3 IUNIE 2021

 6. /3 IUNIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP

DUILIU ZAMFIRESCU

Sari la navigareSari la căutare

Duiliu Zamfirescu
Scriitorul Duiliu Zamfirescu
Date personale
Născut	30 octombrie 1858[1][2]  Plăginești, Țara Românească
Decedat	3 iunie 1922 (63 de ani)[2]  Agapia, Neamț, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Activitate
Alte nume	Don Padil
Educație	Facultatea de Drept din București
Alma mater	Universitatea din București
Lucrări remarcabile	„Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Lydda”
Partid politic	Partidul Poporului
Membru titular al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text

Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858,^[1][2] Plăginești, Țara Românească – d. 3 iunie 1922,^[2] Agapia, Neamț, România) a fost un scriitor român, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române.

Biografie

Duiliu Zamfirescu (fotografie din 1908)

Duiliu Zamfirescu s-a născut în anul 1858, în comuna Plăinești (azi Dumbrăveni). A fost fiul arendașului Lascăr Zamfirescu și al Sultanei (n. Mincu) și primul din cei șapte copii. Mama sa a fost sora arhitectului Ion Mincu.

Urmează clasele primare la Școala nr. 1 din Focșani și gimnaziu din 1869 pînă în 1873. Din 1873 continuă școala la București, absolvând Liceul „Matei Basarab”. Urmează Facultatea de Drept (licențiat în 1880), unde leagă o strânsă prietenie cu Duiliu Ioanin-Romanov, viitor magistrat.

În anul 1867 este inițiat în loja masonică ieșeană „Steaua României”, iar la 18 noiembrie aceluiași an a primit gradul de „com­panion” în aceeași lojă.^[3].

Este numit procuror supleant la tribunalul din Hârșova iar în 1881 procuror la Târgoviște, apoi avocat și redactor la România liberă. În 1885, intră prin concurs, funcționar la Ministerul de Externe, iar după trei ani, îmbrățișând cariera diplomatică, este secretar de legație la Roma până în 1906, cunoscând perfect italiana. Se căsătorește acolo, în 1890 cu Henriette Allievi, fiica omului politic Antonio Allievi și are trei copii (Henrietta, Lascăr și Alexandru), născuți și crescuți în Italia celor 18 ani de stagiu diplomatic.

În 1906, revine în țară și este secretar general la Ministerul de Externe. Se retrage adesea în vila sa de la Odobești. Via și conacul unde se retrăgea erau în comuna Faraoanele, în apropiere de Odobești. Casa există și astăzi, fiind Casă Memorială. După război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu (13 martie - 13 iunie 1920).

Duiliu Zamfirescu a activat o vreme, în anul 1918 în Basarabia , fiind numit comisar general al guvernului român în Basarabia, după Unirea proclamată de Sfatul Țării la 27 martie 1918^[4] și a activat până în iunie 1918, când această funcție a fost desființată și, în locul ei, a fost instituită funcția de guvernator militar al Basarabiei. Observațiile sale privind starea de lucruri din Basarabia au fost publicate în săptămânalul Indreptarea literară din Iași, publicație sub direcția lui Duiliu Zamfirescu.

S-a stins din viață la 3 iunie 1922, la Agapia. Scriitorul este înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.

In memoriam

• Liceul Teoretic „Duiliu Zamfirescu” din Odobesti^[5]
• Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea din Focșani

Creație

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuție a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor (Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări și Anna). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului Les Rougon-Macquart al lui Emile Zola. Cele cinci volume au fost scrise departe de țară, la Roma, când autorul lucra la legația română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniților de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea.

A debutat cu un ciclu de poezii în 1877.

Influențat de poezie romantică franceză, a publicat o colecție de poezii Fără titlu (1883).

Printre scriitorii români, a fost primul care a introdus romanul cronică în literatura națională, creând o panoramă largă patriarhală a vieții societății românești la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Aspirațiile umaniste și democratice ale scriitorului și-au găsit expresia în proza sa: trilogia Viața la țară (1894), Tanase Scatiu (1895), În război (1898), care a marcat cea mai importantă etapă a dezvoltării prozei românești, a dezvăluit dezintegrarea familiei boierești și a denunțat satiric tipul de om de afaceri în curs de dezvoltare.

Lucrările lui Zamfirescu despre problemele perfecțiunii versului, completitudinea plastică a imaginilor, stăpânirea schițelor peisajului sunt cunoscute, între altele, Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897), New verses (1899).

• 

  Roman In Rĕsboiŭ

 
• 

  Prima pagină din Fără titlu, poeme și nuvele, 1883

 
• 

  Prima pagină din Imnuri păgâne, poezii nouă, 1897

 
• 

  Prima pagină din Poezii nouă, 1899

CITATE:

1. Lui Voinea i se umpleau ochii de ceaţă când învăţa băiatul la geografie, întins la pământ, cu capul pe Buşcă: "judeţul nostru are trei plăşi şi şase plaiuri; el aparţine religiunilor muntoase şi face parte din România pictorească..."

- Scoal' de-acolo, blestematule! Ţi-oi da eu ţie religie muntenească! zicea mă-sa. De-abia lăut, cu capul pe tigoarea asta plină de purici!...

2. Iorgu Nichitachi era ca şi Scatiu, deputat, însă de opoziţie. În Parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se ştia cum vota. În judeţul lui îşi păstrase oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga după trebile alegătorilor. Între el şi Scatiu se încheiase un soi de înţelegere tăcută, de a se ajuta unul pe altul spre a se alege sub toate guvernele.

3. Trenul plecă şi într-o clipă se făcu nevăzut în păinjenişul drumului pe când preotul se uita în urma lui, remas singur pe şine, ca un şarampoiu pe care nimeni n-ar fi putut să-l clintească din pământul Daciei.

4. Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case bătrâneşti şi sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stânga, pe desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strâmbe ale satului.

5. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător.

6. Cine eşti tu, călător de o clipă pe pământul tău, trăitor de o zi, când atâtea pământuri umplu veşnicia deasupra?

7. Sub lumina discretă a lămpii, Generalul Villara era gata să adoarmă, cu jurnalul în mână. Strâns în uniforma sa de cavalerie, croită după reglemente, de-abia putea îndoi picioarele de la genunchi: de aceea le ţinea mai totdeauna întinse, iar acum, mai întinse decât oricând, intrând cu vârfurile cismelor sub canapea.

8. În fericire nu se numără ceasurile.

9. Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului.

10. A pricepe că nu poţi pricepe şi că nu eşti în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe e minunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e parte în tine, parte afară din tine, ai pricepe totul.

11. Caracterele oamenilor sunt ca vinurile închise: te găseşti totdeauna înaintea unei etichete şi, în general, e bine să nu bei butelia până la fund, fiindcă, chiar atunci când vinul corespunde cu eticheta, dai de drojdie.

12. 

Preludiu

În fund de peşteri, picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mână
Spre albele misterioase lacuri,
Şi din adâncul lor răsar fântână.

Fântâna rece gâlgâie din stâncă
Şi răspândeşte unde de răcoare:
Pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
Câmpiei triste sălcii plângătoare.

Aşa în suflet picură cu-ncetul
Viaţa, ceasuri de melancolie:
Fântână clară, murmură poetul
O, de demult uitată poezie.