MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 26 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE

26 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

· 304: Moare sfantul martir crestin Emmanuel, arestat si executat impreuna cu alti 42 de mucenici, inclusiv Codratus si Theodocius, in vremea persecutarii crestinilor de catre imparatul Diocletian. Este venerat atat de credinciosii catolici cat si de cei ortodocsi.

· 1130: Sigurd I al Norvegiei, cunoscut mai degrabă ca Sigurd Cruciatul (în nordică veche Sigurðr Jórsalafari) (n. 1090 - d. 26 martie 1130) a fost un rege al Norvegiei care a domnit în perioada anilor 1103-1130, fiu al regelui Magnus Picioare-Goale. Din 1103 a domnit alǎturi de Øystein Magnusson, iar din 1123 singur. În 1098 l-a însoțit pe tatăl său, Magnus, în campaniile^[1] din Orkney, Hebride și Marea Irlandei. În același an, el a fost proclamat rege peste Orkney, și a insulei Man.

Dupǎ uciderea lui Magnus în 1103, Sigurd s-a întors în Norvegia, unde a început domnia alǎturi de fratele sǎu

În 1107 Sigurd a început o cruciadă^[2], cu scopul de a sprijini trupele cruciate ale Regatului Ierusalimului. A luptat în Lisabona, pe numeroase insule^[3] din Marea Mediterană în Palestina, l-a vizitat regele Siciliei, Roger, pe regele Ierusalimului Balduin și pe împǎratul Bizantin, Alexios I Comnen.

În 1110 Sigurd, împreună cu Balduin I a capturat orașul de coastă Sidon.

În 1111 se reîntoarce în Norvegia, unde mută capitala în orașul suedez de astǎzi, Kungälv, acolo construind o cetate, care a păstrat particula Sfintei Cruci, primită de la Balduin. În 1123 Sigurd va trimite cruciați în Småland împotriva păgânilor. În timpul domniei lui Sigurd, Norvegia a intrat în zeciuiala bisericii, a fost creată eparhia de Stavanger.

Sigurd și oamenii lui au plecat din Norvegia, în toamna anului 1107. În campanie au participat aproximativ 5.000 de oameni pe 60 de nave. În toamna aceluiași an, aceștia au ajuns în Anglia, în care domnea la acel moment regele Henric I. Sigurd și oamenii lui și-a petrecut iarna acolo, și în primăvara anului 1108, au continuat drumul mai departe.

Câteva luni mai târziu au ajuns în orașul Santiago de Compostela din Galicia, în care conducătorul local, le-a permis să ierneze. Însă din cauza unei foamete, regele locului a interzis vânzarea de produse alimentare și mărfuri norvegienilor. Sigurd a adunat armata, a atacat castelul feudal, și a jefuit tot ce a putut găsi acolo.

În primăvara anului 1109 cruciații au ajuns pe Sicilia, unde au fost bine primiți de regele Roger al II-lea, care la moment avea doar 12-13 ani.

Sigurd s-a reîntors la navele lui și atunci când regele Balduin a mers asupra orașului "păgân" (adică musulman) Sidon, a participat și el alǎturi de oamenii săi, la asediul orașului. Fortǎreața a fost cuceritǎ, și a fost formatǎ senioria de Sidon.

După ce s-a întors în Norvegia în 1111, Sigurd s-a întors la un regat înfloritor și prosper. Regele Eystein a folosit toată energia și voința pentru a crea o țară puternică și stabilă. Sigurd a făcut capitala la Konghelle (Kungälv în prezent în Suedia) și a construit un castel puternic acolo, păstrând relicva dăruită de regele Baldwin. În 1123, Sigurd s-a pregătit încă o dată pentru a lupta în numele bisericii, de data aceasta pentru Smaland în Suedia, unde locuitorii au renunțat la credința lor creștină și se închinau din nou foștilor lor zei. În timpul domniei lui Sigurd, taxa benefică pentru biserică a fost introdusă în Norvegia, care a dus la consolidarea foarte multor biserici din țară. Sigurd a fondat Dieceza de Stavanger după ce nu i s-a refuzat divorțul de către episcop în Bergen, astfel a instalat un nou episcop și l-a determinat să efectueze divorțul.

Sigurd a murit pe 26 martie 1130, fiind înmormântat în catedrala Hallvardskatedralen din Oslo.

Date personale
SIgurd I al Norvegiei
Rege al Norvegiei
Regele Sigurd și oamenii lui în plimbare prin Constantinopol
Născut	1090 Regatul Norvegiei
Decedat	26 martie 1130 Oslo, Danemarca-Norvegia
Înmormântat	Hallvardskatedralen
Părinți	Magnus al III-lea al Norvegiei
Frați și surori	Tora Magnusdatter[*] Eystein I al Norvegiei Harald al IV-lea al Norvegiei Olaf Magnusson al Norvegiei
Căsătorit cu	Blathmin Ní Briain (1102-1103) Malmfrid de Kiev (1116-1128) Cecilia (1128-1130)
Copii	Kristin Sigurdsdatter[*] Magnus al IV-lea Norvegiei
Cetățenie	Norvegia
Religie	creștinism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Hardrada
Domnie
Domnie	1103 – 1130
Predecesor	Olaf Magnusson
Succesor	Magnus cel Orb

· 1212: Regele Sancho I al Portugaliei (n. 1154)
* 1420: Anastasia (n. ? - d. 26 martie 1420) a fost fiica lui Lațcu, domnul Moldovei (1365 - 1373) și singura moștenitoare a acestuia.

Obiceiurile de atunci nu îngăduiau ca o femeie să se urce pe tron, dar nici ca moștenirea acestuia să treacă în mâini străine, atâta timp cât mai curge în vinele cuiva sângele foștilor stăpânitori. Așadar, la moartea tatălui ei, Anastasia trebuia măritată pe dată, spre a da Moldovei un Domn.^[1] De aceea, mama acesteia o căsătorește cu Iuga Coriatovici (menționat uneori și ca Yuri Koriatovich, Jurg Coriatovici sau Iurie Koriatovici), fiul ducelui Lituaniei.

Alexandru Vlahuță ne comunică o altă opinie privind-o pe Anastasia:^[2]

Lațcu moare în 1373. De la el nu rămân feciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul Roman, lăstar din ramura Mușatinilor, înrudită cu Basarabii.

Se pare că a făcut o confuzie, deoarece Anastasia a avut o fată, pe care o chema tot Anastasia, care a fost de fapt nevasta lui Roman Mușat.^[1]

Pe latura nordică a pronaosului bisericii Mănăstirii Bogdana, din Rădăuți se află mormântul Doamnei Stana (soția lui Bogdan al III-lea și mama lui Ștefăniță Vodă) și al Anastasiei, fiica lui Lațcu. Pe mormântul Anastasiei se află o lespede funerară cu următoarea inscripție:^[3]

Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, în anul 7005 (=1497) luna aprilie 11, am înfrumusețat acest mormânt străbunicii mele, cneajnei Anastasia, care a dat Coțmanul acestui locaș, fiica lui Lațcu Voievod. Ea a răposat în anul 6928 luna martie 26 (=1420).

Nicolae Iorga se referă la ea cu următoarele cuvinte:^[4]

Fiica lui Lațcu, Anastasia, despre care s’a crezut că ar fi soția lui Iurg Litvanul, și e mama acelei Anastasia care a fost soția lui Roman-Vodă și mama lui Alexandru-cel-Bun (astfel s’ar lămuri și ingroparea la Rădăuți numai a vechii dinastii și, apoi, mai ales a neamului lui Roman), se strădui pentru înzestrarea gropniței domnești, căreia-i închină satul Coțmanii, din țara nouă, de curând adausă la Moldova, a Sepenicului.

Alexandru D. Xenopol, la rândul său, scrie că:^[5]

Pe o inscripție din Rădăuți, cetim: Ioan Ștefan Voevod în anul 7005, au mai înfrumusețat acest mormînt strămoașei sale Maria, fata Anastasiei, care a dat Coțmanii acestui sînt lăcaș, fiica lui Lațcu Vodă.

Într-un document emis la 6 iulie 1413 (al cărui original se află în « Archiwum Glowne Akt Dawnych » (Arhiva Centrală a Actelor vechi) din Varșovia, Alexandru cel Bun i-a dăruit Anastasiei domeniul Coțmani, cu condiția ca la moartea ei să-l lase lăcașului de la Rădăuți, unde erau îngropați vechii domni ai Moldovei

În partea stângă a pronaosului, pe peretele lângă care se află mormântul Anastasiei, fiica lui Lațcu și soacra lui Alexandru cel Bun, decedată la 26 martie 1420, este pictată o femeie încoronată ținând un filacter și fiind condusă de Fecioara Maria înaintea lui Iisus, lângă care se află Sf. Nicolae, patronul bisericii. Se presupune că această femeie poate fi, cel mai probabil, Anastasia, fiica lui Lațcu Vodă, care a dăruit bisericii lui Bogdan I satul Coțmani. Este posibil ca acesta să fie cel mai vechi portret pictat al unei femei, cunoscut în Moldova, deoarece a putut fi executat numai după anul 1415 dar, în orice caz, înainte de 26 martie 1420

* 1675: Ernst I, Duce de Saxa-Gotha și Altenburg, poreclit "Piosul" (25 decembrie 1601 – 26 martie 1675), a fost Duce de Saxa-Gotha și, prin căsătorie, a devenit și Duce de Saxa-Altenburg. Ducatele s-au unit mai târziu în Saxa-Gotha-Altenburg.

A fost al nouălea fiu însă al șaselea fiu supraviețuitor al lui Johann al II-lea, Duce de Saxa-Weimar și al soției acestuia, Dorothea Maria de Anhalt. Mama lui a fost nepoata lui Christoph, Duce de Württemberg, și strănepoata lui Ulrich, Duce de Württemberg.

Ernest I, Duce de Saxa-Gotha

Rămas orfan de timpuriu (tatăl său a murit în 1605, iar mama sa, în 1617), a fost crescut într-o manieră strictă; a fost un copil înzestrat și precoce, dar nu puternic din punct de vedere fizic. A arătat din timp trăsături ale evlaviei. Ca domnitor, prin caracterul său și capacitatea guvernamentale, precum și a atenției personale în materie de stat, el a introdus o epocă de aurpentru supușii săi, după ravagiile Războiului de Treizeci de Ani. Econom înțelept, care nu a exclus generozitatea la ocazii potrivite, el și-a eliberat țara de datorii, și a lăsat la moartea sa o sumă considerabilă în trezorerie, și un sistem de impozitare redus.

Securitatea publică și o justiție eficientă și incoruptibilă au primit o mare atenție din partea sa; reglementările sale în aceste domenii au servit ca modele pentru alte state. A restricționat tortura și în secolul proceselor de vrăjitorie el a cedat iluziei comune deși nu a avut înclinații spre superstiții și a fost un dușman al alchimiei. A interzis dueluri și a impus pedeapsa cu moartea pentru un rezultat mortal.

În 1640, în conformitate cu tratatul de împărțire cu frații săi, Ernst a primit Gotha.

Legile sale nu au fost concepute în spiritul ideilor moderne despre libertate individuală. Reglementările sale au promovat agricultura, comerțul, învățământul și arta. Palatul său din Gotha a fost reconstruit iar colecțiile palatului își datorează originea lui Ernest; biblioteca a devenit una dintre cele mai mari din Germania. S-au construit biserici iar prin Schulmethodus introdus în 1642 Ernest a devenit părintele actualei gramatici școlare. Era o vorbă populară care spunea că țăranii lui erau mai bine instruiți decât orășenii și nobilii din alte părți iar la moartea sa, s-a spus, nimeni din țara sa nu era în imposibilitatea de a citi și a scrie.

A făcut din gimnaziul din Gotha o școală model care a atras nu numai elevii din toate landurile germane, dar și din Suedia, Rusia, Polonia și Ungaria. În mod asemănător a stimulat Universitatea din Jena, a crescut fondurile sale și a reglementat studiile cu accent prea mult pe latura religioasă. Biblia a fost cartea sa de zi cu zi și s-a străduit neîncetat pentru a-i face pe supușii săi mai religioși, după un model strict luteran.

La Altenburg la 24 octombrie 1636, Ernst s-a căsătorit cu verișoara lui, Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg. Ca rezultat al acestui mariaj, Saxa-Gotha și Saxa-Altenburg s-au unit când ultimul duce al liniei (vărul Elisabetei) a murit fără copii. Ernst și Elisabeta Sofia au avut 18 copii:

Johann Ernst (n. Weimar, 18 septembrie 1638 – d. Weimar, 27 noiembrie 1638).
Elisabeta Dorothea (n. Coburg, 8 ianuarie 1640 – d. Butzbach, 24 august 1709), căsătorită la 5 decembrie 1666 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
Johann Ernst (n. Gotha, 16 mai 1641 – d. Gotha, 31 decembrie 1657); a murit de variolă.
Christian (n./d. Gotha, 23 februarie 1642).
Sophie (n. Gotha, 21 februarie 1643 – d. Gotha, 14 decembrie 1657); a murit de variolă.
Johanna (n. Gotha, 14 februarie 1645 – d. Gotha, 7 decembrie 1657); a murit de variolă [?].
Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 15 iulie 1646 – d. Friedrichswerth, 2 august 1691).
Albrecht, Duce de Saxa-Coburg (n. Gotha, 24 mai 1648 – d. Coburg, 6 august 1699).
Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen (n. Gotha, 10 septembrie 1649 – d. Meiningen, 27 aprilie 1706).
Heinrich, Duce de Saxa-Römhild (n. Gotha, 19 noiembrie 1650 – d. Römhild, 13 mai 1710).
Christian, Duce de Saxa-Eisenberg (n. Gotha, 6 ianuarie 1653 – d. Eisenberg, 28 aprilie 1707).
Dorothea Maria (n. Gotha, 12 februarie 1654 – d. Gotha, 17 iunie 1682).
Ernest III, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. Gotha, 12 iunie 1655 – d. Hildburghausen, 17 octombrie 1715).
Johann Philip (n. Gotha, 1 martie 1657 – d. Gotha, 19 mai 1657).
Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (n. Gotha, 22 august 1658 – d. Saalfeld, 17 februarie 1729).
Johanna Elisabeth (n. Gotha, 2 septembrie 1660 – d. Gotha, 18 decembrie 1660).
Johann Philip (n. Gotha, 16 noiembrie 1661 – d. Gotha, 13 martie 1662).
Sophie Elisabeth (n. Gotha, 19 mai 1663 – d. Gotha, 23 mai 1663).

Când Ducele Ernst I a murit în 1675, numeroșii săi fii au împărțit terenurile ernestine în șapte părți: Gotha-Altenburg, Coburg, Meiningen, Römhild, Eisenberg, Hildburghausen și Saalfeld. Dintre ele, Coburg, Römhild și Eisenberg nu au supraviețuit mai mult de o generație și au fost împărțite între celelalte patru linii care au rămas.

Fiul lor cel mare Frederic a fost primul care a moștenit titlul. Nepoata lor de la acest fiu, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg, a fost strămoașa pe linie maternă a țarului Nicolae al II-lea al Rusiei iar nepotul lor Frederic al II-lea a fost strămoșul regelui George al III-lea al Marii Britanii
Fiul cel mic Johann Ernest a fost tatăl lui Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Date personale
Ernest I
Duce de Saxa-Gotha și Altenburg
Ernst I de Saxa-Gotha (mai târziu Altenburg), "Piosul".
Născut	25 decembrie 1601 Altenburg, Saxa-Weimar
Decedat	26 martie 1675 (73 de ani) Schloss Friedenstein, Saxa-Gotha
Înmormântat	Margarethenkirche[*]
Părinți	Johann al II-lea Dorothea Maria de Anhalt
Frați și surori	John Frederick, Duke of Saxe-Weimar[] John Ernest I, Duke of Saxe-Weimar[] Albert IV, Duke of Saxe-Eisenach[] Duke Frederick of Saxe-Weimar[] Bernard of Saxe-Weimar[] William, Duke of Saxe-Weimar[]
Căsătorit cu	Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg
Copii	Prințul Johann Ernst Elisabeta Dorothea de Hesse-Darmstadt Prințul Johann Ernst Prințul Christian Prințesa Sofia Prințesa Johanna Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Albrecht, Duce de Saxa-Coburg Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen Heinrich, Duce de Saxa-Römhild Christian, Duce de Saxa-Eisenberg Prințesa Dorothea Maria Ernest al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen Prințul Johann Philip Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Johanna Elisabeta Prințul Johann Philip Prințesa Sofia Elisabeta
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[] personal militar[]
Apartenență nobiliară
Titluri	Saxa-Gotha-Altenburg (1640–1675)
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Duce de Saxa-Gotha și Altenburg
Domnie	1672–1675
Predecesor	Uniune personală a Gotha și Altenburg
Succesor	Frederic în Saxa-Gotha-Altenburg Albrecht în Saxa-Coburg Bernhard în Saxa-Meiningen Heinrich în Saxa-Römhild Christian în Saxa-Eisenberg Ernst în Saxa-Hildburghausen Johann Ernst în Saxa-Saalfeld

· La 26 martie 1693, stil nou (16 martie 1693, stil vechi) se stinge din viaţă Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei între anii 1685-1693. Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, feciorul lui Constantin Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor... de la Crîm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova. Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Avînd o carieră militară de succes mai îtăi în Polonia, Constantin Catnemir revine în Moldova la invitaţia domnitorului Moldovei Eustasie Dabija. Aici obţine dregătorii importante. La a doua căsătorie cu Ana Bantîş, Constantin Cantemir se înrudeşte cu cîteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, inclusiv cu familiile domnitorilor Eustasie Dabija şi Gheorghe Duca, devenind şi unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Moldovei. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnia Moldovei. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Moartea l-a prins în plină activitate politică pe Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemirarată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693 (26 martie stil nou), Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfîrşit.Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul pînă la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Pînă şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blînd şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mînie întîi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”. În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

· 1780: Karl I (1 august 1713 – 26 martie 1780), a fost Duce de Brunswick-Wolfenbüttel din 1735 până la moartea sa.

Karl a fost fiul cel mare al lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg. Karl a luptat sub Prințul Eugen de Savoia împotriva Imperiului Otoman înainte de a moșteni principatul de Wolfenbüttel de la tatăl său în 1735. La sugestia preotului său, a fondat în 1745 Collegium Carolinum, actuala Universitate Tehnică din Brunswick. De asemenea, el l-a angajat pe Gotthold Ephraim Lessing ca librar al Bibliotheca Augusta, biblioteca ducală.

Karl a încercat să promoveze dezvoltarea economică a statului său, de exemplu, el a fondat Compania de porțelanuri Fürstenberg și a decretat asigurarea obligatorie de incendiu. Cu toate acestea, el nu a reușit să țină finanțele de stat sub control. Ca urmare, în 1773 cel mai mare fiul său, Karl Wilhelm Ferdinand a preluat guvernarea.

În 1733, Karl s-a căsătorit cu Prințesa Philippine Charlotte, fiică a regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei. Ei au avut următorii copii:

Karl Wilhelm Ferdinand (1735–1806), viitorul Duce de Brunswick-Lüneburg
Georg Franz
Christian Ludwig
Sophie Caroline Marie (1737–1817), căsătorită cu Frederic, Margraf de Brandenburg-Bayreuth.
Anna Amalia (1739–1807), căsătorită cu Ernest Augustus al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.
Frederick Augustus (1740–1805)
Albrecht Heinrich (1742–1761)
Wilhelm Adolf (1745–1770)
Elisabeth Christine Ulrike (1746–1840), căsătorită cu regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei (au divorțat)
Friederike
Augusta Dorothea (1749–1803), stareță de Gandersheim
Maximilian Julius Leopold (1752–1785)

Karl a avut și un fiu în afara căsătoriei, Christian Theodor von Pincier (1750–1824), adoptat de baronul von Pincier al Suediei.

Date personale
Karl I

Născut	1 august 1713 Brunswick
Decedat	26 martie 1780 (66 de ani) Brunswick
Înmormântat	Brunswick Cathedral[*]
Părinți	Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg
Frați și surori	Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel Therese de Brunswick-Wolfenbüttel Luise Amalie de Braunschweig-Wolfenbüttel Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel Anton Ulrich de Brunswick Friedrich Franz von Braunschweig-Wolfenbüttel[] Duke Louis Ernest of Brunswick-Lüneburg[] Duke Ferdinand of Brunswick-Wolfenbüttel[] Albrecht Braunschweig[]
Căsătorit cu	Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei
Copii	Carol al II-lea Sophie Caroline Marie Anna Amalia Frederick Augustus Elisabeth Christine Friederike Augusta Dorothea Maximilian Julius Leopold
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Guelph
Duce de Brunswick-Wolfenbüttel
Domnie	1735 - 1780
Predecesor	Ferdinand Albert II
Succesor	Carol II

· 1797: James Hutton (n. 3 iunie 1726 SV (14 iunie 1726 SN) – d. 26 martie 1797) a fost un geolog, fizician, producător chimic și naturalist scoțian.^[1] Munca lui Hutton a transformat geologia într-o știință adecvată, și de aceea este de obicei denumit Părintele Geologiei Moderne

Date personale
James Hutton
James Hutton
Născut	3 iunie 1726^[1]^[2]^[3] Edinburgh, Regatul Marii Britanii
Decedat	26 martie 1797 (70 de ani)^[4]^[1]^[5]^[2]^[3] Edinburgh, Regatul Marii Britanii
Înmormântat	Greyfriars Kirkyard[*]
Cauza decesului	cauze naturale[] (urinary retention[])
Cetățenie	Regatul Marii Britanii
Religie	deism
Ocupație	geolog meteorolog[] agricultor[] industriaș[*]
Activitate
Cauza decesului	urinary retention[*]
Alma mater	Universitatea din Edinburgh Universitatea din Paris[] Universitatea din Leiden Royal High School[]
Influențat de	John Walker[*] James Hutton pictat de Sir Henry Raeburn în anul 1776

· 1814 – A decedat Joseph Ignace Guillotin, medic francez. Numele sau a ramas in istorie datorita faptului ca a propus ghilotina (10 octombrie 1789) ca instrument de executare a condamnatilor la moarte prin decapitare pentru a pune capat executiilor crude anterioare, in care calaul nu reusea deseori decapitarea de la prima incercare. Cel care a inventat ghilotina este Antoine Louis.

· 1827: Ludwig van Beethoven (pronunție germană:

audio; n. 16 decembrie 1770, Bonn, Electoratul de Köln – d. 26 martie 1827, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare, printre care:

9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)
5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul)
Un concert pentru vioară și orchestră
Missa solemnis
32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)
Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
16 cvartete pentru coarde
Opera Fidelio

Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.

Ludwig van Beethoven (masca mortuară)

Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreț de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecții de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul arhiepiscopului Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia câteva lecții cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza îmbolnăvirii și morții mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curții arhiepiscopale și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În această perioadă compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea, fratele arhiepiscopului Maximilian Franz, binefăcătorul său.

În noiembrie 1792 Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu și al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să câștige favorurile aristocrației vieneze prin concerte private, cu această ocazie căpătând faima de virtuoz pianist și de compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o cândva și Mozart.

În martie 1795 apare pentru prima dată în fața publicului vienez executând primul său concert pentru pian și orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin și Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și prima lui simfonie, în Do-major. În același timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârșite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară și orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") și a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziții se observă deosebirile față de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.

Mormântul lui Ludwig van Beethoven din Viena

Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversații", în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creația artistică, în 1819 compune "Variațiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde, în sfârșit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând astfel să-și trăiască triumful.

Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat și reîngropat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Importanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate. De la compozitorul medieval, artizan dependent (și de cele mai multe ori umil) aflat în serviciul Bisericii sau al aristocrației, compozitorul devine, odată cu prezența lui Beethoven, un artist care creează dintr-o necesitate interioară și nu la comandă. Influența sa asupra compozitorilor care l-au urmat a fost enormă. Admirat deschis, de la Franz Schubert, Felix Mendelssohn Bartholdy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner și Arnold Schoenberg, ca întemeietor al unei ere noi în muzică, marele compozitor german este considerat până astăzi ca o figură cardinală în evoluția muzicii tuturor timpurilor, recunoscut și în limbajul și tehnica muzicii contemporane. Beethoven este revoluționarul întemeietor al unei noi generații de muzicieni și al unei alte atitudini față de creațiile compozitorilor.

Din fragmente de partituri rămase de la Beethoven, Barry Cooper a reconstituit ceea ce el consideră a fi Simfonia a 10-a, în Mi bemol major (E flat major), pe care compozitorul nu a mai apucat să o finalizeze. Nu se poate dovedi că toate aceste partituri au fost scrise în acest scop de Beethoven, dar există un consens între specialiști că el intenționa să mai compună o simfonie.

Date personale
Ludwig van Beethoven
250 de ani de la naștere
Ludwig van Beethoven (pictură în ulei de Joseph Karl Stieler, 1820)
Născut	16 decembrie 1770, Bonn Bonn, Electoratul de Köln[*]^[1]^[2]^[3]^[4]
Decedat	26 martie 1827, Viena Viena, Imperiul Austriac^[5]^[3]^[2]
Înmormântat	Cimitirul Central din Viena
Cauza decesului	ciroză^[6]
Părinți	Johann van Beethoven Maria Magdalena van Beethoven
Frați și surori	Kaspar Anton Karl van Beethoven[] Nikolaus Johann van Beethoven[]
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman Imperiul Austriac
Etnie	german
Religie	catolicism^[7]
Ocupație	compozitor

· 1892 – A decedat Walter “Walt” Whitman, important poet american a carui colectie de versuri “Fire de iarba” (“Leaves of grass”, 1855) reprezinta o piatra de hotar in istoria literaturii americane. Si-a castigat mai intai faima ca simbol al democratiei americane, apoi ca poet. Telul sau era sa se ridice deasupra poemului traditional, sa depaseasca estetica obisnuita si totusi, oglindind societatea americana, sa-i ajute pe poet si cititor sa inteleaga natura experientei americane si pe ei insisi. Whitman este unul dintre cei mai influenti si controversati poeti (unele dintre poemele sale au fost considerate obscene, el insusi avand probleme cu propria sexualitate) din canonul american, opera sa fiind tradusa in zeci de limbi. Desi juca rolul poetului neimblanzit, era un om linistit si curtenitor. La momentul mortii, acesta era mai apreciat in Europa decat in SUA.

· 1902: Cecil Rhodes, unul dintre părinții fondatori ai Imperiului Britanic (n.1853)
* 1906: Prințesa Frederica Wilhelmina Louise Elisabeth Alexandrine a Prusiei (1 februarie 1842 — 26 martie 1906) a fost membră a Casei de Hohenzollern ca fiică a Prințului Albert al Prusiei și a primei lui soții, Prințesa Marianne a Țărilor de Jos.

Alexandrine și sora ei mai mare, Charlotte Frederica.

Alexandrine ('Addy') a fost copilul cel mic al Prințului Albert al Prusiei și a soției acestuia, Prințesa Marianne a Țărilor de Jos. A fost numită după mătușa ei (și mai târziu soacra ei), Marea Ducesă de Mecklenburg-Schwerin.^[2] A avut doi frați mai mari: Prințesa Charlotte Frederica care s-a căsătorit cu Ducele de Saxa-Meiningenși a murit la 23 de ani, și Prințul Albert care a devenit regent al ducatului Brunswick.

Părinții ai au divorțat la 28 martie 1849.^[3]Mai târziu, tatăl ei s-a recăsătorit morganatic în 1853 cu una din doamnele de onoare, Rosalie von Rauch, care a fost numită Contesă de Hohenau. Cuplul a avut doi fii.
De asemenea, mama ei s-a recăsătorit morganatic cu fostul vizitiu Johannes van Rossum.

În timpul căsătoriei tulburente a părinților ei, Alexandrine a fost aproape adoptată de unchiul ei care nu avea copii și soția acestuia, regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și regina Elisabeta Ludovica de Bavaria.

Alexandrine a fost considerată ca o mireasă potențială pentru tânărul cu un an mai mare decât ea, Albert Eduard, Prinț de Wales (viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit), dar nu a fost considerată suficient de "inteligentă sau drăguță" de sora mai mare a acestuia, Prințesa Moștenitoare Victoria ('Vicky') a Prusiei.^[2]^[4] Prințul s-a căsătorit cu Alexandra a Danemarcei.

În ciuda comentariului ei, Vicky a avut o slăbiciune pentru Alexandrine, scriindu-i mamei sale că ea a fost "de altfel o fată excelentă și mult admirată aici"; Alexandrine avea un milion de dolari de la mama ei iar averea ei ar fi devenit și mai mare când s-ar fi căsătorit.^[2] Prin urmare, Vicky încercat să o căsătorească cu o altă rudă britanică, Prințul George, Duce de Cambridge.^[2] Totuși nici acest plan nu a avut succes.

Soțul Alexandrinei, Ducele Wilhelm.

La 9 decembrie 1865, Alexandrine s-a căsătorit cu vărul ei mult mai în vârstă, Ducele Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin (1827–1879).^[1] El era fiul cel mic al lui Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a mătușii Alexandrinei după numele cărei a fost botezată, Prințesa Alexandrine a Prusiei.

Wilhelm era cunoscut pentru caracterul libertin și pentru faptul că-i plăcea alcoolul așa că a fost o surpiză faptul că recent văduva și pioasa regina Elisabeta a consimțit la căsăorie.^[3] În două ocazii Wilhelm a lipsit de la comanda armatei prusace și a cerut-o în căsătorie pe celebra balerină Marie Taglioni; era considerat "oaia neagră" a familiei.^[3]

Fratele mai mare al lui Wilhelm, Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg, avea deja mulți copii din cele două căsătorii așa că nu existau șanse ca Wilhelm și Alexandrine să succeadă la tronul ducatului Mecklenburg-Schwerin. În timpul căsătoriei, cuplul a locuit la Palatul Bellevue din Berlin.
Mariajul nu a fost fericit, ea a încercat să scape de câteva ori însă a fost forțată să se întoarcă de mătușa și soacra ei Alexandrine.^[2] William a reușit cu greu să obțină o comandă lipsită de importanță în armata prusacă în timpul războiului franco-prusac.^[3] El a fost grav rănit de o explozie în timpul războiului, dar a continuat să trăiască până în 1879. Cuplul a avut o fiică:

Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (7 noiembrie 1868 - 20 decembrie 1944); s-a căsătorit cu Prințul Heinrich XVIII Reuss de Köstritz și a avut copii.

După decesul soțului ei, Alexandrine și-a dedicat viața fiicei ei și a apărut rar în public.^[2] Alexandrine a murit la 26 martie 1906 la Schloss Marley, în apropiere de Potsdam, Brandenburg, Germania.^[1]^[5] Palatul Bellevue a fost ocupat de Prințul Eitel Friedrich al Prusiei și de noua lui mireasă Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg.

Date personale
Alexandrine a Prusiei
Ducesă Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin
Alexandrine, c. 1870.
Nume la naștere	Friederike Wilhelmina Luise Elisabeth Alexandrine
Născută	1 februarie 1842 Berlin
Decedată	26 martie 1906 (64 de ani) Schloss Marley
Înmormântată	Schwerin Cathedral[*]
Părinți	Prințul Albert al Prusiei Prințesa Mariana a Țărilor de Jos
Frați și surori	Charlotte Frederica a Prusiei Wilhelm von Hohenau[] Prințul Albert al Prusiei Frederick of Hohenau[]
Căsătorită cu	Ducele Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Charlotte, Prințesă Heinrich XVIII Reuss de Köstritz
Religie	protestantism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Mecklenburg-Schwerin

* 1910: Auguste Honoré Charlois (n. La Cadière-d'Azur în departamentul Var, 26 noiembrie 1864 – d. 26 martie 1910) a fost un astronom francez, cunoscut mai ales pentru descoperirea a 101 asteroizi, în timp ce lucra la Observatorul din Nisa

Auguste Charlois s-a născut în localitatea La Cadière-d'Azur din departamentul Var.

Prima sa descoperire a fost cea a asteroidului 267 Tirza în 1887. A descoperit și asteroidul 433 Erosîn aceeași noapte cu astronomul Gustav Witt, dar Witt a anunțat primul descoperirea.

Și-a început cariera în epoca detectării vizuale a micilor planete. Dar în 1891, Max Wolf a deschis calea folosirii astrofotografiei, care contribuie la creștea netă a ratei detecției asteroizilor, ceea ce le-a permis lui Wolf și lui Charlois să descopere mult mai mulți asteroizi decât ar fi descoperit prin detecție vizuală.

La vârsta de 45 de ani a fost ucis de fratele primei sale soții, care i-a purtat pică pentru că s-a recăsătorit. Cumnatul său a fost condamnat la muncă silnică pe viață în Noua Caledonie.

Date personale
Auguste Charlois
Născut	26 noiembrie 1864 La Cadière-d'Azur, Franța
Decedat	26 martie 1910 (45 de ani) Nisa, Franța
Cauza decesului	omor
Cetățenie	Franța
Ocupație	astronom
Activitate
Organizație	Observatorul din Nisa
Premii	Premiul Jules-Janssen (1899)

· 1913: Panait Cerna, pe numele său de naștere Stanciof, de origine bulgară, (n. 25 septembrie 1881, Cerna, județul Tulcea - d. 26 martie 1913, Leipzig)^[1] a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu, precum și filosof, critic literar și traducător. Vorbitor nativ al bulgarei, Cerna a scris cu toate acestea în română și a dezvoltat un stil tradiționalist, care a fost legat de clasicismși neoclasicism. Lăudat de societatea literară conservatoare Junimea, a fost promovat de liderul ei, Titu Maiorescu, precum și de discipolii lui Maiorescu, Mihail Dragomirescu și Simion Mehedinți. Cerna a devenit principalul reprezentant al grupului când acesta a intrat în declin, contribuind la ambele reviste junimiste importante, Convorbiri Literare și Convorbiri Critice. De asemenea, a contribuit în parte la revista tradiționalistă Sămănătorul și a fost afiliat pentru perioade scurte la alte reviste literare.

Licențiat al Universității din București, Cerna și-a terminat studiile în imperiul german. Acolo, a frecventat Universitatea din Berlin și Universitatea din Leipzig, împrietenindu-se cu dramaturgul autoexilat Ion Luca Caragiale și criticul literar Paul Zarifopol. Cerna a murit la Leipzig la vârsta de treizecișiunu de ani, după o luptă lungă cu tuberculoza.

Pe lângă diferitele poeme de dragoste, scrierile lui Panait Cerna vădesc de asemenea preocupările sale intelectuale. Specificul său intelectual i-a adus adepți dedicați, dar a fost criticat de mulți dintre egalii săi, care l-au găsit artificial și depășit.

A debutat cu un poem "Trecut", imitație după poetul german Nikolaus Lenau în "Foaie interesantă" în anul 1897.

Licențiat al Faculății de filozofie din București în 1906. A obținut doctoratul în Germania, la Leipzig, în 1913 cu teza Die Gedankenlyrik, apreciată de Volkelt.

Date personale
Panait Cerna
Panait Cerna
Născut	25 septembrie 1881 Cerna, România
Decedat	26 martie 1913 (32 de ani) Leipzig, Germania
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist[] jurnalist filozof critic literar[] traducător poet
Activitate
Pseudonim	Panait Cerna
Domeniu artistic	poezie, proză
Studii	Universitatea din București, Universitatea Humboldt din Berlin, Universitatea Leipzig
Pregătire	Universitatea Humboldt din Berlin, Universitatea din Leipzig
Mișcare artistică	poezie, romantism
Influențat de	Mihai Eminescu

· 1918 - A murit compozitorul francez Claude Debussy (n.22.08.1862).
* 1920: Prințul Luís de Orléans-Braganza (26 ianuarie 1878 – 26 martie 1920), a fost moștenitor al tronului Imperiului Braziliei. El s-a născut în Brazilia, ca al doilea fiu al Prințului Gaston, Conte de Eu și a Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei.

A fost exilat împreună cu familia ca rezultat al loviturii de stat din 1889 care a dus la formarea republicii. În 1908, anul în care el s-a căsătorit, fratele său mai mare, Pedro, a renunțat la drepturile sale la tronul imperial lăsându-l pe Luís moștenitor aparent. Din această poziție, el a lucrat împreună cu monarhiștii din Brazilia în câteva încercări de a restaura monarhia. La izbucnirea Primului Război Mondial s-a înrolat ofițer în armata britanică și a luptat în Flandra unde a contractat o formă virulentă de reumatism care i-a cauzat moartea la vârsta de 42 de ani. Eforturile sale în numele Aliaților din Primul Război Mondial au fost decorate de Belgia, Franța și Marea Britanie.

Date personale
Prințul Luís
Prinț de Orléans-Braganza
Prințul Luís de Orléans-Braganza
Nume la naștere	Luís Maria Filipe Pedro de Alcântara Gastão Miguel Rafael Gonzaga
Născut	26 ianuarie 1878 Petrópolis, Brazilia
Decedat	26 martie 1920 (42 de ani) Cannes, Franța
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Cauza decesului	boală
Părinți	Prințul Gaston, Conte de Eu Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei
Frați și surori	Pedro de Alcântara, Prinț de Grão Para Prince Antoine Gaston Philippe of Orléans-Braganza[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii
Copii	Prințul Pedro Henrique Prințul Luís Gastão Prințesa Pia Maria
Cetățenie	Brazilia
Ocupație	scriitor
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Orléans-Braganza

· 1923: Sarah Bernhardt, actriță franceză (n. 1844)
* 1934: Alfredo Acton (n. 12 septembrie 1867,^[1]^[2] Castellammare di Stabia, Italia^[1] – d. 26 martie 1934,^[1]^[2] Napoli, Italia^[1]) a fost un amiral italian, șef al Statului Major al Marinei Militare între (1919-1921 și 1925-1927) și senator din 1927.

Descendentul unei familii nobiliare cu tradiție care a servit în Marina Regatului celor Două Sicilii, iar după 1860 în Regia Marina. Strămoșul său John Acton a reformat flota napoletană în 1779, iar bunicul său Carol a fost ofițer în Marină.

Alfredo Acton a participat la ocupația Massawei (1885), la expediția internațională din Creta (1897), la campania din China în urma Revoltei Boxerilor (1900) și la Războiul Italo-Turc din 1912. Pe parcursul Primului Război Mondial, a comandat o unitate de exploratori a Marinei Regale în grad de amiral. Pe 15 mai 1917, a comandat forțele navale italo-britanice în bătălia din stâmtoarea Otranto. După război, a fost numit în funcția de Șef al Statului Major a Regia Marina.

A fost ales senator al Regatului Italiei în 1927.

Date personale
Alfredo Acton
Alfredo Acton
Născut	12 septembrie 1867^[1]^[2]^[3] Castellammare di Stabia, Italia^[1]
Decedat	26 martie 1934 (66 de ani)^[1]^[2]^[3] Napoli, Italia^[1]
Părinți	Ferdinando Acton[] Ninfa Ramirez[]^[4]
Copii	Ferdinando Amedeo Maria Acton, 12th Principe di Leporano[]^[4] Francesco Eduardo Maria Acton[]^[4]
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	ofițer politician
Activitate
Ramura	Regia Marina
Gradul	amiral
Bătălii / Războaie	Războiul Italo-Turc
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Bath în grad de comandor[] Knight grand cross of the order of the crown of Italy[]

· 1945: David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26 martie 1945, Caernarfonshire, Țara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Primul Război Mondial, între 1916 și 1922.

Date personale
David Lloyd George

Nume la naștere	David Lloyd George
Născut	17 ianuarie 1863 Manchester, Lancashire, Anglia, Regatul Unit
Decedat	26 martie 1945 Caernarfonshire, Țara Galilor, Regatul Unit
Înmormântat	grave of David Lloyd George[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	William George[]^[1] Elizabeth Lloyd[]^[1]
Căsătorit cu	Margaret Lloyd George, Frances Stevenson
Copii	Gwilym Lloyd George[] Megan Lloyd George[] Richard Lloyd George, 2nd Earl Lloyd-George of Dwyfor[] Mair Eluned Lloyd George[]^[1] Lady Olwen Elizabeth Lloyd George[]^[1] Jennifer Mary Stevenson[]^[1]
Naționalitate	engleză
Cetățenie	Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	Bisericile baptiste
Ocupație	politician diplomat solicitor[] funcționar public[]
Prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei
În funcție 7 decembrie 1916 – 22 octombrie 1922
Precedat de	H. H. Asquith
Succedat de	Andrew Bonar Law

Premii	Ordinul de Merit[] Crucea Libertății[]
Partid politic	Partidul Liberal

· 1946: Arthur Garguromin Verona (nume la naștere Arthur Petre Anton Bartolomeu Francisc Maria Verona, n. 24 august/5 septembrie 1867, Brăila, România – d. 26 martie 1946,^[1] București, România^[2]) a fost un pictor român de origine aromână. A făcut studii militare în cadrul Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt pe care a absolvit-o în anul 1891, devenind ofițer în Armata Comună. Datorită vocației sale artistice manifestate încă din copilărie și-a continuat studiile, de această dată în domeniu artelor plastice, începând din anul 1895 la Academia de Arte Frumoase din München ca elev al lui Fritz von Uhde. Acolo s-a dedicat exclusiv picturii și a intrat sub influența mișcării seccesioniste, apropiindu-se mai ales de maniera pictorilor Fritz von Uhde și Simon Hollósy. Pentru Arthur Verona, vizita din capitala Bavariei din anul 1895, a avut ca rezultat o confruntare a propriilor calități de exprimare plastică cu noile modalități de primenire și de înnoire a limbajului. La München nu l-a atras rigiditatea academismului de sorginte istorică care promova portretistica monumentală și scenele eroice, ci noile concepte ale plein - airismului, promovat de Fritz von Uhde și Simon Hollósy. Conform unor mărturii documentare destul de lacunare și disparate se pare că Arthur Verona ar fi participat la primele două tabere de creație organizate de Simon Hollósy, cu Școala de pictură de la Baia Mare. La îndemnul lui von Uhde, artistul a studiat la Academia Julian începând din anul 1889. Aici s-a aflat sub influența lui Jean-Paul Laurens. Parisul i-a adus lui Arthur Verona un plus de libertate și o mai bună tradiție a picturii de tip plein-air.

Arthur Garguromin Verona s-a afirmat ca pictor în România începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura românească. Absolvent al marilor Academii de la München și din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale. A fost un mare admirator al Renașterii și a fost atras prin educație și structură de pictura clasică. Pictorul a fost de asemenea atras și de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari compoziții pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air. A reținut de altfel, tematica grigoresciană, dar nu a putut renunța niciodată la apetența sa spre compoziția de atelier. El a fost considerat la un moment dat ca fiind un continuator al operei lui Nicolae Grigorescu, dar opera sa apare astăzi într-o imagine eclectică revendicată de către istoria picturii românești, datorită modului entuziast și plin de conștiinciozitate cu care s-a manifestat Arthur Verona ca organizator și ca dascăl.

Verona nu a renunțat nici la formă nici la linie și a fost incapabil să picteze altceva decât ceea ce a văzut, astfel el nu și-a putut însuși o rețetă anume. Ca urmare, chiar dacă în lucrările pe care le-a realizat se poate vedea o puternică influență impresionistă prin strălucirea luminii redate, prin cromatica desfășurată sau prin folosirea tuturor elementelor derivate din avantajele picturii de plein-air pe care a agreat-o cu predilecție, el nu a rămas istoriei ca un impresionist. Realizările sale artistice se pot cataloga a fi clasicizante în compoziție și portret, iar peisajele lui au păstrat o armonie a culorilor și o consistență a formelor care le apropie mai mult de tendințele realiste ale postimpresionismului, mai mult decât de o orice altă viziune. A fost mândru de legătura pe care a găsit-o cu arta italiană și a fost animat de poezia senină a lui Nicolae Grigorescu. A fost atras prin aspirațiile sale către pictura monumentală și a iubit pitorescul peisajului românesc și a ceea ce are țăranul român mai prețios în tradiția sa seculară. A învățat permanent și a dovedit că era posesorul unui meșteșug plin de virtuozitate cu care s-a îndreptat spre mari compoziții murale laice sau bisericești. A pictat portrete scânteietoare prin eleganță, sau sobre cu amprente melancolice ori triste și a fost fără îndoială pictorul peisajelor calde, iluminate de prezența oamenilor veseli, frumoși și sănătoși.

Celebre au rămas lucrările în frescă pe care le-a realizat la Palatul Regal (Apoteoză), la Palatul lui Gheorghe Cantacuzino, la Palatul lui Ioan Kalinderu, la Capela Cimitirului Bellu, la Capela Castelului Bran, la Turnul lui Țepeș și picturile monumentale Valea Oltului de la Ministerul Lucrărilor Publice din București (frescă) și Cosașii (pe pânză) aflat la Muzeul de Artă din Botoșani. Ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu, tematica idilic rurală a rămas istoriei prin picturile În codrii Herței, Între nalbe, Floarea soarelui, Petrecere câmpenească, Culesul merelor, Fete în Bucovina, Două fete, Spartul horei, Pâinea cea de toate zilele, Țăran prânzind, La vatră, Secerători, Ciobănaș, Drum de țară, Fii pădurii, Nuntă în Moldova, La iarbă verde, Zi de sărbătoare, Ursarii și o serie lungă de peisaje din Bucovina intitulate Toamna sau Hore. În pictura religioasă a executat în plus față de cele enumerate, pictura murală din Capela de la Olmutz și de la Biserica Preany Kattor din Iugoslavia. În pictura de șevalet a rămas din creația sa Isus și samariteana, Isus potolind valurile, Sfântul Gheorghe. Din tematica istorică pot fi enumerate Judecata boierilor înainte de moartea lui Ștefan cel Mare, Portretul lui Mihai Viteazul și studii pentru portretele lui Bogdan I, Carol I și Neagoe Basarab.

A fost inițiatorul înființării unei Academii Libere de Pictură în anul 1919, ca o ripostă la academismul lui G.D. Mirea de la Școala de Belle Arte din București și în anul 1940 a devenit profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească aflată pe lângă Arhiepiscopia Bucureștilor, care a fost înființată de către Patriarhul Nicodim. Aici a predat cursuri tehnice de pictură de icoane și a condus atelierul de lucrări practice. A fost medaliat de către statul român cu o mulțime de decorații în plan profesional și militar, ca urmare a participării sale ca voluntar la primul război mondial. Nu în ultimul rând, este de menționat că Arthur Verona a îndeplinit funcția de președinte al Societății Tinerimii artistice în perioada 1910 - 1921.

“

Format mai întâi la școala germană, apoi la cea franceză, Artur Verona și-a pus și știința și talentul, în interpretarea motivelor românești. Țăranii moldoveni, cu obiceiurile și portul lor pitoresc, au fost subiectele lui de predilecție. Cu lucrările intitulate „Codrii Herței”, „Pâinea cea de toate zilele”, „În bălțile Brăilei”, „Secerișul”, „Drum lung”, „Floarea Soarelui”, „Toamna în pădure”, „Ursarii”, „Nunta la țară”, și altele, a știut sa dea un caracter idilic operei sale, reușind să creeze un curent și să-și formeze elevi. Dintre portrete — căci Artur Verona a fost și un excelent portretist — vom aminti de acela al lui Emil Mihail Brancovici, al d-lui Nicolae Henri Verona, al Patriarhului Miron Cristea, un autoportret și altele, valoroase piese de muzeu. Vom aminti de asemenea de compozițiile sale „Moartea lui Ștefan cel Mare”, plafonul de la muzeul Kalinderu și cel de la Palatul Regal, lucrări caracteristice prin mișcare, echilibru și armonie de culoare. Ca pictor, Artur Verona a trăit în spiritul vremii sale, pe care a cinstit-o prin opera lăsată. Ca profesor, el a ținut cursuri la Academia liberă de pictură, și mulți din pictorii cari contează astăzi în arta românească, se pot număra cu mândrie printre elevii lui. Verona a publicat și o carte despre tehnica picturii, un adevărat îndreptar pentru tineretul artistic.^[3]

”

— George Nikita: - Salonul Oficial al Expoziției retrospective din anul 1947, pag. 59

Arthur Verona s-a născut la Brăila în ziua de 24 august 1867 (vezi secțiunea Controverse, incertitudini) în familia de origine dalmată a lui Francesco Spiridon-Verona și al Amaliei Lukovici. Între anii 1896 - 1902, Arthur a folosit și numele de Garguromin cu care-și completa semnătura, nume care provenea de la familia tatălui care avea filiații macedoromâne,^[4] după adnotările lui Ary Murnu.^[5]

Înclinația spre pictură s-a manifestat încă din copilărie, talentul său fiind descoperit de către Nicolae Henri, fratele lui mai mare care l-a încurajat să urmeze o carieră pe acest drum.^[5] Nicolae Henri a fost și el un pictor talentat care a absolvit o școală de arte aplicate la Paris.^[5] Cu toate că au crescut într-o familie care avea în casă o mulțime de tablouri valoroase, părinții acestora au fost neînțelegători și chiar potrivnici manifestărilor artistice pe care fiii lor le aveau.^[5] Ca urmare, tatăl lui Arthur l-a îndemnat să urmeze o școală militară.^[5] După ce a absolvit șase clase la cursurile liceale din Cernăuți, Arthur a fost trimis de părinți în anul 1888 la Academia din Viena, pentru a studia artele militare.^[6] De la Viena, în timpul vacanțelor, pictorul a făcut adesea scurte vizite în Italia pentru a studia operele marilor maeștri.^[6] În acestă perioadă a realizat lucrări a căror tematică predominată a fost viața militară.^[6] Din acești ani a rămas un Autoportret în care s-a înfățișat în uniforma unității sale și o reproducere sub care scrie Nachrichten-Patrouille - Arthur Verona—în limba română Patrula mesageră.^[6] Cea din urmă, a fost prima lucrare a viitorului pictor care a fost expusă la Viena în anul 1889.^[7] În aceasta apare figurată o patrulă de ulani într-un peisaj definit de un dâmb verde mărginit stânga - dreapta de câte un arbore.^[6] Se poate observa în acest tablou meticulozitatea aproape naturalistă de execuție, în care atenția este reținută de siguranța cu care sunt desenați caii precum și prospețimea realizării care apropie tematica de canoanele peisajului.^[6]

Artistul a absolvit Academia Militară Tereziană de la Wiener Neustadt în anul 1891 și a devenit ofițer de dragoni în Armata Comună. Ca urmare a succesului pe care l-a avut cu pictura Patrula mesageră, el participă în anul 1893 la salonul Seccesioniștilor de la München cu o nouă lucrare.^[6] După trei ani de serviciu militar, în anul 1894, dându-și seama că înclinația sa pentru pictură este o certitudine, Arthur Verona și-a dat demisia și s-a întors în România unde Nicolae Henri l-a invitat în locuința sa din Herța pentru a-și amenaja un atelier.^[6] Aici, în ținutul Herței, artistul a realizat o mulțime de tablouri cu care a participat în același an la expoziția Salonului Oficial din București

Ca urmare a revenirii în România, după ce și-a dat demisia din armată în anul 1894, Arthur Verona a lucrat intens în atelierul din Herța al fratelui său Nicolae Henri Verona.^[7] Picturile pe care le-a realizat în acel an i-au întărit convingerea că trebuie să se dedice mai atent studiului.^[7] Acesta a fost motivul pentru care în anul 1895 a plecat din nou la München, care era în acele vremuri unul din cele mai importante centre artistice din Europa.^[7] Pentru toți artiștii acelor timpuri, vizitarea Münchenului era un deziderat obligatoriu, deoarece doar acolo se putea întâlni o atmosferă impregnată de valorile clasice dominate de niște principii pedagogice care în final adunau prin ele însele tineri artiști de pe întreg mapamondul.^[7] Din România se pot enumera pictori importanți așa cum au fost Ipolit Strâmbu, Kimon Loghi, Ștefan Luchian, Octav Băncilă, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Lascăr Vorel, Ștefan Popescu, Cecilia Cuțescu Storck și mulți alții.^[6] Acolo s-a dedicat exclusiv picturii și a intrat sub influența mișcării seccesioniste apropiindu-se mai ales de maniera pictorilor Fritz von Uhde și Simon Hollósy.^[6]^[7]

Fritz von Uhde (foto.1880)

Simon Hollósy (foto.~1880)

Pentru Arthur Verona, vizita din capitala Bavariei din anul 1895 a avut ca rezultat o confruntare a propriilor calități de exprimare plastică cu noile modalități pe care le-a găsit în primenirea și înnoirea limbajului.^[7] La München nu l-a atras rigiditatea academismului de sorginte istorică care promova portretistica monumentală și scenele eroice, ci noile concepte ale plein - airismului promovat de Fritz von Uhde și Simon Hollósy.^[7] Pictorul român, ca orice artist autodidact a debutat în pictură cu o abordare realistă, astfel încât un contact ca cel pe care l-a avut cu Simon Hollósy a fost unul important.^[7] Ca un scurt istoric se poate menționa că în Germania s-a instalat un impresionism de tip local doar după anul 1880 prin picturile realizate de Max Liebermann și Fritz von Uhde.^[7] Simon Hollósy, mai modern decât predecesorii săi, a afirmat o cale a căutării realului folosind mijloacele picturii luminoase.^[7] El a ajuns în scurt timp un stindard al antiacademismului münchenez.^[7] Mai mare ca vârstă cu zece ani ca Verona, Hollósy era adeptul emanicipării artistului printr-o atitudine de frondă față de arta oficială, totul fiind centrat pe îndreptarea atenției asupra naturii.^[7]

Hollósy a fost după cum se știe fondatorul Școlii de Pictură de la Baia Mare și el era un modovean de origine armeană poreclit Corbul.^[6] Károly Lyka a afirmat că Simon Hollósy, precum și discipolii săi de la Baia Mare, nu aveau nimic în comun cu școala müncheneză.^[6] Ca mulți elevi de-ai săi, Hollósy s-a pronunțat pentru abolirea oricăror norme și pentru creație artistică în numele naturii.^[8] Prin atitudinea sa față de artă, el nu încerca la rândul lui să stabilească noi norme care să le înlocuiască pe cele de dorit a fi abolite.^[8] Simon Hollósy a pornit de fapt un proces de primenire a limbajului artistic încă din anul 1890 în propria-i pictură.^[8] Arthur Verona a spus de altfel, că ... tot ce este nou și promițător se află la Paris.^[9] A studiat, începând cu 1895 la Academia de Arte Frumoase din München, ca elev al lui Fritz von Uhde.^[7] După câteva luni de la venirea sa la München, Verona l-a întrebat pe von Uhde care ar fi drumul pe care trebuie să meargă.^[9] Acesta l-a sfătuit să-și întrerupă studiile prin atelierele din München sau Paris și l-a îndemnat ... să facă o lucrare în plin aer, de mărime naturală, cu două-trei figuri, indiferent de subiect.^[9] Artistul român și-a dat seama de riscurile care decurgeau din urmarea sfatului lui Uhde de către un începător ca el într-ale picturii și, totuși, s-a întors în România.^[9] Aici, a realizat peisajul intitulat Codrul Herței unde a figurat un grup de nouă plugari care ascultă povestea unui chihaia. Anul 1897 îl găsește alături de Simon Hollósy, la Baia Mare - devenită în acele vremuri Barbizonul Ungariei,^[10] iar în același an a participat la Paris la Salonul Oficial cu lucrarea „În codrii Herței”, care a apărut în catalogul oficial al salonului la poziția 701 și pentru care a obținut Mențiunea juriului.^[7] Conform unor mărturii documentare destul de lacunare și disparate se precizează că Arthur Verona ar fi participat la primele două tabere de creație organizate de Simon Hollósy cu Școala de pictură de la Baia Mare.^[11] Există și o confesiune a artistului despre acea perioadă prin care a spus:

Jean-Paul Laurens (foto. 1878)

„Hollósy a purtat de grijă lecturilor mele, mi-a atras atenția asupra lui Zola și Tolstoi, îmi împrumuta cărți și îmi cerea să-i vorbesc despre cele citite. M-a avertizat asupra inutilității dexterității în sine, care îi părea o primejdie. Mi-a atras atenția asupra acumulărilor de observații la anumiți scriitori și mi-a îndreptat privirea asupra naturii și oamenilor. Datorită lui mi s-au deschis ochii să văd realitățile lumii, și datorită lui am investit totdeauna simțire în ce făceam: compoziție, peisaj, figuri umane... Tot el m-a îndemnat să încerc a înțelege interiorul oamenilor...^[4]”
—Raoul Șorban: O viață de artist. Între München și Maramureș, București, 1986, p. 63

La Paris, artistul a studiat la Academia Julian începând din anul 1889.^[9] Cu toate că Verona apare în catalogul expozanților la Salonul din Champs Elisées ca elev al lui William Bouguereau și Gabriel Ferrier, el a povestit în amintirile publicate într-un interviu, mai ales de Jean-Paul Laurens.^[9] Acesta din urmă era în opinia pictorului român un artist puțin desuet ca viziune plastică și chiar rece ca realizare, dar era un deținător absolut al tainelor meșteșugului.^[9] Cu toate acestea Jean Paul-Laurens prin autoritatea pe care o avea la Academie a fost unul din artiștii de mare succes ai secolului al XIX-lea, era ofițer al Legiunii de Onoare, autor al multor decorațiuni murale monumentale și autor de compoziții istorice.^[8] Peste toate acestea el s-a dovedit a fi un bun pedagog care avea la baza concepțiilor sale artistice un desen impecabil, gândit într-o bună tradiție a școlii neoclasice.^[8] Parisul i-a adus lui Arthur Verona un plus de libertate și o mai bună tradiție a picturii de tip plein-air.^[8] A participat la tabere organizate unde motivele alese nu erau impuse.^[8] Practic, Verona a asistat la Paris la o perioadă în care impresionismul, vechi deja de un sfert de secol, începea să-și impună propriile reguli.^[8] După un an de cursuri la Paris, timp în care Codrul Herței a fost reprodus în Revista L'Illustration, Arthur Verona s-a întors din nou acasă.^[9] În România se declanșase deja - din anul 1896, momentul zero de reformare a artei plastice românești prin inițiativa lui Ștefan Luchian care a fondat Societatea Ileana și care, a organizat în acel an prima Expoziție a artiștilor independenți.^[12] Cu toate că Arthur Verona a revenit în România în anul 1898 și nu era membru al Ilenei, el a împărtășit năzuințele generoase ale acesteia.^[12] El s-a simțit puternic atras de opera lui Nicolae Grigorescu, cu toate că era tributar prin prisma educației sale, de linia impusă de către clasicismul academic.^[12] De asemenea, atenția i-a fost atrasă de tendința unei exprimări cât mai sincere și mai realiste, astfel că pendularea sa între academism și impresionism a determinat ca opera sa să fie caracterizată de un eclectism vizibil.

În anul 1898, Verona a participat la Salonul Oficial (Expoziția artiștilor în viață) unde a expus Codrul Herței și un Portret de femeie.^[12] În anul 1899 a participat din nou la Salonul Oficial cu peisajul Portul Brăilei noaptea, Portretul d-ului L. C. și compoziția Speranța omenirii.^[13] Speranța a fost înfățișată sub chipul unei tinere fermecătoare drapată în alb și înconjurată de chipurile și brațele oamenilor care par că se îndreaptă spre lumina pe care ea o reprezintă.^[13] Se poate vedea în lucrările pe care le-a expus, că tendința pictorului pentru depășirea tematicii religioase sau istorice și evitarea abordării subiectelor sociale poate fi amendată de un public educat în spiritul academismului sau al lirismului artificial reprezentat.^[13] Pictorul nu s-a lăsat impresionat de critica fantezistă și nici de elogiile de natură superficială care i s-au adus, ci el a căutat cu înfocare apropierea de natură și aprofundarea compoziției monumentale.^[13] Datorită acestor preocupări a realizat o mulțime de peisaje din Herța sau din Bălțile Brăilei. Tot în această perioadă de creație a fost făcută și lucrarea monumentală intitulată Amza Pașa.^[13]

Speranța omenirii

În anul 1900 a expus pictura Pâinea cea de toate zilele în care a înfățișat un plugar așezat șă-și consume merindele sărăcăcioase în nemărginitul câmpului pârjolit de soare.^[13] În peisajul Înmormântarea unui grănicer subliniază prin contrast, drama umană într-o natură răvășită de furtună.^[13] Prin simplitatea cu care a reprezentat elementele de compoziție a reușit să pună în valoare măreția momentului de tipică tristesțe, printr-o luminozitate și o cromatică caldă dublată de o tușă liberă care aduce un plus de elocvență fără a deveni ostentativă.^[14] În această lucrare, pictorul s-a dovedit a fi un bun realist însă el a dat naștere unui lirism grav prin discreția cu care a înfățișat scena pe care criticii acelor vremuri au considerat-o una a picturii sociale.^[14]

Arthur Verona a fost deranjat de diferențele de organizare ale Salonului Oficial din București prin comparație cu manifestarea similiară pariziană din anii 1899 și 1900.^[14] Astfel în anul 1899 la București au lipsit Ion Andreescu și Nicolae Grigorescu, cu toate că ultimul se afla la Paris cu patruzeci de lucrări.^[14] La manifestarea din anul 1900 când pictura românească era reprezentată de doar trei nume consacrate și alte opt-nouă tinere speranțe, la Salonul Oficial au fost selectați treizeci și opt de pictori mediocri aleși pe favoritisme clientelare.^[14] Premiile și medaliile acordate de către oficialii români cu o mare larghețe comercială, au determinat înființarea Societății Tinerimea artistică în anul 1901 de către un grup de membri fondatori din care făcea parte și Arthur Verona.^[14] La prima expoziție a Tinerimii artistice din 1902 cronica plastică a menționat că: ... deși făcută fără pregătiri îndestulate, prima expoziție a Tinerimii artistice se prezintă bine și e aranjată cu mai mult gust decât toate expozițiile anterioare: ea aduce în același timp un mare serviciu publicului nostru... Cel dintâi pas serios este că, de la un capăt la altul, nu mai întâlnești ca altădată erudități de culori și greșeli elementare de linii care răneau ochii privitorului și dovedeau că cei ce le făceau n-aveau decât veleități de artiști.^[15]

Pictorul a fost stimulat de aprecierile pozitive pe care le-a obținut în cadrul expoziției Tinerimii artistice din anul 1902 și, ca urmare, a început să lucreze la o mare compoziție intitulată Judecata boierilor înainte de moartea lui Ștefan cel Mare.^[15] Pentru realizarea tabloului, artistul s-a documentat pe teren, făcând o călătorie de la Cazane (Turnu Severin, n.r.) până în codrul Herței, pentru a vedea peisajele României și pentru a putea surprinde elementele necesare realizării unei compoziții monumentale.^[15] Fiind convins că ceea ce a realizat a fost rezultatul unui moment de inspirație, dublat de avantajele întregii sale capacități tehnice pe care o câștigase ca experiență de necontestat, pictorul a căutat mereu să-și adâncească cunoștințele într-ale picturii și a fost permanent atent la adaptarea compozițiilor pe care le-a creat.^[15] Artistul a expus mai mereu în expoziții personale sau de grup, fiind mai receptiv la observațiile consumatorilor de artă decât la cele ale criticii de artă din acele vremuri care era făcută de multe ori de veleitari în domeniu.^[15]

Pâinea cea de toate zilele
Toamna (1)
Toamna (2)
Hora

A expus din nou la Viena, la Salonul Oficial.^[15] În 1902, și-a organizat prima expoziție personală. Lucrările sale au fost remarcate de către Nicolae Grigorescu, care i-a adus aprecieri laudative și din motivul că în lucrările Toamna, Hora, Pâinea cea de toate zilele sau Între nalbe a văzut influența sa asupra lui.^[15] În toate aceste tablouri, Verona a fost atras de tematica lui Grigorescu, dar el nu a renunțat la obișnuința de a-și plasa compoziția de atelier în peisaj. El era conștient că subiectele grigoresciene au în ele un lirism rustic specific și autentic românesc, care duce în final la o creștere a prestigiului său în fața privitorului din acele vremuri.^[15]

Între nalbe

În anul 1903 - 1904 (vezi capitolul Controverse, incertitudini) s-a căsătorit cu Maria Zerman și s-a hotărât să se stabilească la București.^[16] În acest an, atelierul lui din Piața Victoriei a fost mistuit de un incediu și o mare parte a lucrărilor au fost distruse.^[16] Familia nu a putut să-l ajute și pentru acoperirea cheltuielilor a fost nevoit să se împrumute de la un cămătar cu o sumă mare de bani, oferindu-i în contrapartidă disponibilitatea ca până la sfârșitul anului 1903 să-i furnizeze creditorului contravaloarea tuturor lucrărilor pe care le va picta.^[16] Acest episod a fost menționat de familia și soția sa. Salvarea financiară a fost datorată unui „binevoitor” discret și iubitor de artă. Ion Zurescu a fost de părere că așa s-ar explica faptul că Verona a fost prezent cu peste douăsprezece lucrări numai la Expozitia „Tinerimii artistice” din acel an.^[16]

Momentul 1903 este cel în care pictorul s-a considerat a fi un impresionist.^[16] A realizat mai multe peisaje, în special din Moldova, Brăila și Herța.^[17] A făcut și desene. Impresionismul picturii lui a dobândit o notă particulară, lipsită de spontaneitate. În paralel, Verona a fost preocupat de pictura monumentală și a studiat tehnica frescei, o primă lucrare fiindu-i atribuită la decorarea Culei românești în anul 1905.^[18] A participat în 1903 la expozițiile Tinerimii artistice organizate la București, dar și la Atena și mai apoi (1905) la München.^[18] În anul 1906 a deschis o Expoziție Jubiliară, a participat la Salonul Oficial și la Tinerimea artistică. În anul 1906 a realizat lucrarea de artă monumentală Cosașii, iar în 1907 a participat la a V-a expoziție a societății „Tinerimea artistică”.^[18]

Spartul horei

Criticul de artă Apcar Baltazar l-a considerat pe Verona alături de George Demetrescu Mirea, ca fiind unul dintre cei mai buni portretiști români.^[19] Conștient de înclinația sa academică, Apcar Baltazar (sub pseudonimul Spiridon Antonescu) s-a indignat împotriva celor care s-au opus ca Arthur Verona să ocupe o catedră la Școala de Belle Arte,^[20] concurs desfășurat în perioada 10-18 septembrie 1908 și câștigat în final de Costin Petrescu.^[21] Această poziție pe care Baltazar a luat-o în mod oficial în presa vremii, nu a fost una izolată. Admiratorii lui Verona, care nu erau puțini, îl considerau pe acesta ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu.^[19] Așa se explică, a fost de părere Ion Zurescu, că Gheorghe Cantacuzino al cărui palat este astăzi Muzeul Enescu și colecționarul Ioan Kalinderu i-au încredințat pentru decorare plafoanele palatelor lor.^[19]

La 7 iulie 1909 a fost distins prin decretul regal nr. 1794 cu Medalia Bene Merenti Clasa I.^[22] În urma participării la Salonul de pictură de la München din anul 1910 a fost distins cu Medalia de Aur.^[23] Tot în acest an a fost ales ca președinte al Tinerimii artistice, funcție pe care a deținut-o până în anul 1921.^[24]

„... Înainte de primul război mondial, vernisajele Tinerimii artistice deveniseră un eveniment monden de importanța Derby-ului român sau a balului Societății aristocratice „Obolul”. Verona, Ștefan Popescu, Sathmary, Steriadi, Späthe și alții, toți înalți și bine legați, îți făceau impresia unor heralzi, dar în special președintele societății era remarcabil. Voinic, înalt și frumos, cu figura sa energică, acest dalmatin de origină, fost ofițer de cavalerie în armata austriacă, cu înfățișarea unui patrician din portretele lui Moroni, cu numele Arthur Garguromin Verona, ce suna ca un fel de Paolo Calian Véronèse, impunea tuturor.”
--- Krikor Zambaccian: Însemnările unui amator de artă, Editura LiterNet, 2004

Cu ocazia expoziției Tinerimii din anul 1910, artistul a avut parte de o critică elogioasă din partea lui Alexandru Tzigara-Samurcaș,^[25] O. Zimbru^[26] și mai apoi în 1912 a lui A. Jeanjaquet.^[27] Între 1911-1912, a participat la diverse expoziții cu peste 25 de lucrări și a obținut la München pentru lucrarea Spartul horei a doua Medalie de Aur.^[28] Un an mai tîrziu în iunie 1913, la Expoziția internațională din München a obținut cea de a treia Medalie de Aur^[29] și a fost considerat de către critică, ca fiind urmașul lui Nicolae Grigorescu.

În cei patru ani premergători primului război mondial, Arthur Verona a pictat mai multe portrete dintre care se remarcă Portretul doamnei V, Fete din Bucovina și Cobzarul care aparține astăzi Muzeului Național de Artă al României.^[28] A făcut o mulțime de studii de flori precum și picturi în care a reprezentat momente din viața rurală, elocvente în acest sens fiind Petrecerea câmpenească, La fântână, Culesul merelor sau La vatră.^[28]

Iarna
La vatră
Două fete
Cu cobilița la râu

A reluat de asemenea peisaje de iarnă, reprezentativă fiind Iarnă în Herța.^[28] O dată cu începerea războiului, a pictat scene specifice cum ar fi Cazaci în Bucovina și Manevre de iarnă, în care folosește negrul și cenușiul pe fondul imaculat de alb al zăpezii.^[28] Fiind locotenent în rezervă al Regimentului IX Roșiori, el a cerut să lupte ca voluntar în armata română.^[30] A fost reactivat în cadrul aceluiași regiment care făcea parte din divizia de la Cerna a generalului Ion Dragalina.^[30] Cum România a intrat în război, Verona în calitate de ofițer de cavalerie, a luat parte la luptele care s-au dat din Munții Carpați până la vărsarea Râului Olt în Dunăre.^[28] A fost luat prizonier și cu restul unității sale a fost deportat la lagărul din Sopronek din Ungaria.^[28] În lagăr, artistul a realizat schițe și picturi din viața cotidiană a taberei de detenție.^[31] Toate lucrările făcute în această perioadă diferă total de creația sa anterioară.^[31] Dacă până atunci realiza o contemplare a peisajului românesc într-o manieră lirică și în spiritul semănătorismului, acum prin faptul că a luat el însuși parte la mizeria prizonieratului, lucrările sale sunt caraterizate de un realism crud.^[31] Deși majoritatea lor au fost distruse de un incendiu în anul 1935^[32], în cele rămase posterității se poate vedea că acest realism nu s-a datorat numai unei corectitudini care s-ar fi ivit în interiorul artistului, ci mai ales al transformărilor pe care viața de lagăr le-a produs asupra personalității sale.^[31] Tot în această perioadă, fiind cunoscut ca pictor, Verona a executat pictura murală a capelei din Olmütz.^[31]

Petrecere câmpenească

Culesul merelor - carte poștală (foto a/n)

Un număr neprecizat de lucrări realizate de Verona au plecat împreună cu Tezaurul României în Rusia în anul 1917. Din mărturiile familiei unele din ele au fost restituite în anul 1956,^[29] restituire menționată și de articolul artistului emerit Marius Bunescu aflat în numărul din 16 septembrie 1956 al ziarului Scînteia. Astfel, într-unul din articolele ziarului – dedicate reîntoarcerii unei părți din Tezaur de la Moscova, acesta a precizat că alături de alte materiale de artă plastică, respectivele lucrări ale lui Verona au fost repartizate Galeriei Naționale a Muzeului de artă al R.P.R.^[33]

Reîntors în București în anul 1918, Arthur Verona a constatat o schimbare care avea să devină fundamentală în viața artistică românească.^[32] Așa cum s-a întâmplat în anul 1898 când Societatea Ileana se afirma în confruntarea cu Salonul Oficial privind primenirea și înnoirea conceptelor artistice, așa se repeta istoria cu Societatea Arta Română (înființată la Iași în iarna anului 1917) care se dorea o opoziție activă față de corifeii Tinerimii artistice.^[32] Apăruse o nouă generație de artiști care aveau o mentalitate diferită în creația și aprecierea lucrărilor de artă.^[32] Cum spiritul polemic era la ordinea zilei, critica nu l-a ocolit nici pe Verona care era perceput în acele timpuri ca un oficial cu tradiție în ale picturii.^[32] Ca urmare, pictorul Arthur Verona a înființat în anul 1919 Academia Liberă de Pictură pe care a dorit-o a fi o nouă opoziție față de G.D. Mirea care promova, încă, academismul la Școala de Belle Arte.^[31] La această academie au predat Arthur Verona, Jean Alexandru Steriadi și Gheorghe Petrașcu.^[34] Din păcate, acestă acțiune nu a reprezentat o opțiune suficientă pentru tinerii artiști care doreau să-și definească o poziție plastică și teoretică în conformitate cu tendințele acelor vremuri.^[31] Ca rezultat membrii ponderați ai Tinerimii artistice precum și noii adepți extremiști ai curentelor occidentale au contestat puternic tradiția semănătoristă și grigoresciană.^[35] Toți aceștia s-au grupat în spatele Societății Arta Română cu prilejul expoziției din anul 1920.^[35] Erau nume care avea să devină celebre în arta plastică din România: Theodor Pallady, Camil Ressu, Francisc Șirato, Dimitrie Paciurea, Marius Bunescu, Iosif Iser sau Cornel Medrea.^[35] Tudor Arghezi avea să menționeze că aceștia:

„... neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză... Tinerimea, ei s-au desprins din marele partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori și, înlăturând cadavrele din drumul lor... s-au asociat cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian”
—Tudor Arghezi, citat preluat din Ion Zurescu: Arthur Verona, 1957, pag. 24

Șatra de țigani

Surugiul - carte poștală

Această rupere a unei importante fracțiuni a Tinerimii artistice a marcat un moment deosebit de important în evoluția artei românești din prima jumătate a secolului al XX-lea.^[35] Verona a considerat că manifestările la care a luat parte nu erau decât niște curente sezoniere.^[35] El nu a înțeles ce anume însemna nou și vechi în artă și argumenta faptul că arta dacă este adevărată, ea aparține tuturor timpurilor.^[35] Teoriile moderniste i s-au părut cuvinte și formule goale ale neputincioșilor și a declarat că el ...regretă că avem maimuțoi la noi în țară care imită pe acești neputincioși.^[35] Declașând astfel de polemici acide, Arthur Verona s-a văzut pus în fața tirului considerațiunilor tehnico-estetice făcute de Francisc Șirato, a criticii pamfletare a lui Nicolae Tonitza sau a comentariilor critice ale lui Ion Minulescu.^[35]

În anul 1921, Verona a organizat o mare expoziție personală,^[36] iar în 1922 a participat la Salonul Tinerimii precum și la prima manifestare publică a Academiei libere.^[36] Cu aceste ocazii a constatat că are mulți admiratori care i-au apreciat o serie de tablouri cu flori, pesiajele Toamna, Joc în pădure și Lupta de la Podul Jiului care poartă în ea marca realismului dobândit în timpul prizonieratului său din război.^[36] Admiratorii s-au declarat a fi persoane care iubesc idilicul și o tematică de natură națională, mai mult decât una populară.^[36] Printre admiratori s-au numărat și reprezentanți ai oficialităților care l-au identificat pe Verona ca un apărător al tradiției grigoresciene.^[36] La zece ani de vremea când era acuzat de excentricitate și refuza să expună la manifestările Salonului Oficial, arta românească se schimbase într-o asemenea măsură încât artistul putea fi acuzat de pompierism și Tinerimea artistică era deja considerată ca o organizație care menținea o artă plastică deja stabilită.^[36] Ea care înainte se erijase în susținerea artiștilor de avangardă a devenit o societate de susținere a artei ajunsă „tradițională”.^[36]

Maica Domnului - frescă în Biserica Preany Kattor din Iugoslavia

În acest moment arta oficială l-a considerat pe Arthur Verona unul dintre cei mai buni pictori și ca urmare l-a desemnat ca membru al juriului care tria lucrările românești pentru participarea la Bienala din anul 1924 de la Veneția.^[36]^[B] Verona s-a comportat cu combativitate, fără a se considera vindicativ, și nu a folosit această oportunitate pentru a se răzbuna contra oponenților săi.^[36] Alegerea lucrărilor s-a făcut cu obiectivitate, dovadă stând faptul că cel mai incisiv adversar al lui, Nicolae Tonitza, a participat cu lucrări la această mare expoziție.^[36] Pe primul loc s-a aflat Verona cu tabloul Nuntă în Moldova care a fost cumpărat de regele Umberto al II-lea al Italiei, locul al doilea revenindu-i lui Tonitza.^[36]

Luminiș în codrii Herței

A continuat să facă parte din jurii și a participat în anul 1925 la Expoziția internațională de la Paris cu patru lucrări, dar organizatorii au expus doar tabloul Surugiul, dar nu în condiții favorabile.^[37] Verona a fost foarte afectat de critica plastică din România care a ajuns să-i conteste nu numai vocația de pictor ci și cunoștințele tehnice acumulate de-a lungul anilor.^[37] El era convins că numai rezultatul și nu intenția contează în artă și că meșteșugul este condiția și temeiul ei.^[37] Deasemenea, el era afectat și din cauză că nu numai tineretul artistic îl contesta ci și unii colegi mai vechi de ai săi.^[37] Toate aceste necazuri au fost oarecum compensate de numirea sa în anul 1926 în Secția Artistică a Ateneului Român și de numirea în juriul Salonului Oficial precum și în Comisia Monumentelor Istorice.^[37] În același an a primit și comanda pentru realizarea picturilor murale de la Capela Castelului Bran.^[37]

În 1927 a pictat fresca „Maica Domnului” pentru biserica de la Preany Kattor din Iugoslavia. A devenit membru al ordinului Steaua Roșie și a fost numit cavaler onorific „Pentru Merit”, i s-a conferit de asemenea ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler Clasa I. În 1934, bolnav de reumatism, a fost amenințat cu paralizia.^[38] Anul 1935 a adus nenorocirea asupra lui, un incediu i-a distrus pentru a doua oară atelierul, împreună cu peste 100 de lucrări. Totuși a participat la Expozitia de la Bruxelles, la reîntoarcerea în țară, Casa regală i-a oferit o nouă comandă: pictura tavanului deasupra Scării Voievozilor din Palatul Regal și a realizat fresca intitulată „Apoteoză”.^[38] În 1940 a devenit profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească de pe lângă Arhiepiscopia București.^[39]

În 1941 i s-a fixat o pensie lunară și printr-un decret semnat de generalul Ion Antonescu i s-a acordat naturalizarea.^[40] A participat la Salonul Oficial de toamnă din 1942, în anul următor, prin decizie ministerială a devenit Membru al Corpului Artiștilor Plastici.^[40] S-a stins din viață la 29 martie 1946, suferind și uitat, la București

Arthur Garguromin Verona s-a afirmat ca pictor în România începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura românească.^[42] Absolvent al marilor Academii de la München și din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale.^[42] A fost un mare admirator al Renașterii și a fost atras prin educație și structură de pictura clasică.^[42] Pictorul a fost de asemenea atras și de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari compoziții pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air.^[42] A reținut de altfel, tematica grigoresciană, dar nu a putut renunța niciodată la apetența sa spre compoziția de atelier.^[42]

Pentru Patrie - schiță - laviu, pentru basorelief (1922) ars în incendiul din 1937.^[43]

Pictorul a fost considerat la un moment dat ca fiind un continuator al operei lui Nicolae Grigorescu,^[19] dar opera sa apare astăzi într-o imagine eclectică revendicată de către istoria picturii românești datorită modului entuziast și plin de conștiinciozitate cu care s-a manifestat Arthur Verona ca organizator și ca dascăl.^[42] Aflat la studii în capitala Bavariei în anul 1895, artistul s-a apropiat de operele lui Fritz von Uhde și Simon Hollósy. A înțeles pictura de plein-air de la von Uhde și a adoptat realismul practicat de către Hollosy.^[6]

Autoportret (peniță)

Arthur Verona a fost convins că numai cine desenează bine poate picta.^[17] El nu a renunțat nici la formă, nici la linie și a fost incapabil să picteze altceva decât ceea ce a văzut, astfel el nu și-a putut însuși o rețetă anume.^[17] Ca urmare, chiar dacă în lucrările pe care le-a realizat se poate vedea o puternică influență impresionistă prin strălucirea luminii redate, prin cromatica desfășurată sau prin folosirea tuturor elementelor derivate din avantajele picturii de plein-air pe care a agreat-o cu predilecție, el nu a rămas istoriei ca un impresionist.^[17] Realizările sale artistice se pot cataloga a fi clasicizante în compoziție și portret, iar peisajele lui au păstrat o armonie a culorilor și o consistență a formelor care le apropie mai mult de tendințele realiste ale postimpresionismului, mai mult decât de o orice altă viziune.^[17] Printr-o analiză sumară sau uneori aprofundată, se poate observa că tușa pe care a practicat-o chiar în cadrul aceluiași tablou, este caracterizată de o consistență unitară, chiar și în cazul în care pasta pare a fi stropită.^[17]

Floarea soarelui

Critica de artă a vorbit foarte mult despre peisajele sale, uneori nejustificat.^[17] Conform curentelor artistice ale vremii sale, oamenii erau atrași mai mult de literatura semănătoristă și astfel aveau tendința de a aprecia mai ales melancolia unor lucrări intitulate Toamna, lirismul fetelor pierdute Între nalbe sau optimismul debordant al Horelor pe care le-a pictat.^[18] Verona a rămas însă inflexibil la succesul de public sau al criticii de artă și și-a urmărit pasiunea în direcția picturii monumentale.^[18]

Posesorul unei firi active și entuziaste, dublate de un entuziasm exuberant, muncitor și adeseori tenace, Arthur Verona a fost atras de către artă de un puternic sentiment de dragoste spre frumos.^[41] El s-a afirmat în arta plastică românească într-un moment în care aceasta se afla la o răscruce de drumuri și a contribuit la propășirea ei nu numai prin creația sa ci și prin activitatea didactică pe care a desfășurat-o în cadrul Academiei Libere de Pictură și mai apoi la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească.^[41] A fost mândru de legătura pe care a găsit-o cu arta italiană și a fost animat de poezia senină a lui Nicolae Grigorescu.^[41] A fost atras prin aspirațiile sale către pictura monumentală și a iubit pitorescul peisajului românesc și a ceea ce are țăranul român mai prețios în tradiția sa seculară.^[41] A învățat permanent și a dovedit că era posesorul unui meșteșug plin de virtuozitate cu care s-a îndreptat spre mari compoziții murale laice sau bisericești.^[41] A pictat portrete scânteietoare prin eleganță sau sobre cu amprente melancolice sau triste și a fost fără îndoială pictorul peisajelor calde, iluminate de prezența oamenilor veseli, frumoși și sănătoși.^[41]

În compozițiile lui Verona transpare tendința sa spre monumental și sculptural, lucru care l-a dus câteodată spre unele atitudini artificiale.^[41] În peisaje, sensibilitatea l-a dus spre lirism și dragostea spre frumos. În compozițiile cu tematică din viața oamenilor a ales îndeosebi momentele luminoase care l-a împins adesea spre idilic.^[41] Datorită îndrăznelii cu care a abordat problemele picturii murale, el a contribuit la modernizarea acestei arte în România prin urmărirea reprezentării umanului în pictura bisericească, apropiind-o în acest mod de veacul său prin pasiunea de care a dat dovadă în reprezentarea țării și a oamenilor simpli.^[41]

La seceriș
Țăran prânzind
Secerători
Ciobănaș
Drum de țară

Din cauza dorinței de afirmare în cât mai multe direcții, creația sa arată neputința lui de a se concentra asupra unui singur drum.^[44] A încercat soluții tehnice diferite și nu întotdeauna le-a găsit pe cele mai fericite.^[44] Nu s-a lăsat influențat de către cei care îl chemau spre orientări teoretice, dar nici de cei care-i atrăgeau atenția că aspirațiile lui erau prea ample în dauna căutării unei unități plastice.^[44] De fapt, Arthur Verona a trăit vremea în care Nicolae Grigorescu era descoperit la adevărata lui valoare și el, Verona, s-a încăpățânat să rămână ultimul artist care sa folosească tehnica și subiectele grigoresciene.^[44]

Alte lucrări cu tematică religioasă
Isus și Samariteana
Isus potolind valurile
Arhanghel
Sfântul Gheorghe
Neagoe Basarab

Celebre au rămas lucrările în frescă pe care le-a realizat la Palatul Regal (Apoteoză), la Palatul lui Gheorghe Cantacuzino, la Palatul lui Ioan Kalinderu, la Capela Cimitirului Bellu, la Capela Castelului Bran, la Turnul lui Țepeș și picturile monumentale Valea Oltului de la Ministerul Lucrărilor Publice din București (frescă) și Cosașii (pe pânză) aflat la Muzeul de Artă din Botoșani. Ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu, tematica idilic rurală a rămas istoriei prin picturile În codrii Herței, Între nalbe, Floarea soarelui, Petrecere câmpenească, Culesul merelor, Fete în Bucovina, Două fete, Spartul horei, Pâinea cea de toate zilele, Țăran prânzind, La vatră, Secerători, Ciobănaș, Drum de țară, Fii pădurii, Nuntă în Moldova, La iarbă verde, Zi de sărbătoare, Ursarii și o serie lungă de peisaje din Bucovina intitulate Toamna sau Hore. În pictura religioasă a executat în plus față de cele enumerate pictura murală din Capela de la Olmutz și de la Biserica Preany Kattor din Iugoslavia. În pictura de șevalet a rămas din creația sa Isus și samariteana, Isus potolind valurile, Sfântul Gheorghe. Din tematica istorică pot fi enumerate Judecata boierilor înainte de moartea lui Ștefan cel Mare, Portretul lui Mihai Viteazul și studii pentru portretele lui Bogdan I, Carol I și Neagoe Basarab. A pictat flori, naturi statice și moarte (vezi Sitari) precum și nuduri.

Florile în pictura lui Arthur Verona
Poenies
Căldare cu flori
Vas cu flori
Vas cu crizanteme
Zinnias
Trandafiri

Dintre portrete se remarcă Autoportret, portretul lui Nicolae Henri Verona, Emil Mihail Brancovici, Portretul d-ului L. C, Portretul doamnei V, Portretul Patriarhului Miron Cristea și cel al Ecaterinei Verona. Verona a mai pictat peisaje de iarnă și peisaje din zona Brăilei.

În atmosfera artistică bucureșteană a acelor vremuri, sprijinul pentru încurajarea unei tendințe naționale era fără discuție o realitate de netăgăduit.^[17] În paralel cu evenimentele organizate de Tinerimea artistică, exista o efervescență datorată revistei Semănătorul care a apărut pentru prima oară în data de 2 decembrie 1901, cu o zi înaintea constituirii Societății Tinerimea artistică.^[17] Critica de specialitate a afirmat faptul că Semănătorul s-a manifestat în literatură asemenea Tinerimii în arta plastică.^[17] Cele două au umplut golul prin afirmarea unei imagini a realității rurale din România. Acest lucru s-a datorat identificării problematicii dramei și vieții acesteia.^[17] Arthur Verona cunoștea această tendință de redescoperire a tradițiilor artistice și istorice care se aflau în lumea satelor precum și tendințele de reprezentare a acestora printr-un limbaj cât mai simplu, direct și pe înțelesul tuturor.^[17] Desigur că toate aceste mișcări se aflau și oarecum în opoziție cu propriile afinități mai vechi și a propriilor descoperiri pe care el însuși le făcuse în Bucovina cu mult înaintea altora.^[17]

Zi de sărbătoare - (Muzeul Național de Artă al României)

În primul deceniu al secolului al XX-lea, Arthur Verona a făcut eforturi considerabile pentru a-și fixa conceptele picturii de plein-air.^[16] Așa cum a menționat și Paul Verona, picturile unchiului său din această perioadă oricât de multe personaje aveau sau oricât de mari erau, au fost realizate în stilul plei-airismului în maxim două sau trei ședințe de lucru.^[16] Paul Verona a evocat de altfel și un anumit stil de lucru cu privire la pregătirea ședințelor de pictură, care semănau cel mai bine cu secvențele ce apar într-o superproducție cinematografică.

În codrii Herței - 1897

În pădure

Pictorul Verona era însoțit de adevărate caravane organizate cu ajutoare care cărau materialele necesare (pânze, umbrele de soare, vopsele, acareturi, șevalete, etc.) pe mai mulți kilometri spre locul ales cu mare atenție dinainte.^[16] Alături de caravană mergeau și o liotă imensă de oameni - modele ale horelor pe care urma să le realizeze.^[16] Anterior acestor deplasări Verona făcea numeroase studii pregătitoare precum și observații necesare la locul din natură care urma să fie imortalizat pe pânze. Cu toate acestea, pentru a enumera câteva exemple, nici Plein-air sau Impresie din 1904 și nici Fete la Prut din anul 1905, nu sunt niște lucrări care pot fi asimilate cu ușurință impresionismului.^[16]

Deși, Arthur Verona se considera un adept și un integrat al impresionismului, adeziunea sa la acest curent nu a fost completă.^[16] Criticii spun asta ținând cont că prin impresionism se recunoaște îndeobște mișcarea artistică care a readus lumina și culoarea în pictura franceză a secolului al XIX-lea.^[17] Pentru artistul român, preocuparea pentru a mări substanțial lumina din lucrările sale era deosebit de acută și în același timp foarte reală.^[17] Pe de altă parte, compozițiile lui Verona suferă de un grad de realism cel puțin egal dacă nu mai mare decât preocuparea reprezentării luminii în operele sale.^[17] Ca atare, imaginile realizate nu sunt dizolvate într-o cromatică feerică (cromatica reprezentând unul din conceptele principale pe care le susțineau impresioniștii) și ca urmare nici într-o atmosferă luminoasă care să învăluie personajele sau obiectele din natură.^[17] Astfel, pictura pe care realizat-o a devenit mai luminoasă, dar artistul a fost mai puțin preocupat de aspectul schimbător al lucrurilor și mult mai atent la statornicia lor. Formele care au rezultat nu s-au topit sub influența anvelopei atmosferice, ci dimpotrivă, ele și-au etalat structurile.^[17]

Vara
Ursarii
Fii pădurii
Toamna în pădure
Fete la Prut

Printr-o analiză detaliată a lucrărilor lui Arthur Verona se poate observa exprimarea concomitentă a două tendințe contradictorii.^[17] Pe de o parte se poate vedea dorința sa de a-și transpune pe pânză senzațiile în toată prospețimea și intesitatea lor și pe de altă parte năzuința de a le ordona cu ajutorul rațiunii prin eliminarea a oricărui obstacol care ar putea da viață existenței efemere.^[17]

Nuntă în Moldova - carte poștală (foto a/n)

Desenele realizate de Verona care s-au păstrat pun în evidență, mai mult decât în pictura sa, studiul scrupulos al naturii epuizate în muncă și în singurătate.^[17] Analizând comparativ crochiurile realizate de către Nicolae Grigorescu cu cele ale lui Verona privind transpunerea de vibrații atmosferice, la Grigorescu totul pare a fi relativ simplu prin comparație cu exigențele pe care Verona și le impunea în infinita luptă dintre spirit și materie.^[17] Revenind la pictură, în lucrările Fete din Moldova (1900) sau Fecior boieresc, în Vara (1926) sau în Ursarii (1928), Verona a subliniat preocuparea sa pentru consistența volumelor care pun în evidență formele cu o deosebită pregnanță.^[17] Pictorul a adaptat natura conform propriei gândiri și a impus efemerității lucrurilor o logică, un sistem, o armonie și o disciplină care făceau parte din propria-i simțire.^[17] La Verona, contrar impresioniștilor care au recurs la aluzii și abrevieri care duc la uitarea suprafeței în favoarea iluziei urmărite, accentul cade asupra suprafeței, asupra rigorii compoziției, efect care duce la impresia dominantă a monumentalului.^[17]

În anul 1924, artistul a participat la Bienala de la Veneția împreună cu alți artiști din Spania, Franța și Italia.^[36] Dintre cele șase picturi în ulei și o frescă pe un suport de lemn, oficialitatea italiană prin regele Umberto al II-lea al Italiei a cumpărat lucrarea intitulată Nunta țărănească iarna sau așa cum a fost denumită mai târziu în unele reproduceri Nuntă în Moldova.^[36] Compoziția prezintă în două planuri două sănii acoperite cu covoare multicolore și țărani în costume tradiționale.^[36] Cromatica aleasă în reprezentarea costumelor și a covoarelor a fost identificată de către critica plastică ca fiind o adevărată simfonie a culorilor proiectate pe fundalul omogen al unei nesfârșite câmpii pe care s-a așternut zăpada.^[36] Comentariile critice au observat că pictorul a folosit în execuția imaginii, în mod similar lucrării Sosirea invitaților, două tehnici și viziuni la care a apelat în Iernile sale cenușii, caracterizate printr-o inconsistență a pastei.^[36] Elementele rustice, puternic colorate, duc în pictura Nuntă în Moldova la un contrast puternic care iese în evidență cu atât mai mult cu cât luminozitatea albului zăpezii nu apare atât de strălucitor.

Date personale
Arthur Verona
Autoportret
Nume la naștere	Arthur Petre Anton Bartolomeu Francisc Maria Verona
Născut	24 august/5 septembrie 1867 Brăila, România
Decedat	26 martie 1946 (78 de ani)^[1] București, România^[2]
Părinți	Francesco Spiridon Verona, contesa Amalia de Lukovici
Frați și surori	Nicolae Henri
Căsătorit cu	Maria Zerman
Cetățenie	România
Etnie	aromână
Ocupație	pictor
Activitate
Studii	Academia Militară Tereziană, Academia de Arte Frumoase din München, Academia Julian
Pregătire	Fritz von Uhde, Simon Hollósy, William-Adolphe Bouguereau, Gabriel Ferrier, Jean-Paul Laurens
Profesor pentru	Nicu Enea
Mișcare artistică	realism, naturalism[*], impresionism
Opere importante	„În codrii Herței”, „Cosașii”, „Spartul horei”, „Nuntă în Moldova”, pictura capelei Castelului Bran, pictura tavanului Scării Voievozilor din Palatul Regal
Patronaj	A fost președintele Societății Tinerimea artistică (1910 - 1912)
Influențat de	Fritz von Uhde, Simon Hollósy, Jean-Paul Laurens
Premii	Medalia Benemerenti[*] (1909) Ordinul național „Steaua României” (1917)

· 1958 - A murit psihologul Florian Ştefănescu-Goangă, membru corespondent al Academiei Române (n.1881).

· 1959: Raymond Chandler, scriitor american (n.1888)

· 1977: Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 22 februarie 1901, Suiești, județul Vâlcea - d. 26 martie 1977, București) a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977. A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste

Ioan Marina s-a născut la data de 22 februarie 1901, în satul Suiești, fosta comună Cermegești, județul Vâlcea, în familia unor agricultori. Mama sa voia să se facă preot și, dată fiind înclinarea lui nativă spre învățătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obținând în același an și diploma de învățător, în urma examenului desfășurat la Școala Normală din acest oraș.

Își începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învățător la școala primară din satul Olteanca județul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, este transferat, tot ca învățător, la școala primară din comuna (azi oraș) Băbeni județul Vâlcea. S-a căsătorit apoi cu Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din comuna Braloștița, județul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în Băbeni.

În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de licențiat în teologie în anul 1929. În anul următor își dă demisia din învățământul primar și se consacră cu totul slujirii altarului. Remarcând că tânărul preot Ioan Marina dispune de însușiri ce depășeau aria de activitate al unui preot de sat, PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine și l-a numit, la 1 noiembrie 1932, în funcția de director al Seminarului Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. La aceeași dată a fost detașat ca slujitor la catedrala episcopală a Râmnicului.

La 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la Parohia "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase. În anul 1935 a fost numit și confesor al cercetașilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul 1936 și catehet al premilitarilor din oraș.

La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de 27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătorește, crescându-și singur cei doi copii ai săi, Silvia și Ovidiu.

La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni a reușit să achite toate datoriile către furnizorii anilor anteriori și să restabilească încrederea pe piața tipăriturilor față de tipografia eparhială. În primavara anului 1940, predă tipografia negrevată de vreo datorie, nou-înființatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la Craiova, fiind îndurerat de desființarea de la 7 noiembrie 1939 a Episcopiei Râmnicului.

Ca o recunoaștere a meritelor sale, depuse în timp de douăzeci de ani de preoție, autoritățile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericești (sachelar, iconom și iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roșu), fiind ales în paralel ca membru în Consiliul Central al Asociației Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată Meritul cultural clasa I pentru Biserică.

Viitorul Patriarh Justinian își datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului că îl ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944. Liderul comunist Ion Gh. Maurer își amintea că „După ce am trecut cu mașina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiți de un popă care a fost, și el, omul comuniștilor. Mașina s-a întors la Craiova iar noi am stat în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă mașină, din București, să ne ducă spre Capitală."^[2]

Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era bolnav și avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică și capabilă care să-l ajute la refacerea Eparhiei, grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoșăneanul era în vârstă și abia putea face față administrației Spiridoniei din Iași. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu solicită Ministerului Cultelor să înființeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soției de aproape zece ani, pe care-l cunoștea bine de când l-a avut student și din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la Râmnic și apoi de mitropolit la Craiova.

La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării și examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de "Vasluianul".

În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mânăstirea Cetățuia din Iași, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se și hirotesia în arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din Iași și a fost săvârșită de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă și cu arhierul Valeriu Moglan Botoșăneanul.

La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun și patriarhul Nicodim l-a numit locțiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absența patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătății la Mănăstirea Neamț, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina.

A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iași, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârșita de un sobor de arhierei, de preoți și diaconi, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a numeroși clerici și credincioși.

În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă. A reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se realiza o mai bună administrare și control al resurselor, iar celorlalte sectoare - administrativ și cultural - le-a stabilit programe clare de lucru și cu termene precise.

A restaurat Catedrala și reședința mitropolitană, precum și imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanțe și de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate și cu găuri în acoperiș, dar și cu inventarul răvășit și în parte pierdut. Le-a adus în bună stare de funcționare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că își încetase activitatea în anii războiului. În același timp, a completat cu călugări tineri și destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca eclesiarh pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpașu.

Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviințat efectuarea primei procesiuni cu racla cu moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se află la Iași, străbătând satele pustiite de secetă ale județelor Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Neamț, Baia și Botoșani. Ofrandele adunate cu acest prilej au fost împărțite după chibzuința PS Justinian la orfani, văduve și invalizi, la cantine școlare, biserici în construcție și la mănăstiri pentru hrana bolnavilor și a călugărilor bătrâni și neputincioși.

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau nesigure cereau ca în funtea Bisericii Ortodoxe Române să fie aleasă o minte lucidă și pătrunzătoare, un spirit organizator, un om tânăr suficient de energic pentru a putea să apere Biserica de încercările regimului comunist de a o desființa.

Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării" (din Gramata Sinodală de instalare).

La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de instalare din Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, Patriarhul Justinian și-a prezentat programul de activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și cerințelor vremii; restaurarea monahismului românesc; reorganizarea învățământului teologic; desființarea Bisericii Române Unite cu Roma și integrarea credincioșilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română; reînnodarea legăturilor frățești cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relațiilor ecumenice cu bisericile creștine etc.

La chemarea patriarhului Justinian adresată credincioșilor greco-catolici, la 1 octombrie 1948 s-au adunat la Cluj într-o sală de sport 37 de preoți și protopopi greco-catolici, care au semnat o declarație de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că nu mai doresc să primească ordine de la „Roma imperialistă”. La 3 octombrie 1948 trimișii lor s-au prezentat sub escorta poliției la București, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiți în sânul Ortodoxiei. În prealabil fuseseră caterisiți de Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic.

În ziua de 21 octombrie 1948 a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară organizată de Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici și credincioși greco-catolici din întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea solemnă a credincioșilor și preoților greco-catolici (care semnaseră declarația) în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Potrivit memoriilor lui Corneliu Coposu, Justinian Marina l-a vizitat pe Ion Mihalache în închisoarea Râmnicu Sărat, cerându-i fostului ministru să se desolidarizeze de Iuliu Maniu

Patriarhul Justinian primește la București vizita Patriarhului Alexei al Moscovei și al întregii Rusii (iunie 1962)

În ciuda tuturor dificultăților, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente și schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii.

La 19-20 octombrie 1948 Sf. Sinod a votat Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia având acum numai 5 mitropolii, cu 13 eparhii sufragane, la care se adaugă două eparhii românești în "diaspora".

În anul 1950 Sf. Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi, călugări și credincioși români în rândul sfinților și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în România, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955.

A creat așezăminte de asistență socială pentru preoți și călugări bătrâni (Dealu), pentru călugărițe și preotese bătâne (Viforâta). În anul 1948 s-a procedat la reorganizarea învățământului teologic ortodox; de atunci și până în anul 1989 au funcționat două Institute teologice cu grad universitar (București și Sibiu) și șase Seminarii teologice (București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj, Craiova și Caransebeș).

A întreținut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine. A făcut vizite, în fruntea unor delegații sinodale, la Bisericile Ortodoxe surori: Rusă (de mai multe ori), Georgiană (1948), Sârbă (1957), Bulgară (1953, 1966 și 1971), Patriarhiile Ecumenică (1968), de Alexandria (1971) și Ierusalim (1975) și Biserica Greciei (1963, 1971 și 197).

A inițiat relații cu bisericile vechi orientale, prin vizite reciproce, patriarhul vizitând: Patriarhia armeană din Ecimiadzin (1958 și 1966), Biserica etiopiană (1969 și 1971), Biserica coptă (1969 și 1971), Biserica siriană din Malabar-India (1969). S-au inițiat și întreținut relații cu o serie de arhiepiscopii romano-catolice, unele vizitate de patriarhul Justinian în fruntea unor delegații sinodale: Austria (1969), Germania (1970), Belgia (1972), cu Biserica Veterocatolică și cu Biserica Anglicană (1966). Între ierarhii catolici cu care a întreținut relații de prietenie s-a numărat arhiepiscopul Vienei, cardinalul Franz König.

La rândul lor, delegații ai tuturor acestor biserici au vizitat pe patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română. Din anul 1961 Biserica Ortodoxă Română a reintrat în Consiliul Mondial al Bisericilor și a participat la toate acțiunile desfășurate în cadrul mișcării ecumenice actuale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene etc.

În anul 1967 patriarhul Justinian a refuzat invitația de a trimite observatori la Conciliul Vatican II, pe motiv că Biserica Catolică l-a hirotonit la Roma ca episcop pe preotul român unit Vasile Cristea.

Patriarhul Justinian a publicat 12 volume sub titlul semnificativ "Apostolat social" (București, 1948-1976), cu toate pastoralele, cuvântările și articolele sale. S-au editat noi periodice bisericești ori și-au continuat apariția cele vechi: "Biserica Ortodoxă Română" (din 1874), "Ortodoxia", "Studii Teologice", "Glasul Bisericii" (a Mitropoliei Ungro-vlahiei), "Mitropolia Moldovei și Sucevei", "Mitropolia Ardealului", "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Banatului" și o serie de periodice editate de comunitățile ortodoxe române de peste hotare.

S-au reeditat: "Biblia sinodală", în două ediții (1968 și 1975); "Noul Testament"; toate cărțile de cult, fiecare în mai multe ediții, aproape toate manualele necesare pentru învățământul teologic superior și seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic, istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoți, sau teze de doctorat.

În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian s-au construit din temelie 302 biserici, au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici, dintre care monumente istorice 999, iar dintre acestea 128 mânăstiri, schituri și alte așezăminte monahale. Pe lângă bisericile nou construite care au fost împodobite cu pictură, în alte 271 de biserici pictura a fost restaurată.

Sub conducerea patriarhului Justinian a fost inițiată colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă.^[4]

"Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!" a spus Justinian Marina, patriarhul României."

Jean Moscopol (n. 26 februarie 1903, Brăila – d. 1980, New York) prin cântecul „Patriarhul Roșu” i-a dedicat niște versuri („umblă crai cu limuzina / și se-nchină la Kremlin”).^[5]

Mihai Urzică a scris: «De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, și până la moartea sa din 26 martie 1977, în fața adversităților la care a fost supusă Biserica, Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat și a căutat să țină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menținut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnații politici dintre preoții și călugării eliberați din pușcării și a restaurat multe biserici și mănăstiri, înfruntând sancțiunile, amenințările și chiar domiciliul forțat la care, pentru o vreme, a fost supus».

Patriarhul Justinian a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au fost scoși din mănăstiri «cca 5.000 de monahi și monahii». Așadar, patriarhul «a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, motiv pentru care «a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forțat timp de șase luni!»

A încetat din viață în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă și l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București, ctitorită de el. Pe crucea încastrată în zid, patriarhul i-a cerut meșterului să sape următoarea inscripție: "M-am luptat lupta cea bună. Credința am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept în ziua aceea"

Date personale
Justinian Marina
Patriarhul Justinian
Născut	22 februarie 1901 Suiești, Vâlcea
Decedat	26 martie 1977 (76 de ani)^[1] București, RS România
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Etnie	români
Religie	Ortodox
Ocupație	preot Listă de mitropoliți ai Ungrovlahiei[*]
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
În funcție 1948 – 1977
Precedat de	Nicodim Munteanu
Succedat de	Iustin Moisescu
Mitropolit al Moldovei și Bucovinei
În funcție 1947 – 1948
Precedat de	Irineu Mihălcescu
Succedat de	vacanță

Alma mater	Universitatea din București
Profesie	Episcop ortodox

* 1980: Roland Barthes (n. 12 noiembrie 1915, Cherbourg, Manche, Franța - d. 26 martie 1980, Paris, Franța) a fost un eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii, semiotician francez. A fost unul dintre principalii animatori ai mișcării structuraliste și ai semioticii franceze.
Pieton fiind, Roland Barthes a fost accidentat grav de o camionetă a unei întreprinderi de spălătorie, la 25 februarie 1980, la Paris, în timp ce se deplasa spre Collège de France. Ca urmare a acestui accident, Roland Barthes a decedat la spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, la 20 martie 1980.
Opera:

Le Degré zéro de l'écriture suivi de Nouveaux essais critiques, Éditions du Seuil, Paris, 1953
Michelet par lui-même, Éditions du Seuil, Paris, 1954
Mythologies, Éditions du Seuil, Paris, 1957
Sur Racine, Éditions du Seuil, Paris, 1963
Essais critiques, Éditions du Seuil, Paris, 1964
La tour Eiffel, Centre National de la photographie/Éditions du Seuil, Paris, 1964
Eléments de sémiologie, Denoël/Gonthier, Paris, 1965
Critique et vérité, Éditions du Seuil, Paris, 1966
Système de la mode, Éditions du Seuil, Paris, 1967
S/Z, Éditions du Seuil, Paris, 1970
L'empire des signes, Skira, Paris, 1970
Sade, Fourier, Loyola, Éditions du Seuil, Paris, 1971
Nouveaux essais critiques, Éditions du Seuil, Paris, 1972
Le plaisir du texte, Éditions du Seuil, Paris, 1973
Roland Barthes par Roland Barthes, Éditions du Seuil, Paris, 1975
Alors la Chine?, Christian Bourgois, Paris, 1975
Fragments d'un discours amoureux, Éditions du Seuil, Paris, 1977
Leçon, Éditions du Seuil, Paris, 1978
Sollers écrivain, Éditions du Seuil, Paris, 1979
La chambre claire : Note sur la photographie', Gallimard/Seuil/Cahiers du cinéma, Paris, 1980
Sur la littérature, éd. Presses Universitaires de Grenoble, 1980
Le grain de la voix: Entretiens, 1962-1980, Éditions du Seuil, Paris, 1981
L'obvie et l'obtus : Essais critiques III, Éditions du Seuil, Paris, 1982
All except you: Paul Steinberg, Repères, Paris, 1983
Le bruissement de la langue: Essais critiques IV, Éditions du Seuil, Paris, 1984
L'aventure sémiologique, Éditions du Seuil, Paris, 1985
Incidents, Éditions du Seuil, Paris, 1987
Œuvres complètes: tome I, Éditions du Seuil, Paris, 1993
Œuvres complètes: tome II, Éditions du Seuil, Paris, 1994
Œuvres complètes: tome III, Éditions du Seuil, Paris, 1995
Le plaisir du texte précédé de Variations sur l'écriture, Éditions du Seuil, Paris, 2000
Écrits sur le théâtre, Éditions du Seuil, Paris, 2002
Comment vivre ensemble: cours et séminaires au Collège de France 1976 – 1977, Éditions du Seuil/Imec, Paris, 2002
Le neutre: cours et séminaires au Collège de France 1977 – 1978, Éditions du Seuil/Imec, Paris, 2002
La préparation du roman: I et II, cours au collège de France 1978 – 1980, Éditions du Seuil/Imec, Novembre, 2003 (Archives sonores au format MP3, 28h d'écoute)
Mythologies, réédition, Éditions du Seuil, Paris, 2007
Carnets de voyage en Chine, Éditions Christian Bourgois, Paris, 2009
Journal de deuil, Éditions du Seuil/Imec, Paris, 2009.

Date personale
Roland Barthes

Nume la naștere	Roland Gérard Barthes
Născut	12 noiembrie 1915 Cherbourg, Manche
Decedat	26 martie 1980 Paris, la vârsta de 64 de ani
Cauza decesului	accident (Ministerul Afacerilor Externe)
Naționalitate	francez
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Ocupație	eseist, filosof, critic și teoretician al literaturii, semiolog
Limbi	limba franceză^[1]
Studii	Facultatea de Litere din Paris[*] Lycée Louis-le-Grand
Pregătire	Charles Panzéra[*]
Profesor pentru	Simón Suárez[*]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1942-1980
Mișcare/curent literar	structuralism, semiotică
Specie literară	eseu,
Operă de debut	Le Degré zéro de la l'écriture, 1953
Opere semnificative	La mort de l'auteur[]*
Influențe[ascunde] Ferdinand de Saussure
A influențat pe[ascunde] Michel Foucault, Jacques Derrida

* 1987: Henrieta Delavrancea - Gibory (n. 19 octombrie 1897^[1] - d. 26 martie1987^[2]) a fost una dintre primele arhitecte din București. A fost fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și soră a scriitoarei și pianistei Cella Delavrancea. Alături de Horia Creangă, George Matei Cantacuzino și Octav Doicescu, face parte din generația de arhitecți care a avut o contribuție importantă la formarea școlii de arhitectură modernă românească

Date personale
Henrieta Delavrancea
Născută	19 octombrie 1897 București
Decedată	26 martie 1987 (89 de ani) București
Părinți	Barbu Ștefănescu Delavrancea
Frați și surori	Cella Delavrancea
Naționalitate	România (româncă)
Cetățenie	România
Ocupație	arhitectă
Activitate
Clădiri semnificative	* Casa Eliza Brătianu * Casa Ion Pillat * Casa Canciov * Casa Stelian Popescu * Casa Cantuniari * Casa Vilcovici * Pavilionul de ceai al Palatului Regal (azi dispărut) Pavilionul Grănicerilor

* 1991: Ștefan Bălan (n. 1 ianuarie 1913, Brăila - d. 26 martie 1991, București) a fost un profesor universitar român, inginer doctor docent, membru titular al Academiei Române.^[2]^{:p. 75}

A fost din 1958 ministru adjunct al Învățământului și Culturii, iar din 23 martie 1963 titularul acestui departament (până în 19 august 1969)^[3]. Anterior ocupase funcțiile de președinte al Comisiei de Stat a Standardizării, președinte al Comitetului de Stat pentru Tehnică (1952-1955), președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular București, ministru al Construcțiilor (1956-1958). Între 1965-1969 a fost membru supleant al CC al PCR.

A publicat:

Lexiconul Tehnic Român (1949 - 1955) - coordonator și coautor
Lexiconul Tehnic Romîn (1957 - 1968) - coordonator și coautor
Galileo Galilei (1957)
Mecanică teoretică (1959) - în colaborare cu Victor Vâlcovici, Radu Voinea ș.a.
Cromoplasticitatea (1963) - în colaborare
Încercarea construcțiilor (1965, traducere în limba franceză în 1970)
Din istoria mecanicii (1966) - în colaborare cu I. Ivanov
Complemente de mecanică teoretică (1975)
Calculul structurilor în domeniul plastic. Momente independente (1976)
Optimizări (1979) - în colaborare cu V. Petcu
Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale (1979) - coordonator și coautor

Ștefan Bălan

Date personale

Născut

1 ianuarie 1913
Brăila, România

Decedat

26 martie 1991, (78 de ani)
București, România

Copii

Ștefan-Florin Bălan ^[1]

Naționalitate

română

Ocupație

inginer

Președinte al Comisiei de Stat a Standardizării

Președinte al Comitetului de Stat pentru Tehnică

În funcție
1952 – 1955

Președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular București

Ministru al Construcțiilor

În funcție
1956 – 1958

Ministru al Învățământului și Culturii

În funcție
23 martie 1958 – 19 august 1969

Membru supleant al CC al PCR

În funcție
1965 – 1969

Premii

Premiul de Stat

Partid politic

Partidul Comunist din România

Cunoscut pentru

Lexiconul Tehnic Român

Profesie

inginer

Membru titular al Academiei Române

Membru supleant al C.C. al P.C.R.

* 1994: Wilhelm „Willi” Kirschner (n. 9 decembrie 1911, la Hermannstadt, Austro-Ungaria, d. 26 martie 1994, la Drabenderhöhe, Germania)^[2] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Kirschner a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[3]^[4]El a jucat în toate cele trei meciuri disputate de România.^[2]^[4]

În 1938, Wilhelm Kirschner s-a aflat în lotul selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal de câmp din Germania.^[5]

În Sibiu, Willi Kirschner a fost component de bază al clubului Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu).

Wilhelm Kirschner
Informații generale
Nume complet	Wilhelm „Willi” Kirschner
Data nașterii	9 decembrie 1911
Locul nașterii	Hermannstadt, Austro-Ungaria
Data decesului	26 martie 1994 (82 de ani)
Locul decesului	Drabenderhöhe, Germania
Naționalitate	Română, germană
Poreclă	Kiri
Post	Atacant

* 1995: Alejandro Morera Soto (n. 14 iulie 1909 - d. 26 martie 1995) a fost un fotbalist din Costa Rica care a jucat pe post de atacant. Printre altele a jucat pentru echipa FC Barcelona și la echipa națională de fotbal a Costa Ricăi, pe care apoi a și antrenat-o. Este considerat unul dintre cei mai buni și mai talentați jucători din toate timpurile din Costa Rica.

"Fenomenul Costa Rican", așa cum a fost numit de presă în Catalonia, Spania, unde a făcut parte din FC Barcelona. Cu toate acestea, el a fost cunoscut cel mai mult ca "Vrăjitorul de mingi" ^[1] el a fost de statură mică, dar un atacant puternic

· 1996: David Packard, cofondator al societății Hewlett-Packard
* 2004: Takeshi Kamo (8 februarie 1915 - 26 martie 2004) a fost un fotbalistjaponez.
* 2007: Ion Nicodim (n. 26 martie 1932,^[1] Constanța, România – d. 15 martie 2007,^[2] Paris, Franța) a fost un pictor, sculptor și decorator român.

Provenit dintr-un mediu modest, Ion Nicodim s-a născut in localitatea Pietreni, județul Constanța,^{[necesită citare]} în 26 martie 1932. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția „Artă monumentală”, în 1956.

În 1957 s-a căsătorit cu artista Ariana Soreanu / Irina Soreanu, pe care o cunoscuse din studenție, și care a dezvoltat o carieră internațională în domeniul artei textile.

În 1958, a vizitat mari colecții de artă modernă în Uniunea Sovietică, unde a avut posibilitatea să vadă lucrări ale lui Henri Matisse.

În primii ani după studenție, Ion Nicodim a realizat un număr de opere monumentale, tapiserii, mozaicuri, ceramici, consacrându-se îndeosebi picturii.

Laureat al Premiului „Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck”, Ion Nicodim s-a instalat la Roma, în 1965, la Accademia di Romania, unde i s-au deschis noi orizonturi. Prima sa expoziție personală la galeria Il Bilico, îl așează alături de artiști deja renumiți, ca Sam Francis, Jean Fautrier, Julius Bissier și Joan Miró.

În 1968, crezând în scurta tentativă de deschidere spre Occident a regimului comunist român, artistul revine în țară. Speranța a fost însă înșelătoare, întrucât povara de plumb s-a instalat curând, din nou, peste țară și a izolat-o de lumea artistică internațională. Deși autoritățile i-au recunoscut talentul, tapiseria sa „Cântare omului” fiind oferită de guvernul român, în 1970, sediului ONU de la New York, acestea n-au încetat să-i păcălească libertatea de creație și să-l priveze de orice deplasare în străinătate.

Nu a reușit să treacă frontierele României decât în 1977, invitat fiind de „Cité internationale des arts de Paris”, pentru o ședere de mai mulți ani, și aceasta în pofida invitației făcute de ONU, în 1976, care îl numește Planetary Citizen, alături de personalități din lumea întreagă: Martin Luther King, Darius Milhaud, Pablo Casals, Arthur Miller, Yehudi Menuhin, Leopold Stokowski, Abatele Pierre, etc.

Dar artistul nu a uitat niciodată pictura, precum o dragoste din tinerețe... Ultimele sale mari expoziții personale din 2006, la Château Royal de Collioure și la Caen, în prestigioasa Abbaye aux Dames, regrupează atât pânze, sculpturi cât și instalații.

Proiectând până la ultima suflare realizarea unui Memorial al Gulagului românesc, concurs organizat de Ministerul român al Culturii, pe care-l câștigase la începutul anilor 1990, artistul s-a stins din viață la Paris, cu zece zile înainte de a fi împlinit 75 de ani, la 15 martie 2007, în urma unui cancer.

În afară de opera sa artistică, după Ion Nicodim au rămas numeroasele sale carnete – un soi de jurnal intim, pe care-l ținea în mod riguros la zi.

S-a remarcat prin peisaje („Punct pescăresc”, „Lacul”), portrete, lucrări decorative în mozaic („Școala”) și tapiserii („Cântare omului”, în momentul actual se află la sediul UNESCO, „Ziua și noaptea”).

După ce în 1977 s-a stabilit la Paris, Ion Nicodim a avut numeroase expoziții de grup și personale în România, Italia (Padova, Roma), Franța (Cannes, Paris).

A pictat, în întregime, o biserică din Slobozia, județul Ialomița. A ilustrat o carte cu texte de Emil Cioran, dăruită de România lui François Mitterrand, președintele Republicii Franceze, între anii 1981-1995.

După căderea regimului lui Ceaușescu, Ion Nicodim a realizat o lucrare monumentală din bronz, cu o intensă putere dramatică, dedicată „Victimelor anonime”, care a fost instalată în Piața Revoluției din București, chiar la începutul anilor 1990.

Ion Nicodim a avut titlul de „Cetățean de onoare al Municipiului Constanța”.

Date personale
Ion Nicodim
Născut	26 martie 1932^[1] Constanța, România
Decedat	15 martie 2007 (74 de ani)^[2] Paris, Franța
Cetățenie	România
Ocupație	pictor sculptor[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictor
Premii	Premiul Herder (1992)

· 2015: Tomas Tranströmer, poet, traducător și psiholog suedez, laureat Nobel (n. 1931)
* 2016: Radu Mareș (n. 3 martie 1941, Frasin, România – d. 26 martie 2016, Cluj-Napoca, România) a fost un prozator și ziarist român.
Radu Mareș s-a născut în 1941 în localitatea Frasin, județul Suceava. A urmat Liceul „Euxodiu Hurmuzachi” din Rădăuți, iar în 1964 a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, oraș în care s-a stabilit în 1971.^[1] Între anii 1966–1970 a lucrat ca ziarist la publicația suceveană Zori noi (Crai Nou din 1989), fiind mai apoi redactor la Tribuna până în 1997 și director al editurii „Dacia” în perioada 1997–2001

Date personale
Radu Mareș
Născut	3 martie 1941 Frasin, județul Suceava, România
Decedat	26 martie 2016 (75 de ani) Cluj-Napoca, județul Cluj, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	prozator, ziarist, profesor
Studii	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Activitatea literară
Specie literară	roman, eseu
Operă de debut	Anna sau pasărea paradisului (1972)

Sărbători

În calendarul ortodox: Odovania praznicului Bunei Vestiri; Soborul Sf Arhanghel Gavriil; Sf Mc Montanus, preotul și soția sa, Maxima; Sf 26 Mucenici din Goția
Ziua Independenţei în Republica Populară Bangladesh. Sărbătoare naţională.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

joi, 25 martie 2021

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 26 MARTIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz