sâmbătă, 1 mai 2021

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 3 MAI 2021 / MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

 5. /3 MAI 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT


MARCEL DUPRE

Marcel Dupré (French pronunciation: ​[maʁsɛl dypʁe]) (3 May 1886 – 30 May 1971) was a French organistcomposer, and pedagogue.

Biography

Born at Rouen into a musical family, Marcel Dupré was a child prodigy. His father Albert Dupré was organist in Rouen and a friend of Aristide Cavaillé-Coll, who built an organ in the family house when Marcel was 14 years old. Having already taken lessons from Alexandre Guilmant, he entered the Paris Conservatoire in 1904, where he studied with Louis Diémer and Lazare Lévy (piano), Guilmant and Louis Vierne (organ), and Charles-Marie Widor (fugue and composition). In 1914, Dupré won the Grand Prix de Rome for his cantataPsyché. Twelve years later, he was appointed professor of organ performance and improvisation at the Paris Conservatoire, a position he held until 1954.

Dupré became famous for performing more than 2,000 organ recitals throughout Australia, the United States, Canada and Europe, which included a recital series of 10 concerts of the complete works of Bach in 1920 (Paris Conservatoire) and 1921 (Palais du Trocadéro), both performed entirely from memory. The sponsorship of an American transcontinental tour by the John Wanamaker Department Store interests rocketed his name into international prominence. Dupré's "Symphonie-Passion" began as an improvisation on Philadelphia's Wanamaker Organ. In 1924, he was elected as an honorary member of Phi Mu Alpha Sinfonia fraternity, by the fraternity's Alpha chapter at the New England Conservatory in Boston.

Succeeding Widor in 1934 as titular organist at St. Sulpice in Paris, Dupré retained this position for the rest of his life; thus it happened that, since Widor had been there for more than six decades, the position changed hands only once in a century. From 1947 to 1954, Dupré was director of the American Conservatory, which occupies the Louis XV wing of the Château de Fontainebleau near Paris. In 1954, after the death of Claude Delvincourt in a traffic accident, Dupré became director of the Paris Conservatoire; he held this post for only two years before the prevailing national laws forced him to retire at the age of 70. He died in 1971 in Meudon (near Paris). His wife lived until 1978.

As a composer, he produced a wide-ranging oeuvre of 65 opus numbers. He also taught two generations of well-known organists such as Jehan Alain and Marie-Claire AlainJean-Marie BeaudetPierre CochereauFrançoise RenetJeanne DemessieuxRolande FalcinelliJean-Jacques GrunenwaldJean GuillouJean LanglaisCarl Weinrich and Olivier Messiaen, to name only a few. Aside from a few fine works for aspiring organists (such as the 79 Chorales op. 28) most of Dupré's music for the organ ranges from moderately to extremely difficult, and some of it makes almost impossible technical demands on the performer (e.g., Évocation op. 37, Suite, op. 39, Deux Esquisses op. 41, Vision op. 44).

Dupré's most often heard and recorded compositions tend to be from the earlier part of his career. During this time he wrote the Three Preludes and Fugues, Op. 7 (1914), with the First and Third Preludes (in particular the G minor with its phenomenally fast tempo and its pedal chords) being pronounced unplayable by no less a figure than Widor. Such, indeed, is these preludes' level of complexity that Dupré was the only organist able to play them in public for years.

In many ways Dupré may be viewed as a Paganini of the organ. Being a virtuoso of the highest order, he contributed extensively to the development of technique (both in his organ music and in his pedagogical works) although, like Paganini, his music is largely unknown to musicians other than those who play the instrument for which the music was written. A fair and objective critique of his output should take into account the fact that, occasionally, the emphasis on virtuosity and technique can be detrimental to the musical content and substance. Nevertheless, his more successful works combine this virtuosity with a high degree of musical integrity, qualities found in compositions such as the Symphonie-Passion, the Chemin de la Croix, the Preludes and Fugues, the Esquisses and Évocation, and the Cortège et Litanie.

As well as composing prolifically, Dupré prepared study editions of the organ works of BachHandelMozartLisztMendelssohnSchumannCésar Franck, and Alexander Glazunov. He also wrote a method for organ (1927), 2 treatises on organ improvisation (1926 and 1937), and books on harmonic analysis (1936), counterpoint (1938), fugue (1938), and accompaniment of Gregorian chant (1937), in addition to essays on organ building, acoustics, and philosophy of music. As an improviser, Dupré excelled as perhaps no other did during the 20th century, and he was able to take given themes and spontaneously weave whole symphonies around them, often with elaborate contrapuntal devices including fugues. The achievement of these feats was partially due to his native genius and partially due to his extremely hard work doing paper exercises when he was not busy practising or composing.

Although his emphasis as composer was the organ, Dupré's catalog of musical compositions also includes works for piano, orchestra and choir, as well as chamber music, and a number of transcriptions.

Compositions

See List of compositions by Marcel Dupré.
Preceded by
Charles-Marie Widor
Titular Organist, Saint Sulpice Paris
1934–1971
Succeeded by
Jean-Jacques Grunenwald


ALEXANDRU PAȘCANU


Alexandru Pașcanu
Date personale
Născut3 mai 1920
BucureștiRomânia
Decedat6 iulie 1989, (69 de ani)
BucureștiRepublica Socialistă România
Naționalitate România
CetățenieFlag of Romania (1965–1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiecompozitor și profesor de muzică
Activitate
EducațieConservatorul din București,
Facultatea de Drept din București

Alexandru Pașcanu (n. 3 mai 1920București – d. 6 iulie 1989 București) a fost un compozitor și profesor de muzică român.

A studiat în perioada 1938 - 1946 la Conservatorul din București, având ca profesori pe Marțian NegreaNicolae BrânzeuDimitrie CuclinConstantin Brăiloiu și Ionel Perlea. A urmat în paralel cursurile Facultății de Drept din București (1938-1944).[1]

Din 1952 a predat la Conservator teoria muzicii și solfegiu, iar din 1966 devenit profesor de armonie. Pe lângă alte articole de teorie muzicală, a publicat și un Tratat de armonie, în două volume, reeditat de mai multe ori.





Compoziții

  • Serenade pentru violoncel și pian, 1955
  • Marea Neagră, 1960
  • Improvizație pentru violă și pian, 1965
  • Toccata, 1969
  • Baladă pentru clarinet și clavecin, 1970
  • Bocete străbune pentru cor mixt, 1971
  • Chindia pentru cor mixt, 1971
  • Ah, ce bucurie! pentru cor de copii, 1974
  • Noapte de vară pentru cor mixt, 1974
  • Baladă pentru clarinet și orchestră, 1977
  • Tinerețe pentru orchestră de coarde, 1979
  • Festum hibernum pentru cor mixt, 1980

Scrieri

  • Despre transpoziție, București 1955
  • Despre instrumentele muzicale București 1959, 1962, 1980
  • Armonie, București 1971, 1975, 1982
  • Armonia : Manual pentru clasele X și XI, licee de muzică, Editura Didactică și Pedagogică, 1977
  • Mai multe variante și o singură temă: Chindia, Editura Muzicală, 1976
  • Marea Neagră : Poem simfonic, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R. , 1964
  • Străvechi tradiții ciclice, Editura Muzicală, 1980

culca-te in legnut (culeasă)

  • Armonia volumul I, București, Editura Muzicală Grafoart, 2013
  • Armonia volumul II, București, Editura Muzicală Grafoart, 2013

Înregistrări

  • Pro humanitate. Poem simfonic (1972-83) / Balada pentru clarinet și orchestră de coarde (1977) / Tinerețe. Diptic pentru orchestră de cameră; cu Corul și orchestra ale Radioteleviziunii, Iosif Conta; editor Electrecord, 1984


LIDIA BEJENARU


Sari la navigareSari la căutare

Lidia Bejenaru
Date personale
Născută3 mai 1953ȚipleștiSîngereiRSS Moldovenească
Țipleștiraionul SîngereiMoldova Modificați la Wikidata
Căsătorită cuNicolae Botgros Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Moldova.svg Moldova Modificați la Wikidata
OcupațieCântăreață
Activitate
Gen muzicalMuzică populară
Instrument(e)Voce
PremiiOrdinul Gloria Muncii  Modificați la Wikidata


Lidia Bejenaru (n. 3 mai 1953ȚipleștiSîngerei) este o interpretă de muzică populară din Republica Moldova, soția dirijorului Nicolae Botgros.

S-a născut într-o familie numeroasă.[1] A făcut studii muzicale la Școala de Iluminare Culturală „Elena Sârbu” din Soroca între anii 1968–1971. Din 1971, timp de un an este metodistă la casa de cultură din Edineț, după care solistă a orchestrei „Ciocârlia” de la Edineț,[1] apoi a orchestrelor de muzică populară „Mugurel” (1973–1974) și „Lăutarii” (din 1978) ale Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici”. A fost distinsă cu Medalia „Meritul Civic” în anul 1993.

Lidia Bejenaru a scris muzica și textele pentru majoritatea cântecelor din repertoriu. Primul și unicul disc al interpretei, intitulat M-a cuprins un dor de mamă,[2] a apărut după 20 de ani de activitate scenică.[1]

În 1971, s-a căsătorit cu viitorul dirijor al orchestrei „Lăutarii” Nicolae Botgros.[3] Au un singur copil, interpretul de muzică populară Cornel Botgros.





ADOLPHE ADAM

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...