26 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Nașteri (1)
Nașteri
· 1516: S-a nascut la Zürich, Conrad Gesner, naturalist elvețian, supranumit “părintele istoriei naturale”, autorul cărții “Historia animalium”; (d. Zürich, 13 decembrie 1565).
· 1753: Benjamin Thompson, fizician și inventator american, cercetător în termie și fotometrie (d.1814)
* 1826: Prințesa Elisabeta Pauline Alexandrine de Saxa-Altenburg (26 martie1826 - 2 februarie 1896) a fost fiica lui Joseph, Duce de Saxa-Altenburgși a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg.[1] Prin căsătorie a devenit Mare Ducesă de Oldenburg.
* 1826: Prințesa Elisabeta Pauline Alexandrine de Saxa-Altenburg (26 martie1826 - 2 februarie 1896) a fost fiica lui Joseph, Duce de Saxa-Altenburgși a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg.[1] Prin căsătorie a devenit Mare Ducesă de Oldenburg.
Elisabeta s-a născut la 26 martie la Hildburghausen. A fost a patra fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph și a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg. Titlui ei oficial a fost Prințesa Elisabeta de Saxa-Hildburghausen până când familia ei s-a mutat la Altenburg ca urmare a unui transfer de teritorii între diferitele ramuri ale Ernestine Wettins. Elisabeta a luat apoi titlul de Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. În 1834, tatăl ei a devenit Duce de Saxa-Altenburg, dar a fost forțat să abdice în urma revoluției civile din cauza naturii conservatoare, anti-reformă a guvernului său în 1848.
Elisabeta și surorile ei (printre care regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei) au fost educate de Carl Ludwig Nietzsche, tatăl faimosului filozof Friedrich Nietzsche. Surorile ei inclusiv regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Prin Alexandra, Elisabeta a fost mătușa reginei Olga a Greciei.
La 10 februarie 1852, Elisabeta s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea Petru, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.[1][2] El i-a succedat tatălui său anul următor ca Mare Duce de Oldenburg iar Elisabeta a devenit Mare Ducesă de Oldenburg. Au avut doi copii.
Elisabeta a murit la 2 februarie 1896.[1][2] Soțul ei a murit patru ani mai târziu.
| Elisabeta de Saxa-Altenburg | |
.jpg) Elisabeta în 1846. Pictură de Joseph Karl Stieler. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Elisabeth Pauline Alexandrine |
| Născută | 26 martie 1826 Hildburghausen |
| Decedată | (69 de ani) Oldenburg |
| Părinți | Joseph, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Amelia de Württemberg  |
| Frați și surori | Maria de Saxa-Altenburg Therese von Sachsen-Altenburg[*] Alexandra de Saxa-Altenburg |
| Căsătorită cu | Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg |
| Copii | Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg Ducele Georg Ludwig de Oldenburg |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | filantroapă[*] organizational founder[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Altenburg (prin naștere) Casa de Holstein-Gottorp (prin căsătorie) |
· 1865: Cornelius Lott Shear, botanist american (d. 1956)
* 1867: Stanisław Witold Noakowski (n. 26 martie 1867, Nieszawa - d. 1 octombrie 1928, Varșovia) a fost un arhitect, desenator și pictor de origine poloneză.
În anii 1886–1894 a studiat arhitectura la Academia Imperială de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. În 1895, ca bursier al Academiei, a plecat într-o călătorie în Europa. După absolvire a trăit o vreme la Paris, Londra, a vizitat Franța, Italia, Elveția, Cehia, Austria, Germania și Belgia. În 1914, a primit titlul de membru de onoare al Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. Din 1919 a activat didactic în cadrul Politehnicii din Varșovia.
* 1867: Stanisław Witold Noakowski (n. 26 martie 1867, Nieszawa - d. 1 octombrie 1928, Varșovia) a fost un arhitect, desenator și pictor de origine poloneză.
În anii 1886–1894 a studiat arhitectura la Academia Imperială de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. În 1895, ca bursier al Academiei, a plecat într-o călătorie în Europa. După absolvire a trăit o vreme la Paris, Londra, a vizitat Franța, Italia, Elveția, Cehia, Austria, Germania și Belgia. În 1914, a primit titlul de membru de onoare al Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. Din 1919 a activat didactic în cadrul Politehnicii din Varșovia.
| Stanisław Noakowski | |
 Stanisław Noakowski | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Nieszawa, Polonia[2] |
| Decedat | (61 de ani)[1][3] Varșovia, A Doua Republică Poloneză[4] |
| Înmormântat | cimitirul Powązki[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Polonia |
| Ocupație | pictor arhitect istoric de artă |
| Activitate | |
| Studii | Academia Imperială de Arte[*] |
· 1874: Robert Frost, poet american (d. 1963). Robert Lee Frost este foarte apreciat pentru descrierile realiste ale vietii rurale și arta limbajului colocvial american. In timpul vieții a primit patru Premii Pulitzer pentru Poezie.
· 1876: Wilhelm de Wied (germană Wilhelm Friedrich Heinrich Prinz zu Wied; n. 26 martie 1876, Neuwied, Germania - d. 18 aprilie 1945, Predeal, România) a fost în 1914 timp de șase luni principele Albaniei.
* 1879: Pompei Gheorghe Samarian (n. 26 martie 1879, Bacău – d. 11 mai1942, București) a fost un medic, autor și istoric român.
Wilhelm s-a născut ca al treilea fiu a uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din Germania. Deținea în armata prusianăfuncția de maestru de cavalerie în momentul în care a fost propus pentru funcția de principe al Albaniei de către mătușa sa, Elisabeta a României. Aceasta a insistat pe lângă Take Ionescu, prim-ministru al României, să fie propusă candidatura lui Wilhelm de Wied pentru funcția respectivă.
În 1913, după tratative și ezitări îndelungate, Marile Puteri decid înființarea unui stat albanez, pe care îl proclamase poporul albanez în urmă războaielor balcanice (sprijiniți fiind de Austro-Ungaria). Marile Puteri aveau însă îndoieli în legătură cu capacitatea poporului albanez de a se autoguverna și au hotărât să impună ele un șef de stat. La toate acestea se adăuga și opoziția Rusiei vizavi de crearea unui stat albanez, deoarece intenționa să îi înlesnească aliatului său tradițional, Serbia, un acces către Marea Adriatică prin teritoriul albanez. Marile Puteri s-au decis în final pentru un german protestant care era agreat și de către austro-ungari. Prin Wilhelm, Germania și Austro-Ungaria intenționau să saboteze încercările Italiei și a Serbiei de a căpăta influență politică în noul stat creat. La acestea se adăuga prezumția că un principe care nu aparține nici uneia din marile religii din Albania (islamul, ortodoxia și catolicismul) ar fi mai ușor acceptat de către populația, neexistând din partea sa vreo bănuială de părtinire pentru unul din cele trei grupuri religioase. După multe răzgândiri, Wilhelm de Wied acceptă funcția propusă. Astfel, în 1914 se deplasează 18 reprezentanți ai Albaniei la Neuwied, pentru a-i oferi, în cadrul ceremoniei din 21 februariecoroana Albaniei.
La data de 7 martie 1914, principele Wilhelm de Wied împreună cu soția sa, Sophie von Schönburg-Waldenburg, și cei doi copii ai lor, ajung în Durrës, unde era stabilită reședința sa. Poporul l-a întâmpinat plin de entuziasm. Statul care i-a fost încredințat era foarte sărac și dispunea de o infrastructură și un sistem administrativ extrem de modest. Condițiile care i-au fost oferite erau pentru nivelul Albaniei foarte luxoase, însă totuși foarte modeste comparativ cu alte reședințe ale monarhilor europeni sau cu castelul din care provenea Wilhelm. Era vorba de o casă cu două etaje, cu camere proprii amplasate în jurul unei curți interioare din centrul orașului.
Wilhelm de Wied nu deținea multe cunoștințe despre statul și poporul care i-au fost încredințate, fiind nevoit să se bazeze pe consilieri. Nu a reușit să se impună vizavi de popor și de persoanele influente din Albania. Astfel, conflictul de influență dintre personalitățile albaneze și puterile străine (de care era dependent din punct de vedere financiar, politic și militar) s-a generalizat. În sud grecii încercau să capete o influență cât mai mare, unii albanezi puseseră ochii pe tronul lui Wilhelm de Wied, iar musulmanii din centrul țării au atacat capitala.
Izbucnirea Primul Război Mondial a complicat situația. În momentul părăsirii statului la 2 septembrie 1914, observatorii apreciază faptul că Wilhelm rezistase deja surprinzător de mult. Ulterior, prim-ministrul și episcopul albanez Fan Noli a declarat că singurul lucru pentru care ar putea fi criticat Wilhelm de Wied este faptul că nu a reușit să facă minuni. Wilhelm de Wied nu a abdicat niciodată din funcția de principe a Albaniei și a continuat să poarte acest titlu până la moartea sa. În 1917 a cerut repunerea sa în funcție. La acea dată lupta însă din nou în armata germană ca ofițer. Părăsește serviciul militar în aprilie 1918. În 1925 se stabilește împreună cu familia sa în România, unde și-a petrecut restul vieții. A murit în 1945 la Predeal. Mormântul său se află în incinta Bisericii Lutherane din București.
Copii săi, rezultați din căsătoria încheiată la 30 noiembrie 1906 în Waldenburg cu Prințesa Sofia de Schönburg-Waldenburg(1885-1936) sunt:
- Dr. jur. prinț moștenitor Carol Victor de Albania, Prinz de Wied (1913-1973), căsătorit în 1966 cu Eileen Johnston (1922-1985)
- Marie Eleonore (n. 1909 - d. 1956 în lagărul comunist de internare din Miercurea Ciuc), căsătorită în 1937 cu prințul Alfred de Schönburg-Waldenburg (1905-1941), apoi în 1949 cu Ion Octavian Bunea (n. 1899 în Galați, d. după 1977, anul decesului necunoscut)
| Wilhelm | |
| Prinț al Albaniei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Wilhelm Friedrich Heinrich |
| Născut | 26 martie 1876 Neuwied, Imperiul German |
| Decedat | (69 de ani) Predeal, România |
| Înmormântat | Biserica Luterană, București, România |
| Părinți | Wilhelm, Prinț de Wied Princess Marie of the Netherlands[*] |
| Frați și surori | Prince William Frederick[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Sofia de Schönburg-Waldenburg |
| Copii | Prințesa Marie Eleonore Carol Victor, Prinț Ereditar al Albaniei |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Religie | protestantism |
| Ocupație | politician soldat |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Wied-Neuwied |
| Domnie | |
| Domnie | 7 martie 1914 – 3 septembrie 1914 (de facto), 31 ianuarie 1925 (de jure, crearea Republicii Albaneze) |
Tot el a fost primul care a scris „Istoria medicinei”.[1]
A publicat studii de specialitate în revistele vremii, iar în ziarele „Acțiunea“ și „Pământul“ a publicat cărți despre istoria Călărașiului, Ialomiței și Bărăganului.[1] A fost primul istoric al Călărașiului, a scris prima monografie a orașului, dar documentările sale s-au oprit în anul 1852
| Pompei Gheorghe Samarian | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (63 de ani) |
| Ocupație | istoric |
· 1884: Wilhelm Backhaus, pianist german (d. 1969)
* 1886: Luigi Amoroso (n. 26 martie 1886 - d. 28 octombrie 1965) a fost un economist italian.
* 1886: Luigi Amoroso (n. 26 martie 1886 - d. 28 octombrie 1965) a fost un economist italian.
Concepțiile sale au la bază pe cele ale lui Vilfredo Pareto. A influențat politica economică a țării din perioada fascistă.
În unele din scrierile sale, a dezbătut și teme matematice:
- 1909: Ricerche intorno alle equazioni integrali di prima specie
- 1910: Sulla resolubilità della equazione integrale di prima specie.
Matematicianul român Miron Niculescu a publicat un memoriu intitulat Remarques sur une théorème de moyenne de Luigi Amoroso (Bruxelles, 1932).
* 1891: Felix Aderca sau F. Aderca (pronunțat în română [ˈfeliks aˈderka]; născut ca Froim Zelig Adercu[1] sau Froim Zelig (Froim Zeilic) Aderca,[2][3][4]cunoscut și ca Zelicu Froim Adercu[5] sau Froim Aderca; n. 26 martie1891 (S.V. 13 martie), Puiești, județul Tutova - d. 12 decembrie 1962, București) a fost un prozator, romancier, poet, dramaturg, estetician, eseist și critic literar român, de origine evreiască, considerat ca un reprezentant al modernismului literar în cadrul literaturii române.| Luigi Amoroso | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Napoli, Italia |
| Decedat | (79 de ani)[1][2] Roma, Italia |
| Cetățenie |  Italia.svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Ocupație | economist profesor universitar matematician |
| Activitate | |
| Organizație | Universitatea Sapienza din Roma |
| Premii | Fellow of the Econometric Society[*] |
Ca membru al cercului Sburătorul și prieten apropiat al fondatorului său, Eugen Lovinescu, Aderca a promovat ideile inovației literare, cosmopolitismul și arta de dragul artei, reacționând împotriva dezvoltării curentelor tradiționaliste. Diversele sale lucrări de ficțiune, remarcate prin adaptarea tehnicilor expresioniste în narațiunile convenționale, variază de la romanele psihologice și biografice la scrierile fantastice și științifico-fantastice și aduc, de asemenea, o contribuție considerabilă la literatura erotică.
Respingerea deschisă a tradiției de către Aderca, socialismul și pacifismul său și explorarea de către el a unor subiecte controversate au condus la mai multe scandaluri, făcându-l o țintă principală a atacurilor presei de extrema dreaptă din perioada interbelică. În calitate de membru al comunității evreiești din România și de critic vocal al antisemitismului, scriitorul a fost persecutat de regimurile fascistesuccesive înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El și-a reluat apoi activitățile de scriitor și de promotor cultural, dar, după ce a eșuat în procesul de adaptarea completă a stilului său la cerințele stabilite de regimul comunist, a trăit ultimii săi ani de viață în obscuritate.
Căsătorit cu poeta și romanciera Sanda Movilă, Aderca s-a remarcat, de asemenea, prin activitatea sa în cadrul comunității literare interbelice, fiind intervievatorul altor scriitori și persoana care a stimulat inițierea mai multor proiecte jurnalistice colective. Interesul pentru diferitele aspecte ale contribuțiilor sale literare a fost reaprins la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.
Froim Aderca era originar din regiunea istorică nord-estică Moldova, fiind născut în satul Puiești din județul Tutova (azi în județul Vaslui).[5] El era unul dintre cei cinci copii ai negustorului Avram Adercu și ai soției sale, Debora Perlmutter,[6] familia sa făcând parte din grupul minoritar al evreilor cărora România le acordase emanciparea politică.[7] Strămoșii familiei proveneau de pe teritoriul Cehoslovaciei.[1] Doi dintre frații lui Froim, Leon și Victor, au urmat meseria tatălui lor: primul a devenit vânzător de pantofi la Milano (Italia), iar al doilea a fost contabil în Israel.[8]
După ce și-a completat educația primară la școala din satul natal,[5][1] Froim și-a petrecut restul copilăriei în orașul Craiovadin sud-vestul României și în zona rurală a Olteniei. Avram a început acolo o nouă afacere în parteneriat cu Monopolul de Stat asupra tutunului,[8] iar Froim a urmat studiile secundare la Liceul „Carol I”.[5][9] Nu și-a putut încheia studiile, deoarece în 1909 a fost exmatriculat „pentru totdeauna din toate școlile din țară”, după ce în teza sa de sfârșit de an a scris că apariția creștinismului era una dintre cauzele decăderii Imperiului Roman;[1] D.A. Teodoru, secretarul general al Ministerului Instrucțiunii Publice, a sosit la Craiova în calitate de anchetator și a considerat că aserțiunea sa despre Isus cel istoric este anticreștină.[10] Froim a participat la adunările unor cenacluri literare, alături de scriitori tradiționaliști, care i-au devenit mai târziu adversari ideologici. A încercat să debuteze ca poet încă din 1907, dar poeziile pe care le-a trimis revistei Sămănătorul i-au fost returnate, dar alte creații literare au apărut în revista craioveană Ramuri, satelitul provincial al Sămănătorului.[9]
Împrietenindu-se cu editorul craiovean Ralian Samitca (al cărui frate, Ignat Samitca, a fost descris ca primul sponsor literar al lui Aderca),[3] Aderca a publicat mai multe creații literare în volum. În 1910 a publicat eseul politic „Naționalism? Libertatea de a ucide” (sub pseudonimul Oliver Willy; eseul a fost republicat în 1922 sub titlul „Personalitatea. Drepturile ei în artă și viață”, cu o prefață scrisă de Constantin Rădulescu-Motru)[11] și prima plachetă de versuri: Motive și simfonii.[5] În 1912 au apărut alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice, Fragmente și romanțe, Reverii sculptate și Prin lentile negre.[5][12] Creațiile sale literare au apărut începând de atunci într-o publicație influentă și mai eclectică, Noua Revistă Română din București.[5][13] Ciclul de poezii care a fost tipărit acolo, marcând debutul său oficial în 1913, este cunoscut sub titlul Panteism.[5] În 1913 s-a căsătorit cu Rubina Penchas, fiica unui zaraf sărac.[1]
După ce a debutat în dramaturgia românească cu versiunea tipărită a „paradoxului teatral” Antractul,[5] Aderca a plecat în același an în Franța, dorind să-și dea acolo examenul de bacalaureat. El a încercat să înceapă o nouă viață la Paris, a participat la cursuri la Sorbona, dar a dus-o greu din punct de vedere financiar în capitala Franței și în 1914 s-a întors în patria sa pentru a-și efectua serviciul militar.[5][14] În acest interval, în martie 1914, Noua Revistă Română a publicat unul dintre primele sale eseuri critice, „În marginea poeziei simboliste”, care a marcat începutul relațiilor lui Aderca cu mișcarea simbolistă în general și cu cercurile simboliste locale în particular.[7] Pentru un timp el a fost însărcinat cu redactarea secțiunii literare a revistei și, în acest context, a început o polemică publică cu criticul tradiționalist (și evreul emancipat) Ion Trivale.[7] Alte texte pe care le-a scris au fost publicate în Versuri și Proză, un periodic apărut în orașul Iași, asociat adesea cu ultimul val al simbolismului românesc.[15]
După ce a fost martor al izbucnirii Primului Război Mondial încă înainte de intrarea României, Aderca și-a înregistrat experiența în volumul Sânge închegat. Note de război (1915).[16] O mare parte a activității sale jurnalistice a fost formată din articole de opinie pacifiste și socialiste, în care a condamnat în egală măsură țările Antantei și Puterile Centrale.[17]Pentru o vreme, el a avut o orientare germanofilă, argumentând că Puterile Centrale erau cele mai progresiste dintre două părți și chiar a contribuit, în 1915, la ziarul germanofil Seara.[18]
Cu toate acestea, Aderca s-a aflat printre evreii încorporați în Armata Română în perioada anterioară emancipării depline, participând cu Regimentul I Dolj la acțiunile militare din teatrul de război local și apoi la campania militară a României din 1919 împotriva Ungariei sovietice.[19][20] Conduita sa militară, considerată „eroică” de către istoricul cultural Andrei Oișteanu,[21] i-a adus decorarea cu Medalia pentru bărbăție și credință.[19][22] În perioada cât a fost civil, Aderca a continuat să fie apropiat cercurilor intelectuale anti-Antantă: în timpul perioadei de pace din 1918 el a colaborat la ziarul germanofil Scena al lui A. de Herz, dar a publicat doar poezii și eseuri literare
După încheierea războiului și formarea României Mari, Aderca s-a întors la Craiova, unde soția lui, Rubina Penchas (1890-1974),[24] a dat naștere fiului lor, Marcel, în ianuarie 1920.[25] Mai târziu în acel an, familia s-a stabilit în București, unde Aderca a fost numit ca funcționar public în cadrul Ministerului Muncii (post pe care l-a păstrat până în 1940).[5][14] El colabora cu un alt poet, Benjamin Fundoianu, pregătind prelegeri pe diverse subiecte literare pentru a completa proiectele teatrale ale lui Fundoianu.[26] În anul 1922 familia Aderca s-a destrămat, iar Froim a cunoscut-o la cenaclul Sburătorul pe Sanda Movilă (ea însăși o scriitoare aspirantă, născută cu numele de Maria Ionescu în județul Argeș), cu care s-a căsătorit în 1928.[27]
În paralel, și-a continuat activitatea literară, publicând un număr mare de cărți într-o succesiune rapidă și, în unele cazuri, cu un succes semnificativ în rândul publicului român.[28] Primul său roman, intitulat Domnișoara din str. Neptun, a fost tipărit în 1921 și a marcat ruptura definitivă a lui Aderca cu tradiționalismul.[28] A urmat o lungă linie de romane și nuvele: Țapul(1921), reeditat ulterior cu titlurile Mireasa multiplă și Zeul iubirii; Moartea unei republici roșii (1924); Omul descompus(1926); Femeia cu carne albă (1927).[29] Membru al Societății Scriitorilor Români,[19][30][31][32] Aderca a debutat ca traducător din limba franceză, publicând o versiune a romanului Infernul (1921) al lui Henri Barbusse.[5] În 1922 a reeditat eseul politic Naționalism? Libertatea de a ucide cu titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă și în viață (dedicat filosofului și fondatorului publicației Noua Revistă Română Constantin Rădulescu-Motru) și a scos prima secțiune a unei lucrări mai teoretice, Idei și oameni.[12]
După ce s-a stabilit la București, Felix Aderca a devenit membru al cenaclului modernist și al revistei Sburătorul. S-a spus că era unul dintre membrii privilegiați ai acestui cenaclu - adică cei ale căror opinii erau prețuite de liderul său, Eugen Lovinescu; potrivit istoricului literar Ovid S. Crohmălniceanu, el și-a asumat sarcina popularizării ideologiei antitradiționaliste și sburătoriste cu o intensitate recunoscută doar de criticii Vladimir Streinu și Pompiliu Constantinescu.[33] Un verdict asemănător provine de la unul dintre contemporanii și rivalii lui Lovinescu, istoricul literar George Călinescu: „[Aderca] era acela care avea curajul de a lua o atitudine imediată, căreia apoi stăpânul casei [Lovinescu] îi dădea iscălitură și peceți”.[25]Potrivit lui Marcel Aderca, Lovinescu i-a dat tatălui său pseudonimul Felix, dar scriitorul însuși a continuat să semneze doar F. Aderca.[25] În 1927 scriitorul era, de asemenea, implicat direct în publicarea revistei omonime, servind ca membru al consiliului editorial și contribuind regulat la articole de recenzii ale cărților.[34]
Relațiile dintre sburătoriști au fost transpuse din ce în ce mai mult la nivel personal: proprietarul unui automobil Peugeot, Aderca își lua colegii în excursii de weekend la Băneasa sau chiar în Carpații Meridionali.[35] În cele din urmă, Aderca a devenit ceea ce istoristul literar Ioana Pârvulescu a descris ca fiind „un adevărat prieten” al lui Lovinescu.[36] La fel ca și ceilalți sburătoriști, el a avut un comportament patern pentru tânăra fiică a mentorului său, Monica (ea însăși cunoscută în deceniile ulterioare ca un critic literar), și a fost prezent la botezul ei.[37] În iunie 1926 el a fost unul dintre cei care au contribuit la o antologie de versuri scrise în onoarea ei (Versuri pentru Monica).[34][37]
În alte contexte, întrunirile duceau la conflictele între diferiții membri ai cenaclului, inclusiv între Aderca și Lovinescu. În calitate de cronicar literar, Aderca a publicat comentarii negative referitoare la romanele colegei sale din cenaclul Sburătorul, Hortensia Papadat-Bengescu: în timp ce-i recunoștea construcția de calitate a unor scene literare, el a criticat stilul neîngrijit de exprimare în limba română și în special barbarismele.[34] Deși a afirmat în repetate rânduri admirația sa pentru poetul nonconformist Al. T. Stamatiad (care s-a contrazis cu Lovinescu în timpul sesiunilor cenaclului Sburătorul), cei doi bărbați s-au certat cu privire la admirația lui Aderca față de Barbusse
La începutul anului 1938, la scurt timp după ce partenerii politici antisemiți Octavian Goga și A. C. Cuza, conducătorii Partidului Național Creștin, au format un nou guvern, Aderca a fost expus direct represiunilor politice. În timp ce toți ceilalți angajați evrei au fost destituiți din funcțiile deținute în administrația publică, Aderca nu a putut fi concediat deoarece fusese decorat în timpul Primului Război Mondial; astfel, ministrul muncii Gheorghe A. Cuza a emis ordinul de transfer disciplinar al lui Aderca într-un oraș îndepărtat, Cernăuți[19][22] sau Chișinău,[82] hărțuindu-l pentru a-l determina să-și dea demisia.[83]Măsura administrativă, care a implicat mutarea lui Aderca departe de soția și de fiul său, a declanșat un protest public din partea scriitorului Zaharia Stancu și a criticului Perpessicius.[83] Zaharia Stancu a denunțat ipocrizia persecutării unui evreu care „și-a făcut datoria cu prisosință” în timpul războiului, în timp ce primul ministru Goga nici măcar nu participase la război deoarece se afla la Paris.[19] Scriitorul evreu Mihail Sebastian a consemnat, de asemenea, în Jurnalul său, tristețea de a vedea cum, „după două războaie și după douăzeci de cărți”, scriitorul de vârstă medie Aderca a fost trimis departe de capitală și nevoit să ducă un trai precar „ca represalii”. Sebastian a adăugat: „Am cetit o scrisoare a lui către nevastă-sa. Nici o văicăreală, aproape nici o amărăciune”.[22] Aderca a fost trimis apoi într-un alt colț al țării, în orașul Lugoj,[82] iar după căderea guvernului Goga-Cuza a revenit la București.[83]
Deși a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români pentru că era evreu,[30][32] Aderca a petrecut o parte din perioada ulterioară scriind un roman biografic despre țarul rus Petru cel Mare; finalizat în 1940, el a fost intitulat Petru cel Mare, întâiul revoluționar, constructorul Rusiei[84] și a fost publicat sub pseudonimul N. Popov.[83] În toamna anului 1940, după ascensiunea la putere a organizației de extrema dreaptă Garda de Fier și instaurarea unui guvern național-legionar, ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale, legionarul Vasile Iașinschi, l-a destituit pe Aderca din Ministerul Muncii.[83] Mai târziu în același an, Aderca a devenit director artistic al Teatrului Evreiesc Barașeum înainte de inaugurarea sa. Contextul politic era extrem de dificil pentru ghetoul evreiesc, iar misiunea lui Aderca a fost complicată de alte probleme: Marcel Iancu, însărcinat cu renovarea, a fugit în Palestina înaintea inaugurării teatrului; în paralel, a avut loc un conflict cu privire la repertoriu între principalele actrițe Leny Caler și Beate Fredanov, în timp ce prietenul lui Aderca, Sebastian, a refuzat să-l ajute să administreze teatrul.[85]
Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, când conducătorul autoritarist Ion Antonescu s-a confruntat cu o încercare violentă a partenerilor săi din Garda de Fier de a-l înlătura de la putere, a făcut din Aderca o victimă a Pogromului de la București.[83] Sebastian a scris în Jurnal că Aderca a avut „o candoare aproape comică”: în loc să se ascundă de raziile criminale ale Gărzii, Aderca a bătut la ușa unui cuib legionar pentru a cere informații, a fost reținut și bătut, dar eliberat în aceeași seară, când alții au fost uciși în aceeași zi în acea închisoare improvizată.[86] Teatrul Barașeum a fost deschis o lună mai târziu sub o nouă conducere.[85]
După ce noua legislație antisemită i-a înlăturat pe evrei din funcțiile publice și din învățământ (vezi România în al Doilea Război Mondial, Holocaustul în România), Aderca a obținut un post de profesor de estetică literară și filozofică și de istoria literaturii române la Colegiul particular pentru tinerii evrei excluși din învățământul de stat (fondat de Marcu Onescu).[5][19][25][87] El, Sebastian și alți scriitori și jurnaliști evrei români au fost menționați pe o listă de autori cenzurați compusă de guvernul Antonescu, iar scrierile lor au fost oficial interzise.[88]
Printre cei care au continuat să mai frecventeze casa lui Aderca din apropierea Grădinii Cișmigiu s-au aflat Sebastian, care lucra, de asemenea, la colegiul particular al lui Onescu, și Lovinescu, înainte de moartea sa prematură.[25] După ce a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români, Aderca a avut greutăți financiare tot mai mari. Potrivit poetului Virgil Carianopol, el a beneficiat de ajutorul material al colegului scriitor Marius Mircu (cunoscut cu pseudonimul G. M. Vlădescu), care i-a sprijinit financiar pe mai mulți artiști marginalizați.[31] În august 1941, politicile antisemite aprobate de Antonescu au creat riscul internării lui Aderca într-un lagăr de muncă pentru prizonierii evrei. El a primit o notificare oficială pentru a se prezenta pe 20 august 1941 la sediul Prefecturii Capitalei în vederea deportării, dar, datorită trecutului său militar din perioada Primului Război Mondial, i-a fost acordată în cele din urmă o scutire
Potrivit lui Crohmălniceanu, lipsa de conformitate politică a lui Aderca s-a arătat încă din 1950, când comunitatea literară a început să-l evite „ca pe o ciumă”.[99] El și-a petrecut o parte a anului 1951 la o casă de vacanță a Uniunii Scriitorilor de la Sinaia, unde a scris un jurnal al experiențelor sale zilnice. Deși a criticat vechiul regim și a respectat dogma oficială, el a descris locul ca un refugiu pentru eșecurile literare al celor disperați să asimileze principiile realismului socialist și să permită să fie monitorizați îndeaproape de supraveghetorii politici.[100]
Partea finală a operei lui Aderca, care acoperă perioada de după instaurarea regimului comunist în România, se axează pe literatura pentru copii și tineret, precum și pe romane biografice și de aventuri (sau, potrivit lui Crohmălniceanu, „cărți destinate tineretului, biografii romanțate și evocări istorico-aventuroase”).[81] Printre aceste cărți se numără povestirea de aventuri În valea marelui fluviu (1955), o biografie a lui Cristofor Columb din 1957, povestirea pentru tineret Jurnalul lui Andrei Hudici (1958) și o altă povestire de aventuri pentru tineret petrecută în Rusia lui Petru cel Mare (Un călăreț pierdut în stepă, 1961).[5] PParțial motivat de comenzile ideologice, el a redactat un eseu biografic apologetic al ideologului marxistdin secolul al XIX-lea, Constantin Dobrogeanu-Gherea.[89][101]
Paralizat în urma unui grav accident de circulație, Aderca și-a petrecut ultimii săi ani de viață într-o relativă izolare.[102]Contractul său din 2 aprilie 1956 cu Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), o editură de stat condusă de scriitorul Petru Dumitriu, a generat un scandal public: ESPLA a înaintat o plângere juridică împotriva lui Aderca, acuzându-l că nu a restituit o sumă mare de bani pe care o primise ca avans pentru romanul planificat Casa cu cinci fete. Scrierea fusese respinsă din cauza faptului că avea „grave greșeli de ordin ideologic-politic” și „idei vădit reacționare” (vezi Cenzura în România comunistă).[19][103] El a fost trecut din nou pe lista neagră, dar Crohmălniceanu a reușit o curățare parțială a numelui său în 1960. I s-a permis să publice în Contemporanul un omagiu adresat lui Arghezi, care tocmai fusese complet reabilitat.[89] La începutul anilor 1960, Aderca și Sanda Movilă frecventau din nou cluburile Uniunii Scriitorilor. Aderca s-a simțit ignorat de Arghezi, ceea ce l-a supărat foarte mult.[104]
Controversa cu privire la opera sa a reînceput în 1962. În acel an, noul redactor-șef al Editurii pentru literatură, Mihai Gafița, a decis să nu publice studiul biografic al lui Aderca despre Johann Wolfgang von Goethe, la care scriitorul în vârstă lucrase, potrivit spuselor proprii, încă din 1948. Această reacție l-a supărat mult pe Aderca. El i-a scris primului secretar al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, rugându-l să reevalueze substanța ideologică a textului. A menționat în acea scrisoare că un alt text al său, un roman-reportaj despre muncitorii de la o gospodărie colectivă din Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, fusese, de asemenea, ignorat de Gafița.[19]
Încă din 1956, Aderca a început să arate semne de tulburare neurologică.[105] Diagnosticat cu o tumoare cerebrală, el a murit înainte ca problema editării studiului despre Goethe să poată fi soluționată.[19] Potrivit ultimei sale dorințe, trupul său a fost incinerat și cenușa a fost aruncată în Marea Neagră de văduva și de fiul său pe ritmurile Rapsodiei române de George Enescu.
(n. ,[2][3][4][5][6] Boston, SUA – d. ,[2][3][4][5][6] Hanover, New Hampshire[*], SUA) a fost un chimist american, președinte al Universității Harvard și primul ambasador al Statelor Unite în Germania de Vest. Printre temele de cercetare se numără studiul structurii fizice a unor produși naturali, în special al clorofilei și explorarea reacției dintre echilibrul chimic și viteza de reacție a proceselor chimice. A studiat și biochimia oxihemoglobinei, a ajutat la explicarea structurii clorofilei și a contribuit la definitivarea teoriilor din chimia acido-bazică.
(n. ,[2][3][4][5][6] Boston, SUA – d. ,[2][3][4][5][6] Hanover, New Hampshire[*], SUA) a fost un chimist american, președinte al Universității Harvard și primul ambasador al Statelor Unite în Germania de Vest. Printre temele de cercetare se numără studiul structurii fizice a unor produși naturali, în special al clorofilei și explorarea reacției dintre echilibrul chimic și viteza de reacție a proceselor chimice. A studiat și biochimia oxihemoglobinei, a ajutat la explicarea structurii clorofilei și a contribuit la definitivarea teoriilor din chimia acido-bazică.
.svg){kind=small}
· 1894: Viorica Ursuleac (n. 26 martie 1894, Cernăuți, Bucovina, Austro-Ungaria - d. 22 octombrie 1985, Ehrwald, Tirol) a fost o soprană română, fiica unui arhidiacon ortodox, născută la Cernăuți.
După ce și-a terminat studiile la Viena, Viorica Ursuleac a debutat în anul 1922 pe scena operei din Zagreb în rolul Charlotte din Werther de Massenet. Soprana a apărut apoi la Volksoper din Viena (1924-1926), Opera din Frankfurt (1926-1930), Berlin Staatsoper (1935-1937) și Opera din München (1937-1944). S-a căsătorit cu dirijorul austriac Clemens Krauss la Frankfurt, pe parcursul șederii sale acolo.
Viorica Ursuleac a fost soprana favorită a lui Richard Strauss, care a numit-o "die treueste aller Treuen" ("cea mai fidelă dintre fidele"). Ea a cântat în premierele a patru dintre operele sale: Arabella (1933), Friedenstag (pe care a dedicat-o ei și lui Krauss, 1938), Capriccio (1942) și repetiția publică cu costume la Die Liebe der Danae (1944).
A apărut la Festivalul de la Salzburg (1930-1934 și 1942-1943) și o stagiune la Covent Garden (1934), unde a cântat în prima reprezentație din Anglia a operei Schwanda the Bagpiper de Jaromír Weinberger și Arabella (rolul ei favorit). A apărut de asemenea în Desdemona din Otello de Giuseppe Verdi la Royal Opera, cu Lauritz Melchior în rolul titular și Sir Thomas Beecham dirijor.
Ursuleac a cântat la Teatro alla Scala în Die Frau ohne Schatten (rolul Împărătesei) și Elektra (rolul Chrysothemis) de Richard Strauss, Così fan tutte de Wolfgang Amadeus Mozart și Die Walküre (rolul Sieglinde) de Richard Wagner. Singura ei apariție din America a fost în 1948 la Teatro Colón din Buenos Aires, în rolul Brangäne din Tristan und Isolde de Richard Wagner, avându-l ca partener pe Kirsten Flagstad. În repertoriul ei s-au regăsit și rolurile: Contessa Almaviva (Nunta lui Figaro), Donna Elvira (Don Giovanni), Leonore (Fidelio), Senta (Olandezul zburător, cu Hans Hotter), Amelia Grimaldi (Simon Boccanegra), Amelia (Bal mascat), Leonora (Forța destinului), Élisabeth de Valois (Don Carlos), Tosca, Minnie (La fanciulla del West), Turandot (cu Erna Berger în rolul Liù), Der Rosenkavalier, Ariadne auf Naxos (prima dată în rolul Compozitorului, apoi ca Ariadne), Die ägyptische Helena etc.
Primadona a primit distincția austriacă Kammersängerin (1934) și distincția prusacă Kammersängerin (1935). Spectacolul de adio l-a susținut în 1953, la Wiesbaden, în Der Rosenkavalier. Ea a fost numită profesoară la Salzburg Mozarteum în 1964.
Vocea lui Ursuleac nu a fost de o frumusețe neobișnuită, după cum reiese din înregistrări, dar ea a fost apreciată ca o bună muziciană și actriță. Colega ei, soprana Hildegard Ranczak, spunea despre ea: "Cu toate că ea avea un acut seducător și facil, am fost uimită tot timpul de faptul că petrecea două ore de vocalize înaintea fiecărei apariții pe scenă. Ea a fost, în opinia mea, uimitor construită, fără o voce cu adevărat naturală, dar pe care a folosit-o cu o inteligență misterioasă."Ursuleac a murit la vârsta de 91 de ani, în satul Ehrwald din Tirol, unde s-a stabilit încă înainte de 1954, anul morții lui Krauss.
| Viorica Ursuleac | |
_1934_%C2%A9_Franz_Xaver_Setzer_(1886%E2%80%931939).jpg) Viorica Ursuleac | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][2][3][4] Cernăuți, Austro-Ungaria |
| Decedată | (91 de ani)[1][2][3][4] Ehrwald, Austria |
| Înmormântată | Berlin |
| Căsătorită cu | Clemens Krauss |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | cântăreață de operă |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena |
| Gen muzical | operă |
| Tipul de voce | soprană |
| Instrument(e) | voce[*] |
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu