MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 24 MARTIE 2021 / ISTORIE PE ZILE

14 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători (1)

Decese

· 809: A murit califul Harun al-Rashid; (n. 17 martie 763). A fost al cincilea și cel mai cunoscut calif din Dinastia Abbasizilor. S-a născut în Rayy, în provincia Teheran a Iranului. A fost fiul lui al-Mahdi, al treilea calif abbasid, și al al-Khayzuran, o fostă sclavă din Yemen, o femeie cu o puternică personalitate, care a influențat politica din timpul domniilor soțului ei și fiului ei, până în 789, când a murit. A avut relații diplomatice cu China și cu Carol cel Mare, imparatul francilor. Acestuia din urmă, într-un schimb de daruri, i-a trimis un ceas deosebit, care funcționa cu apă, marcând orele prin căderea unor bile de bronz într-un vas în timp ce niște figurine care reprezentau cavaleri ieșeau pe niște uși care se închideau în urma lor. Ceasul a făcut o impresie deosebită în Europa Occidentală. A fost și un militar prieput. În 798 a comandat o armată care a invadat Imperiul Bizantin, condus atunci de împărăteasa Irina. După ce l-a învins pe faimosul general Nicetas, și-a condus oștirea până în apropierea Constantinopolului, care a evitat cucerirea cu prețul unui tribut anual de 70.000 piese de aur. Urmașul Irinei, Nicefor I Genikos, încetează plata tributului, ceea ce provoacă o nouă invazie arabo-persană condusă de Harun-al-Rashid, care se încheie prin restabilirea plății tributului anual. În timpul domniei lui Harun al-Rashid (786 – 809) tara a cunoscut un avânt cultural, științific și religios. A fost fondatorul bibliotecii Bayt al-Hikma (Casa Înțelepciunii). A devenit un personaj legendar, unele din poveștile despre el fiind adevărate (de exemplu ceasul pe care l-a dăruit lui Carol cel Mare), altele, precum cele din 1001 de nopți ale Șeherezadei, fiind doar ficțiune.

· 1284: A murit Hugues al III- lea de Lusignan (n.1235), rege al Ciprului (1267-1284) si al Ierusalimului (1268-1284).

· 1361: Henry de Grosmont, primul duce de Lanchaster

· 1381: Ecaterina a Suediei, sfântă

· 1396: Walter Hilton, mistic englez

· 1455: A murit Papa Nicolae al V-lea (Tommaso Parentucelli, n. 15 noiembrie 1397). A fost Papa al Romei în perioada 6 martie 1447 – 24 martie 1455. Papa Nicolae al V-lea (n. 15 noiembrie 1397 – d. 24 martie 1455) a fost Papă al Romei în perioada 6 martie 1447 – 24 martie 1455. Papa Nicolae al V-lea s-a născut cu numele de Tommaso Parentucelli. Pontificatul său a fost marcat de evenimente dramatice, dintre care cel mai important este Caderea Constantinopolului si a Imperiului Bizantin sub dominatia otomana. În anii următori a încercat să organizeze o cruciada antiotomana, dar fara succes. In ultimele clipe ale pontificatului sau, observa ca vechea Catedrala Sfântului Petru o din Roma, construită in secolul al-IV-lea d.Hr de către imparatul Constantin cel Mare era intr-o stare jalnică, asa ca decide demolarea Colosseumului Șsi folosirea materialului rezultat pentru repararea catedralei. Moartea sa in anul 1455 face ca planul lui sa nu mai fie dus la bun sfarsit A fost ultimul papă cu numele de Nicolae.

· 1558: Ana de Egomond, contesa Egmondului și Burenului (n. 1533)

· 1563: Hosokawa Harumoto, comandant japonez (n. 1514)

* 1603: Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. A fost fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I). Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată și îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzeci și cinci de ani și jură "că îi va purta de grijă până la moarte".

Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana.

S-a înconjurat de un grup de consilieri de încredere, conduși de William Cecil, I Baron Burghley. În politică a fost mai moderată decât tatăl său, fratele și sora sa^[2]. Unul din motto-urile sale era video ed taceo(Văd și nu spun nimic)^[3]. A adoptat o diplomație prudentă, față de marile puteri ale Europei din acea vreme Franța și Spania. După izbucnirea războiului anglo-spaniol, Spania a încercat să cucerească Anglia, iar înfrângerea Armadei spaniole este una din cele mai mari victorii din istoria Angliei.

Domnia reginei Elisabeta este denumită era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcată de sporirea puterii Angliei pe plan mondial. A fost și o perioadă de extraordinară înflorire artistică și culturală: dramaturgii William Shakespeare, Christopher Marlowe și Ben Jonson sunt câțiva din dramaturgii care au trăit în timpul domniei sale.

În plus, în aceeași perioadă, Francis Drake a devenit primul englez care a înconjurat globul; Francis Bacon și-a expus viziunile filosofice și politice și s-a produs colonizarea Americii de Nord, sub Sir Walter Raleigh și Sir Humphrey Gilbert. Elisabeta a fost calificată o domnitoare temperamentală și uneori indecisă. Spre sfârșitul domniei, o serie de probleme economice și militare i-au afectat popularitatea. Totuși îi este recunoscută carisma și încăpățânarea, într-o perioadă în care suveranii din țările vecine înfruntă dificultăți interne care le periclitează tronurile. Ca în cazul rivalei sale Maria regina Scoției, care închisă în 1568 este executată în 1587. Indecizia sa, considerată a fi un defect de către consilierii săi, a salvat-o deseori de alianțe matrimoniale și politice nefericite. Asemenea tatălui ei, regele Henric al VIII-lea, Elisabeta a scris poezie și proză. Domnia sa a fost marcată de prudența în ceea ce privește acordarea de onoruri și demnități. În timpul domniei reginei Elisabeta, au fost ridicate la rang nobiliar doar opt persoane: un earl și șapte baroni. Elisabeta a redus de asemenea numărul consilierilor săi privați, de la treizeci și nouă la nouăsprezece și ulterior la paisprezece.

După scurtele domnii ale fraților săi vitregi, cei 44 de ani de domnie ai Elisabetei au dat stabilitate regatului și au ajutat la crearea identității naționale

De la începutul domniei era de așteptat ca Elisabeta să se căsătorească și problema era cu cine. Cu toate acestea ea nu s-a căsătorit niciodată din motive rămase neclare. Istoricii au speculat că a fost descurajată din cauza experienței cu Thomas Seymour sau că știa că este infertilă. A luat în considerare diverși pretendenți până la vârsta de cincizeci de ani. Ultimul dintre aceștia a fost ducele François de Anjou, care era cu 22 de ani mai tânăr. Prin căsătorie, Elisabeta risca să-și piardă puterea ca și sora ei, care a fost manipulată de Filip al II-lea al Spaniei, dar în schimb dădea posibilitatea unui moștenitor. Un soț putea provoca de asemenea instabilitate politică sau o insurecție.

Când consilierul principal William Cecil, I Baron Burghley moare în 4 august 1598, fiul său Robert Cecil devine șeful guvernului^[98]. Una din realizările sale este pregătirea unei succesiuni liniștite. Cum Elisabeta nu vrea să numească un succesor, Robert Cecil este nevoit să acționeze în secret și începe o corespondență secretă cu Iacob al VI-lea al Scoției, care ar putea pretinde tronul Angliei^[99]. Cecil încearcă să-i vorbească Elisabetei despre Iacob, iar Elisabeta după istoricul J. E. Neale, chiar dacă nu se pronunță în mod deschis în favoarea lui Iacob, își face cunoscută părerea prin fraze voalate, dar lipsite de ambiguitate^[100].

Starea sănătății reginei rămâne stabilă până în toamna anului 1602, când o serie de decese în rândul apropiaților săi o aruncă într-o depresie profundă^[101]. În februarie 1603 moare Catherine Howard, care îi fusese alături 45 de ani și moartea ei este o dură lovitură pentru Elisabeta. În martie cade bolnavă și moare în 24 martie 1603, la palatul Richmond între ora două și trei dimineața. Câteva ore mai târziu Cecil și consiliul îl declară rege pe Iacob al VI-lea al Scoției^[102].

Cortegiul funerar al reginei Elisabeta I cu bandierele strămoșilor

Sicriul Elisabetei este transportat în timpul nopții pe Tamisa, pe un șlep luminat de torțe. Apoi un dric tras de patru cai o poartă la Westminster Abbey. Cronicarul John Stow povestește: catedrala Westminster gemea de lume, străzile erau pline de oameni, cortegiul funebru fiind urmărit și de la ferestrele caselor, iar când au văzut statuia de pe sicriu, gemete și plânsete s-au ridicat din mijlocul mulțimii, cum nu se mai văzuseră până atunci^[103]. A fost înmormântată la Westminster Abbey alături de sora sa Maria I, într-un mormânt comun pe care scrie Regno Consortes & urna hic obdormimus Elizabetha et Maria sorores, in spe resurrectionis "consoarte pe scaunul de domnie și în mormânt, aici dormim, Elisabeta și Maria surori, în nădejdea învierii"

Portretul curcubeu al Elisabetei I, 1600. Este o reprezentare alegorică a reginei mereu tânără în ciuda bătrâneții

După înfrângerea Armadei spaniole, Elisabeta se confruntă cu noi dificultăți. Lupta împotriva Spaniei și Irlandei continuă, iar economia este afectată din cauza recoltelor sărace și a costurilor războiului. Prețurile cresc și nivelul de trai scade^[85]. În același timp reprimarea catolicilor se intensifică, iar în 1591 regina aprobă interogarea și supravegherea proprietarilor catolici. Pentru a menține iluzia de pace și prosperitate se bazează tot mai mult pe spionii interni și propagandă. În ultimii ani cresc criticile și scade afecțiunea poporului. Una din cauzele a ceea ce de multe ori este numită a doua domnie a Elisabetei, este evoluția Consiliului privat în 1590. O nouă generație este la putere. Cu excepția lui William Cecil, ceilalți membrii erau morți: Robert Dudley în 1588, sir Francis Walsingham în 1590, Cristopher Hutton în 1591. Luptele pentru putere în sânul guvernului care fuseseră discrete în trecut, devin tot mai evidente. Naște o rivalitate adâncă între Robert Devereux și Robert Cecil, unul din fiii lui William Cecil, iar autoritatea reginei slăbește. Aceasta se poate observa în cazul doctorului Lopez, medicul personal al reginei, care când este acuzat pe nedrept de trădare, regina nu poate împiedica execuția lui^[86]. În ultimii ani de domnie, Elisabeta se sprijină mai mult pe acordarea de monopoluri, decât să ceară bani Parlamentului pentru subvenționarea războiului^[87]. Această practică a dus la fixarea prețurilor, îmbogățirea comercianților pe seama poporului și la o profundă nemulțumire. Agitația a culminat în Camera Comunelor în 1601^[88]. În faimosul discurs de aur din 30 noiembrie 1601, Elisabeta își declară ignoranța față de abuzuri și îi câștigă pe parlamentari cu promisiuni și făcând apel la sentimente^[89]. Această perioadă de incertețe economice a dus la o înflorire literară fără precedent în Anglia^[90]. Primele semne ale acestei mișcări au apărut la sfârșitul anilor 1570 cu Euphues de John Lyly și Shepheardes Calendar de Edmund Spenser. În 1590 sub influența lui Christopher Marlowe și William Shakespeare teatrul englez a ajuns la apogeu^[91]. Conceptul de Epocă de aur , Era elisabetană este legat în mod esențial de talentul arhitecților, muzicienilor, poeților și dramaturgilor și nu de Elisabeta I care nu a fost o mare patroană a artelor^[92]. În timp ce Elisabeta îmbătrânea, imaginea ei evolua treptat. A fost reprezentată cu imaginea Dianei sau a Astreei, iar după înfrângerea Armadei spaniole, ca și Gloriana, regina zânelor mereu tânără, în poemul lui Edmund Spenser. Portretele sale erau tot mai puțin realiste fiind reprezentată mereu tânără. De fapt după ce suferise de variolă în 1562, pielea sa a rămas profund marcată și era pe jumătate cheală, fiind nevoită să folosească peruci și cosmetice^[93]. Cu toate acestea cu cât frumusețea ei se stingea, cu atât mai mult curtenii o lăudau^[93].

Robert Devereux al II-lea conte de Essex, portret de William Segar, 1588

Elisabeta era mulțumită să joace acest rol, dar este posibil ca în ultimii zece ani ai vieții sale să fi ajuns să creadă ea însăși în rolul pe care îl juca^[94]. Devine indulgentă și apropiată cu fermecătorul dar irascibilul Robert Devereux, care datorită acestui raport își permite anumite libertăți, iar ea continuă să-l numească în funcții militare importante în ciuda incapacității sale^[95]. După dezertarea lui Devereux din Irlanda, în 1599, Elisabeta îl pune la arest domiciliar, iar anul următor îl privează de monopolurile lui^[96]. În februarie 1601, Devereux încearcă să organizeze o revoltă în Londra. Încercarea sa de a o elimina pe Elisabeta găsește puțini susținători și este decapitat în 25 februarie. Elisabeta știa că slăbiciunea și erorile sale erau o parte din cauza acestor evenimente. Un observator a raportat în 1602 că "plăcerea sa era să stea în întuneric și uneori să-l plângă pe Devereux

Portret alegoric al Elisabetei I, pictat după 1620, perioadă în care renaște interesul pentru domnia sa. Timpul doarme în dreapta sa, iar moartea privește peste umărul ei stâng, iar doi heruvimi îi țin coroana deasupra capului.^[105]

Elisabeta I a fost plânsă de mulți dintre supușii săi, dar alții s-au bucurat la moartea ei^[106]. Iacob I a adus multe speranțe, dar în 1620 popularitatea lui scade și apare nostalgia pentru domnia Elisabetei I. Începe un cult al reginei,^[107] prezentată ca o eroină a cauzei protestante într-o epocă de aur, în comparație cu succesorul său, un simpatizant catolic la cârma unui guvern corupt^[108]. Imaginea triumfală, cultivată de Elisabeta la sfârșitul domniei, pentru a acoperi dificultățile economice și militare, ia amploare^[109]. Domnia sa a fost idealizată ca o perioadă în care coroana, parlamentul și biserica au colaborat cu succes^[110]. Această imagine fabricată de admiratorii săi protestanți, este durabilă și este reamintită în timpul Războaielor Napoleoniene, când Anglia era în pericol să fie invadată^[111]. În Epoca victoriană, legenda Elisabetei a fost adaptată ideologiei imperiale^[112] și la jumătatea secolului XX, Elisabeta a fost un simbol romantic al rezistenței naționale în fața amenințării externe^[113]. Istoricii J. E. Neale(1934) și A. L. Rowse(1950) au interpretat domnia Elisabetei ca o perioadă de aur și au idealizat imaginea reginei: toate acțiunile ei au fost drepte, iar caracteristicile mai puțin apreciabile au fost ignorate sau puse pe seama stresului^[114].^[115] Istoricii recenți au avut o abordare mai nuanțată a suveranei^[116]. Domnia sa este renumită pentru înfrângerea Armadei spaniole și pentru raidurile împotriva spaniolilor din 1587 și 1596, dar unii istorici amintesc și eșecurile militare pe uscat și pe mare^[117].

Mormântul Elisabetei I la Westminster Abbey

În Irlanda, forțele militare regale au învins în cele din urmă, dar metodele aplicate au contribuit la scăderea popularității reginei^[118]. Decât o apărătoare curajoasă a țărilor protestante împotriva Spaniei și a Habsburgilor, Elisabeta este mai des considerată prudentă în relațiile sale diplomatice^[119]. Ea a sprijinit rareori protestanții străini și și-a abandonat deseori comandanții săi de peste mări. Elisabeta a stabilizat Biserica din Anglia care a ajutat la crearea unei identități naționale și care există și în zilele noastre^[120].^[121] Cei care mai târziu au prezentat-o ca pe o eroină protestantă, au uitat refuzul ei de a renunța la toate practicile catolice în biserica Angliei. Istoricii notează că în vremea sa, protestanții au considerat Regulamentul elisabetan ca un compromis^[122]^[123].^[124] Chiar dacă Elisabeta a dus o politică externă defensivă, statutul Angliei a crescut. Papa Sixt al V-lea mirat scria: "Ea este o femeie care chiar dacă stăpânește doar o jumătate de insulă, este temută de Franța, Spania și Sfântul Imperiu Roman"^[125]. A fost primul Tudor care a recunoscut că un monarh guvernează pentru aprobarea poporului său. Prin urmare ea a colaborat întotdeauna cu Parlamentul și consilierii săi, în care putea avea încredere, ceea ce niciunul din succesorii săi Stuart nu a reușit. Unii istorici sunt de părere că a avut noroc^[125]; ea credea că Dumnezeu o protejează^[126] și succesul domniei sale este bazat pe iubirea supușilor săi^[127]. Într-una din rugăciunile ei, ea a mulțumit lui Dumnezeu pentru că: "într-o perioadă în care războaiele și revoltele, împreună cu prigoniri crunte, au afectat aproape toate țările și toți regii din jurul meu, domnia mea a fost pașnică și regatul meu un recipient, pentru această biserică afectată. Dragostea poporului meu a fost fermă și dorințele dușmanilor mei dejucate.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Elisabeta I
Elisabeta I , "Darnley Portrait", circa 1575
Născută	7 septembrie 1533 Greenwich, Anglia
Decedată	24 martie 1603 (69 ani, 198 zile) Richmond, Anglia
Înmormântată	Westminster Abbey
Părinți	Henric al VIII-lea al Angliei^[1] Anne Boleyn^[1]
Frați și surori	Maria I a Angliei Eduard al VI-lea al Angliei Henry FitzRoy, 1st Duke of Richmond and Somerset[] Henry, Duke of Cornwall[]
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[] Lapsed Catholic[]
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Familie nobiliară	Casa Tudor
Regină a Angliei și a Irlandei
Domnie	17 noiembrie 1558 - 24 martie 1603 (44 ani, 127 zile)
Încoronare	15 ianuarie 1559
Predecesor	Maria I
Succesor	Iacob I

* 1644: Arhiducesa Cecilia Renata de Austria (germană Cäcilia Renata; poloneză Cecylia Renata; 16 iulie 1611 – 24 martie 1644) a fost arhiducesă de Austria la naștere și regină a Poloniei prin căsătoria cu Vladislav al IV-lea Vasa.

Date personale
Cecilia Renata de Austria

Născută	16 iulie 1611 Graz, Austria
Decedată	24 martie 1644 (32 de ani) Vilnius, Lituania
Înmormântată	Royal Tombs of the Wawel Cathedral[*]
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Ferdinand al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Anna de Bavaria (1574–1616)
Frați și surori	Archduke John Charles of Austria[*] Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria Arhiducesa Maria Anna de Austria
Căsătorită cu	Vladislav al IV-lea Vasa
Copii	Maria Anna Izabela Wazówna[] Sigismund Casimir of Poland[]
Cetățenie	Marele Ducat al Lituaniei
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	List of Lithuanian consorts[*] Regină
Familie nobiliară	Casa de Vasa Casa de Habsburg
Regină a Poloniei Mare Ducesă a Lituaniei
Domnie	13 septembrie 1637 - 24 martie 1644
Încoronare	13 septembrie 1637

· 1654: A decedat profesorul, organistul si compozitorul german din perioada baroca Samuel Scheidt (botezat pe 4 noiembrie 1587).

· 1773: Philip Dormer Stanhope, politician englez (n. 1694)

· 1776: John Harrison (n. 24 martie/3 aprilie 1693, Foulby[*], Yorkshire and the Humber, Regatul Unit – d. 24 martie 1776,^[2]^[3]^[4]^[5] Londra, Regatul Marii Britanii) a fost un dulgher englez autodidact și ceasornicar care a inventat cronometrul marin, un dispozitiv îndelung așteptat, care permite rezolvarea problemei de calcul a longitudinii în timpul aflării pe mare pe mare.

Soluția lui Harrison a revoluționat navigația și a crescut cu mult siguranța călătoriilor pe distanțe mari pe mare. Problema pe care a rezolvat-o era considerată atât de importantă în urma dezastrului naval Scilly din 1707, încât Parlamentul britanic a oferit recompense financiare de până la 20.000 de lire sterline (echivalentul a 3,09 milioane de lire sterline în 2020) în temeiul Legii Longitudinii din 1714. În 1730, Harrison a prezentat primul său design și și l-a îmbunătățit timp de mai mulți ani, făcând progrese în tehnologia de măsurare a timpului, apelând în cele din urmă la ceea ce se numește acum ceasul de mare. Harrison a obținut sprijin din partea „Longitude Board” în construirea și testarea desenelor sale. Spre sfârșitul vieții sale, a primit recunoaștere și recompensă din partea Parlamentului.

Harrison a ajuns pe locul 39 în sondajul public al celor mai mari 100 de britanici din 2002, organizat de BBC.

Date personale
John Harrison
John Harrison
Născut	24 martie/3 aprilie 1693 Foulby[*], Yorkshire and the Humber, Regatul Unit
Decedat	24 martie 1776 (82 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5] Londra, Regatul Marii Britanii
Înmormântat	St John-at-Hampstead[*]
Copii	William Harrison[*]
Cetățenie	Regatul Marii Britanii
Ocupație	clockmaker[*] inginer astronom inventator designer
Activitate
Domiciliu	Red Lion Square[*]
Premii	Medalia Copley (1749)^[1]

* 1832: Maria Anna de Saxonia, Mare Ducesă de Toscana (15 noiembrie 1799 – 24 martie 1832), a fost prințesă saxonă. Prin căsătoria cu Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana a devenit Mare Ducesă de Toscana.

Maria Anna s-a născut la Dresda la 15 noiembrie 1799 și a fost a treia fiică a Prințului Maximilian de Saxonia și a primei soții a acestuia, Prințesa Caroline de Parma. Mama ei a murit în 1804; tatăl s-a recăsătorit 21 de ani mai târziu însă din această căsătorie nu au rezultat copii. Prințul Maximilian a renunțat la drepturile sale asupra succesiunii tronului în favoarea fiului său cel mare, Frederic Augustus și a murit în 1838.

Maria Anna a avut șase frați, cei mai mulți dintre ei au făcut căsătorii bune. Sora ei mai mare a fost Prințesa Amalie, o compozitoare notabilă. Cealaltă soră mai mare, Prințesa Maria Ferdinanda, a devenit Mare Ducesă de Toscana. Următorul frate a devenit în 1836 regele Frederic Augustus al II-lea al Saxoniei. Celălalt frate a fost Prințul Klemens care a murit la vârsta de 24 de ani. Frații mai mici au fost: Ioan care a devenit rege al Saxoniei și Maria Josepha care a devenit regină a Spaniei.

Nepoata soțului ei, Arhiducesa Luise de Austria, a descris-o pe Maria Anna ca "o fată extrem de nervoasă care era îngrozită de ideea de a se întâlni cu mirele ei necunoscut așa că a refuzat să părăsească Dredsa fără a fi însoțită de sora ei" Prințesa Maria Ferdinanda de Saxonia.^[2]

Cum sora ei a acceptat s-o însoțească, Maria Anna s-a căsătorit la 16 noiembrie 1817 cu viitorul Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana, fiu al lui Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana și al Prințesei Luisa a celor Două Sicilii. În timpul ceremoniilor, socrul ei, Ferdinand s-a simțit atras de sora ei Maria Ferdinanda cu care mai târziu s-a și căsătorit. Astfel, Maria Ferdinanda a devenit soacra surorii sale.^[2]

Cuplul a avut trei copii:

Caroline de Austria (1822–1841)
Auguste Ferdinande de Austria (1825–1864)
Maximiliana de Austria (1827–1834)

Maria Anna a murit la Pisa la 24 martie 1832 la vârsta de 32 de ani. Soțul ei s-a recăsătorit cu Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.

Date personale
Maria Anna de Saxonia

Nume la naștere	Maria Anna Carolina Josepha Vincentia Xaveria Nepomucena Franziska de Paula Franziska de Chantal Johanna Antonia Elisabeth Cunigunde Gertrud Leopoldina
Născută	15 noiembrie 1799 Dresda
Decedată	24 martie 1832 (32 de ani) Pisa
Înmormântată	Basilica of San Lorenzo[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Prințul Maximilian de Saxonia^[1] Prințesa Caroline de Parma
Frați și surori	Maria Josepha de Saxonia Princess Amalie of Saxony[*] Prințesa Maria Ferdinanda de Saxonia Frederic Augustus al II-lea al Saxoniei Ioan al Saxoniei
Căsătorită cu	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana
Copii	Caroline de Austria Auguste Ferdinande de Austria Maximiliana de Austria
Cetățenie	Saxonia
Ocupație	filolog clasicist[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin (prin naștere) Casa de Habsburg-Lorena (prin căsătorie)
Mare Ducesă de Toscana
Domnie	18 iunie 1824 – 24 martie 1832

* 1834: Alexius Frederic Christian de Anhalt-Bernburg (12 iunie 1767–24 martie 1834), a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1796 până în 1807 el a fost prinț suveran al principatului de Anhalt-Bernburg, și din 1807 până în 1834 primul Duce al ducatului de Anhalt-Bernburg.

Alexius Frederic Christian s-a născut la Ballenstedt. El a fost singurul fiu al Prințului Frederic Albert de Anhalt-Bernburg și a Prințesei Louise Albertine, fiica Ducelui Frederick Carl de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön.

Încă din fragedă copilărie, el și sora sa Pauline au primit o excelentă educație. După decesul tatălui în 1796, Alexius Frederic Christian în vârstă de 29 de ani a moștenit Anhalt-Bernburg.

Teritoriile Anhalt-Bernburg au devenit mai mari un an mai târziu odată cu diviziunea formală a Anhalt-Zerbst în 1797; Alexius Frederic Christian a primit orașele Coswig și Mühlingen, care a reprezentat o treime din principatul Anhalt-Zerbst. În 1812, odată cu dispariția Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym, o ramură a Casei de Ascania, el a moștenit Hoym și unele enclave prusace.

Alexius a adus îmbunătățiri educației construind multe biserici și școli. El a demonstrat un interes deosebit în extinderea rețelei rutiere, în special în zonele nou dobândite ale principatului sau. Industria minieră și metalurgică, de asemenea, au beneficiat de atenția lui. Alexius Frederic Christian a inițiat o serie de proiecte majore de construcții, cum ar fi Saalebrücke în Bernburg (Saale), care ulterior a fost distrusă. În anul 1810 a fondat Alexisbad în Selketal și mai târziu, în zona prusacă a Gernrode, el a creat Beringer Bad.

În materie de religie, el a fost tolerant și luminat; în 1820, el a declarat credința reformistă și credința luterană co-religii oficiale ale statului său. În 1829 a creat un fond civil pentru orfani, văduve și servitori.

Împăratul Francisc al II-lea l-a ridicat la rangul de Duce în 1807. După dizolvarea Sfântului Imperiu Roman, Alexius Frederic Christian s-a alăturat Confederației Rinului. Unele dintre trupele sale au luptat pentru Napoleon în Tyrol, Spania, Rusia, Gdańsk și Kulm. La 13 decembrie 1813 a ieșit din Confederația Rinului și și-a trimis trupele împreună cu aliații săi în 1814 și 1815 în Belgia și Franța. La 8 iunie 1815 el s-a alăturat Confederației Germane.

Ducele Alexius Frederic Christian a murit la Ballenstedt, la 24 martie 1834, la vârsta de 66 de ani.

La Kassel, la 29 noiembrie 1794 Alexius Frederic Christian s-a căsătorit cu Maria Fredericka (n. 14 septembrie 1768 - d. 17 aprilie 1839), fiica lui Wilhelm I, Elector de Hesse. Ei au avut patru copii:

Katharine Wilhelmine (n. 1 ianuarie 1796, Kassel - d. 24 februarie 1796, Kassel).
Wilhelmine Louise (n. 30 octombrie 1799, Ballenstedt - d. 9 decembrie 1882, Schloss Eller), căsătorită la 21 noiembrie 1817 cu Prințul Frederic Wilhelm al Prusiei, nepot al regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei. Ea a fost mama Prințului George al Prusiei.
Frederick Amadeus, Prinț Ereditar de Anhalt-Bernburg (n. 19 aprilie 1801, Ballenstedt - d. 24 mai 1801, Ballenstedt).
Alexander Carl, Duce de Anhalt-Bernburg (n. 2 martie 1805, Ballenstedt - d. 19 august 1863, Hoym).

Mariajul a fost unul complet nefericit și cuplul a divorțat în 1817.

La Ballenstedt, la 11 ianuarie 1818, Alexius Frederic Christian s-a recăsătorit morganatic cu Dorothea Fredericka de Sonnenberg (n. 23 ianuarie 1781 - d. 23 mai 1818), care la scurtă vreme după nuntă a fost înnobilată și creată baroneasă de Hoym (germană Frau von Hoym). Mariajul a durat numai patru luni, până la decesul baronesei.

La Bernburg, la 2 mai 1819 Alexius Frederic Christian s-a căsătorit pentru a treia oară și din nou morganatic cu Ernestine Charlotte de Sonnenberg (n. 19 februarie 1789 - d. 28 septembrie 1845), sora celei de-a doua soții. Ca și ea, Ernestine a fost creată baroneasă de Hoym la scurtă vreme după nuntă. Mariajul a rămas fără copii.

Date personale
Alexius Frederic Christian
Duce de Anhalt-Bernburg

Nume la naștere	Alexius Friedrich Christian
Născut	12 iunie 1767 Ballenstedt, Anhalt, Sfântul Imperiu Roman
Decedat	24 martie 1834 (66 de ani) Ballenstedt, Anhalt
Înmormântat	Schlosskirche St. Aegidien (Bernburg)[*]
Părinți	Frederic Albert, Prinț de Anhalt-Bernburg Louise Albertine of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön[*]
Frați și surori	Princess Pauline of Anhalt-Bernburg[*]
Căsătorit cu	Maria Friedericka de Hesse-Kassel Dorothea von Sonnenberg Ernestine von Sonnenberg
Copii	Catherine Louise, Prințesă Frederick a Prusiei Frederick Alexander Carl, Duce de Anhalt-Bernburg
Religie	protestantism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Prinț, apoi Duce de Anhalt-Bernburg
Domnie	9 aprilie 1796–24 martie 1834
Predecesor	Frederic Albert
Succesor	Alexander Carl

* 1864: Karl Ernst Claus (n. 23 ianuarie 1796,^[1]^[2] Tartu, Imperiul Rus – d. 25 martie 1864, Tartu, Imperiul Rus) a fost un chimist și un naturalist rus, la origine german baltic. A fost profesor la Universitatea de stat din Kazan și membru al Academiei Ruse de Științe. Este cunoscut pentru faptul că a descoperit elementul chimic ruteniu și pentru că a fost unul dintre primii oameni de știință care a aplicat metode analitice cantitative în botanică

Date personale
Karl Ernst Claus

Născut	23 ianuarie 1796^[1]^[2] Tartu, Imperiul Rus
Decedat	25 martie 1864 (68 de ani) Tartu, Imperiul Rus
Înmormântat	cimitirul din Raadi[*]
Cetățenie	Imperiul Rus
Etnie	germanii baltici[*]
Ocupație	chimist farmacist[] profesor universitar botanist[]
Activitate
Domeniu	chimie Tehnologie farmaceutică botanică
Instituție	Imperial University of Dorpat[] Kazan Imperial University[]
Alma Mater	Imperial University of Dorpat[*]
Organizații	Academia de Științe din Sankt Petersburg[*] Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin
Premii	Demidov Prize[*] (1845)

* 1866: Maria Amalia Teresa a celor Două Sicilii (26 aprilie 1782 – 24 martie 1866) a fost regină a Franței ca soție a regelui Ludovic-Filip.

Prințesa Maria Amalia s-a născut la 26 aprilie 1782 la Palatul Caserta în afara Neapolelui, Italia. Părinții ei erau regele Neapolelui și Siciliei, Ferdinand al IV-lea și soția lui, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, Maria Carolina.

Sora mamei sale, Maria Antoaneta, era regină a Franței în momentul nașterii sale.

Frații ei au fost: Prințul Carlo, Duce de Calabria, care a murit de variolă^[1] în 1778; viitorul rege Francisc și Prințul Leopold, Prinț de Salerno.

Surorile ei au fost: împărătesa Sfântului Imperiu Roman, Marea Ducesă de Toscana, Maria Cristina, regină a Sardiniei și Prințesa de Asturia.

Ca tânără prințesă italiană a fost educată în tradiția catolică. Mama ei, Maria Carolina, a încercat să facă parte din viața fiicei ei, așa cum anterior, faimoasa ei mamă, Maria Tereza a Austriei, a încercat să facă.^[1] Încă de când era mică, mama și mătușa sa Maria Antoaneta au aranjat pentru ea logodna cu fiul Mariei Antoaneta, viitorul rege al Franței. În tot acest timp, mama ei a încurajat-o să-și amintească că într-o zi va fi regină. ^[2] În mod tragic, logodnicul a murit în 1789.^[3]

La izbucnirea Revoluției Franceze în 1789 curtea napolitană nu a fost ostilă mișcării. Când monarhia franceză a fost abolită și mătușa și unchiul ei au fost executați, părinții ei s-au alăturat Primei Coaliții împotriva Franței în 1793. Deși s-a semnat pacea cu Franța în 1796, în 1798 conflictul era acerb. S-a decis ca familia regală să fugă în Regatul Siciliei. Familia a plecat din Napoli la 21 decembrie 1798 la bordul navei regale britanice HMS Vanguard, care a fost la rândul său protejat de alte două nave de război napolitane.

La bordul navei, fratele ei mai mic, Albert, a murit de epuizare în ziua de Crăciun la vârsta de 6 ani.^[1] A fost înmormântat la Palermo imediat ce familia a ajuns aici. Maria Amalia a fost forțată să-și părăsească casa la vârsta de 18 ani și să petreacă următorii ani în diferite locuințe regale pentru a scăpa de vremurile tulburi din Italia.

Regina Maria Amalia a Franței cu cei doi copii mai mici, Henry de Orleans, Duce de Aumale (1822) și Antoine de Orleans, Duce de Montpensier (1824).

În timpul călătoriilor și-a întâlnit viitorul soț, Ludovic Filip d'Orléans, de asemenea forțat să părăsească Franța în timpul complicațiilor politice ale Revoluției Franceze. Tatăl lui Ludovic-Filip fusese ghilotinat în timpul Revoluției deși el fusese un susținător al acesteia.^[4]

Cei doi s-au căsătorit în 1809, la trei ani după ce s-au întâlnit iar Maria Amalia a devenit Ducesă de Orléans. Înainte ca soțul ei să ajungă la putere, Maria Amalia și soțul ei au trebuit să facă față problemei persistente a banilor, datorită faptului că nu aveau alt venit în afară de ce au primit de la Coroana engleză.^[5]

În 1830, ca urmare a Revoluției din Iulie, Ludovic-Filip a devenit rege al Franței. Maria Amalia nu a jucat un rol activ în viața politică.

Copii[modificare | modificare sursă]

Ferdinand-Philippe d'Orléans (3 septembrie 1810–1842) căsătorit cu Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin
Louise d'Orléans (3 aprilie 1812–1850), căsătorită cu Leopold I al Belgiei
Marie d'Orléans (12 aprilie 1813–1839), căsătorită cu Ducele Alexandru de Württemberg (1804–1881)
Louis d'Orléans, Duce de Nemours (25 octombrie 1814–1896), căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary
Françoise d'Orléans (28 martie 1816–1818)
Clémentine d'Orléans (3 iunie 1817–1907), căsătorită cu August de Saxa-Coburg-Kohary
François d'Orléans, Prinț de Joinville (14 august 1818–1900), căsătorit cu Francisca a Braziliei
Charles, Duce de Penthièvre (1 ianuarie 1820–1828)
Henri d'Orléans, Duce de Aumale (16 iunie 1822–1897), căsătorit cu Prințesa Maria Carolina Augusta de Bourbon-Două Sicilii
Antoine d'Orléans, Duce de Montpensier (31 iulie 1824–1890), căsătorit cu Luisa Fernanda a Spaniei

După ce soțul ei a fost forțat să demisioneze în evenimentele extrem de turbulente ale Revoluției de la 1848, familia regală a fugit în Anglia. Ludovic-Filip a murit doi ani mai târziu. După moartea soțului ei, Maria Amalia a continuat să trăiască în Anglia, unde participa la liturghie în fiecare zi.^[6] Regina Maria Amalia a murit la 24 martie 1866 la aproape 84 de ani.^[7] Conform dorinței ei, a fost îmbrăcată cu rochia pe care o purta în 1848 când ea și soțul ei au părăsit Franța

Date personale
Maria Amalia a celor Două Sicilii
Regină a Franței
Regina Maria Amalia, pictură de Franz Xaver Winterhalter, 1842
Nume la naștere	Maria Amalia Teresa di Borbone
Născută	26 aprilie 1782 Palatul Caserta, Italia
Decedată	24 martie 1866 (83 de ani) Claremont, Surrey, Anglia
Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
Cauza decesului	boală
Părinți	Ferdinand I al celor Două Sicilii Maria Carolina a Austriei
Frați și surori	Maria Isabelle of Naples and Sicily[] Maria Henrietta of Naples and Sicily[] Maria Anna of Naples and Sicily[] Princess Maria Cristina Amelia of Naples and Sicily[] Maria Clotilde of Naples and Sicily[] Maria Teresa a celor Două Sicilii Prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia Prințesa Luisa a celor Două Sicilii Maria Christina a celor Două Sicilii Francisc I al celor Două Sicilii Carlo, Duke of Calabria[] Prince Gennaro of Naples and Sicily[] Prince Giuseppe of Naples and Sicily[] Prince Alberto of Naples and Sicily[] Leopold, Prinț de Salerno Francisca van Orléans[]
Căsătorită cu	Ludovic-Filip al Franței
Copii	Ferdinand-Filip, Prinț Regal Louise-Marie, regină a Belgiei Prințesa Marie Prințul Louis, Duce de Nemours Clémentine, Prințesă de Kohary François, Prinț de Joinville Prințul Henri, Duce de Aumale Prințul Antoine, Duce de Montpensier
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Bourbon
Domnie
Domnie	9 august 1830 – 24 februarie 1848

· 1869: Antoine Henri Jomini (n. 6 martie 1779, Payerne — d. 24 martie 1869, Passy) a fost un general elvețian.

Înrolat în Garda elvețiană al regelui Ludovic al XVI-lea (1774-1792), Jomini a sprijinit Republica, proclamată în 1792; a părăsit Parisul în 1798 pentru a ocupa funcții de conducere în Ministerul de Război și în Statul Major elvețian. Alături de generalul A. Massena a organizat un corp de voluntari elvețieni care a luptat împotriva trupelor ruse și austriece în 1799. Din nou la Paris (1804), s-a apropiat de mareșalul Ney, pe care l-a însoțit în aproape toate campaniile, până în anul 1813. Prețuit de către Napoleon I, datorită aptitudinilor tactice deosebite, evidențiate cu mai multe prilejuri, i s-a acordat în semn de recunoștință gradul de colonel și a fost înnobilat cu titlul de baron. Neînțelegerile cu mareșalul L. Berthier, șeful Cartierului Imperial, l-au îndepărtat de Napoleon I și l-au determinat în cele din urmă să intre în slujba Rusiei (1813). Înainte de a face acest pas l-a secondat pe mareșalul Ney în bătăliile de la Lützen (2 mai 1813) și Bautzen (20-21 mai 1813).

Ca ofițer superior al armatei ruse a îndeplinit sarcini de înaltă conducere strategică; l-a consiliat pe împăratul Alexandru I (1801-1825) în campaniile antinapoleoniene din 1813 și 1814 și a făcut parte din Comandamentul armatei de operații, asediind Varna, cu prilejiul războiului ruso-turc din 1828-1829. Jomini s-a stabilit ulterior la Bruxelles (1829) și apoi la Passy (1859), dar a răspuns favorabil apelurilor țarului Nicolae I (1825-1855), contribuind la organizarea Academiei Militare ruse (1830) și la conducerea acțiunilor de luptă în Războiul Crimeii (1853-1856). Pe de altă parte a sfătuit pe Napoleon III (1852-1870) în Războiul franco-sardo-austriac (1859). Strateg și tactician deopotrivă, Jomini a influențat prin ideile sale îndelung elaborate și științific fundamentate - gândirea militară europeană din prima jumătate a sec. al XIX-lea, înrâurindul chiar și pe Napoleon I. Analizând campaniile lui Frederic cel Mare și războaiele dintre Franța și coalițiile europene adverse (1792-1815), s-a preocupat de descifrarea, sistematizarea și explicarea regulilor luptei armate. Astfel, desfășurarea războiului - subordonată "câtorva principii generale", - îi apare ca "o dramă în care atât spiritul și moralul maselor, cât și talentele și caracterul șefilor exercită o influență decisivă". În acest sens, "teoriile bune, bazate pe principii adevărate și justificate de fapte, alături de lecții ale istoriei constituie [...] adevărata școală a comandamentului". Jomini disociază domeniul artei militare în două mari categorii: strategia și tactica. Introduce în limbajul curent de stat major noțiunea de "teatru de război", subîmpărțit la rândul său, în "teatre de război ofensiv", și "teatre de război defensiv". Pe de altă parte delimitează "teatrul de război" (întreg teritoriul în care beligranții își dispută decizia militaro-politică), de teatrul de operații (spațiul în care acționează o armată). Stabilește, de asemenea, 12 tipuri de dispozitive de luptă, în individualizarea cărora un rol determinant avea să revină conformației terenului, factorului geografic. De activitatea sa laborioasă se leagă și clarificarea sau definirea altor categorii ale artei militare moderne, ca: zone de operații, obiective și fronturi de operații, puncte strategice, baze intermediare de operații, linii de operații, linii strategice, linii de comunicații, fronturile fortificate, etc. În confruntarea dintre două armate, cheia succesului constă, după opinia lui Jomini, în alegerea celor mai bune linii de operații (direcții de manevre), în concentrarea rapidă și eficientă a forțelor și mijloacelor de luptă în cele mai vulnerabile puncte ale frontului advers. Entuziasmat de gândirea, observațiile și soluțiile propuse de Jomini, Napoleon I recunoștea în 1805 că "acest comandant de batalion [...] mi-a făcut cunoscute lucruri despre care profesorii mei nu mi-au vorbit niciodată".

Antoine Henri Jomini

· 1880: Gheorghe Magheru, general și politician român, unul dintre conducatorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească (n. 1802)

· 1881: Joseph Delesse, geolog francez (n. 1817)

· 1882: Henry Wadsworth Longfellow, poet american (n. 1807)

· 1887: Ivan Kramskoi, pictor și critic de artă rus (n. 1837)

· 1888: Vsevolod Garshin, autor rus (n. 1855)
* 1902: Prințesa Marie de Nassau (germană Prinzessin Marie Wilhelmine Friederike Elisabeth von Nassau; 29 ianuarie 1825 – 24 martie 1902) a fost al optulea copil și a patra fiică a lui Wilhelm, Duce de Nassau. A fost soția lui Hermann, Prinț de Wied și mama Elisabetei, regină a României.

Marie s-a născut la Biebrich, Ducatul de Nassau, ca al optulea copil și a patra fiică a lui Wilhelm, Duce de Nassau și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen (1794–1825). Marie a fost sora Prințesei Therese de Nassau-Weilburg și a lui Adolf, Mare Duce de Luxemburg și sora viregă a Prințesei Elena de Nassau și a reginei Sofia a Suediei și Norvegiei.

La 20 iunie 1842, la Biebrich, Marie s-a căsătorit cu Hermann, Prinț de Wied (1814–1864), fiul cel mare a lui Johann August Carl, Prinț de Wied și a Prințesei Sophie Auguste de Solms-Braunfels. Cuplul a avut trei copii:

Prințesa Elisabeta de Wied (29 decembrie 1843 – 3 martie 1916) căsătorită cu Carol I al României; a avut o fiică care a murit la vârsta de trei ani.
Wilhelm, Prinț de Wied (22 august 1845 – 22 octombrie 1907) căsătorit cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos; a avut copii.
Prințul Otto de Wied (22 noiembrie 1850 – 18 februarie 1862)

Potrivit scriitoarei și socialistei germane Marie von Bunsen (1860–1941), Prințesa Marie a avut o relație cu politicianul Franz von Roggenbach (1825–1907) cu care e posibil să fi făcut o căsătorie morganatică după decesul soțului ei

Date personale
Prințesa Marie de Nassau
Prințesă de Wied

Nume la naștere	Marie Wilhelmine Friederike Elisabeth
Născută	29 ianuarie 1825 Biebrich, Ducatul de Nassau
Decedată	24 martie 1902 (77 de ani) Neuwied, Ducatul de Nassau
Părinți	Wilhelm, Duce de Nassau Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen
Frați și surori	Prințesa Therese de Nassau-Weilburg Sofia de Nassau Prințesa Elena de Nassau Adolf, Mare Duce de Luxemburg Prince Moritz Wilhelm of Nassau-Weilburg[*] Nikolaus Wilhelm de Nassau
Căsătorită cu	Hermann, Prinț de Wied
Copii	Elisabeta, regină a României Wilhelm, Prinț de Wied Prințul Otto
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg Casa de Wied-Neuwied

· 1905: Jules Verne (nume complet Jules Gabriel Verne; n. 8 februarie 1828, Nantes, Franța^[ – d. 24 martie 1905, Amiens, Franța) a fost un scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice.

În 1863 editorul Pierre-Jules Hetzel (1814-1886) i-a publicat primul roman, Cinci săptămâni în balon, al cărui succes uriaș a dus la semnarea unui contract de douăzeci de ani pentru o serie de Călătorii extraordinare, o parte din cele 62 de romane care au format-o fiind serializate în publicația pentru tineret Magasin d'éducation et de récréation. Minuțios documentate, romanele lui Jules Verne tratează atât prezentul tehnologic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea (Copiii căpitanului Grant (1868), Ocolul Pământului în optzeci de zile (1873), Mihail Strogoff (1876), Steaua Sudului (1884), Vulcanul de aur etc.), cât și lumi imaginare (De la Pământ la Lună (1865), Douăzeci de mii de leghe sub mări (1870), Robur Cuceritorul (1886),

Fratele său, Paul Verne, a contribuit la Ediția Nr. 40 a Festivalului Francez de la Mont-Blanc, unde a adăugat operele colecției de povestiri ale fratelui său, Doctor Ox, în 1874. Opera lui Jules Verne este populară în întreaga lume, conform Index Translationum^[24], cu un total de 4833 traduceri în 148 de limbi. Verne ocupă locul al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie. În 2011, el era de asemenea autorul de limbă franceză cel mai tradus pe plan mondial și cel mai tradus scriitor de romane. Anul 2005 a fost declarat "anul Jules Verne" cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la moartea autorului, fiind marcat în Franța și în alte țări francofone, printre care și România, prin reeditări ale volumelor sau ale unor opere de exegeză despre Jules Verne.

În luna iulie a anului 1848, Jules Verne părăsește definitiv Nantes pentru Paris. Tatăl său îl îndeamnă să continue studiile de drept, cu speranța că îi va lua locul într-o zi. În bagaje, tânărul duce un roman neterminat, Un prêtre en 1839^[41], piese de teatru (printre care se numără tragediile Alexandre VI și La Conspiration des poudres) și poezii. După ce stătuse la o mătușă pe perioada anului 1847, în 1848 este ajutat de tatăl său să-și închirieze un apartament mobilat pe care îl împarte cu un alt student originar din Nantes, Édouard Bonamy^[42].

Jules Verne ajunge la Paris într-o perioadă revoluționară. În februarie, regele Lodovic-Filip fusese detronat și fugise, iar pe data de 24 se stabilise guvernul provizoriu al celei de-A Doua Republici. Dar manifestațiile se țineau lanț, iar climat social era tensionat. În iunie încep noi revolte, iar guvernul îl însărcinează pe generalul Cavaignac să zdrobească insurecția. La sfârșitul unii, când scriitorul ajunge în capitală, Cavaignac formase un guvern care avea să reziste până la sfârșitul anului. Verne le scrie părinților:

„Văd că încă mai aveți temeri în provincie, chiar mai multe decât noi la Paris... Am trecut prin diferitele locuri ale revoltei, străzile St. Jacques, St. Martin, St. Antoine, micul pod, parcul. Am văzut casele dărâmate de ghiulele și ciuruite de gloanțe. De-a lungul acestor străzi am putut vedea urmele lăsate de gloanțele care au mușcat în drumul lor din balcoane, ziduri și cornișe. Este un spectacol oribil, care face și mai greu de înțeles aceste atacuri în stradă!^[43].”

Pe 3 august, Jules Verne trece cu succes examenul pentru al doilea an de drept. Întrucât Édouard Bonamy părăsește Parisul și revine la Nantes către sfârșitul anului, Jules obține o cameră de o singură persoană, în același imobil. Se folosește de relațiile sale pentru a vizita locurile în care se aduna lumea bună. Unchiul său, Chateaubourg^[44], îl introduce în saloanele literare ale d-nei de Barrère (prietenă cu mama lui Jules) și d-nei Mariani. În timp ce își vede mai departe de studii, devine pasionat de teatru și scrie o serie de piese care vor rămâne inedite până în 2005. Devorează dramele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas și Alfred de Vigny, comediile lui Alfred de Musset^[45], dar este atras mai mult de clasicii Molière și Shakespeare^[46].

În vremea aceea, cea mai mare influență asupra tânărului scriitor o are Victor Hugo. Verne îi povestește lui Robert H. Sherard: "Mă aflam complet sub influența lui Victor Hugo, pasionat să-i citesc și să-i recitesc opera. Pe atunci, puteam recita pe de rost pasaje întregi din Notre-Dame de Paris, dar au fost și piese de teatru care m-au influența. Sub influența lor am scris, la douăzeci și șapte de ani, numeroase tragedii și comedii, fără a pune la socoteală romanele."^[47] · ^[48].

În această perioadă, scrisorile lui Jules Verne către părinți sunt legate doar de cheltuieli și de banii de care are nevoie. Pe la mijlocul lunii martie a anului 1849, un alt eveniment îl neliniștește pe tânărul scriitor:

„Dragă mamă, la Paris s-a instalat holera și teroarea nu știu cărei boli imaginare mă urmărește încontinuu! Acest monstru a depășit toate invențiile fanteziste ale unui imaginații ieșite din comun!^[49] · ^[50].”

În aceeași perioadă, Jules Verne este chemat să se prezinte la încorporare, dar alege să nu urmeze calea militară și scrie un pamflet virulent la adresa armatei^[51].}}. Acesta nu a reprezentat doar o reacție de tinerețe, Jules Verne afișând întreaga sa viață idei antimilitariste atât în scrisori, cât și în romanele sale.

Pentru a câștiga ceva bani, tânărul student dă meditații (lucru pe care Pierre Verne nu-l vede cu ochi buni) și lucrează la un prieten avocat, Paul Championnière. Sănătatea sa este deficitară în acea perioadă, foamea provocându-i diverse boli ale aparatului digestiv, pentru care avea predispoziții ereditare^[52] dar care era favorizată și de o bulimie patologică precoce. În 1851 trece prin prima sa criză de paralizie facială. Olivier Dumas amintește de aceste crize care l-au afectat pe Verne de patru ori pe parcursul vieții: "Paralizia facială a lui Jules Verne nu este de natură psihosomatică, ci are la bază inflamarea urechii mediane, edemul comprimând nervul facial corespunzător. Proasta încălzire a locuinței din perioada studenției a favorizat frecvența răcelilor. Explicația acestei infirmități a rămas necunoscută scriitorului, care a trăit tot timpul cu convingerea că este vorba despre o dereglare nervoasă, care poate provoca tulburări grave"^[53].

Între timp, Verne își ia examenele și poate deveni avocat, după cum își dorea tatăl său. Împreună cu câțiva prieteni fondează Onze-sans-femme unde, alături de Victor Massé, Léo Delibes și Auguste Lelarge se regăsesc și Fournier-Sarlovèze, Bazille, Bertall, Charles Béchenel. Tot atunci se mută și își ia o cameră la un hotel aflat în apropiere de Notre-Dame de Lorette.

În 1848, împreună cu Michel Carré, Jules Verne începe să lucreze la operete muzicale. Când tatăl său află că fiul său scrie și compune mai mult decât învață pentru Drept, îi întrerupe sprijinul financiar.

Grație vizitelor întreprinse în saloanele literare, Jules Verne intră în legătură cu Alexandre Dumas prin intermediul unui practicant celebru în epocă al chiromanției, Cavalerul d'Arpentigny. Se împrietenește cu fiul scriitorului și îi propune acestuia manuscrisul unei comedii intitulate Les Pailles rompues. Cei doi aduc corecturi piesei și Dumas fiul obține de la tatăl său sprijinul pentru a o juca pe scena Teatrului Istoric pe data de 12 iunie 1850, când Jules Verne avea douăzeci și doi de ani^[54].

În 1851 îl întâlnește pe Pierre-Michel-François Chevalier, zis Pitre-Chevalier (1812-1863), breton și nantez, care este redactor-șef al revistei Musée des familles. Scriitorul îi înmânează o nuvelă, Les Premiers Navires de la marine mexicaine^[55]. Pitre-Chevalier o acceptă și, în același an, îi publică și o a doua nuvelă, Un voyage en ballon, care va deveni la Hetzel, în 1874, O dramă în văzduh. Pitre-Chevalier nu cenzurează deloc operele lui Jules Verne, acesta fiind liber să strecoare orice aluzii. Nu la fel se va întâmpla cu Pierre-Jules Hetzel, iar comparația versiunilor apărute în Musée cu reeditările din Călătoriile extraordinare este elocventă în acest sens.

Muzeul Jules-Verne din Nantes.

Alexandre Dumas fiul îi pune pe Verne în legătură cu frații Seveste, care au preluat Teatrul Istoric după eșecul managerial al lui Dumas tatăl. Noua instituție devine Teatrul Liric, iar Jules Seveste, noul ei director, îl angajează pe Verne ca secretar. Munca nu este remunerată, dar lui Verne i se permite în schimb să-și joace piesele, dintre care majoritatea sunt scrise împreună cu Michel Carré^[56].

În ianuarie 1852 se hotărăște să refuze cariera avocățească propusă de tatăl său. "Mă voi limita la a vedea dacă aș face bine urmând cariera ta, din punct de vedere moral și material. [...] Pe de altă parte, am început să mă cunosc; aceste bătăi de cap de care încerci să mă ferești vor apărea în cele din urmă, sunt sigur. Voi urma cariera care îmi place cel mai mult [...] și dacă nu voi reuși să mă realizez, nu din lipsa talentului, ci din lipsa răbdării, din descurajare, ei bine, cea mai bună alegere va fi să revin în sălile de judecată din Paris. [...] Spun asta pentru că știu ce sunt și ce voi deveni într-o zi, așa încât nu mă pot înhăma la un lucru pe care tu îl faci atât de bine și care nu ar putea avea succes în mâinile mele, ci s-ar strica. [...]"^[57]. Un an mai devreme îi scrisese mamei sale: "[...] pot fi un scriitor bun și un avocat jalnic, deoarece aș vedea în toate cauzele aspectele comice și artistice și nu aș lua realitatea faptelor prea în serios. [...]"^[58].

În timp ce frecventează Biblioteca națională devine pasionat de știință și de ultimele descoperiri în domeniu, dar este atras în special de geografie. În această perioadă, Verne face cunoștință cu un personaj deosebit, ilustru geograf și călător neobosit, exploratorul Jacques Arago, care continuă să străbată lumea în ciuda orbirii^[59]. El chiar își publică relatarea călătoriilor în jurul lumii sub titlul Souvenirs d'un aveugle. Tânărul scriitor regăsește în preajma lui toate senzațiile date de primele sale lecturi. Jacques Arago îi deschide noi orizonturi și îl atrage spre un nou gen de literatură, aflat în plină expansiune, poveștile despre călătorii^[60].

În 1852, alte două texte verniene apar în Musée des familles : Martin Paz, o nuvelă lungă^[61] și o comedie proverb într-un act, Les Châteaux en Californie, plină de aluzii licențioase.

Portretul lui Aristide Hignard în 1880.

În luna august a anului 1853, părăsește pentru o vreme Parisul pentru a reveni la La Guerche unde unchiul Prudent îl găzduiește până la sosirea fratelui său, Paul, aspirant auxiliar în cadrul marinei. În același an părăsește cartierul Notre-Dame de Lorette pentru a se instala într-o locuință de pe bulevardul Bonne-Nouvelle. Pe același palier cu el se mută un tânăr compozitor originar din Nantes, Aristide Hignard. Între cei doi se înfiripă rapid o relație de prietenie și, împreună, frecventează salonul muzicianului Talexy. Ei se lansează în operetă, sau, mai exact, în opera bufă, într-o perioadă în care Jacques Offenbach crea o adevărată pasiune pentru acest gen de spectacol. Pe 28 aprilie 1853 se joacă Le Colin-maillard la Teatrul Liric, într-o perioadă în care Jules Verne nu se oprește din scris, lucrând la Pierre-Jean, Le siège de Rome și Monna Lisa, pe care o începe în 1851 și o termină abia în 1855.

În timpul călătoriei la Nantes, scriitorul se îndrăgostește de Laurence Janmar. La sfârșitul anului 1853, ca urmare a unei scrisori primite de la Pierre Verne, Jules Seveste îi dă secretarului său un concediu de două luni. De fapt, este vorba despre dorința mamei lui Jules de a-l căsători, cel mai probabil cu Laurence. Însă Laurence dorea să se căsătorească cu Charles Duverger, mariaj oficializat pe 2 august 1854.

În luna iulie a anului 1854, Jules Seveste moare de holeră. Succesorul său, Émile Perrin, vrea să-l păstreze pe Jules Verne, dar acesta își păstreze libertatea avută anterior. Perrin ajunge să-i propună conducerea Teatrului Liric. "L-am refuzat. Mi-a propus chiar să conduc singur teatrul, el rămânând director doar cu numele și primind o parte din beneficii. L-am refuzat din nou. Vreau să fiu liber să fac ce vreau^[62]". În Musée apare un nou text al scriitorului, Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul, o poveste fantastică aflată sub profunda influență a lui Hoffmann. Pentru prima dată apare în opera lui Jules Verne tema timpului, care va fi reluată și în faimosul roman Ocolul Pământului în optzeci de zile.

În pofida refuzului de a deveni director al teatrului, Verne își păstrează postul de secretar până la sfârșitul anului 1855, ceea ce-i permite să-și pună în scenă pe data de 6 iunie a aceluiași an opera bufă cu muzică de Hignard, Les Compagnons de la Marjolaine. Tatălui său îi scrie: "Studiez tot mai mult, pentru că nu lucrez tot mai puțin. Când văd noul sistem, nu-mi doresc decât să părăsesc acest Teatru Liric care mă termină"^[63]. Ulterior, îi scrie mamei sale în aceeași notă și-i povestește despre incendiul de la Manutention^[64], care încântă spiritul său anarhist: "Am asistat la incendiul de la Manutention, de care m-am apropiat cât de mult am putut. A fost cel mai frumos spectacol la care mi-a fost dat să asist și-mi pare rău că nu au mai ars încă două-trei clădiri, ajungând la clădirea guvernului. Ce s-ar fi întâmplat?"^[65].

Este o perioadă de intensă activitate creatoare, în care apar tot mai multe piese de teatru, dintre care Les Heureux du jour pare să fie foarte apropiată de sufletul lui. Scrie și noi nuvele, printre care se numără Le mariage de M. Anselme des Tilleuls și O iarnă printre ghețari, ultima fiind publicată în 1855 în Musée. Dintre toate manuscrisele verniene anterioare întâlnirii cu Hetzel, acesta se apropie cel mai mult de Călătoriile extraordinare, constituind un adevărat preludiu al Căpitanului Hatteras. În acea perioadă suferă a doua criză de paralizie facială, de care este ajutat să scape cu ajutorul electricității de către prietenul său, doctorul Victor Marcé. Tot atunci se mută pe bulevardul Poissonnière la nr. 18.

De la fondarea Onze-sans-femme, tot mai mulți dintre membrii s-au căsătorit. Sub influența lor, Jules Verne vorbește despre căsătorie în toate scrisorile adresate mamei sale, căreia îi cere să-i găsească o soție: "Mă voi căsători cu femeia pe care o vei alege tu și o voi face cu ochii închiși și cu inima deschisă. Caută, draga mea mamă, pentru că este o problemă serioasă!"^[66]. Dar este mereu marcat de posibilul deznodământ: "Toate femeile de care m-am îndrăgostit s-au căsătorit invariabil în viitorul apropiat! Vezi d-na Dezaunay, d-na Papin, d-na Terrien de la Haye, d-na Duverger și, în sfârșit, d-ra Louise François. »^[67]. După căsătoria lui Laurence Janmar cu Duverger, mama sa încearcă să-l consoleze cu o călătorie la Mortagne pentru a cunoaște o posibilă partidă. El îi va răspunde printr-o scrisoare în care inventează o întâlnire cu tatăl fetei respective, scrisă pe un ton care amintește de Maupassant, unul dintre scriitorii preferați ai lui Verne^[68], care aduce cu cel din Mariage de M. Anselme des Tilleuls.

În martie 1856, Auguste Lelarge, prieten al lui Jules Verne și membru în Onze-sans-femme, se căsătorește cu Aimée de Viane. Verne este rugat să fie martor, lucru pe care-l acceptă, iar căsătoria are loc pe 20 mai la Amiens, în orașul miresei. Cu ocazia acestei călătorii, Verne o întâlnește pe viitoarea sa soție, Honorine, văduva de 26 de ani a lui Auguste Hébé-Morel și mama a două fete, Valentine și Suzanne.

Honorine du Fraysne de Viane (1830-1910) îl seduce repede pe Jules Verne. Într-o scrisoare entuziastă către mama sa, el remarca: "Nu știu, draga mea mamă, dacă nu vei observa câteva diferențe între stilul acestei pagini și cel al precedentei, căci nu ești obișnuită să mă vezi elogiind în asemenea măsură o familie, iar perspicacitatea ta naturală te va face să crezi că este ceva necurat la mijloc! Cred că m-am îndrăgostit de tânăra văduvă de douăzeci și șase de ani! Ah, de ce are doi copii! N-am noroc!"^[69]. După câteva zile se decide să se căsătorească și promite să devină serios și să renunțe la stilul său de viață boem. Pentru aceasta, trebuie să-și găsească o situație stabilă, deoarece literatura nu-i aduce decât venituri modeste, insuficiente pentru a hrăni o soție și doi copii.

Împreună cu viitorul său cumnat, Ferdinand de Viane, planifică o serie de investiții la Bursă și, devenind agent la fel ca prietenul său, Dumas fiul. Pentru a începe afacerea, are nevoie de 50.000 de franci, pe care-i cere tatălui său. Acesta se neliniștește, crezând că este o nouă toană de moment a fiului său^[70], dar cedează în cele din urmă. Jules începe lucrul la Bursă sub îndrumarea agentului elvețian Fernand Eggly, originar din Geneva^[71].

Auguste Morel decedase cu doar zece luni în urmă și, conform uzanțelor vremii, Honorine purta încă doliu.^[72]. Datorită mariajului cu Auguste Lelarge, Aimée De Viane devenise cumnata lui Henri Garcet, vărul lui Jules Verne, prietenul acestuia, Charles Maisonneuve^[73], făcându-i legătura cu Eggly. Cuprins de frenezie, viitorul mire se ocupă de toate problemele în timpul lunii decembrie a anului 1856. Pe 2 ianuarie 1857, Pierre Verne îi dă lui Jules, printr-un act notarial, o zestre de patruzeci de mii de franci, iar pe 8 ianuarie tinerii semnează contractul de căsătorie în fața notarului Auguste Lelarge, mariajul având loc pe data de 10.

Cuplul și cei doi copii locuiesc până pe 15 aprilie într-un apartament de pe bulevardul Poissonnière, mutându-se pe strada Saint-Martin odată cu sosirea mobilierului Honorinei de la Amiens. Vocația bursieră a lui Jules Verne e mediocră, reușind, conform spuselor prietenului său Félix Duquesnel "mai mult să spună vorbe bune decât să facă afaceri"^[74]. Însă mariajul avea să-i lase un gust amar lui Verne, sfârșind prin a-l deranja și a-l determina să-și caute amante^[75]. Este un părinte distant, neglijând educația copiilor.

Când nu e la Bursă, se închide între pereții cabinetului său și scrie toată ziua^[76]. În această perioadă scrie nuvela San Carlos, iar în 1857 editorul Heu îi publică prima culegere de cântece, Rimes et mélodies, pe muzica lui Hignard. În 1858, Verne are parte de a treia criză de paralizie facială. Pe 17 februarie se joacă premiera operetei într-un act Monsieur de Chimpanzé, scrisă tot cu Hignard. Acesta din urmă îopérette en un acte, toujours avec Hignard. În același an, face câteva vizite la Nantes și, pe 15 iulie, îi scrie tatălui său: "Alfred Hignard îmi oferă, la fel ca și fratelui său, o călătorie gratuită în Scoția. Mă grăbesc să-mi dau acordul pentru această călătorie încântătoare..

În 1859 întreprinde o călătorie în Anglia și Scoția alături de Aristide Hignard. În timpul ei își notează o serie de impresii, pe care le transcrie la revenirea în țară și, în 1862, îi prezintă manuscrisul lui Hetzel, care îl refuză. Drept urmare, Verne îl va folosi pentru redactarea romanelor sale scoțiene.

Între 1860 și 1861, familia se mută de trei ori: de pe strada Saint-Martin pe Bulevardul Montmartre nr. 54, apoi pe Bulevardul Magenta nr. 45 și, în sfârșit, pe Pasajul Saulnier nr. 18^[78].

Pe 2 iulie 1861, tot datorită lui Alfred Hignard, cei doi prieteni și Émile Lorois se îmbarcă într-o călătorie spre Norvegia. Scriitorul revine acasă la cinci zile de la nașterea fiului său, Michel, pe 4 august. Deși îl descrie ca "un copil teribil", apariția lui bulversează viața scriitorului, nepregătit pentru această nouă responsabilitate care-i impune să găsească un echilibru între proiectele sale literare și nevoia de a-și susține familia devenită mai numeroasă^[79]. Își continuă experiența la Bursă, alături de prietenii vechi și de cei noi, printre care se numără Hector Malot.

Un aspect particular al vieții lui Jules Verne privește relația sa cu Estelle Hénin, cu care face cunoștință în 1859^[80]. Marguerite Allotte de la Fuÿe o menționează în biografia sa din 1928: "o muritoare, una singură, a captivat câteva anotimpuri această inimă ascunsă. Sirena. unica sirenă, a fost îngropată în cimitirul de corali"^[81]. După spusele ei, Estelle a murit în 1885, dată preluată și de Jean-Jules Verne, care notează că ea locuia în Asnières^[82]. În teza sa despre Jules Verne (1980), Charles-Noël Martin confirmă existența Estellei Duchesne, dar este de părere că ea a decedat pe 13 decembrie 1865^[83]. Estelle Hénin se căsătorise cu Charles Duchesne, funcționar notarial în Cœuvres, pe 30 august 1859. În 1863, Estelle se instalează la Asnières, în timp ce soțul ei continuă să lucreze la Cœuvres. Vizitele lui Jules Verne la locuința familiei Duchesne din Asnières au loc între 1863 și februarie 1865. Estelle moare după nașterea fiicei sale, Marie^[84]. Unii erudiți în Jules Verne presupun că Marie Duchesne ar fi fiica scriitorului.

Un moment semnificativ în viața literară a lui Jules Verne l-a constituit întâlnirea cu Pierre-Jules Hetzel (1814-1886), unul dintre cei mai importanți editori francezi, care a mai publicat, printre alții, operele lui Victor Hugo, George Sand, Erckmann-Chatrian. Când s-au întâlnit, Jules Verne avea 35 de ani, iar Pierre-Jules Hetzel avea 50 de ani și de atunci până la moartea lui Hetzel ei au format un excelent tandem - scriitor și editor. În 1862, îi înmânează manuscrisul romanului Cinci săptămâni în balon, care este publicat în 1863 și cunoaște un succes imens, chiar și în afara țării. Cei doi semnează un contract pe 20 de ani prin care Verne se angajează să-i furnizeze lui Hetzel romane pentru revista adresată tineretului Magasin d'éducation et de récréation. Până la urmă, Verne avea să lucreze timp de patruzeci de ani la Călătoriile sale extraordinare, adunând în cadrul lor 62 de romane și 18 nuvele^[85]. În 1863 Jules Verne scrie Parisul în secolul XX, care avea să apară abia peste mai bine de un secol, în 1994.

Pe 27 februarie 1863 este admis ca membru al Societății autorilor și compozitorilor dramatici, iar pe 26 decembrie 1863 publică în Musée des familles un articol în care relatează experiența prietenului său, fotograful Nadar, la bordul balonului gigantic Géant. Fotograful creează Societatea de încurajare a locomoției aeriene cu ajutorul aparatelor mai grele ca aerul, în care Jules Verne este cenzor.

În acea perioadă, descoperă universul lui Edgar Poe prin intermediul traducerilor lui Charles Baudelaire. Scriitorul american îl fascinează atât de mult, încât îi consacră singurul studiu literar pe care avea să-l scrie, apărut în 1864 în Musée des familles, Edgar Poe et ses œuvres^[86].

Tot în 1864, Jules Verne publică romanul Căpitanul Hatteras, apărut întâi în Magasin și publicat ulterior în volum, precum și O călătorie spre centrul Pământului. Își părăsește serviciul de agent bursier și se mută la Auteuil, iar în 1865 devine membru al Societății de geografie.

Pe data de 16 martie 1867 se îmbarcă alături de fratele său, Paul, la vordul vaporului Great Eastern. Călătoria desfășurată din Liverpool până în Statele Unite va da naștere romanului Un oraș plututor (1870). În 1868, Jules Verne cumpără șalupa de pescuit Saint-Michel pe care o transformă în cabinet de lucru.

Tatăl său decedează pe 3 noiembrie 1871 la Nantes, iar un an mai târziu Jules Verne se mută la Amiens, la cererea soției, lăsându-și vasul la Crotoy, unde fusese mobilizat în timpul războiului din 1870. În vremea aceea, în Amiens existau mai multe societăți științifice, ceea ce-l determină pe Jules Verne să frecventeze Biblioteca Societății Industriale, care era abonată la numeroase reviste științifice. Pe 8 martie 1872 devine membru titular al Academiei de științe, litere și arte din Amiens, unde va fi ales director între 1875 și 1881. Din acestă poziție va ține o serie de discursuri, unul dintre ele pentru prietenul său, caricaturistul Gédéon Baril, care a realizat ilustrațiile pentru Zece ore de vânătoare.

În luna iunie a anului 1867, Academia Franceză premiază revista Magasin d'Éducation et de Récréation, unde apăruseră deja câteva romane ale lui Jules Verne; ulterior, pe 8 august 1872, Călătoriile extraordinare în ansamblul lor aveau să primească aceeași distincție. Încântat de premiu, Jules Verne își pune în cap să intre în Academie, unde existau două locuri vacante^[87] Eșuează în 1867, dar încearcă din nou în anul următor, când e ales Victorien Sardou. Verne nu renunță și își încearcă din nou norocul în 1883, dar de data aceasta drumul îi este barat de eșecul romanului Kéraban Încăpățânatul. Verne se retrage la Amiens, dar în 1884 își depune din nou candidatura și îl presează pe Dumas fiul să-l ajute^[88]. Noul eșec îl dezgustă profund^[89].

În 1874 publică Ocolul Pământului în optzeci de zile și cumpără vasul Saint-Michel II, fiind numit în același an membru onorific al Yacht-Club de France^[90]. În 1876, Honorine Verne este victima unei metroragii abundente care o aduce la un pas de moarte, fiind salvată de o transfuzie de sânge, cau rar în epocă. Un an mai târziu, Verne dă un bal mascat fastuos la Amiens, unde participă și Nadar, prietenul său fotograf și modelul lui Michel Ardan din De la Pământ la Lună și În jurul Lunii. Problema soției sale recidivase cu câteva zile înaintea balului, ceea ce-l determină pe Hetzel să dezaprobe evenimentul^[91].

În 1876, obține din partea justiției ca fiul său minor cu comportament rebel să fie trimis la o casă de corecție timp de șase luni. În februarie 1878, îl îmbarcă pe un vas care merge în Indii.

Între iunie și august 1878, Jules Verne navighează de la Lisabona la Alger pe Saint-Michel III, apoi, în iulie 1879, în Scoția și Irlanda. A treia călătorie o face în 1881 împreună cu fratele său, nepotul Gaston și Robert Godefroy: vizitează Marea Nordului, Olanda, Germania, apoi merge prin canalul Eider, Kiel și Marea Baltică până la Copenhaga. Există numeroase detalii legate de această călătorie, ele fiind cuprinse de Paul Verne într-o narațiune apărută la Hetzel^[92]. În 1882 se mută din reședința situată pe bulevardul Longueville nr. 44, unde stă din 1873, în locuința de pe strada Charles Dubois nr. 2, faimoasa casă care seamănă izbitor cu cele descrise în două dintre romanele postume: Secretul lui Wilhelm Storitz și Goana după meteor^[93]. Pe 8 martie 1885 dă al doilea bal în noua locuință, la care soția lui reușește să ia parte de data aceasta^[94].

În 1884, Jules Verne se hotărăște să facă o călătorie în jurul Mediteranei. Saint-Michel III părăsește Nantes pe 13 mai, avându-i la bord și pe Paul Verne, Robert Godefroy, Michel Verne și Louis-Jules Hetzel. Scriitorul vrea să-și întâlnească soția, plecată să o viziteze pe Valentine și pe soțul ei în Algeria. Vasul ajunge la Vigo pe 18, la Lisabona pe 23 și trece de Gibraltar pe 25 mai. Ajuns la Oran, se întâlnește cu Honorine și este primit de Societatea geografică a orașului. Ziarele îi consacră numeroase articole. Pe 10 iunie se află la Bône, unde beiul Tunisului îi pune la dispoziție un vagon special. După ce se îmbarcă din nou este prins de o furtună în apropiere de Malta, vizitează Sicilia, Siracuza, apoi Napoli și Pompeii. La Anzio, grupulia trenul spre Roma, unde este primit în audiență de papa Léon XIII și vizitează Loja masonică a orașului^[95]. Se întâlnește mai apoi cu Louis-Salvador de Habsbourg-Lorraine, cu care stabilește o relație epistolară care va dura până la moartea scriitorului. După două luni de călătorie, Verne revine la Amiens

Jules Verne în 1892.

1886 este un an crucial în viața lui Jules Verne. Pe 15 februarie se hotărăște să vândă iahtul Saint-Michel III, a cărui întreținere costa extrem de mult^[97]. Îl cedează pe un pre modic lui Martial Noë. Pe 9 martie, pe când revenea de la Cercle de l'Union, se întâlnește cu nepotul său, Gaston, care îl împușcă în picior. Gaston este arestat și e suspectat că și-a pierdut mințile, dar tatăl său, Paul Verne, declară că acesta a tras asupra scriitorului pentru a atrage atenția asupra acestuia și a-i înlesni intrarea în Academia Franceză. Gaston Verne va rămâne închis până la moartea sa, survenită pe 13 februarie 1938^[98]. Robert Godefroy trimite o telegramă la casa familiei Hetzel, dar Louis-Jules Hetzel se află la Monaco, la căpătâiul tatălui său, care avea să moară pe 17 martie. Rana îi lasă lui Jules Verne o claudicație permanentă.

Pe 15 februarie 1887 decedează mama sa, Sophie Verne. Scriitorul nu poate participa la înmormântare, deoarece merge cu dificultate iar vindecarea este anevoioasă^[99].

Constrâns să devină sedentar, își concentrează atenția asupra vieții orașului. În 1888 este ales în consiliul municipal al orașului Amiens pe lista republicană (stânga moderată) condusă de Frédéric Petit. Prietenului său, Charles Wallut, îi scrie: "Singura mea preocupare este să mă fac util și să realizez câteva reforme urbane."^[100]. Va păstra această poziție timp de cincisprezece ani, deși el nu era un republican convins, ci un monarhist de orientare orléanistă^[101]. În cadrul municipalității este însărcinat să se ocupe de spectacole, circ și expoziții^[102]. Proiectul Circului Municipal, propus în timpul precedentului mandat de primar, îi ocupă mult timp. Investește mult în el, în ciuda criticilor legate de construirea unui asemenea edificiu și, pe 23 iunie 1889, ține discursul de inaugurare^[103].

Circul Municipal din Amiens la începutul secolului, inaugurat printr-un discurs ținut de Jules Verne în 1889.

Cavaler al Legiunii de onoare încă din august 1870, Jules Verne este ridicat la rang de ofițer pe 24 iulie 1892, fiind decorat pe 11 octombrie anul următor de Prefectul de Somme^[104]. Pe 27 august 1897, fratele său Paul decedează din cauza problemelor cardiace de care suferea de mult timp. Verne refuză să meargă la înmormântare și-i trimite nepotului său Maurice o scrisoare șocantă, încheiată cu cuvintele: "Este ora șapte seara. Mă tem că e imposibil să plec la Paris."^[105].

În 1900, Verne părăsește hotelul particular de pe strada Charles Dubois și revine la locuința de pe bulevardul Longueville nr. 44. Dimensiunea redusă a apartamentului îi permite să-și vadă mai ușor de viața de zi cu zi, pe care o petrece în bibliotecă și la cabinetul de lucru, în fața aceleiași mese pe care scrie de treizeci de ani^[106]. Suferă de cataractă la ochiul drept^[107], dar refuză să se opereze.

Casa lui Jules Verne de pe bulevardul Longueville din Amiens, cu turnul de cărămidă având în vârf un astrolab, sculptură metalică realizată de François Schuiten în 2005^[108].

În 1902 simte cum i se diminuează capacitatea intelectuală. Unei cereri a directorului Academiei din Amiens îi răspunde: "Mă rugați să scriu ceva pentru Academie, însă ați uitat că la vârsta mea cuvintele au plecat, iar ideile nu mai vin."^[109]. În 1903 scrie puțin, dar nu consideră o problemă lentoarea cu care lucrează^[110]. De altfel, din 1892, Verne păstrează o listă a romanelor scrise și le corectează pe măsură ce apar^[111]. Acceptă președinția grupului esperantofon din Amiens, fiind un apărător înfocat al acestei tinere limbi internaționale. Îi promite unui prieten că va scrie un roman în care va prezenta meritele limbii esperanto și, către sfârșitul anului, începe lucrul la Voyage d'étude. Din cauza epuizării, se oprește din scris după 6 capitole. Manuscrisul va fi reluat de fiul său, Michel, dar opera finală (Uimitoarea aventură a misiunii Barsac) nu face nicio aluzie la esperanto.

Diabetul, care-i afectează acuitatea vizuală, îl orbește progresiv. După o criză severă de la sfârșitul anului 1904, o alta îl doboară pe 16 martie anul următor. Jules Verne se stinge pe 24 martie 1905 la Amiens, în casa de pe bulevardul Longueville nr. 44 (actualmente bulevardul Jules-Verne). Înmormântarea sa atrage o mulțime de cinci mii de persoane. Se țin o serie de discursuri, dintre care se remarcă cel al lui Charles Lemire din partea Societății de geografie. Împăratul Wilhelm al II-lea îl însărcinează pe ambasadorul german să prezinte condoleanțe și să urmeze cortegiul funerar. În schimb, niciun reprezentant al guvernului francez nu participă la funeralii^[112]. Scriitorul este îngropat la cimitirul La Madeleine à Amiens.

Șapte dintre romanele sale și o culegere de povestiri au apărut postum, fiind publicate de fiul său, Michel Verne, care și-a asumat responsabilitatea remanierii manuscriselor. Un al optulea roman, intitulat Agenția Thompson and Co., avea să apară în 1907 sub numele lui Jules Verne, dar acesta se pare că ar fi fost scris în întregime de Michel^[

Date personale
Jules Verne

Nume la naștere	Jules Gabriel Verne
Născut	8 februarie 1828^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14]^[15]^[16]^[17]^[15]^[18]^[19] Nantes, Franța^[20]^[21]
Decedat	24 martie 1905 (77 de ani)^[5]^[22]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[15]^[16]^[17]^[15]^[18] Amiens, Franța^[23]^[21]
Înmormântat	Cimetière de La Madeleine d'Amiens[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (diabet zaharat)
Frați și surori	Paul Verne
Căsătorit cu	Honorine du Fraysne de Viane[*] (din 10 ianuarie 1857)
Copii	Michel Verne
Naționalitate	francez
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Religie	catolicism
Ocupație	scriitor
Limbi	limba franceză^[1] Esperanto
Studii	lycée Georges-Clemenceau[*]
Activitatea literară
Opere semnificative	Douăzeci de mii de leghe sub mări O călătorie spre centrul Pământului De la Pământ la Lună Ocolul Pământului în 80 de zile Insula misterioasă Cinci săptămâni în balon Mihail Strogoff
Influențe[ascunde] Victor Hugo, Alexandre Dumas, Józef Sękowski, Edgar Allan Poe, James Fenimore Cooper, Jacques Arago, Daniel Defoe, Johann David Wyss, George Sand, Erckmann-Chatrian, Adolphe d'Ennery
A influențat pe[ascunde] H.G. Wells, Hugo Gernsback, Arthur Conan Doyle, Edgar Rice Burroughs, Donald G. Payne, Emilio Salgari, Paschal Grousset
Note
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[]^[2] Montyon Prize[] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[]^[3]^[4] Science Fiction and Fantasy Hall of Fame[]

· 1909 - A murit dramaturgul irlandez John Millington Synge. A avut o contribuţie fundamentală la renaşterea literară irlandeză. Creaţia sa este impregnată de un realism aspru, cu sugestii romantice şi simbolico-folclorice, străbătută de sarcasm, ironie şi lirism, elemente ce concură la zugrăvirea atmosferei ireale a satului irlandez, apăsat de superstiţii, conturînd totodată destine puternice. Capodopera sa este considerată drama ”Năzdrăvanul Occidentului” (n.16.04.1871).

· 1911: Nicolae Densușianu (n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai ales prin lucrarea sa Dacia preistorică.

Ca istoric, Densușianu s-a remarcat drept unul dintre continuatorii muncii lui Eudoxiu Hurmuzaki: a publicat între 1887 și 1897 șase volume de documente referitoare la istoria românilor.^[1] De prețuire s-au bucurat și monografia din 1884, intitulată Revoluția lui Horea în Transilvania și Ungaria, 1784-1785, și studiile sale numeroase de istorie militară. Influențat de Școala Ardeleană, a fost un adept al curentului latinist.

La fel ca și Bogdan Petriceicu Hașdeu, a atribuit ideile generației sale epocii anterioare și a avut obsesia elucidării începutului istoriei românilor, întreprindere în cursul căreia a apelat, în lipsa izvoarelor sigure, la tradiții, legende și folclor. A lucrat un sfert de secol la cartea Dacia preistorică, apărută postum, în 1913, care a fost descrisă de istorici contemporani și ulteriori drept o lucrare de fantezie.^[2]^[3]^[4]^[5] Dacă la momentul publicării opul a suscitat doar emulația unor istorici amatori, lovindu-se de profesionalismul școlii critice, el a devenit în timpul regimului comunist o sursă a curentului protocronist

Fiul parohului unit din Densuș, Bizantius Pop, și al Sofiei, Nicolae a fost frate cu Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină la Universitatea din Iași. Fiul profesorului Aron a fost poetul Ovid Densușianu.

Numele familiei lui Nicolae era Pop, iar primul căruia i-a fost schimbat numele a fost fratele său Aron. Acesta, ajuns la gimnaziu în Blaj, a primit numele Densușianu pentru a fi mai ușor deosebit de ceilalți elevi care purtau numele de Pop; noul nume a fost însușit ulterior și de Nicolae.

În 1865 Nicolae Densușianu a terminat liceul, iar examenele de maturitate (astăzi Bacalaureat) le-a trecut cu laudabiliter valde bonum.

Octombrie 1865 îl găsește pe Nicolae înscris la Rechtsakademie din SibiuFacultatea Juridică. Pe parcursul studiilor la această facultate este premiat de mai multe ori cu clasa prima cu distincțiune.

În anul 1870 Nicolae este notar al magistratului orașului Făgăraș. Tot în acest an depune o cerere pentru examenul de stat pentru avocatură, iar în 1872 primește dreptul de avocatură din partea curții de Apel din Mureș și totodată depune jurământul de avocat în fața aceleiași curți. În Făgăraș reușește să scoată publicația Orientul Latin împreună cu fratele său Aron și Teofil Frâncu.

La data de 16 martie 1878 N. Densușianu este ales membru corespondent al Academiei Române în domeniul istoriei, în acea perioadă președintele Academiei era Ion Ghica, iar secretar B. P. Hasdeu.

Din 1878 N. Densușianu devine bibliotecar-arhivar la Academia Română și este însărcinat să efectueze o culegere de documente despre istoria României. În urma acestei misiuni atribuite de Academia Română, N. Densusianu a adunat în 38 de volume manuscris peste 783 de documente despre Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan și 125 de documente din perioada 1290 - 1800. Iată un citat din raportul care a urmat cercetării întreprinse de N. Densușianu:

„În timpul de 15 luni, cât a ținut misiunea aceasta, am cercetat peste 12 biblioteci și 16 arhive. Am studiat peste tot locul diferitele colecțiuni de manuscrise și documente, ce pot să reverse o lumină nouă, sau să deschiză perspective mai vaste în domeniul istoriei noastre naționale ... cel mai prețios material istoric cu privire la epoca aceasta l-am aflat în arhivele cancelariei aulice și în arhiva comisiuni Jancoviciane. Actele descoperite aici ne dezvelesc înaintea ochilor o lume cu totul necunoscută din suferințele și faptele părinților noștri; ele răstoarnă în mod deciziv rătăcirile scriitorilor străini, ce apucase literatura modernă se îmbrace costumul verității istorice”
—Nicolae Densușianu

La data de 10 martie 1884 Ion Brătianu îl numește pe Nicolae Densușianu translator pe lângă Marele Stat Major.

În perioada 1884-1911, Nicolae Densușianu a fost director la Biblioteca Militară Națională.

În anul 1885 Academia Română îl premiază pe N. Densușianu pentru lucrarea Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria și îi este răsplătit efortul printr-o primă de 5.000 lei.

În anul 1895 este rugat de Ministerul de Război să întocmească o lucrare despre căpitanii Armatei Române. Densusianu scrie lucrarea și îi dă titlul Domnii glorioși și Căpitanii celebri ai țerilor române, iată mai jos și un pasaj grăitor din această lucrare:

„Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susțină cu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale.”

La data de 1 aprilie 1897 este avansat ca Șef de birou Clasa II în cadrul Statului Major al Armatei.

Este înmormântat la cimitirul Bellu.
Cărți:

1877 L'Élément latin en Orient. Les Roumains du Sud. Macédoine, Thessalie, Épire, Thrace, Albanie, împreună cu Frédéric Damé
1880 Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și ale Transilvaniei, 38 de volume manuscris, copie a documentelor adunate prin diversele biblioteci din România și străinătate
1884 Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria
1885 Monumente pentru istoria țerii Făgărașului
1886 Documente privitoare la Istoria Românilor 1199-1345; documentele însumează 4882 pagini și au fost grupate în 6 volume; publicarea acestor volume a început în 1887 și s-a finalizat în 1897.
1895 Domnii glorioși și Căpitanii celebri ai țerilor române, în 2 volume
Dacia preistorică, publicată postum în 1913
Istoria militară a poporului român începând din cele mai vechi timpuri până în secolul al XVII, lucrare în manuscris nefinalizată și publicată postum în 2002: Istoria militară a poporului român, Nicolae Densușianu și I. Oprișan, Editura Vestala, 463 pagini

Membru corespondent al Academiei Române

Date personale
Nicolae Densusianu
Istoricul Nicolae Densușianu
Născut	18 aprilie 1846 Densuș, Hunedoara, Transilvania
Decedat	24 martie 1911, (65 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Bizantius Pop, și Sofia. Frate cu Aron Densusianu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	jurist, istoric
Activitate
Educație	Rechtsakademie din Sibiu
Cunoscut pentru	Dacia preistorică Bustul lui Nicolae Densuşianu, ridicat în satul Densuş, jud. Hunedoara