6. /3 MAI 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP
NICCOLO MACHIAVELLI
Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (n. 3 mai 1469, Florența - d. 21 iunie 1527, Florența) a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor italian.
A fost un exponent de prestigiu al Renașterii italiene. Opera sa capitală Il principe ("Principele") este considerată primul tratat modern de politică.
Biografie
Născut în micul sat San Casciano in Val di Pesa, la aproximativ cincisprezece kilometri de Florența, la 3 mai 1469, Niccolò era fiul lui Bernardo Machiavelli (avocat aparținând unei ramuri sărăcite a unei influente familii florentine) și al Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de familii culte și de origini nobiliare, dar cu puține resurse din cauza unor datorii ale tatălui.
Intrat în serviciul guvernului între 1494 și 1512 în calitate de contabil, Niccolò Machiavelli a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al „Consiliului celor Zece” (i Dieci della liberta e della pace), consiliu care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii.[4] Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504, 1510-1511), la Sfântul Scaun (1506), și la împăratul german (1507-1508). În timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut mulți dintre principii italieni și a putut să le studieze strategiile politice, în special cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.
Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Deși, în această perioadă, armatele de mercenari erau folosite în mod curent, a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente și patriotice a bunurilor publice. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. După eliberarea sa, a fost exilat și detașat în San Casciano, unde și-a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului anterior. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici. A murit la Florența, pe 21 iunie 1527, și este îngropat în bazilica Santa Croce.
Biografie detaliată
Viața sa se divide în trei perioade; fiecare din ele reprezentând chiar istoria Florenței. Tinerețea sa coincide cu măreția Florenței ca putere italiană, sub mandatul lui Lorenzo de Medici, Magnificul. Căderea familiei Medici a avut loc în 1494, iar în același an Machiavelli se integra în serviciul public. În timpul carierei sale de ofițer, Florența a fost liberă sub guvernarea unei republici, care a durat până în 1512, atunci când familia Medici a revenit la putere și Machiavelli și-a pierdut postul. Familia a guvernat Florența între 1512 și 1527, când au fost din nou îndepărtați de la putere. Aceasta a fost perioada de activitate literară a lui Machiavelli și bineînțeles a creșterii influenței sale. A murit la 58 de ani, fără a-și mai recupera poziția în guvern.
Tinerețea lui Machiavelli
Chiar dacă există puține dovezi din timpul tinereții lui Machiavelli, Florența acelor timpuri era atât de cunoscută încât este ușor de imaginat climatul în care tânărul cetățean și-a dezvoltat personalitatea. Florența era un oraș în care se înfruntau două curente de opinii, unul reprezentat de austerul Girolamo Savonarola și celălalt de Lorenzo de Medici, iubitor al splendorii. Deși puterea lui Savonarola asupra averilor Florenței era imensă, nu se pare a fi fost de prea mare importanță pentru Machiavelli, care îl menționează în Principele ca un profet înfrânt și dezarmat. Pe de altă parte, măreția mandatului lui Lorenzo îl impresionează puternic pe Machiavelli, ajungând inclusiv să dedice Principele nepotului acestuia. Machiavelli a fost considerat unul din marii scriitori în colegiul său. A fost un scriitor și un militar foarte cunoscut care a avut influență în umanism.
Viața personală - controverse
Se cunosc puține lucruri despre viața personală a lui Niccolò Machiavelli. În 1501, pe când avea 32 de ani, s-a căsătorit cu Marietta Corsini, care i-a dăruit patru fii și două fiice. Unul din nepoții săi, Giovanni Ricci, a salvat multe din manuscrisele și scrisorile sale. Sebastian de Grazia, unul din biografii lui Machiavelli, în cartea "Machiavelli in Hell",[5] ne oferă câteva amănunte privind căsătoria lui Machiavelli. Conceptul de dragoste înainte de căsătorie este de dată relativ recentă în istoria civilizației umane. În Florența secolului al XVI-lea, căsătoriile se făceau în urma unui aranjament pe bază de contract. Practic, un intermediar aranja căsătoria dintre două persoane, pe baza statutului social, averii familiilor celor doi, dotei miresei, și eventual, a poziției sociale a mirelui. Este cert că nici căsătoria dintre Niccolò Machiavelli și Marietta Corsini nu a făcut excepție de la regulă. De Grazia scrie că în anul 1502, părinții lui Machiavelli erau deja decedați, și că negocierea contractului de căsătorie s-a făcut în baza înaltei funcții pe care o deținea acesta și a dotei Mariettei. Se cunosc extrem de puține amănunte privind relațiile dintre Machiavelli și soția sa. Din cele peste 300 de scrisori care s-au păstrat, publicate în volumul "Machiavelli și prietenii săi", nici una nu este adresată soției sale[6]. În schimb, s-a păstrat o scrisoare din 1503, scrisă de Marietta, singura păstrată, în care aceasta se arată îngrijorată de problemele lui de sănătate, afirmând că îi simte lipsa. De asemenea amintește de fiul ce tocmai se născuse, spunând că: "de când mi-am dat seama cât de mult îți seamănă, cu atât mai mult îmi place", adăugând că ar dori ca acesta să-i scrie mai des, pentru ca în final să-i spună: "nu uita să te întorci acasă". Cu toate că absențele lui Machiavelli de acasă erau destul de lungi, relațiile dintre cei doi erau se pare, bazate pe afecțiune și respect. Cercetătorii afirmă că în acea epocă, corespondența dintre soți era ceva neobișnuit. Într-o scrisoare din 1527, către fiul său Guido, Machiavelli se exprimă în termeni plini de respect față de soția sa, numind-o Madonna Marietta. Deși despre viața sa conjugală se cunosc extrem de puține amănunte, în schimb, se cunosc foarte multe despre aventurile sale extraconjugale. Machiavelli avea se pare, o deosebită slăbiciune pentru femei, multe din aventurile sale fiind pomenite cu lux de amănunte în corespondența sa. Prima aventură extraconjugală certă datează din 1510, o anume Jeanne de Lyons fiind menționată într-o scrisoare a unui anume Giovanni Girolami. Este menționată și o prostituată, La Riccia, pe care Machiavelli o vizita des. Această La Riccia, este pomenită în șase scrisori ale lui Machiavelli. În 1510, acesta este acuzat în fața Consiliului, printr-un denunț anonim, de sodomie heterosexuală cu La Riccia, prin aceasta înțelegându-se sexul oral și contactul sexual anal. În acea perioadă, peste tot în Europa, inclusiv în Florența, actele de sodomie, de gen (între bărbați) sau de mod (între bărbați și femei), erau pedepsite cu moartea, cu sau fără mutilare prealabilă, pedeapsa curentă fiind arderea pe rug. Inchiziția veghea ca doctrina bisericii catolice să fie respectată cu strictețe. Aceste denunțuri anonime erau destul de frecvente în epocă, fiind adesea folosite pentru eliminarea adversarilor politici. Un cercetător contemporan, Michael Rocke, a investigat cu mijloace moderne arhiva Oficialilor Nopții ("Ufficiali di notte"), o instituție represivă, menită să instrumenteze cazurile de sodomie în Florența, stabilind că timp de 70 de ani, între 1432 și 1502, timp în care această instituție a fost activă, au fost investigate cca. 16 000 de cazuri de sodomie, 3 000 de persoane fiind condamnate. La un oraș cu cca. 40 000 de locuitori, în 70 de ani, ar însemna cca. 42 de condamnări anual, adică aproape 1 la mie din populația orașului. [7] Ca și procesul intentat lui Leonardo da Vinci în 1476, pentru sodomie homosexuală, și acest dosar a fost clasat, din lipsă de dovezi și pentru că era nesemnat, fără a afecta în vreun fel cariera lui Machiavelli, care a continuat să o frecventeze asiduu pe această La Riccia. Într-o scrisoare adresată lui Francesco Vettori (1474-1539), politician și diplomat din Florența, Machiavelli vorbește despre o altă "cucerire" a sa, căreia nu-i dă numele, și despre care afirmă că ar fi sora unui prieten, pe care a părăsit-o soțul. În fine, ultima din amantele mai cunoscute ale acestuia, și ea pomenită destul de des, este actrița Barbera Raffacani Salutati. Vettori, într-un schimb de scrisori din 1523, în care își împărtășeau reciproc aventurile extraconjugale, avea să-i scrie: "dacă ai fi știut cum ești, n-ar fi trebuit să te fi căsătorit niciodată". În ciuda acestor fapte evidente, cercetate și analizate în amănunt de istorici, un profesor de la Princeton, Maurizio Viroli, în lucrarea "Zâmbetul lui Machiavelli"[8], afirmă că: „Machiavelli singur a recunoscut că era homosexual. Era angajat într-o relație cu un bărbat mai tânăr.” Profesorul Viroli se referă la Francesco Vettori, făcând aceste afirmații pe baza unei "interpretări personale" a două scrisori ale lui Machiavelli adresate acestuia.
Opera literară
Principele
De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute. În opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: “Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.
Alte opere importante
Formularea de către Machiavelli a principiilor istorice inerente într-o guvernare romană pot fi găsite în al său Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius (1513-1521). În studiul său, Machiavelli se îndepărtează de conceptele teocratice medievale asupra istoriei, atribuind evenimentele politice, într-o mai mare măsură, capriciilor omenești și elementului neprevăzutului. Printre celelalte lucrări ale sale se numără Arta războiului (1521), care descrie avantajele recrutării asupra trupelor mercenare. Istoriile florentine (1520-1525) interpretează cronicile orașului, din punct de vedere al cauzalității istorice. Machiavelli a fost, de asemenea, autorul biografiei Viața lui Castruccio Castracani (1520), precum și al câtorva poeme și o serie de piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută e Mătrăguna (1524), o critică acidă și obscenă a corupției societății italiene contemporane. Multe dintre scrierile sale au anticipat formarea statelor naționaliste.
Numele său este și folosit, sub forma de machiavelism, pentru a descrie principiile puterii politice, iar persoanele care folosesc aceste principii în viața politică sau personală sunt numiți frecvent machiavelici.
Scrieri
Cele mai importante scrieri ale sale, în ordine cronologică, sunt:
- 1512/1516: Belfagor
- 1513: Dialogo intorno alla nostra lingua ("Dialog despre limba noastră")
- 1520: Vita di Castruccio Castracani da Luca ("Viața lui Castruccio Castracani da Luca")
- Lettere familiari ("Scrisori de familie")
- 1520/1525: Le istorie fiorentine ("Istoriile florentine")
- 1521: Sette libri dell'arte della guerra ("Șapte cărți despre arta războiului")
- 1524: La mandragola ("Mătrăguna")
- 1531: Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio ("Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius")
- 1532: Il principe ("Principele").
CITATE:
SIDONIA DRĂGUȘANU
Sidonia Drăgușanu (numele la naștere: Drăgușeanu, n. 4 august 1908, București – d. 3 mai 1971, București) a fost prozatoare, jurnalistă și autoare dramatică, a scris numeroase romane, nuvele, piese de teatru și cărți pentru copii.
S-a născut la București, în familia lui Leon Drăgușeanu (managerul unui spital bucureștean) și a Matildei (n. Demetrescu la 4 mai 1886 - m.31 ian 1974).
A debutat ca jurnalistă în revista Reporter (1933), iar ca prozatoare cu romanul Într-o gară mică (1934), fiind premiată pentru „Cel mai frumos roman de adolescență” de Editura Cugetarea.
A fost redactor la revista Femeia și căminul (1945-1949), unde a avut o rubrică permanentă intitulată „Cafeluțe”, și a dat sfaturi de viață cititorilor sub pseudonimul „Catrinel”. A colaborat cu revista Femeia (1949-1950), cu ziarul România liberă (1948-1950); a fost redactor, apoi redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1951-1955). A mai colaborat cu publicațiile Cuvântul liber, Dimineața, Adevărul, Dimineața copiilor etc. A avut o bogată activitate la Radiodifuziunea Română, contribuind cu scenete, scenarii radiofonice etc. și, din 1956, la Televiziunea Română, unde timp de mai mulți ani a susținut rubrica „Curierul inimii".
A avut și o bogată activitate dramatică, fiind deopotrivă autoare de piese de teatru, jucate pe scenele din București și din țară, dar și critic teatral: Seara răspunsurilor (1958); Fiicele (1963); Valsul (1963); Zizi și formula ei de viață (1964); Întâlnire cu îngerul (1965); Jocul adevărului (1966); Necunoscuta și cei patru cavaleri, muzical, (1969); Comisarul, în colaborare cu Ana Rubinstein, (1971) (versiune maghiară, Târgu Mureș, 1973); Sentimente și naftalină (1980)
Până în 1971, când a murit, a publicat patru romane și opt cărți pentru copii.
A tradus din Honoré de Balzac, Henrik Ibsen, Anna Seghers, Émile Zola, Wanda Wasilewska ș.a.
A fost căsătorită cu poetul și scriitorul Miron Radu Paraschivscu în perioada 1945-1950. Nu a avut copii.
Sidonia Drăgușanu face parte din promoția literară a „fetelor rele“, emancipate și feministe, din interbelic, o promoție salutată de Eugen Ionescu, într‑un articol publicat în 1935, pe un ton empatic, din care nu lipsește însă grăuntele de ironie benignă: „Nu mai avem […] scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, școli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente, înainte, fetelor! Să faceți cultură și bucătărie! Și iată bucătăria devenind salon cultural: Erastia Peretz, Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgușanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc., etc.[1]“
În scrierile ei, Sidonia surprinde feminitatea într-o multitudine de ipostaze, căci, în ciuda feminismului ei, mai mult implicit decât explicit, Sidonia Drăgușanu nu idealizează, nu transformă femeia într-o victimă inocentă a violențelor masculine, e o analistă obiectivă a „misterului feminin“, cu luminile și umbrele lui. În același timp, portretele masculine sunt aproape la fel de diverse. Bărbații sunt în general nestatornici, câteodată tiranici, adeseori vanitoși. Scriitura Sidoniei Drăgușanu, fie că e vorba despre romane, nuvele sau piese de teatru, tratează cu umor și detașare eterna poveste de cuplu, cu munții și văile ei.
Opera
A debutat în 1934 ca romancieră în urma unui concurs organizat de Editura Cugetarea, la care participă alături de alți șaizeci de autori (unii consacrați) și obține premiul pentru „Cel mai frumos roman de adolescență“. Apărut în 1934, romanul Într-o gară mică ne dezvăluie însă o prozatoare mai puțin „îndrăzneață“ decât multe dintre colegele sale de generație, un suflet „sentimental“, care proiectează, pe fundalul unei atmosfere patriarhale, povestea prieteniei dintre două adolescente[2]. Romanul aducea în epocă un alt ton în literatura care are ca subiect vârsta adolescenței. Tentația de a-l compara cu proza cu subiecte similare a lui Ionel Teodoreanu (apăruse ciclul La Medeleni) nu e exagerată tocmai pentru a vedea diferența. Acolo, într-o construcție amplă, se impun mai ales natura poetică și umbra puternică a sentimentalismului scriitorului. La Sidonia prevalează o proză mai obiectivă, nu neapărat rece, dar care se eliberează de excesul sentimental, pentru a rămâne mai direct în cadrul observației psihologice, așa cum se va întâmpla peste ani și în Jurnalul Aurorei Serafim. Romanul „de adolescență” al Sidoniei Drăgușanu depășește cadrul patriarhal, de la care eventual ar porni (personajul Luiza, tânăra dintr-o gară mică). Două tipuri distincte de adolescente în pragul bacalaureatului, răsfățata Dudu, căreia viața îi oferise pe tavă confortul, și taciturna Luiza, marcată de o existență apăsătoare, plină de privațiuni în micul oraș de provincie, devenite prietene grație hazardului, împletesc o narațiune care nu se abate de la ritmul ei firesc. Dragostea pentru același bărbat, potențial motiv de tulburare, este tratată însă dintr-o perspectivă plină de discreție și măsură.
Romanul Într-o gară mică a fost republicat în 2017 de familia scriitoarei, într-o încercare de restituire către public a memoriei acesteia.
După război, ca și colega ei de generație Lucia Demetrius, Sidonia Drăgușanu se reorientează spre dramaturgie; va fi autoarea câtorva dintre piesele de succes, dovedind capacitatea de a trece cu nonșalanță de la un registru dramatic la altul. Astfel, Fiicele (1963) este o analiză gravă a relațiilor de familie, în Zizi și formula ei de viață (1964) sunt combinate ingenios, în stil Baranga, poncifele epocii și mijloacele comediei bulevardiere, Sentimente și naftalină (1980) este – după cum aprecia cunoscutul regizor Mihai Berechet – „ o satiră tristă, o comedie antisentimentală, […] o parabolă tristă cu foste trăiri“.
În 1946 publică romanul Una din noi e de prisos (sub pseudonimul Catrinel, pe care-l consacrase în pagina specială din Femeia și căminul, în care le răspundea la scrisori cititorilor), iar viața ei sentimentală e marcată de căsătoria cu Miron Radu Paraschivescu, cu care a avut o relație tensionată din cauza lipsei de reciprocitate (drama femeii care iubește, dar nu este iubită), reflectată în cunoscutul jurnal al scriitorului, Jurnalul unui cobai[2]. Romanul este bine primit, fiind scris într-un stil epistolar, o conversație de câțiva ani între două colege de pension, care poartă cititorul prin istoria interbelică și postbelică a României, făcându-l părtaș la micile drame feminine pe fundalul marilor drame naționale.
Sidonia avea 38 de ani, făcea presă de mai bine de un deceniu și ținea săptămânal una dintre cele mai apreciate rubrici din revista „Femeia și Căminul”. O pagină de suflete pe tavă, mângâiate, oblojite, răsfățate, sfătuite de „Catrinel”, pseudonimul sub care avea să publice și cartea de față. Pagina se numea „Spune-mi secretul tău”. Cititoarele erau îndemnate să-și trimită dilemele sau frământările sentimentale pe adresa redacției, iar Catrinel (Sidonia Drăgușanu) le răspundea cu empatie, înțelepciune, uneori severă, alteori cu fin umor. Catrinel devenise, în numai câțiva ani de existență a rubricii, un nume cunoscut și apreciat, așa încât Sidonia a preferat să-și publice cel de-al doilea roman sub acest pseudonim.
