5. /11 MAI 2021 - POEZIE
AUREL GURGHIANU
.jpg)
Aurel Gurghianu (n. 11 mai 1924, Iclănzel, jud. Mureș - d. 28 sept. 1987, Cluj-Napoca) a fost un poet și traducător român, asociat cu gruparea de la revista clujeană Steaua.
GURGHIANU, Aurel (n. 11 mai 1924, Iclănzel, jud. Mureș - d. 28 sept. 1987, Cluj-Napoca), poet. Este fiul Rozaliei (n. Oltean) și al lui George Gurghianu, țărani. Absolvent, în anul 1945, al Școlii Normale din Blaj, lucrează trei ani ca învățător în satul natal, iar între 1948 și 1952 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din Cluj. Din 1959 până la moartea sa, este redactor-șef adjunct la revista "Steaua", unde, mai ales în deceniul șapte, alături de A.E. Baconsky, Victor Felea și Aurel Rău, duce o semnificativă bătălie pentru recuperarea criteriului estetic în evaluarea literaturii, precum și pentru reabilitarea lirismului în poezie. Debutează cu versuri în suplimentul literar al ziarului clujean "Lupta Ardealului" (1949), iar editorial cu volumul "Drumuri", apărut în 1954. În istoria poeziei ardelenești de după cel de-al doilea război mondial, A.G. reprezintă explicit fenomenul desprinderii de tradiția sămănătoristă a ruralismului și orientarea spre modernismul de esență citadină. În interiorul unui deceniu, metamorfoza poetului e spectaculoasă, atât în modul de înțelegere a poeticului, cât și la nivelul constituirii imaginarului. Primele două plachete, "Drumuri" și "Zilele care cântă" (1957), conțin aproape integral versificări modeste, cu motive și ecouri ritmice din V. Alecsandri, G. Coșbuc sau I. Pillat, compuneri tematice specifice proletcultului, în care prevalează reportajul "liric" și satira. Referentul dominant rămâne natura tratată de regulă în manieră convențional bucolică și, totuși, apar câteodată imagini de-a dreptul gongorice, de rafinate prețiozități: "Zăpada e roșie de sângele/Amurgului/Ca o brazdă, cosită, de maci." Treptat, discursul accede la o solemnitate studiată a rostirii, lirismul prinde consistență în reveriile peisagistice și erotice, în evocările melancolice ale obârșiilor, în sentimentul de panică al timpului trecător. Predomină confesiunea în varianta biografismului chiar, într-o retorică îndeosebi solemnă, maiestuos-melodică. Schimbarea de profunzime se produce începând cu Poarta cu săgeți și Temperatura cuvintelor, volume publicate în 1972 și distinse cu Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj. Descoperirea orașului nu a provocat sentimentul dezrădăcinării, atât de acut în lirica ardelenească, de la O. Goga până la Blaga. Mai mult, are loc o răsturnare dramatică a perspectivei asupra rusticului și a naturii în genere. Gheorghe Grigurcu a înțeles corect acest fenomen, identificând în lirica lui A.G. de după 1972 semnele unei dezrădăcinări inverse, "tradusă într-o alienare față de toposul rural". Peisajele se obiectivează acum, devin reprezentări ale unui eu aflat în dizarmonie cu ele. Natura nu se mai oferă drept un spațiu paradiziac și ocrotitor. Dimpotrivă, este neliniștitoare, în sens expresionist, criptic-fantomatică uneori, adversă în solitudinea ei rece, primordială. Pe scurt, e o natură de o vitalitate depresivă, surprinsă în imagini de o expresivitate abruptă, sticloasă. Ostilității acestei lumi, poetul îi substituie spațiul citadin, în al cărui confort își regăsește intimitatea pierdută. Orașul nu constituie însă "conținutul" ca atare al poeziei, ci un mediu difuz, parcă hipnotic, care afirmă disponiblitatea autorului pentru straniu, pentru absurdul grațios sau fantasticul cotidian. Este o aparență fantomatică, abstrasă în spațiul cvasioniric al poemelor. Imaginarul, preponderent nocturn, își apropiază de-a valma "personaje" ale străzii, fragmente de realitate banală, obiecte domestice, supunându-le de regulă unei alchimii după logica bizarului sau unor proiecții în registrul ludic. Scriitura e adeseori "albă", prozaică și sincopată, iar altădată înțesată de imagini expresive, de o prețiozitate enigmatică ori de subtile referințe livrești. Citadinismul de substanță al lui A.G. se relevă tocmai în dezinvoltura jovial-uimită cu care este asimilat, ca sensibilitate, un univers cudat, dar nu agresiv. Lexicul însuși se civilizează, neologismul, expansiv, se încorporează firesc într-un limbaj desprins definitiv de stereotipiile tradiționalismului. Există, apoi, o încântare ironică în descoperirea celeilalte sensibilități, precum în această ingenioasă reificare a idealității, o poezie simptomatică atât pentru înclinația spre ludic a autorului, cât și pentru modelul de percepere dereglată a realului: "Umbrela mare și neagră,/umbrela mică și roză/umblară un timp suprapuse/Apoi umbrela roză rămase locului/urmând a urca niște trepte,/în timp ce umbrela neagră/trecu de cealaltă parte-a orașului./Era aproape de ziuă./Se descărcau la poartă butelii de lapte./Umbrela neagră se duse în bucătărie/și deschise-o sticlă cu whisky." (Nocturnă) La extrema cealaltă se manifestă o imaginație terifiantă, halucinări ale realului, reprezentări grotești ale degradării organicului, stări de delir provocat ("scrisul meu e mâncat de o fabuloasă gânganie/cu elitre de albastru alcool"; "fereastra mârâie obnubilată"; "Mie însumi mi s-a părut/în momentele acelea de spaimă/că sunt un fluture/cap de mort/venit la termele lui Caracalla"; "femurul mi-e spart/și din șira spinării mi-au apărut/cocoloașe/pe care felinele blonde le-au lins miorlăind"). Lumea reală, pe care aparent o transcrie lirica lui A.G., este în fond fisurată, și de aceea ea încetează să mai fie reală. Prin cărțile sale de rezistență din anii '70-80 poetul aparține modernismului târziu, ca, de altfel, toți colegii săi din prima promoție a revistei "Steaua".
Opere
- Drumuri, 1954
- Zilele care cântă, 1957
- Liniștea creației, 1962
- Biografii sentimentale, 1965
- Strada vântului, 1968
- Ascult strada, 1969
- Poarta cu săgeți, 1972
- Temperatura cuvintelor, 1972
- Curenții de seară, 1976
- Terasa și alte confesiuni, 1978
- Orele și umbra, 1980
- Carnet, 1981
- Numărați caii amurgului, 1982
- Diagnosticul străzii, 1985
- Anotimpurile cetății, 1988
- Călărețul din somn, antologie, 1991
- Strofe prin timp, 1991
- Mistuitoarele ruguri, 2000
A tradus din Kostas Varnalis.
POEZII:
Ploaie de mai
Ploile lunii mai
umblă prin sufletul meu, voce necunoscută,
rostind silabe în limba celor necunoscuți
ca pietrele varului.
Mă dor picioarele și totusi alerg prin sunete magice,
mă dor bratele și totusi îngenunchez și cuprind
un lemn vechi pe care e scrisă
învierea morților din satul umil.
Mă doare sufletul de multă lumină
de-aceea mă închin obscurelor drumuri
pe care-am venit prin ploaia de mai
cărăuș sau poate păstor de la munții
Gurghiului.
Cu flori galbene
Cu flori galbene am ieșit înaintea timpului
și i-am spus:
- Colorează-le-n roșu, prefă-le în flori de mărgean.
Colorează-le-n negru, prefă-le-n flori de cărbune.
Colorează-le-n verde, prefă-le-n flori de otravă...
(Nu pare a mă fi auzit.)
Colorează-le-n alb... - Albe sunt oasele (mi-a răspuns),
albă e lacrima și punctul terminus al tuturora.
Nocturnă
Umbrela mare și neagră,
umbrela mică și roză
umblară un timp suprapuse.
Apoi umbrela roză rămase locului
urmând a urca niște trepte,
în timp ce umbrela neagră
trecu de cealaltă parte-a orașului.
Era aproape de ziuă.
Se descărcau la poartă butelii de lapte.
Umbrela neagră se duse în bucătărie
și deschise-o sticlă cu whisky.
GHEORGHE ISTRATE
|
| OPERA: Mastile somnului, versuri. Bucuresti, 1968: Poeme, Bucuresti. 1971; Pseudopatriarha-lia, versuri, Bucuresti, 1974; Zodia Sarpelui, versuri. Bucuresti, 1975; Cintec la izvoarele lumii, versuri, Bucuresti, 1975; Sceptrulsinguratatii, versuri. Bucuresti, 1978; Hune, versuri, postfata de C.M. lonescu, Bucuresti, 1980; Interiorul tacerii, versuri. Bucuresti, 1985; Poezii in soapta. Bucuresti, 1985; Despartirea de cuvinte, versuri, Bucuresti, 1988. |
| REFERINTE CRITICE: C. Ciopraga, Personalitatea literaturii romane, 1973; AI. Pini. Poezia, I; M. Iorgulescu, Scriitori; R.G. Teposu, in Romania literara, nr. 51,1980; N. Turtureanu, in Cronica, nr. 49, 1980; D.R. Popa, in Tribuna Romaniei, nr. 238, 1983; C. Tuchila, Cetatile poeziei, 1983; Sultana Craia, in Luceafarul, nr. 49, 1984; D.R. Slanescu, in Viata Romaneasca, nr. 5, 1984; St. Aug. Doinas, ibidem, nr. 7, 1985; F. Neagu, A doua carte cu prieteni, 1985; Al. Pini, in Romania literara, nr. I, 1986; G. Alboiu, in Luceafarul, nr. 9, 1986. |
POEZII:
Oase de fluturi
Sunt timbre ale mortii mici volante
ei ara timpul zilei si-l reduc
varsand in flori - calicii delirante -
suspinand matasos de eunuc
Ei trec pedepsitor in rana noastra
ingalbenind in gerul prematur
si ninge-adeseori prin ora vasta
cu oasele lor albe, din azur...
Patrule sunt batatorind lumina
in departarea surda dinspre zei,
mici dezertori prin cerul de rugina
cu lanturile mortii dupa ei...
Cruci fragede fosnind in zbor timid.
ferestre fosnind in zbor timid
ferestre moi prin amintiri secate,
polenul lor bolborosind in vid
pe-un sambure rigid de bunatate
I-am asteptat. Odata a vuit
de lipsa lor. Dar ceasurile sparte
cu fata s-au intors in infinit
ca niste fluturi bucurosi de moarte.
poezie aparuta in sectiunea celor "Cele
mai frumoase poezii ale anului 1981",
almanahul "Spectacol", aceelasi an.
Ritual
ce să refuz și ce să mai accept -
toate cuvintele miros a moarte
bat clopotele-amurgului în piept
mirosul lor copile ne desparte
încep o floare și-o termin în zori
mi-e îngerul bolnav și mă refuză
da-mi Doamne plânsul unei mari candori
și dă-mi ninsoarea pruncilor pe buză
dar nu mai sunt cuvinte ca să spui
o spadă se sfărâmă între oase
mi-e îngerul bolnav și boala lui
în cerul tot a moartea mea miroase
Sceptrele copilăriei
eu sunt un rege ars de vini
purtat pe-un eșafod de crini
toți zeii-au vrut - și mă veghează
cu câte-o lacrimă în gheară
zbătându-și neputința-n nori
de a nu fi și muritori
în trupul meu mirat aud
săgeți intrând în lemnul crud
sosind din arcurile sparte
bolnave de atâta moarte
aici în templul dinastiei
calc sceptrele copilăriei
și-n carul meu plutind prin vreme
aud săltându-se un vierme
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu