de proveniență română, care a purtat acest tilu.

Gheorghe a fost nepotul baronului Iordache și primul fiu al baronului Alexandru Wassilko de Serecki, mareșal al Ducatului Bucovinei, membru pe viață al Camerei Superioare de la Viena) și a Ecaterinei de Flondor.

Pe data de 5 octombrie 1890 s-a căsătorit la Castelul Mendic cu Elise de Ohanowicz (n. 20 aprilie 1874, Castelul Mendyk, - d. 10 octombrie 1943, Cernăuți), cu care a avut doi fii. Constantin (n. 9 august 1891, Castelul Berhomet; - d. 25 decembrie 1932, Cernăuți) a avut pe nevastă (4 noiembrie 1920, Berhomet) principesa Tatiana de Sayn-Wittgenstein (n. 11 ianuarie 1894, Țarskoe Selo - d. 20 februarie 1974, Frankfurt pe Main). Alexandru (n. 17 noiembrie 1893, Castelul Berhomet, - d. 27 mai 1972, Dumbrăveni) a avut două soții, pe Anisia de Costin (n. 21 octombrie 1897, Viena - d. 15 octombrie 1965, București), căsătorit la 24 octombrie 1920 și pe baronesa Margit (Maria) (n. 29 decembrie 1903, Viena, d. 27 aprilie 1971, Dumbrăveni), fiica generalului austriac de divizie Eduard von Vetsey, căsătorit la 15 octombrie 1932, Cernăuți.^[11][12] Fiind capul unei familii de origine nesănătoasă, Alexandru a fost condamnat în 1949 de regimul comunist la cinci ani de muncă silnică la Canalul de la Dunăre la Sulina, ulterior la domiciliu forțat în Dumbrăveni.

Gheorghe Wassilko de Serecki
Gheorghe Wassilko de Serecki
Date personale
Născut	17 februarie 1864  Berhomet pe Siret, Ucraina
Decedat	24 martie 1940 (76 de ani)  Cernăuți, Regatul României
Cetățenie	România  Austria
Ocupație	politician
Membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac
Premii	Grand Cross of the Order of Franz Joseph[*] Ordinul național „Steaua României”
Alma mater	Universitatea din Viena Universitatea din Cernăuți Constantin, Eliza, Xandi, Gheorghe Wassilko de Serecki 1902     Gheorghe și Eliza Wassilko de Serecki 1907     Gheorghe Wassilko de Serecki la vânătoare, 1936     Constantin și Tatiana, 1920     Alexandru și Anisia, 1920     Mormântul lui Alexandru și a Mariei în Dumbrăveni

·         1940: Édouard Branly, inventator și medic francez (n. 1844)

·         1946: A murit marele sahist rus Alexandr Alehin; (n.1 noiembrie 1892). Marele maestru Alexandr Alexandrovici Alehin a fost campion mondial la sah in anii 1927-1935 si 1937-1946.

·         1946: A murit omul politic Barbu Stirbei, presedinte al Consiliului de Ministri, ministru de interne si ad-interim la Finante si la Externe.

* 1948: Nikolai Alexandrovici Berdiaev (în rusă Николай Александрович Бердяев) (n. 19 martie 1874, d. 24 martie 1948) a fost un filosof rus care s-a ocupat, între altele, de filosofia religiei. Este un reprezentant al existențialismului.

S-a născut la Kiev într-o familie din aristocrația militară. La 14 ani citește Critica rațiunii pure a lui Kant și Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Urmează școala de cadeți din Kiev și apoi Universitatea, unde se împrietenește cu Leon Șestov. Începând din 1894 se apropie de marxism. În 1901 este deportat la Vologda, în nord, împreună cu mai mulți studenți social-democrați dar perioada marxistă a lui Berdiaev se apropie de sfârșit. În lucrarea sa Cunoașterea de sine. Încercare de autobiografie filozofică spune: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinauntru, și îmi provoacă chinuri.”

Berdiaev în 1912

Devine preocupat de filosofia religiei. În 1907 se mută la Moscova, unde înființează o „Societate filozofico-religioasă”, citește opera lui Vladimir Soloviov și călătorește. În 1916 fondează revista Puti (Calea). Devine profesor de filosofie și istorie la Universitatea din Moscova dar la scurt timp este arestat și anchetat de serviciile de securitate sovietice. În septembrie 1922 Berdiaev este exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice, împreună cu încă 25 de intelectuali. Se stabilește pentru doi ani la Berlin, unde întemeiază o „Academie Rusă de Filosofie Religioasă”. În 1924 se mută la Clamart, lângă Paris, ține conferințe în mai multe țări, publică lucrări. Universitatea din Cambridge îi conferă titlul de „Doctor în teologie honoris causa”.

Lucrări:

• Sensul creației. Încercare de îndreptățire a omului, Tübingen, 1927
• Un nou Ev Mediu, Paris, 1927
• Marxismul și religia, Paris, 1931
• Creștinismul și lupta de clasă, Paris, 1932
• Spirit și libertate. Încercare de filosofie creștină, Tübingen, 1930
• Omul și mașina, Paris, 1934
• Creștinism și realitate socială, Paris, 1934
• Eul și lumea obiectelor. O încercare de filosofie a singurătății și comuniunii, Paris, 1934
• Despre menirea omului. Încercare de etică paradoxală, Paris, 1935
• Cinci medfitații asupra existenței, Paris, 1936
• Originea și sensul comunismului rus, Luzern, 1937
• Despre sclavia și libertatea omului. Încercare de filosofie personalistă, Paris, 1946
• Spiritul lui Dostoievski, Paris, 1946
• O încercare de metafizică eshatologică. Creație și obiectivare, Paris, 1946
• Dialectica existențială a divinului și omenescului, Paris, 1947
• Sensul istoriei, Paris, 1948
• Despre spiritul burghez, Paris, 1949-1950
• Adevăr și revelație, Paris, 1954
• Filosofia inegalității, Lausanne, 1980

Nikolai Berdiaev
Nikolai Berdiaev
Date personale
Născut	6/18 martie 1874  Kiev, Imperiul Rus[2][3][4][5]
Decedat	24 martie 1948 (74 de ani)[2][6]  Clamart, Franța[2][5]
Înmormântat	Clamart
Frați și surori	Q3504759[*]
Cetățenie	Franța  Imperiul Rus  URSS  Republica Rusă  RSFS Rusă  Republica de la Weimar
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	filozof publicist profesor universitar
Activitate
Domiciliu	Kiev Sankt Petersburg Berlin Moscova Paris Clamart
Alma mater	Universitatea Națională Taras Șevcenko din Kiev[*]
Organizație	Universitatea din Moscova
Influențat de	Jakob Böhme[1], Immanuel Kant[1], Friedrich Wilhelm Schelling[1], Arthur Schopenhauer[1], Friedrich Nietzsche[1], Feodor Dostoievski[1], Lev Tolstoi[1], Nikolai Fyodorovich Fyodorov[*][1], Vladimir Soloviov[1], Sergei Bulgakov[*][1], Konstantin Leontiev[*], Søren Kierkegaard, Aleksei Homiakov, Franz Xaver von Baader[*]
Partid politic	Union of Liberation[*]

* 1951: Ion I. Lapedatu (n. 14 septembrie 1876, Cernatul Săcelelor, Austro-Ungaria - d. 24 martie 1951, București, România) a fost un economist și om politic român, ministru de finanțe al României (1926-1927)^[1] și guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945)^[2], membru de onoare al Academiei Române (din 1936)

Ion I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, reputat profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi Colegiul Național „Andrei Șaguna”),^[4] poet, prozator și publicist român transilvănean.^[5] A avut un frate geamăn, pe Alexandru I. Lapedatu, istoric, politician și președinte al Academiei Române.^[6]

Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate.^[7]

În martie 1907 Ion I. Lapedatu s-a căsătorit cu Veturia Papp, fiica protopopului ortodox din Beiuș, cu care a avut doi copii, un băiat (Ion, zis Nelu)^[8] și o fată (Veturia, zisă Pica)

Ion I. Lapedatu urmează școala primară între 1883-1888, mai întâi în comuna natală, apoi la Brașov. Gimnaziul îl începe la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. După doi ani revine la Brașov și se înscrie la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român, apoi la Școala Reală, continuându-și studiile la Școala comercială superioară obținând bacalaureatul „cu distincție” în iunie 1898.^[10][11]

În același an i se acordă burse de către Fundația Gojdu^[12] și Societatea „Transilvania” care îi permit să se înscrie la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta; în paralel urmează cursurile Seminarului pentru profesori la școlile comerciale superioare.^[13] În 1900­ - 1901 își întrerupe studiile pentru a îndeplini serviciul militar,^[14] dupa care revine la Universitate, trece examenul fundamental în 1902 și obține în 1904 Diploma de profesor pentru școlile comerciale superioare.

După obținerea diplomei de la Universitatea din Budapesta, Ion I. Lapedatu refuză oferta unei catedre de profesor la Buda, preferând să revină în Ardeal,^[15] unde ocupă funcția de al doilea secretar la „Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (ASTRA) Sibiu (1904-1905),^[16] apoi de secretar la banca „Ardeleana” Orăștie. În 1906 după practici succesive la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena, este ales director al băncii Ardeleana.^[17]

În 1911 devine director al proaspăt înființatei „Bănci Generale de Asigurare” Sibiu.^[18]

În ianuarie 1922 a fost numit profesor titular al Catedrei de finanțe publice și private la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industrie din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938.^[19]

Ion I. Lapedatu a făcut parte din numeroase consilii de administrație, între care la banca „Albina” din Sibiu, la Fundația Gojdu și din 1925 la „SONAMETAN”, societatea de importanță națională constituită pentru exploatarea gazului metan în Transilvania, la care a devenit mai târziu președinte al consiliului.^[20]

Din 1928 până în 1944 a fost director, apoi Vice-Guvernator și în final Guvernator al Băncii Naționale a României (BNR)

Ion I. Lapedatu a dovedit talent politic încă din anii studenției. În 1902, a fost ales Președinte al Societății Academice „Petru Maior”,^[23] societatea studenților români de la Budapesta care afirma cultura și limba română prin conferințe, serbări, dezbateri, evocări de personalități, editarea de lucrări, a revistei „Roza cu ghimpi” (1876 ­-1894) și a „Almanahului Societății” (1885, 1901), întreținând un cor, o orchestră și o bibliotecă.^[24]

Ion I. Lapedatu a participat ca delegat din circumscripția Nocrich la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, la care s-a hotărât integrarea Ardealului în România; cu această ocazie a fost ales în Marele Sfat Național Român în Transilvania^[25] și i s-a încredințat prima răspundere mai înaltă, cea de secretar general al resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria.^[19][26] Între contribuțiile sale se numără propunerea de a înființa o Bancă Agrară, adoptată prin Decretul-lege 4167 din 12 septembrie 1919.^[27]

Între 1909 și 1920 este ales în repetate rânduri deputat în sinodul arhidiocezan de la Sibiu (1909-1911; 1915-1917; 1918–1920) și în congresul național bisericesc (1917); el a funcționat ca asesor (consilier) in senatul epitropesc al consistoriului arhidiocezan (1912-1921) și din 1921 ca consilier in consistoriul mitropolitan al Ardealului.^[28]

Între 1919 și 1931 este ales în circumscripțiile Nocrich și Crasna-Sălaj ca deputat in Parlamentul României unite, patru legislaturi ca membru al Camerei Deputaților și două legislaturi ca Senator.^[19]

Ion I. Lapedatu a făcut parte din Partidul Național Român din Ardeal, pe care l-a părăsit în 1926 împreună cu Vasile Goldiș și Ioan Lupaș înainte de fuziunea cu Partidul Țărănesc, când a devenit Ministru de finanțe în Guvernul Alexandru Averescu (3)^[29] (1926-1927). „Gruparea Goldiș” - cum au fost numiți cei trei - a încercat să formeze Partidul Național Ardelenesc, care însă nu a supraviețuit. După 1927 el nu a mai făcut parte din nici un alt partid politic

Ion I. Lapedatu
Date personale
Născut	14 septembrie 1876 Cernatul Săcelelor, Austro-Ungaria
Decedat	24 martie 1951 (74 de ani) București, România
Părinți	Ioan Alexandru Lapedatu și Maria-Amalia, născută Circă
Căsătorit cu	Veturia Papp
Copii	Ion (1908-1929) și Veturia (1916-2012)
Cetățenie	România
Ocupație	economist om politic Ministru de finanțe 1926-1927 Guvernator al Băncii Naționale a României 1944-1945
Activitate
Partid politic	Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania
Membru de onoare al Academiei Române Dublul monument al fraților Lapedatu la Brașov

·         1953: Mary de Teck (Victoria Mary Augusta Louise Olga Pauline Claudine Agnes; n. 26 mai 1867, Palatul Kensington, Londra, Regatul Unit - d. 24 martie 1953, Casa Marlborough, Londra, Regatul Unit) a fost regină a Regatului Unit și a dominioanelor britanice și împărăteasă a Indiei, fiind soția regelui-împărat George al V-lea.

Deși a fost prințesă de Teck din Regatul Württemberg, ea s-a născut și a crescut în Regatul Unit. Părinții ei au fost Prințul Francisc de Teck, care era de origine germană și maghiară din Transilvania, respectiv Prințesa Mary Adelaide de Cambridge, membră a familiei regale britanice. În familie era numită "May", după luna ei de naștere. La vârsta de 24 de ani s-a logodit cu Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, fiul cel mare al Prințului de Wales și moștenitorul tronului britanic, dar la șase săptămâni după anunțarea logodnei acesta a murit pe neașteptate de pneumonie. În anul următor, Mary s-a logodit cu fratele lui Albert Victor, George.

Înainte ca soțul ei să urce pe tron în 1910, ea a purtat succesiv titlurile de Ducesă de York, Ducesă de Cornwall și Prințesă de Wales. După aceea, ca regină consoartă, și-a sprijinit soțul în Primul Război Mondial, precum și în timpul schimbărilor politice majore care au decurs în urma războiului prin dezvoltarea socialismului și a naționalismului. După moartea lui George în 1936, a devenit regină-mamă odată cu urcarea pe tron a fiului ei cel mare, Eduard. Spre disperarea ei, acesta a abdicat în același an, pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americană divorțată de două ori.

Mary l-a susținut apoi pe cel de-al doilea fiu al ei, Albert, care a domnit sub numele de George al VI-lea până la moartea lui în 1952. Regina-mamă a murit în anul următor, la începutul domniei nepoatei ei, Elisabeta a II-a.

Mary de Teck împreună cu mama și frații ei, ca.1880

Prințesa Victoria Mary de Teck s-a născut la 26 mai 1867, la Palatul Kensington din Londra. Tatăl ei a fost prințul Francisc, Duce de Teck, fiul lui Alexandru, Duce de Württemberg. Mama ei a fost Mary Adelaide de Cambridge, al treilea copil al prințului Adolphus, Duce de Cambridge și a prințesei Augusta de Hesse-Kassel. A fost botezată la Capela Regală a Palatului Kensington la 27 iulie 1867 de Charles Thomas Longley, Arhiepiscop de Canterbury iar cei trei nași au fost: Regina Victoria, Prințul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea) și Prințesa Augusta, Ducesă de Cambridge.^[1]

Deși mama ei era nepoata regelui George al III-lea, Mary nu era o membră proeminentă a familiei regale britanice. Tatăl ei, ducele de Teck, nu a avut nici moștenire, nici avere, iar pentru că părinții se căsătoriseră morganatic, nu avea nici titlu regal.^[2] Ducesa de Teck primea 4000 £ pe an de la mama ei, Ducesa de Cambridge.^[3] Cu toate acestea, familia avea multe datorii și s-a mutat în străinătate din 1883, pentru a își reduce cheltuielile.^[4] Au călătorit în întreaga Europă, vizitându-și diferite rude. S-au stabilit pentru o vreme la Florența, unde Mary a vizitat galerii de artă, biserici și muzee.^[5]

În 1885 familia s-a întors la Londra, stabilindu-se la White Lodge, în Richmond Park. Mary era apropiată de mama sa și i-a fost secretară, ajutând-o să organizeze evenimente sociale și petreceri. De asemenea, era apropiată de mătușa ei, Marea Ducesă de Mecklenburg-Strelitz și îi scria în fiecare săptămână. În timpul Primului Război Mondial, Prințesa Moștenitoare a Suediei a ajutat ca scrisorile lui Mary să ajungă la mătușa ei, care a trăit în Germania până la moartea sa, în 1916.

Prințesa Victoria Mary.

În decembrie 1891 Mary s-a logodit cu vărul ei de gradul al șaselea, Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, fiul cel mare al Prințului de Wales.^[7] A fost aleasă pentru a-i fi mireasă Ducelui datorită personalității ei puternice și pentru că era simpatizată de Regina Victoria. La șase săptămâni după anunțarea logodnei însă, Ducele de Clarence și Avondale a murit, în timpul unei pandemii de gripă.^[8]

Fratele lui Albert Victor, Prințul George, Duce de York, ajuns al doilea în ordinea succesiunii la tron, s-a apropiat mult de Mary în timpul doliului, iar regina Victoria încă o favoriza pe Mary în vederea unei căsătorii cu viitorul rege.^[9] În mai 1893, George a cerut-o de soție, iar Mary a acceptat. Cei doi s-au îndrăgostit și au avut o căsnicie fericită. George îi scria lui "May" în fiecare zi când erau despărțiți și, spre deosebire de tatăl său, nu a avut niciodată vreo amantă.

Prințesa Victoria Mary, Ducesă de Cornwall și York. Ottawa, 1901.

Mary s-a căsătorit cu Prințul George, Duce de York, la 6 iulie 1893 la Palatul St. James din Londra.^[11] În calitate de Duce și Ducesă de York, George și Mary aveau o mulțime de îndatoriri publice.

Tânărul cuplu a locuit la moșia Sandringham din Norfolk și în apartamentele de la Palatul St. James. Reședința lor era modestă pentru familia regală, însă era locuința preferată a lui George, căruia îi plăcea viața simplă.^[12] Au avut șase copii: Eduard, Albert, Mary, Henry, George și John.

Ducesa își iubea copiii, însă i-a dat în grija doicilor, așa cum se obișnuia în familiile aristocrate. O primă doică a fost concediată pentru insolență, iar o a doua pentru că maltrata copiii. Când s-a aflat, aceasta a fost înlocuită de mult mai afectuoasa Mrs. Bill.^[13]

Uneori, Ducesa părea o mamă distantă: inițial nu a observat că doica îi maltrata pe micii prinți Eduard și Albert,^[14] iar fiul ei cel mic, prințul John, a fost trimis la o fermă izolată din Sandringham, în grija lui Mrs. Bill, poate pentru a nu-i face publică epilepsia. Cu toate acestea, Mary a fost o mamă grijulie în multe privințe: îi plăcea să se joace cu copiii ei și să-i învețe istoria și muzica. Prințul Eduard își descrie cu drag mama în memoriile sale^[15], însă după decesul ei, într-o scrisoare privată către soție, o prezintă într-o lumină mai puțin favorabilă.^[16]

La 22 ianuarie 1901 a murit regina Victoria, iar socrul lui Mary, Albert Eduard, a devenit regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit. Timp de opt luni, Ducii de York au făcut un tur al Imperiului Britanic, mergând în Gibraltar, Malta, Egipt, Ceylon, Singapore, Australia, Noua Zeelandă, Mauritius, Africa de Sud și Canada.

Prințesa de Wales la curte, 1902

La 9 noiembrie 1901, la nouă zile după întoarcerea în Regatul Unit, la a 60-a aniversare a regelui, George a fost numit Prinț de Wales. Familia și-a mutat reședința din Londra de la Palatul St James la Casa Marlborough. Ca Prințesă de Wales, Mary a călătorit alături de soțul ei în Austro-Ungaria și Württemberg în 1904. În anul următor s-a născut ultimul lor copil, John. A fost un travaliu dificil și deși Mary și-a revenit repede, nou-născutul a avut probleme respiratorii.^[17]

În octombrie 1905, Prințul și Prințesa de Wales au plecat în alt tur de opt luni, de data aceasta în India, copiii rămânând din nou în grija bunicilor.^[18] Au trecut și prin Egipt, iar la întoarcere s-au oprit în Grecia. Turul a fost urmat aproape imediat de o călătorie în Spania, cu ocazia nunții regelui Alfonso al XIII-lea cu Victoria Eugenie de Battenberg, unde a fost cât pe-aci ca mirele și mireasa să fie uciși de o bombă aruncată de anarhistul Mateo Morales. La o săptămână după întoarcerea în Marea Britanie, Mary și George au plecat în Norvegia, la încoronarea regelui Haakon al VII-lea și a reginei Maud (sora lui George).

Regele George al V-lea și regina Mary

Regina Mary cu fiica ei Prințesa Mary în timpul Primului Război Mondial.

La 6 mai 1910, regele Eduard al VII-lea a murit. Prințul de Wales a devenit atunci regele George al V-lea, iar Mary a devenit regină. Când soțul ei i-a cerut să renunțe la unul din cele două nume oficiale, Victoria Mary a ales să se numească Mary, preferând să nu ia numele bunicii soțului ei, regina Victoria.^[19] Regina Mary a fost încoronată împreună cu regele la 22 iunie 1911 la Westminster Abbey. Spre sfârșitul anului, noul rege și regina au călătorit în India pentru Delhi Durbar care s-a ținut la 12 decembrie 1911; au făcut un tur ca împărat și împărăteasă a Indiei și au revenit în Marea Britanie în februarie.^[20]

La începutul domniei, Mary a intrat în conflict cu regina mamă Alexandra, după ce aceasta a cerut ca la funeraliile regelui Eduard să aibă întâietate în fața noii regine, și a păstrat câteva bijuterii regale pe care ar fi trebuit să i le dea lui Mary.^[21]

În timpul Primului Război Mondial, regina Mary a instituit o unitate de austeritate la palat, unde a raționalizat alimentele și a vizitat militarii răniți în spital.^[22] După trei ani de război împotriva Germaniei, în Marea Britanie era un puternic curent anti-german, astfel că i s-a refuzat azilu familiei imperiale ruse, care fusese înlăturată de la putere de guvernul revoluționar, în parte și pentru că soția țarului era germană.^[23]

Vestea abdicării țarului a impulsionat republicanismul în Marea Britanie.^[24] Acest lucru l-a determinat pe George să renunțe la titlul german "Saxa-Coburg și Gotha", dând Casei Regale numele englezesc "Windsor". Și alți membri ai familiei regale și-au anglicizat numele: familia Battenberg a devenit Mountbatten, de exemplu. De asemenea, rudele reginei și-au abandonat titlurile germane și au adoptat numele de Cambridge. Războiul s-a sfârșit în 1918 cu înfrângerea Germaniei și abdicarea și exilul kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La două luni după terminarea războiului, fiul cel mic al reginei, prințul John, a murit la vârsta de treisprezece ani.

Sprijinul ferm al reginei Mary pentru soțul ei a continuat pe parcursul celei de-a doua jumătați a domniei sale. Îl ajuta cu discursurile și se folosea de vastele sale cunoștințe de istorie pentru a-l consilia. El îi aprecia discreția, inteligența și raționamentul.^[25] Mary era mereu calmă și sigură pe sine în public în anii de după război, o perioadă marcată de tulburări civile în legătură cu condițiile sociale, independența irlandeză și naționalismul indian.^[26]

La sfârșitul anilor 1920, George al V-lea s-a îmbolnăvit tot mai grav, cu probleme pulmonare agravate de fumatul excesiv. Regina Mary a acordat o atenție deosebită îngrijirii lui. În 1928, unul dintre medicii regali, Sir Farquhar Buzzard, întrebat cine i-a salvat viața regelui, a răspuns: "Regina".^[27] În 1935, regele George al V-lea și regina Mary au sărbătorit 25 de ani de domnie, cu festivități care au avut loc în întreg Imperiul Britanic. În discursul său de atunci, George i-a adus un omagiu public soției sale.

Regina Mary cu nepoatele sale, Prințesele Margaret (în față) și Elisabeta.

George al V-lea a murit la 20 ianuarie 1936, după ce medicul său, Lordul Dawson de Penn, i-a făcut o injecție cu morfină și cocaină care este posibil să-i fi grăbit decesul.^[29] Fiul său cel mare, Eduard, Prinț de Wales, a devenit regele Eduard al VIII-lea. Din acest moment Mary a primit titlul de "regină mamă", însă nu l-a folosit, ci i s-a spus în continuare regina Mary.

În același an, Eduard a declanșat o criză constituțională, anunțând că dorește să se căsătorească cu amanta sa, Wallis Simpson, o americancă divorțată de două ori. Regina Mary nu privea cu ochi buni divorțul, considerându-l împotriva învățăturii Bisericii Anglicane, astfel că nu o vedea pe Wallis Simpson ca fiind potrivită pentru a fi soția unui rege. După ce primul ministru al Regatului Unit, Stanley Baldwin, precum și reprezentanții guvernelor dominioanelor britanice i-au dat de înțeles lui Eduard că nu va putea să rămână rege dacă se căsătorește cu Wallis Simpson, acesta a abdicat.

Deși își susținea fiul, Mary nu a putut înțelege de ce Eduard și-ar neglija obligațiile regale pentru a da curs sentimentelor sale personale.^[30] Wallis Simpson fusese prezentată oficial la Curte, atât regelui George al V-lea cât și reginei Mary,^[31] dar mai târziu, regina a refuzat să o mai întâlnească, atât în public, cât și în privat.^[32] Ținea în continuare foarte mult la Eduard, însă niciodată nu a încetat să-și manifeste dezaprobarea pentru acțiunile acestuia.^[10][33]

Regina Mary a considerat apoi că este de datoria ei să îl sprijine pe cel de-al doilea fiu, Prințul Albert, Duce de York, un tânăr rezervat și bâlbâit care a urcat pe tron la abdicarea lui Eduard, luând numele de George al VI-lea.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, George al VI-lea a dorit ca mama sa să plece din Londra. Deși era reticentă, Mary a acceptat să locuiască în Gloucestershire, cu nepoata ei, Mary Somerset, Ducesă de Beaufort, fiica fratelui ei, Lordul Cambridge.^[34] În 1942, fiul ei mai mic, Prințul George, Duce de Kent, a fost ucis într-un accident aviatic în timp ce era în misiune. Regina Mary s-a întors la Londra în iunie 1945, după terminarea războiului.

În 1952 a murit regele George al VI-lea, iar pe tron a urcat nepoata reginei Mary, Prințesa Elisabeta, care a devenit regina Elisabeta a II-a. Mary a murit un an mai târziu de cancer pulmonar (oficial s-a spus că de probleme gastrice^[35]), la vârsta de 85 de ani, cu două luni înainte de încoronarea Elisabetei.

A fost înmormântată lângă soțul ei iubit, la Capela St. George a Castelului Windsor

Mary de Teck
Date personale
Născută	26 mai 1867 Palatul Kensington, Londra
Decedată	24 martie 1953 (85 de ani) Casa Marlborough, Londra
Înmormântată	31 martie 1953 Capela St George a Castelului Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
Părinți	Francisc, Duce de Teck Prințesa Mary Adelaide de Cambridge
Frați și surori	Alexander Cambridge, Conte de Athlone Adolphus Cambridge Prince Francis of Teck[*]
Căsătorită cu	George al V-lea al Regatului Unit
Copii	Eduard, Duce de Windsor George al VI-lea al Marii Britanii Prințesa Mary Henric, Duce de Gloucester George, Duce de Kent Prințul John
Cetățenie	Regatul Unit  Germania  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	om de stat
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Saxa-Coburg și Gotha Duke of Teck[*]
Regină a Regatului Unit; Împărăteasă a Indiei
Domnie	6 mai 1910 – 20 ianuarie 1936
Încoronare	22 iunie 1911

·         1962: Moare fizicianul si exploratorul elvetian Auguste Piccard, inventatorul stratostatului si batiscafului.

·         1962 - A murit Roman Gruber, muzicolog rus, autor al lucrării „Istoria muzicii universale” (n.13.12.1895).

* 1966: Elena Densușianu-Pușcariu (n. 3 martie 1875, Făgăraș, județul Brașov- d. 1966) a fost un medic oftalmolog, șef al Clinicii de Oftalmologie de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași și profesor la Facultatea de Medicină din Iași. Elena Densușianu-Pușcariu a fost prima femeie medic din România, prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România și prima femeie profesor de oftalmologie din lume

Elena Densușianu-Pușcariu a fost fiica lui Aron Densușianu, filolog, profesor la Universitatea din Iași, și a scriitoarei Elena Circa, și sora lui Ovid Densușianu. A urmat cursurile secundare la Liceul „Principatele Unite” din Iași după care s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iași, susținând teza de doctorat în 1899 și devenind astfel prima femeie doctor în medicina din România. După o perioadă de specializare în anatomo-patologie la Paris^[2] se întoarce în țară și ocupă funcțiile de preparator la Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultății de Medicină din București, medic secundar al Eforiei, medic secundar al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iași, docent in oftalmologie al Facultăților de Medicină din Iași și București, șef de clinică la „Clinica Oftalmologică” și, din 1920, șef al Clinicii de Oftalmologie din Iași și profesor la Facultatea de Medicină.^[1][3]

Elena Densușianu-Pușcariu a fost căsătorită cu Emil Pușcariu, profesor de histologie la Facultatea de Medicină din Iași, creator al Institutului antirabic din Iași, politician și artist plastic. Elena Densușianu-Pușcariu a fost membră a Societăților de Oftalmologie din Anglia, Franța și Italia și președinte al Societății de Medici și Naturaliști din Iași. A avut și preocupări artistice, fiind și scriitoare, artist plastic și traducătoare

Elena Densușianu-Pușcariu
Date personale
Născută	3 martie 1875 Făgăraș, județul Brașov
Decedată	1966 Iași
Căsătorită cu	Emil Pușcariu
Naționalitate	română
Ocupație	artistă
Activitate
Domeniu	Oftalmologie
Instituție	Facultatea de Medicină din Iași
Cunoscută pentru	Prima femeie medic din România Prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România Prima femeie profesor de oftalmologie din lume
Societăți	Președinte al Societății de Medici și Naturaliști din Iași Membră a Societăților de Oftalmologie din Anglia, Franța și Italia

* 1971: Arhiducele Hubert Salvator de Austria (germană Hubert Salvator Rainer Maria Joseph Ignatius, Erzherzog von Österreich, Prinz von Toskana^[1]; 30 aprilie 1894^[1] – 24 martie 1971^[1]) a fost membru al liniei toscane a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiduce de Austria, Prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei prin naștere.

Hubert Salvator a fost al treilea copil și al doilea fiu^[1] al Arhiducelui Franz Salvator de Austria și a soției acestuia, Arhiducesa Marie Valerie de Austria.^[1] Prin mama sa, Hubert Salvator a fost nepot al împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta de Bavaria

La 25 noiembrie 1926, la Anholt, printr-o ceremonie civilă, Hubert Salvator s-a căsătorit cu Prințesa Rosemary de Salm-Salm, al doilea copil al lui Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Christina de Austria. La 26 noiembrie a avut loc ceremonia religioasă.^[2]Hubert Salvator și Rosemary au avut 13 copii:^[2]

• Arhiducele Friedrich Salvator de Austria (27 noiembrie 1927 - 26 martie 1999).
• Arhiducesa Agnes Christina de Austria (14 decembrie 1928 – 31 august 2007).
• Arhiducesa Maria Margaretha de Austria (n. 29 ianuarie 1930).
• Arhiducesa Maria Ludovica de Austria (31 ianuarie 1931 - 17 aprilie 1999).
• Arhiducesa Maria Adelheid de Austria (n. 28 iulie 1933).
• Arhiducesa Elisabeth Mathilde de Austria (18 martie 1935 - 9 octombrie 1998).
• Arhiducele Andreas Salvator de Austria (n. 28 aprilie 1936).
• Arhiducesa Josepha Hedwig de Austria (n. 2 septembrie 1937).
• Arhiducesa Valerie Isabella de Austria (n. 23 mai 1941).
• Arhiducesa Maria Alberta de Austria (n. 1 iunie 1944).
• Arhiducele Markus Emanuel Salvator de Austria (n. 2 aprilie 1946).
• Arhiducele Johann Maximilian de Austria (n. 18 septembrie 1947).
• Arhiducele Michael Salvator de Austria (n. 2 mai 1949).

Arhiducele Hubert Salvator de Austria
Arhiduce și Prinț Hubert Salvator de Austria; Prințul Hubert Salvator al Ungariei, Boemiei și Toscanei
Arhiducele Hubert Salvator în 1914
Date personale
Nume la naștere	Hubert Salvator Rainer Maria Joseph Ignatius
Născut	30 aprilie 1894 Schloss Lichtenegg, Austro-Ungaria
Decedat	24 martie 1971 (76 de ani) Schloss Persenbeug, Austria
Înmormântat	Austria Inferioară
Părinți	Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana[1] Arhiducesa Marie Valerie de Austria[1]
Frați și surori	Franz Karl von Österreich-Toskana[*] Arhiducesa Gertrud de Austria Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria Arhiducesa Hedwig de Austria
Căsătorit cu	Prințesa Rosemary de Salm-Salm
Copii	Arhiducele Friedrich Salvator Arhiducesa Agnes Christina Arhiducesa Maria Margareta Arhiducesa Maria Ludovica Arhiducesa Maria Adelheid Arhiducesa Elisabeta Matilda Arhiducele Andreas Salvator Arhiducesa Josepha Hedwig Arhiducesa Valerie Isabella Arhiducesa Maria Alberta Arhiducele Markus Emanuel Salvator Arhiducele Johann Maximilian Salvator Arhiducele Michael Salvator
Cetățenie	Austria
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

·         1976: A murit la varsta de 88 de ani Mareşalul Bernard Montgomery, cel mai faimos militar britanic din timpurile moderne, cel care l-a invins la El-Alamein, în 1942 pe maresalul german Rommel si a fost comandantul forţelor terestre aliate în timpul invaziei din Franţa în 1944. Intre 1951-1958 a fost comandant adjunct suprem al forţelor aliate NATO în Europa. Memoriile sale au fost publicate în 1958

* 1979: Ștefan Mangoianu (n. 9 ianuarie 1922, Constanța — 24 martie 1979, București a fost un compozitor român.

A urmat Facultatea de Arhitectură din București (1940–1949) după absolvirea căreia, în 1949, studiază muzica la București cu Sofia Teodoreanu (teoria muzicii), Mihail Jora (armonie, compoziție) și Constantin Bugeanu (orchestrație). Între 1955 și 1960 urmează și absolvește cursurile Conservatorului din București, unde îi are ca profesori pe Victor Giuleanu (teoria muzicii), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbé (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Adriana Sachelarie și Radu Negreanu (istoria muzicii), Emilia Comișel și Tiberiu Alexandru (folclor). Lucrează concomitent ca pianist-corepetitor la ansamblul artistic al CFR-Giulești, apoi ca asistent-corepetitor la Facultatea și Școala de Coregrafie din București și șef-corepetitor al orchestrei de muzică populară „Barbu-Lăutarul”, apoi lector șef-adj. al formațiilor Filarmonicii din București. A mai lucrat ca pianist-corepetitor al Ansamblului Artistic al CCS, secretar muzical al Filarmonicii din Ploiești, profesor la Școala Generală de Muzică și Arte Plastice nr. 2 din București, iar din 1970, ca profesor de pian la Liceul de Muzică „George Enescu”.

A publicat studii și cronici in presa de specialitate.

A primit distincții: premiul al III-lea la Concursul National dedicat Festivalului Mondial al Tineretului (1957) și Premiul Uniunii Compozitorilor din România (1968).

Ștefan Mangoianu s-a remarcat prin partituri camerale, vocale și simfonice. Creația sa cuprinde muzică de teatru, vocal-simfonică, de cameră, vocală și corală.

Muzică de scenă[modificare | modificare sursă]

• D’ale CARNAVALULUI [1952], de I.L.Caragiale
• NEPOȚII GORNISTULUI [1957], de Sorana-Coroamă
• OVIDIU [1957], de V. Alecsandri
• MOMENTE [1958], de I.L.Caragiale
• A 3-a PATETICA [1959], de N.Pogodin
• ANA KARENINA [1960], de L.Tolstoi
• TARTUFFE [1960], de Moliere
• ORFEU in INFERN [1962], de Tenesse Williams

• Ștefan Mangoianu
  Ștefan Mangoianu
  Date personale
  Născut	9 ianuarie 1922  Constanța, România
  Decedat	24 martie 1979 (57 de ani)  București, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	compozitor
  Prezență online
  Internet Movie Database
  Modifică date / text

  VIZITA BĂTRÂNEI DOAMNE [1963], de Fr. Durrenmatt
• IMPRICINAȚII [1963], de J. Racine
• COMEDIA ERORILOR [1963], de Shakespeare
• RĂZBOIUL [1963], de C. Goldoni
• AVARUL [1964], de Moliere
• PERICLES [1964], de Shakespeare
• CU AMORUL NU-I de GLUMIT [1964], de A. de Musset
• ȘCOALA FEMEILOR [1965], de Moliere
• OAMENI și ȘOARECI [1965], de J. Steinbeck
• OTHELLO [1965], de Shakespeare
• VLAICU VODA [1965], de A. Davilla
• ELECTRA [1966], de E. O’Neill
• MARII CROITORI ai VALAHIEI [1969], de A. Popescu
• ENIGMA OTILIEI [1960], de I. Bâta (G.Călinescu)
• IDIOTUL [1969], de A, Barsacq (Dostoievski)
• REGELE LEAR [1969], de Shakespeare

Muzică de film[modificare | modificare sursă]

• DOI VECINI [1958], Geo Saizescu
• PURCELUȘUL EXCURSIONIST [1971], G. Popescu

Muzică vocală[modificare | modificare sursă]

• TOAMNA [1956], pe versuri de I. Zăgan,
• PATRU ANOTIMPURI [1956], pe versuri de M.Beniuc, D.Corbea, V.Tulbure
• MAREA [1958], pe versuri de C. Teodorescu
• NU [1968], pe versuri de T.Arghezi

Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]

• BACHANALE [1948] – pt. pian,
• DANS din OAȘ [1955] –pt. pian,
• BURLESCA [1957] – pt. 6 instrumente de suflat, pian și percuție,
• 3 PIESE pt. PIAN [1972]

Muzică corală[modificare | modificare sursă]

• CÂNTEC pt. BUCURESTI [1959], pe versuri de Nina Cassian

Muzică vocal-simfonică[modificare | modificare sursă]

• CONSTRUIM - cantată [1960], pe versuri de Nina Cassian,
• CASA – cantată [1968], pe versuri de Ștefan Iureș

* 1987: Vicente Calderón Pérez-Cavada (pronunție în spaniolă: /biˈθente kaldeˈɾon ˈpeɾeθ kaˈβaða/; 27 mai 1913  – 24 martie 1987) a fost un businessmanspaniol și președinte al clubului Atlético Madrid pe o durată de 20 de ani.

Vicente Calderón
Date personale
Nume la naștere	Vicente Calderón Pérez-Cavada
Născut	27 mai 1913 Torrelavega, Cantabria, Spania
Decedat	24 martie 1987 (73 de ani) Madrid, Spania
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Naționalitate	Spaniol
Cetățenie	Spania
Ocupație	Businessman
Activitate
Cunoscut pentru	Fost președinte al lui Atlético Madrid
Premii	Commander of the Civil Order of Alfonso X, the Wise[*] (1967) Grand Cross of the Civil Order of Beneficence[*] (1975) Marea Cruce a Ordinului de Merit al Spaniei[*] (1970)

* 1989: Nina Nicolaevna Masalskaia (n. 5/18 ianuarie 1901,  Penza, Rusia — d. 24 martie 1989, Chișinău) a fost o actriță sovietică, rusă și moldoveancă, artistă a poporului din URSS (1960).

S-a născut pe 5/18 ianuarie 1901 în Penza, Rusia. A absolvit studii de artă dramatică cu  M.V. Zeninov în Penza.^[2]

Între anii 1919-1924 a fost actriță la Teatrul regional de dramă „A. V. Lunacerscogov” din Penza, apoi a jucat în teatre din Saransk, Tambov, Harkov, Astrahan și Celeabinsk. În anii 1936-1937 a fost actriță la  Teatrul Dramatic „A.S. Pușkin” din Kursk, iar între 1937-1949, la Teatrul de Dramă din Extremul Orient. 

Între anii 1949—1970 a fost actriță la Teatrul Național Dramatic Rus „Anton Cehov” din Chișinău.^[3] O lungă perioadă de timp a fost membru al consiliului artistic al teatrului.

A murit la 24 martie 1989, la Chișinău și este înmormântată în Cimitirul Central din Chișinău.

Nina Masalskaia
Date personale
Născută	5/18 ianuarie 1901  Penza, Imperiul Rus[1]
Decedată	24 martie 1989 (88 de ani)  Chișinău, URSS
Înmormântată	Cimitirul Central din Chișinău
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	actriță
Alte premii
Artist al Poporului URSS[*] (1960) Order of the Patriotic War 1st class[*] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii

* 1990: Tanți Cocea (n. 7 decembrie 1909, București - d. 24 martie 1990, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Mariei Grigorescu, Tanți Cocea s-a născut la București la data de 7 decembrie 1909. Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea (1912-2008).

A fost distinsă cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”^[1] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Filmografie:

• Steaua fără nume (teatru radiofonic, 1954) - necunoscuta Mona
• Bijuterii de familie (1957)
• Cartierul veseliei (1964)
• Răpirea fecioarelor (1968)
• Serata (1971)
• Păcală (1974)
• Instanța amână pronunțarea (1976)

Tanți Cocea
Date personale
Nume la naștere	Tanți Cocea
Născută	7 decembrie 1909 București, România
Decedată	24 martie 1990 (80 de ani) București, România
Părinți	Nicolae Cocea și Florica Mille
Frați și surori	Dina Cocea
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Alte premii
1953 - Ordinul Muncii Clasa a II-a 1967 - Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a

* 1996: Ștefan Hajdu, Étienne Hajdú cunoscut și ca István Hajdú (n. 12 august1907, Turda - d. 24 martie 1996, Bourg-la-Reine ^[5] Paris), a fost un sculptor francez de origine ungaro-evreiască din Transilvania.

Într-un parc din Piața 1 Decembrie 1918 din Turda este expusă o placă comemorativă dedicată turdeanului Ștefan-Étienne Hajdu, executată de sculptorul turdean Suba Laszlo.

Între 1923 și 1925 a studiat arta decorativă la Școala Tehnică de Artă Decorativă Ujpest din Budapesta, în 1926 la Școala de Artă Decorativă din Viena, iar în anul 1927 s-a stabilit la Paris, devenind, timp de 6 luni, elevul lui Antoine Bourdelle, la Académie de la Grande Chaumière apoi al lui Niclausse, la Școala de Artă Decorativă, până în 1929, când descoperă de arta lui Fernand Léger. În 1930 intă în grupul lui Vieira da Silva și Árpád Szenes, iar după anul 1934 se dedică curentului abstracționist.

Naturalizat francez, își satisface serviciul militar în 1931 și 1932, pentru ca în 1935 să călătorească în Olanda, în 1937 în Grecia și Creta. Urmează cursurile de biologie ținute de Marcel Prenant la Universitatea Muncitorească (Université ouvrière)

Étienne Hajdu expune în 1939 împreună cu Vieira da Silva și Árpád Szenes la galeria Jeanne Bucher, care continuă să îi expună lucrările și în anii următori (1946, 1948, 1952, 1957). Mobilizat din cauza războiului, apoi demobilizat, lucrează la o uzină de aluminiu de lângă Tarascon, apoi la o fabrică de marmură din Bagnères-de-Bigorre. În 1947 predă sculptura la atelierul lui Fernand Léger. În 1950 își construiește o casă-atelier la Bagneux.

Elemente abstracte apar în arta sa din anii 1932-1934, dar abia după 1950 își creează un stil propriu. Hajdu a realizat sculpturi, basoreliefuri, altoreliefuri din lemn, marmură, onix, bronz și plumb, aluminiu și cupru, dar și "ștampile" ("estampilles", cum le numea el) pe hârtie.

La el vom găsi din plin filiațiunea brâncușiană, aspirația către puritatea formei, arta de a reda viața organică a materiei și a o transfigura, inteligența tactilă, elanul inimii și preferința pentru liniile curbe, pentru planurile ondulate, pentru ritmurile lente și lumina care dezvăluie forma și se preface, prin subtile tranziții, în umbră.

Ștefan Hajdu
Date personale
Născut	12 august 1907[2][3][4][5][6][7]  Turda, Austro-Ungaria
Decedat	24 martie 1996 (88 de ani)[2][3][5][6]  Bagneux, Franța
Cetățenie	Ungaria  Franța
Ocupație	sculptor[*]
Activitate
Studii	Académie de la Grande Chaumière, École nationale supérieure des arts décoratifs[*]
Pregătire	Antoine Bourdelle[*]
Mișcare artistică	Q993247[*]
Premii	Legiunea de onoare (1993) Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*] (1 octombrie 1979)[1] Panou informativ pe casa din Turda în care a trăit Ştefan-Étienne Hajdu (str.Avram Iancu nr.36)     Placă comemorativă dedicată lui Ștefan-Étienne Hajdu (Piața 1 Decembrie 1918 Turda)

·         2000: Ion Miclea, artist fotograf român (n. 1931)

·         2002: César Milstein, om de știință argentinian, laureat Nobel (n. 1927)

* 2003: Constantin I. Aramă (n. 29 septembrie 1919, Iași - d. 24 martie2003, București) a fost un inginer român, membru al Academiei Române (membru corespondent din 21 martie 1963 și membru titular din 18 decembrie 1991).

În 1938, Constantin Aramă a fost admis la Imperial College of Science and Technology din Londra, la clasa Motoare. Datorită izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial a fost obligat să întrerupă studiile în Anglia și s-a transferat la Școala Politehnică din București, Facultatea de Electromecanică, unde a luat licența de inginer în anul 1942. După absolvire și până în 1945 a lucrat la Atelierele CFR Grivița și concomitent, începând cu anul 1943, a îndeplinit funcția de asistent la Catedra de motoare cu ardere internă a Institutului Politehnic București.^[1]

După 1945 s-a consacrat exclusiv activității didactice. A ocupat succesiv funcțiile de șef de lucrări, conferențiar, din 1948, și profesor, din 1951. În 1956, Constantin Aramă a fost promovat șef al Catedrei de motoare cu ardere internă din Institutul Politehnic București, funcție pe care a deținut-o până în 1961.^[1]

În 1948 a fost numit șeful Secției de Termotehnică din Institutul de Energetică al Academiei Române, funcție pe care a deținut-o până în 1959.^[1]

Una din cele mai importante contribuții ale academicianului Constantin Aramă la dezvoltarea științei o constituie fundamentarea noii discipline cunoscută sub numele de „Terotehnică”. Primul tratat de Terotehnică a apărut sub semnătura academicianului Constantin Aramă în anul 1976

Constantin I. Aramă
Date personale
Născut	29 septembrie 1919
Decedat	24 martie 2003 (83 de ani)
Ocupație	inginer
Activitate
Membru titular al Academiei Române

·         2008: Richard Widmark, actor american de teatru și film (n. 1914)

·         2009: Peter Jecza, sculptor român (n. 1939)

* 2013: Marie Ana Aurelia (Mariana) Drăgescu (n. 7 septembrie 1912, Craiova– d. 24 martie 2013, București^[2][3]) a fost una din aviatoarele Escadrilei Albe, calitate în care a evacuat pe calea aerului răniți de pe Frontul de Răsărit în perioada 1941-1943.

A făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva URSS, cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți

Fiică a unui ofițer și a unei profesoare de muzică, a urmat liceul la Lugoj. S-a înscris la Facultatea de Educație Fizică, dar a trebuit să se retragă în scurt timp deoarece familia nu-i putea asigura fondurile necesare. Pasionată de sport (schi, natație, canotaj, alpinism, în 1935 a absolvit cursurile școlii de echitație din București.^[3] Tot în 1935 a absolvit și Școala de Pilotaj „Mircea Cantacuzino” din Băneasa^[3][8] unde a fost instruită de căpitanul Constantin Abeles, obținând brevetul feminin de pilot 94/1935,^[9] acesta fiind cel de-al șaptelea brevet feminin în aviația din România.^[2] Lucrează până în 1938 la Aeroclubul Regal, unde a avut ocazia de a cunoaște mai mulți piloți francezi care participaseră la Primul Război Mondial, între care colonelul Brocard, comandantul escadrilei Cygognes, René Fonck și, în 1936, pe Antoine de Saint-Exupéry.^[2] În 1938 participă, alături de alte cinci aviatoare (Marina Știrbey, Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și Irina Burnaia) la manevrele militare ce au avut loc la Galați.^[10] În 1939, Marina Știrbey a depus un memoriu la Ministerul Aerului prin care solicita înființarea unei escadrile sanitare pentru transportul răniților, cu avioane pilotate de femei. Escadrila, cu numele de Escadrila Sanitară, a fost înființată la 25 iunie 1940 și din ea făceau parte Nadia Russo, Mariana Drăgescu și Virginia Thomas, iar în curând și Virginia Duțescu. Porecla de „Escadrila Albă”, sub care era cunoscută, a fost dat de ziaristul italianCurzio Malaparte, și venea de la faptul că era dotată cu avioane de tip RWD-13, de fabricație poloneză, vopsite inițial în alb, cu crucea roșie aplicată pe fuselaj și pe aripi.^[11][12] Mariana Drăgescu a fost încadrată, ca și celelalte trei aviatoare, ca pilot stagiar bugetar și primea soldă și prime de zbor echivalente gradului de sublocotenent aviator.^[12][13][3]

În 1938 își cumpără un avion personal de tip Messerschmitt Me 35B, înmatriculat YR-MAR la 21 decembrie,^[14] cu care zboară un an de zile, participând la mai multe compatiții, între care Cupa Aurel Vlaicu.^[13] Jumătate din costul avionului a fost suportat, conform obiceiului timpului, de Ministerul Aerului și Marinei, iar pentru cealaltă jumătate apelează la un împrumut de la Marina Știrbey,^[15] împrumut pe care-l va restitui în anul 1940, din primele de zbor cu Escadrila Albă, primite în avans. Acest avion a ars în 4 aprilie 1944 într-un hangar de la Chitila, în urma unui bombardament american.^[10][16]

Între 12 și 17 septembrie 1940, Mariana Drăgescu, împreună cu Nadia Russo aduc de la Stuttgart în România două avioane de sport și școală de tip Klemm Kl 35, pe ruta Stuttgart - Viena - Graz - Zagreb - Belgrad - București

După război, între anii 1945 și 1949, deoarece nu i s-a recunoscut apartenența la Armata Română, ci a fost considerată pilot civil, a fost încadrată la aerobaza Aviației Civile de la Băneasa. Aici, în 1946 a efectuat zboruri în scop medical (cură de altitudine cu copii suferinzi de tuse convulsivă). În 1947 și 1948 efectuează cu un aparat Junkers monomotor transporturi de medicamente pentru combaterea epidemiei de tifos exantematic din Moldova. La 7 februarie 1948 activitatea ei a fost recunoscută de ministrul Sănătății din acea perioadă, Florica Bagdasar, cu care ocazie i s-a repartizat un aparat Fieseler Storch. Cu acest aparat a zburat mai multe luni, însoțind-o pe Ulla Lindenwald, care, în calitate de reprezentantă a Crucii Roșii suedeze distribuia ajutoare pentru nou-născuți și copii săraci.^[27]

Autoritățile vremii, neavând încredere în vechii piloți, dar având totuși nevoie de ei, apelează și la Mariana Dăgescu pentru formarea unei generații noi de piloți. După obținerea brevetului de instructor de zbor, începând din data de 1 februarie 1949a fost instructor de zbor cu motor. Între anii 1950 și 1953 a fost instructor de zbor la Școala de pilotaj de la Ghimbav,^[2][28]coordonată de Comisia centrală a Aviației Sportive, care ținea de Aviația Civilă, unde a instruit câteva sute de elevi. Mariana Drăgescu își amintește că la școală avioanele se puteau alimenta doar pentru o oră de zbor, autonomie insuficientă pentru ieșirea din țară. În 1953 a fost oprită de la zbor și până în 1955 a fost inspector tehnic la Direcția Aviației Civile, dar în 1955 a fost scoasă din aviație, motivele fiind participarea la războiul antisovietic și originea nesănătoasă. Până în 1967 a lucrat ca dactilografă la Policlinica CFR „Ana Ipătescu” din București, după care a fost pensionată cu o pensie minimă, ca pentru vechime incompletă.^{[2][8][13][28][29]}

În 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze ca informatoare, cu numele conspirativ „Antonia”, ca prin ea să-l supravegheze pe unchiul ei, Jean Dragu (Ion Drăgescu), care activa la Paris. Însă după doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată „utilă”, spunând că legătura cu unchiul ei a încetat în 1951.^[30]

În anul 1981 Marie-Josephe de Beauregard înființează în Franța Federația Femeilor Pilot din Europa (engleză Federation of European Women Pilots) care să reunească Asociațiile Femeilor Pilot din țările Europei. Din lipsă de aviatoare care să îndeplinească criteriile (!) în România nu s-a înființat o astfel de asociație, Mariana Drăgescu fiind singura din blocul comunist cooptată ca membră a Asociației Internaționale a Fostelor Femei Pilot. În această calitate a participat la reuniunile de la Zell am See (1981), Nottingham (1983), Baden-Baden (1984), Viena (1986), Avignon (1988), Portorož (1990), Alassio(1991), Lübeck (1992), Rochester (1993), Viena (1994) și Roma (1995).^[31] În 1983 a devenit membru-pionier al Asociației Precursorilor și vechilor Aviatori « Les Vieilles Tiges » din Franța.^[13]

După 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler,^[11] „pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”.^[32] Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).^[4][6][7]

Mariana Drăgescu a fost una din eroinele unui film documentar despre „Escadrila Albă” regizat de Șerban Creangă realizat de Studioul cinematografic al Armatei Române în 2004.^[11][33][34]

Ion Dobran spunea despre Mariana Drăgescu:^[11]

„O viață începută în 1912 în slujba unei idei, zborul, pe care l-a servit cu pasiune în drumul ei spre aștri.”

Mariana Drăgescu
Cmd. av. Mariana Drăgescu (în fotografie, sublocotenent)
Date personale
Născută	7 septembrie 1912  Craiova, România
Decedată	24 martie 2013 (100 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	aviatoare
Activitate
A luptat pentru	România
Ramura	Forțele Aeriene Române
Ani de serviciu	1940–1955
Gradul	Comandor
Unitatea	Escadrila Albă
Bătălii / Războaie	Cel de al Doilea Război Mondial * Bătălia de la Odessa * Bătălia de la Stalingrad
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Steaua României, Ordinul Virtutea Aeronautică, Ordinul „Crucea Regina Maria”, Ordinul Vulturul German Mariana Drăgescu gata să decoleze cu un rănit la bord, Plodovitoe, 1942.

* 2014: Gheorghe Oprea (n. 1 ianuarie 1942, Satu Nou, comuna Poșta-Câlnău, județul Buzău - d. 24 martie 2014, București) a fost un folclorist, etnomuzicolog și pedagog din România.

S-a născut la data de 1 ianuarie 1942 în Satu Nou, comuna Poșta-Câlnău, județul Buzău.

Între 1948-1955 urmează școala primară în localitatea natală, iar între 1955-1959 școala pedagogică la Buzău.

În 1959 ajunge învățător în comuna Padina, județul Buzău.

Între 1962-1967 studiază la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București la secțiile dirijat coral academic și teoretică.

Din 1967 este, pe rând: asistent, lector (din 1982), conferențiar (1990) și profesor (din 1993) la Academia de muzică din București, disciplina etnomuzicologie.

În 1969 este fondator și dirijor al corului „Gaudeamus” al Academiei de muzică din București, cu care realizează două discuri de muzică românească, înregistrează peste 80 de lucrări la Radio și dă peste 500 de concerte în țară și în străinătate.

În 1990 devine membru definitiv al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În iunie 1993 obține titlul de doctor în etnomuzicologie.

În perioada anilor 1980 culege materiale folclorice sonore diverse pe care le transcrie și folosește mai târziu în instruirea studenților. Are și meritul de a fi unul dintre primii cercetători ai folclorului muzical al meglenoromânilor. În ultimii ani, s-a concentrat pe activitatea didactică.

A fost colaborator al publicațiilor „Memoriile Comisiei de folclor”, „Muzica”, „Revista de Etnografie și Folclor”, „Studii de muzicologie”.

A scris numeroase cărți care tratează probleme cu grad diferit de generalitate, din domeniul de interes al folcloristicii.

Moare la data de 24 martie 2014 în București.

Gheorghe Oprea
Date personale
Născut	1 ianuarie 1942, Satu Nou, comuna Poșta-Câlnău, județul Buzău
Decedat	24 martie 2014, București
Ocupație	folclorist, etnomuzicolog, profesor universitar
Activitate
Gen muzical	muzică cultă, folclor

* 2015: Oleg Bryzhak (n. 27 octombrie 1960, la Jezkazgan, în provincia Karagandî, RSS Kazahă - d. 24 martie 2015, Franța, în prăbușirea zborului 9525 al Germanwings) a fost un artist liric de etnie ucraineană, stabilit în Germania.

Născut în Jezkazgan, RSS Kazahă într-o familie de etnie ucraineană, Oleg Bryjak a studiat la Școala de Muzică din Karaganda înainte de a intra la Conservatorul Național Kazah din Almaty, în epocă Alma Ata.

A apărut în roluri la Opera din Lviv, la opera din Celiabinsk cât și la Teatrul Mariinsky, înainte de a-și urma familia în Germania, în 1991. În acel an s-a alăturat Badisches Staatstheater Karlsruhe, iar din 1996 până la moartea sa a fost bariton-bas și activând la Deutsche Oper am Rhein în Düsseldorf.

Oleg Bryzhak a fost un protodiacon într-o biserică Ortodoxă Ucraineană în Düsseldorf.

Bryzhak a murit pe 24 martie 2015, împreună cu fiul său și cu soția, precum și cu colega sa, cântăreața germană, Maria Radner,^[1][2] toți fiind pasageri ai zborului Zborul 9525 căzut în Franța, la revenirea de la spectacolul Siegfried de Richard Wagner, desfășurat la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Interpretase rolul lui Alberich.

Oleg Bryzhak
Date personale
Născut	27 octombrie 1960 Jezkazgan, RSS Kazahă
Decedat	24 martie 2015 (54 de ani) Prads-Haute-Bléone, Franța
Cauza decesului	omor (accident aviatic)
Cetățenie	URSS  Germania
Religie	Creștin-Ortodox
Ocupație	Cântăreț de operă
Activitate
Gen muzical	operă
Tipul de voce	Bariton bass-baritone[*]
Instrument(e)	voce[*]

* 2015: Andreas Lubitz (n. 18 decembrie 1987 – d. 24 martie 2015, Prads-Haute-Bléone, Franța) a fost un pilot german, care a lucrat pentru compania low-cost Germanwings. A fost co-pilotul Zborului 9525, care s-a prăbușit la 24 martie 2015 în Alpii francezi, soldându-se cu moartea tuturor celor 149 de persoane aflate la bord. Ancheta preliminară a autorităților franceze și germane a găsit indicii concludente că Lubitz ar fi provocat intenționat accidentul, pe fondul unor probleme psihice.

Andreas Lubitz a copilărit în Neuburg an der Donau (Bavaria) și în Montabaur (Renania-Palatinat).^[1][2]

Mama lui este profesoară de pian, iar tatăl său om de afaceri. Încă de la vârsta de 14 ani Lubitz a urmat lecții de zbor în club de planorism Westerwald, obținând după doi an permisul de zbor pentru planoare.^[3]

După ce a trecut examenul de bacalaureat, a fost acceptat de compania Lufthansa într-un program de instrucție pentru a deveni pilot, fiind antrenat inițial la Bremen (Germania), iar ulterior în Statele Unite, la Goodyear (Arizona).^[4][5]

Lubitz a fost angajat la Germanwings în septembrie 2013 și avea 630 de ore de zbor experiență în momentul accidentului.^[6].

Lubitz era un alergător pasionat și a participat la semimaratoanele din 2011, 2012 și 2013 din Frankfurt.

Andreas Lubitz
Date personale
Nume la naștere	Andreas Günter Lubitz
Născut	28 decembrie 1987 Germania de Vest
Decedat	24 martie 2015 (27 de ani) Prads-Haute-Bléone, Alpes-de-Haute-Provence, Franța
Cauza decesului	sinucidere (accident aviatic)
Naționalitate	German
Cetățenie	Germania
Ocupație	Pilot
Activitate
Cauza decesului	accident aviatic
Domiciliu	Montabaur Düsseldorf
Organizație	Germanwings
Cunoscut pentru	Prăbușirea Zborul 9525 al Germanwings

* 2016: Hendrik Johannes Cruijff (n. 25 aprilie 1947, Amsterdam – d. 24 martie 2016, Barcelona), cunoscut ca Johan Cruyff, a fost un fotbalist și antrenor de fotbal olandez. A primit Balonul de Aur de trei ori (1971, 1973, 1974), record deținut alături de Michel Platini și Marco van Basten, fiind întrecut doar de Cristiano Ronaldo cu 5 baloane de aur și Lionel Messi cu 6 baloane de aur . Cruyff este cunoscut ca cel mai bun exponent al filozofiei Fotbal total, dezvoltată de antrenorul Rinus Michels.

După retragerea sa din fotbal, în 1984, a avut o carieră de succes ca antrenor la Ajax Amsterdam și FC Barcelona, rămânând în continuare sfătuitor la ambele cluburi. Fiul său, Jordi, a ales și el cariera de jucător de fotbal.

Pe 25 martie 2010 a fost numit președinte de onoare al clubului FC Barcelona.

* 2016: Garry Emmanuel Shandling (n. 29 noiembrie 1949,^[1][2][3] Chicago, SUA – d. 24 martie 2016,^[1][2][3] Los Angeles, SUA) a fost un actor de film, televiziune și voce american.

Garry Shandling
Shandling în 2011
Date personale
Nume la naștere	Garry Emmanuel Shandling
Născut	29 noiembrie 1949 Chicago, Illinois, SUA
Decedat	24 martie 2016 (66 de ani) Los Angeles, California, U.S.
Cauza decesului	Tromboză
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Etnie	evrei evrei americani
Ocupație	Actor (1984–2016)
Activitate
Cauza decesului	Tromboză
Alma mater	University of Arizona Palo Verde High School[*]
Influențat de	Woody Allen, Johnny Carson
Partener(ă)	Linda Doucett[*]
Premii	Premiul Primetime Emmy[*]

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Înainte – prăznuirea Bunei Vestiri; Sf Ier Artemon, episcopul Seleuciei; 

·         Ziua mondială a luptei împotriva tuberculozei epidemice

·         Ziua internațională pentru dreptul la adevăr privind încălcări ale drepturilor omului și pentru demnitatea victimelor