Volumul a fost bine primit de public, a beneficiat de „reclamă” chiar în pagina de lucru a lui Catrinel, din revista „Femeia și căminul”, în vara lui 1946: „Orice femee se va recunoaște și se va regăsi, cu toate problemele ei sentimentale, în eroina romanului UNA DIN NOI E DE PRISOS, de Catrinel” – titra ziarul. Succesul „de casă” al primei ediții a fost urmat, în 1947, de o ediție a doua anunțată triumfător de Editura Vatra, chiar pe copertă.
Dar în ciuda succesului la public, se pare că secretul identității lui Catrinel a rămas bine păstrat până după moartea Sidoniei. Într-un ziar din 1971, la poșta redacției („Curier săptămânal”) era publicată scrisoarea doamnei „Tutti din Arad” care își amintea că în urmă cu 26 de ani, în 1945, îi scrisese lui Catrinel despre cum reușise ea să-și despartă soțul de amantă, iar Catrinel i-a publicat scrisoarea și i-a și răspuns într-o manieră care i-a rămas doamnei la suflet. Publicând scrisoarea cititoarei, ziaristul Mihai Stoian a dezvăluit cu această ocazie și cine se ascundea în spatele pseudonimului Catrinel: „Țin să-mi fac o datorie de onoare în a vă spune că, sub semnătura Catrinel de odinioară, se ascundea scriitoarea de mare sensibilitate și profundă omenie (prematur stinsă din viață în primăvara aceasta), talentată autoare dramatică și prozatoare, Sidonia Drăgușanu. Cred că pot considera rândurile dumneavoastră drept cel mai prețios omagiu adus muncii — de decenii — și harului real, al regretatei scriitoare.”
În seria reeditărilor începute de familie în 2017, și romanul Una din noi e de prisos este reeditat, în 2019, ajungând astfel la a treia ediție de la lansarea din 1946.
Cel de-al treilea roman, Jurnalul Aurorei Serafim, publicat în 1957, este unul de trăire psihologică și de expunere curajoasă a unor realități sociale din tulburii ani 50, de instaurare a comunismului și ai moralei proletare. Cartea vorbește despre copii abandonați, violența în familie, sărăcie și promiscuitate, mortalitate la naștere, conformism și ipocrizie[3]. Toate în minunata lume nouă comunistă din România. Autoarea este o observatoare lucidă a caracterelor, sondând cu rezultate mai mult decât notabile viața lăuntrică a personajelor și cadrul social în care ele evoluează. Jurnalul Aurorei Serafim (1957), republicat în 2018 la Editura Hoffman, cu marcarea pasajelor inserate la cererea cenzurii, este o lectură agreabilă, incitantă și astăzi, pentru că autoarea a avut îndemânarea de a construi chipuri viabile oricând, prin observația de natură psihologică, dincolo de chenarul epocii. Se poate de altfel vedea că acele pasaje nu distonează și nu fac ca romanul să alunece în tezism[4].
Scris la persoana întâi, sub forma unui jurnal al tinerei educatoare Aurora Serafim, romanul, de succes la data apariției, este o poveste de dragoste și în egală măsură o radiografie socială. Orfană de tată, abandonată de mamă, Aurora Serafim crește într-o atmosferă austeră, puțin stimulativă. O primă experiență de viață, ratată (iubirea pentru un pictor, un bărbat superficial în sentimente și agresiv), abandonarea studiilor la facultatea de arte plastice o marchează puternic.
Aurora Serafim, educatoare la un cămin de zi, își găsește refugiul în universul copilăriei, căruia i se dedică cu pasiune și delicatețe. Retractilă, prudentă, lipsită de simțul aventurii, pare mai degrabă retrasă din viața socială, dirijându-și energia exclusiv copiilor. Așa încât opțiunea sentimentală din final – pentru tânărul medic pediatru Horia Mihail, coleg de serviciu, în defavoarea inginerului constructor, ai cărui băieți gemeni îi fuseseră încredințați la grădiniță, el însuși marcat de o tragedie de familie – este firească: Horia înseamnă pentru Aurora Serafim, readucerea la viață, „un cântec nou”, care, departe de a avea „stridența veseliei”, este o formă de regăsire a echilibrului sufletesc.
Romanul Jurnalul Aurorei Serafim a fost ecranizat în 1987. Filmul Să-ți vorbesc despre mine (regia: Mihai Constantinescu) i-a avut în rolurile principale pe Ioana Crăciunescu, Gabriela Popescu, Gheorghe Dinică, Emil Hossu.
Al patrulea roman, Dragoste rea (1960) avea să fie și ultimul, după care s-a dedicat în întregime teatrului și cărților pentru copii.
În 1974 a fost publicat postum volumul de nuvele Doamna cu ochelari negri, care constituie opera de rezistență a prozatoarei, în opinia criticului Octavian Soviani, așa cum Sentimente și naftalină reprezintă punctul „de vârf“ al teatrului semnat de Sidonia Drăgușanu. Volumul a fost reeditat în 2017 și 2018 de familia scriitoarei.
Volumul Doamna cu ochelari negri este relativ unitar din punct de vedere tematic: majoritatea nuvelelor scriitoarei sunt radiografii ale cuplului, mici „fiziologii“ (în sensul pașoptist al cuvântului) ale feminității, surprinsă la vârste diverse, de la adolescență (Batista roșie) și până la maturitatea marcată de angoasa îmbătrânirii (Gelozie). Mediile investigate sunt și ele la fel de diverse: „lumea bună“ a interbelicului, „mica burghezie“ comunistă, mediile proletare (Halatul) cu mijloacele lor violente de persuasiune: „Eu am lăsat-o cheală pe una care, tot așa, a vrut să-mi ia bărbatul! Un fir de păr nu i-a rămas în cap! Bărbatu-meu a sărit să ne despartă, m-a lovit cu picioru-n gleznă, dar când a văzut că aia se repede să dea și ea în mine, odată i-a pus mâna în piept și s-a holbat la ea: Fă! În nevastă-mea n-am voie să dau decât eu!“.
Cartea e prin urmare, un fel de „insectar“ al feminității, în care alături de fluturi întâlnim și coropișnițele sau gândacii de bucătărie. Colecția impresionează prin varietate: femeia cinică, lipsită de scrupule și de sentimente (Cinci garoafe roz), „femeia de casă“ și femeia întreținută (prezentate antitetic, dar fără părtinire și predică moralizatoare în Halatul roșu), soția care își duce devotamentul față de partener până la autosacrificiu, în contrast cu „vampa“ și „scorpia“ (Marea pasiune), nevasta cicălitoare (Adevărul! Dar se poate suporta), soția maternă și „înțeleaptă“, dispusă să închidă ochii la micile derapaje ale partenerului, în antiteză cu seducătoarea de duzină (Of, băiețaș!!!), și în cele din urmă femeia-mister, în jurul căreia scriitoarea izbutește să creeze o atmosferă de tulbure și provocatoare stranietate (Doamna cu ochelari negri)[2].
În 2020, volumul Doamna cu ochelari negri este publicat în italiană, La signora dagli occhiali neri, la editura Elliot, în traducerea doamnei Luisa Valmarin, profesoară la Universitatea Sapienza din Roma. Este marcată astfel prima traducere într-o limbă străină a scrierilor Sidoniei Drăgușanu.
Stilul literar
Sidonia și-a dezvoltat un stil lejer, dar înțepător, cu ironii fine și aluzii ce uneori puteau trece drept „șopârle” la adresa regimului comunist. Stilul și nișa literară pe care s-a manifestat i-au asigurat un succes la public greu de digerat de breaslă. „Succesele ei în simpatia publicului i-au fost greu iertate de confrați, de cei care o judecau și pe ea și îi judecau și opera… Mulți necunoscând-o, îi înțelegeau opera greșit. Nu reușeau să descifreze dincolo de aparențele, de tonalitățile gingașe, de voitele delicateți, adresa precisă a cinismului ei funciar, șfichiul de mătase cu care biciuia moravuri vechi în culcușuri noi și moi. Țintuia totul cu un zâmbet amabil de persoană<binecrescută>, dar în mâna înmănușată ținea un bisturiu.(…) A preferat întotdeauna micile adevăruri, dar cu miză etică mare.<Sentimente și naftalină> sunt o satiră tristă, o comedie antisentimentală, în cazul în care sentimentele sunt retrograde, o parabolă tristă cu foste trăiri”, scria Mihai Berechet (actor și regizor) în cronica celebrei piese a Sidoniei, Sentimente și naftalină, jucată la Teatrul Nottara în anii 80.
”Scriitoare cu o certă vocație de moralistă, pe care are însă bunul-gust să nu o ostenteze niciodată, autoare de „figurine“ lovinesciene conturate cu o bună siguranță a liniilor, scriitoarea se dovedește un fel de Madame Tussaud a cărei specialitate e viața de cuplu, cu crizele sale caracteristice. Proza ei e cursivă, vioaie și, la treizeci și cinci de ani de la moartea autoarei, se dovedește încă actuală și plină de vitalitate.”, scrie criticul Octavian Soviani în Observatorul cultural.
Viața personală
Lucia Demetrius, poetă din cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și prietenă timp de 40 de ani cu Sidonia, își amintea viața ei grea de dinainte și din timpul războiului când, „ca ziarist, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze, alergai cu articolul greu de plasat și prost plătit la redacțiile pe care le socoteai mai puțin corupte. Uneori traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Totuși le făcea față cu o încredere, seninătate și forță interioară care n-au lăsat-o să plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate și care vremelnic ne îngenunche pe fiecare dintre noi. Avea un humor care n-o părăsea niciodată, neașteptat, original, gâlgâitor care izbucnea în fața fiecărei împrejurări. Oh, cum știa să râdă Sidonia! Și cum râdeai împreună cu ea! Humorul ei nu era mușcător, nici ironic măcar, făptura asta n-a cunoscut răutatea, a fost totdeauna generoasă sufletește, generoasă material chiar în perioadele de aprigă sărăcie – humorul ei era năzdrăvan, spontan, o asociere surprinzătoare de noțiuni, de cuvinte, de idei, care avea uneori gingășie, alteori grotesc, dar era întotdeauna irezistibil. Sidonia Drăgușanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac.”
Mai mult decât o jurnalistă și scriitoare, Sidonia pare să fi fost și o activistă, chiar dacă spre deosebire de Miron Radu Paraschivescu și alți contemporani de-ai lor nu a fost sedusă de ideile comunismului. Valeriu Sârbu, un poet și dramaturg contemporan cu Sidonia, dedicat teatrului radiofonic, scria că adesea Sidonia nu se limita la a da sfaturi cititoarelor sale, ci se implica și în rezolvarea vreunui caz mai complicat. Sârbu povestea că a văzut-o pe Sidonia intervenind într-o eroare judiciară și obținând câștig de cauză pentru pretinsul împricinat. Nu în calitate de avocat, ci scriind, bătând la numeroase uși, convinsă că adevărul trebuie scos la lumină și ignorând legea nescrisă care spune că scriitorul trebuie să stea detașat de lucruri, ca să le poată privi și scrie cu luciditate. „Credea mai mult în viață decât în gloria operei!”, a conchis Sârbu.
„Râdea 59 de minute pe oră. Când deschidea ușa la noi înăuntru năvălea un regiment de glume și un vagon de vin tonic. Coridoarele îmbâcsite de cerneală și fum se albeau de chiote, fluturi, duhuri chicotitoare. Era ca o copcă într-o apă mare, înghețată bocnă. În marea de oameni cu broboade, căciuli, Sidi era fără căciulă, fără broboadă, îmbrăcată ca de primăvară și ne întreba: de ce nu vi se văd ochii, de ce nu vă scoateți broboadele? De ce sunteți atât de vineți și de încruntați?”– așa și-o amintea Ecaterina Oproiu, ziaristă la România liberă în vremea când Sidonia/ Catrinel lucra la „Femeia și căminul”, unde „povățuia femeile cum să-și oblojească rănile din dragoste”.
Umorul Sidoniei era tonic fără îndoială, însă el ascundea poate mici sau mari nefericiri, neîmpliniri personale. Viața sentimentală a Sidoniei s-a înscris perfect în eșantionul reprezentativ al cititoarelor sale: iubiri refuzate, iubiri consumate, trădări și suferințe. Legendele urbane ale vremii vorbeau despre o pasiune mistuitoare pe care o făcuse scriitorul Ion Vinea pentru „frumusețea flamandă” a Sidoniei Drăgușanu, după cum scrie Constantin Țoiu în „România literară”. Vinea fondase în anii 20-30 revista „Contimporanul”, care susținea valul avangardist de scriitori. N-au rămas prea multe urme ale acestei pasiuni, în afara câtorva mai degrabă anecdote de folclor. Sidonia, refuza cu îndărătnicie să-i cadă în brațe, deși o legendă spune că într-o iarnă geroasă, când o condusese acasă, Vinea ar fi rămas mai bine de un ceas în fața ferestrelor ei, iar ea, când l-a găsit așa nins și înghețat, l-a invitat în casă.
Dacă nu i-a împărtășit pasiunea lui Vinea, Sidonia a preferat să-și trăiască propria pasiune fără șanse, dragostea pentru Miron Radu Paraschivescu, poet comunist în ilegalitate, apoi contestatar al comunismului după instaurare. Sidonia l-a cunoscut în 1942, când erau colegi la unul din nenumăratele ziare la care colaborau amândoi în epocă. „Sidonia pe care am întâlnit-o și cu care îmi descopăr împreună <le sens de ma propre vie>, nu prin munca noastră – comună – ci tocmai prin răgazul, prin vacanța noastră, atunci când amândoi nu facem nimic. Cât de rare și mizerabile în fond sunt amorurile care (se) nasc între „colegii” de muncă, între camarazii de breaslă. Bărbatul ca și femeia care muncesc laolaltă se simt reciproc degradați și urâți unul în fața altuia. Tocmai fiindcă nu sunt ei, sau fiindcă n-au știut să fie ei înșiși, osebit de munca pe care o fac.[5]”, nota Miron în jurnalul personal, un document de o sinceritate dureroasă, care a fost publicat inițial în Franța, după moartea autorului, sub titlul „Jurnalul unui eretic” („Journal d’un heretique”, 1976).
Relația Sidoniei cu Miron a pornit din start ca o camaraderie și așa a rămas până la moarte, deși probabil mai mult datorită dragostei pe care ea i-o purta au fost și căsătoriți, din 1945 până în 1950[6].
Sidonia Drăgușanu a murit într-un salon al Spitalului Elias, la 3 mai 1971, la două luni după ce în același spital se stinsese tot de cancer și Miron Radu Paraschivescu, cu care păstrase o prietenie strânsă și după divorț.
Opera ei este reeditată de familie, începând din 2017, când au fost republicate: Într-o gară mică, Doamna cu ochelari negri și Moața, Creața și Grasu la bal. În 2018 a fost reeditat Jurnalul Aurorei Serafim. În 2019 sunt programate să apară cartea pentru copii O javră, un câine și un copil și romanul Una din noi e de prisos.
Romane și nuvele
- Într-o gară mică, roman, București, 1934;
- Una din noi e de prisos, (sub pseudonimul Catrinel), București, 1947;
- Jurnalul Aurorei Serafim, roman, București, 1957;
- Dragoste rea, roman, București, 1960;
- Doamna cu ochelari negri, nuvele, București, 1974;
Teatru
- Seara răspunsurilor, teatru, București, 1958;
- Dragoste rea, roman, București, 1960;
- Fiicele, teatru (litografiat), București, 1963;
- Zizi și formula ei de viață, teatru, București, 1964;
- Întîlnire cu îngerul, teatru, București,1965;
- Jocul adevărului, teatru, București, 1966;
- Necunoscuta și cei patru cavaleri, muzical, 1969;
- Comisarul, în colaborare cu Ana Rubinstein, 1971 (versiune maghiară, Târgu Mureș, 1973);
- Sentimente și naftalină, teatru, București, 1980.
Cărți pentru copii
- Moața, Creața și Grasu la bal, ilustrații de Magdalena Rădiilescu și Siegfrid, București, 1945;
- Cu Țăndărică spre mările Sudului, București, 1946;
- O javră, un câine și un copil, București, 1947;
- Mia, Lia și Cuțache, București, 1947;
- Mache, rățoiul încălțat, București, 1952;
- Anișoara și Chiuș-Chiuș, București, 1955;
- Paznicul florilor, București, 1955;
- Hoțul din grădină, București, 1955;
- Părinți și copii, (în colaborare cu Adriana Kiselef și Tania Lovinescu), București, 1957;
Traduceri
- S. Baruzdin, Svetlana, în colab. cu E. Bandrabur, București, 1954;
- Brody S., Invățătoarea, în colab. cu Karin Rex, București, 1958;
- P. Courtade, Pianul, București, 1959;
- J. Larii, Uimitoarele peripeții ale lui Karik și ale Valiei, în colab. cu Eya Szilâgyi, București, 1960;
- Wanda Wasilewska, În lupta cea grea, în colab. cu Maria Sîrbu, București, 1960;
- Vl. Braghin, În țara codrilor de iarbă, în colab. cu Eva Szilagyi, București, 1962;
- E. Zola, Atacul de la moară, Editura: Pt. literatură universală, București, 1963;
- Balzac, Teatru, în colab. cu Polixenia Karambi, N. N. Condeescu și Al. Mirodan, București, 1964;
- H. Ibsen, Un dușman al poporului în colab. cu N. Filipovici, în vol. Teatru, II, București, 1966;
- H. Ibsen, Femeia mării, în colab. cu FI. Murgescu;
- H. Ibsen, Hedda Gabler. Constructorul Solness, în colab. cu Maria-Alice Botez, în vol. Teatru, III, București, 1966;
- Anne Philipe, Doar un suspin, București, 1967.
- M. Husein, Comisarul, în colab. cu Ana Rubinstein, București, f.a.;
CITATE:
1. Bărbaţii tandri sunt foarte rari - deşi toţi sunt lihniţi după tandreţea unei femei.
2. Aşa sunt eu! Condamnată ca jumătate din viaţă s-o trăiesc flecărind şi cealaltă jumătate regretând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu