Materialele prezentate reprezintă un colaj realizat din publicații diferite și au drept scop informarea publică cuprinzând sinteza evenimentelor zilei în timp.
sâmbătă, 24 aprilie 2021
MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 26 APRILIE 2021 / POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP
Principalele caracteristici ale poeziilor sale suprarealiste sunt: folosirea metaforei stranii, cultivarea versului liber și subtilitatea tehnicii.
Vicente Aleixandre s-a născut la Sevillia la 26 aprilie 1898. Copilăria și-a petrecut-o însă la Málaga. La vârsta de unsprezece ani se stabilește, împreună cu părinții și cu sora sa, la Madrid, unde are să locuiască aproape tot restul vieții. A urmat o școală comercială și Dreptul, după care a predat timp de doi ani lecții de legislație comercială. S-a angajat ca funcționar la o companie de căi ferate, dar sănătatea sa șubredă l-a obligat, în 1925 la orice activitate, în afară de cea literară, pe care nu o mărturisise nimănui. S-a retras doi ani la țară, unde își cunoaște "colegii de generație", între care Damasco Alonso. Acesta a avut o influență hotărâtoare asupra formației sale poetice [6]. În această perioadă a prins contur prima sa carte de poeme Ambito, publicată în 1928 și a avut loc debutul său literar în "Revista de Occidente".
1962: Într-un vast domeniu („En un vasto dominio”).
Poezii:
Soarele - Vicente Aleixandre
Uşoară, aproape fără povară
sandaua. Urmă de picioare
fără carne. Singurateca zeiţă
cere unei lumi planta,
pentru trupul ei, solară
înălţime.Nu spuneţi
păr; păr în flăcări.
Spuneţi sandală, uşoară
urmă de picior; nu spuneţi
numai pământ, dulce pir
troznind în această străfulgerare
atât de suav încât îl adoră
călcându-l. O, simte-ţi
lumina, grava ta atingere
solară! Aici,simţindu-te
pământul e cer. Şi luceşte.
Surioara - Vicente Aleixandre
Avea un nas cârn, şi era subţire.
Cu câtă plăcere alerga pe nisip! Şi intra în apă
şi nu se speria niciodată.
Plutea prin apă ca-n elementul ei natural,
de parcă valurile ar fi purtat-o spre ţărm
din depărtare aruncând-o încoace, nevinovată în spuma apei,
cu ochii deschişi spre lumină.
Atunci alerga cu valul pe nisip şi râdea,
râs de copil în râsul mării,
se ridica, udă, atât de mică
de părea să fi ieşit în acea clipă dintre vâlvele scoicii
şi se -ndrepta spre uscat:
un dar al valurilor.
Îţi aminteşti? Povesteşte-mi despre câte sunt pe fundul mării. Spune-mi, spune-mi, o rugai. Nu-şi amintea de nimic. Şi râzând intra din nou în apă şi se culca supusă pe valuri.
Traducere Petre Stoica
Umbra finală poezie [] Traducere în limba română de Ion Hadârcă
Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 [[Hectar|hctare] de pământ!").[1]
Viitorul poet urmează școala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici").[1]
Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).
În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară - și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.
În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus și fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).
În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre "cerchiști". Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un "dezgheț".
Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ianuarie 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.
Arestat la 3 februarie1957, este condamnat la un an de închisoare "pentru omisiune de denunț". ("... în redacția revistei Teatru - unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe ... După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.") [necesită citare]
La 5 februarie1958 este eliberat, iar la 8 aprilie1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.
Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul XX (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în Secolul 21. Publică numeroase cărți - de poezie, de critică literară - și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.
A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câștigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, și pe poet.
Ștefan Augustin Doinaș a reușit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar și versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o excepție în creația sa). Volumul marca tranziția poeziei sale de la baladă la o poezie mai cerebrală.
A teoretizat alături de alți poeți membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special, Radu Stanca) estetica baladei în poezie. În timpul studenției clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre membrii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu și a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viața în 1942.
Alte volume publicate: Omul cu compasul (1966), Seminția lui Laocoon (1967), Papyrus (1974). Abia în 1978 reușește să-și publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) și Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989. Interiorul unui poem și Psalmii sunt câteva dintre semnele poetice pe care ni le-a trimis în anii din urmă.
Ștefan Augustin Doinaș este și autorul unor cărți de eseuri și reflecții pe marginea poeziei românești și a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie și moda poetică (1972), Orfeu și tentația realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai[formulare evazivă] frumoase scrise vreodată în limba română, este Mistrețul cu colți de argint. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
Poezie
Cartea mareelor, Buc., EPL, 1965
Omul cu compasul, Buc., EPL, 1966
Seminția lui Laokoon, Buc., Tin., 1966
Ipostaze, Buc., Tin., 1967
Alter ego, Buc., CR, 1970
Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, Buc., CR, 1972
Papirus, Buc., CR, 1974
Anotimpul discret, Buc., Em., 1975
Hesperia, Buc., CR, 1979, Poeme, Buc., CR, 1983
Vânătoare cu șoim, Buc., CR, 1985
Interiorul unui poem, Buc., CR, 1990
Arie și ecou, 1991
Lamentații, 1993
Aventurile lui Proteu, Buc., Hum., 1995
Alexandru refuzînd apa
Poetul si marea
CRITICĂ LITERARĂ ȘI ESEISTICĂ
Lampa lui Diogene, BUC., EPL, 1970
Poezie și modă poetică, Buc., Em., 1972
Orfeu și tentația realului, Buc., Em., 1974
Lectura poeziei, Buc., CR, 1980
Măștile adevărului poetic, Buc., CR, 1992
Poeți români, Buc., Em., 1999.
Literatură pentru copii
Povești cum altele nu-s, Buc., IC, 1974
Povestea celor zece frați, Buc., IC, 1976.
Teatru
Brutus și fiii săi, tragedie, 1996.
Proză
T de la Trezor, proze, Buc., Ed. Fundația Culturală "Secolul 21", 2000.
Prezent și antologia germană: Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9
el era tare dornic să deschidă -e cheia viselor! l-am lămurit am mai păstrat sub ea ca-ntr-o firidă partea din mine care n-a murit
el nu ştia deloc virtutea cheii dar era domn avea curteni destui -deschideţi-l! strigau în jur lacheii aceasta-i cheia nebuniei lui!
el m-a deschis şi iată-mă: dovadă a ce n-a vrut s-audă şi să vadă
Noaptea de mai - Ştefan Augustin Doinaş
Plăsmuiri din basme M-au împresurat? Aripi de fantasme Poate-au scuturat
Aur peste ele? Cine dete, oare, Strai de sărbătoare Gândurilor mele?
Stau încremenit — Parcă niciodată N-am mai pomenit Noapte-așa-nstelată,
Floare de cireș Mai strălucitoare, Tril mai fără greș, De privighetoare! Luna iese-acum
Și-n albastra noapte Ninge-argint pe drum, Umple tot de șoapte;
Adâncite-n vis Florile grădinii, Gingașul narcis, Iasomia, crinii, Trandafirii-nvolți,
Sub catapeteasma Uriașei bolți, Își unesc mireasma; Taine din povești
Murmură-n fântână… Unde zăbovești, Dulcea mea stăpână? Tremură de dor
Gândurile mele: Nu te-nduri de ele Tu, stăpâna lor, Care-n orice floare
Pui un curcubeu — Tu, surâzătoare Rază-n plânsul meu?
Acum - Ultima poezie a lui Ștefan Augustin Doinaș - Ştefan Augustin Doinaş
Acum, că mi-a fost dată la o parte albeața de pe ochi, aceea care mă făcea să nu mai văd adevărul, pot să aștept în deplină liniște.
Clipele și-au recucerit nisipul uitat în clepsidră, iar sicofanții au devenit de prisos. În suflet mi s-au limpezit strigăte de uimire.
De multă vreme trebuia să aibă loc apocalipsa. Dar uguitul câtorva guguștiuci a-ntârziat-o.
Acum tronurile așteaptă pustii. Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o scăriță pe care încep să cobor.
CITATE:
1. Scormonea cu coarnele prin astre.
2. Golul cel veșnic din inima plinului învață golul să zboare.
3. Eminescu a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.
4. Cultura este singurul climat care poate asigura dezvoltarea omului individual.
5. Baza oricărei formaţii intelectuale, civice, morale, trebuie pusă în anii şcolii primare.
Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. , Pârscov, Buzău, România – d. , București, România) a fost un scriitor și medicromân. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).
Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.
Poetul, dramaturgul și prozatorul
Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.
Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică. A scris și povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.
Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic,[judecată de valoare] din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ...”. Creațiile au fost elaborate între 1954 - 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului și infernului iubirii", conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.
În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).
Posteritatea
În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.[6]
Opera
Poezie
Poezii (1916)
Din țara zimbrului,(1918)
Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
Destin, Editura Cartea românească, (1933)
Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)
Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)
Veghe (1943)
Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.
Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.
Proză
Șarpele Aliodor , nuvelă fantastică. 1947
Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966
Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966
Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966
Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.
Dramaturgie
Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)
Demiurgul, 1943
Gimnastică sentimentală, 1972
Pribeaga
Galerie
Sultana Voicu, gravidă cu viitorul scriitor Vasile Voiculescu, în 1884
Casa natală Vasile Voiculescu din Pârscov
Student (1902)
Maria Mitescu, viitoarea soție a lui Vasile Voiculescu, în 1908
Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911)
.svg){kind=small}
România 
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu