5 IUNIE 2021

 4. /5 IUNIE 2021 - POEZIE

LUCIAN BLAGA

Biografie

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume “sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, “sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se “mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că “era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe “o fiinţă primară” (“eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul “Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. “La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia “Pe ţărm“, urmată de cea intitulată “Noapte” şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. “Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie” – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938),Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre “tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu(1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936),Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: “Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

POEZII:

Flori de mac 

În frunza de cucută amară 
îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă 
de moarte mă pătrunde, 
cum vă privesc pe malul mării de secară, 
flori de mac. 

Aş vrea să vă cuprind, 
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi 
îmi par urzite 
din spuma roşie 
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară. 

Aş vrea să vă culeg în braţe 
feciorelnicul avant, 
dar vi-e atât de fragedă podoabă, 
că nu-ndrăznesc, 
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng. 

Şi-as vrea să vă strivesc, 
că sunteţi roşii, roşii 
cum nu au putut să fie pe pământ 
decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut 
pe stânci 
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus, 
când s-a-ngrozit de 
moarte. 

Pământul 

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. 
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare 
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu. 
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul 
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. 

N-avea să-mi spună 
nimic pământul? Tot pământu-acesta 
neindurător de larg şi-ucigător de mut, 
nimic? 

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit 
de glii urechea - indoielnic şi supus - 
şi pe sub glii ţi-am auzit 
a inimei bătaie zgomotoasă. 

Pământul răspundea. 

Ţară 

Pe dealuri se-naltă solare 
podgorii albastre şi sonde. 
Râuri spre alte seminţii 
duc slava bucatelor blonde. 

Ţara şi-a-mpins hotarele 
toate până în cer. 
Pajuri rotesc - minutare în veşnicul ceas - 
peste câmp şi oier. 

Fluturând în vesminte 
de culoarea sofranului, 
ard fetele verii ca steaguri 
în vântul şi-n râsetul anului. 

FEDERICO GARCIA LORCA

Biografie

Federico Garcia Lorca

(Fuente Vaqueros, Spania, 1898 - Víznar, id, 1936.), poet spaniol și dramaturg. În cursul "Silver Age" (1900-1936), literatura spaniolă recuperat dinamismul inovator, care părea pierdut din Epoca de Aur; acea perioadă a culminat în poezia generației '27, numit pentru tribut rebelilor plătit membrilor săi Luis de Gongora ocazia tercentenary sale. Cu toate acestea, în ciuda dimensiunilor imense de figuri precum Rafael Alberti, Pedro Salinas , Jorge Guillen , Gerardo Diego , Damaso Alonso , Luis Cernuda sau premiul Nobel Vicente Aleixandre , nici un membru al grupului ar avea mult prezență internațională, Federico Garcia Lorca.

Primii ani ai copilăriei poetului petrecut în mediul rural al micilor oameni Grenadian.El a participat la liceu în Almería mai întâi și apoi, după o boală, în Granada. El a continuat studiile la Universitatea din Granada, a studiat filosofia și literatura și licențiat în drept. La facultate a făcut prieteni cu renumitul compozitor Manuel de Falla , care a exercitat o influență mare asupra lui, transmițând dragostea lui de folclor și popular.

În 1919 , s-a stabilit în Residencia de Estudiantes în Madrid, unde a întâlnit pe Juan Ramon Jimenez și Antonio Machado , și împrietenit cu poeți și artiști ai generației sale ca viitorul cineast Luis Bunuel sau pictorul catalan Salvador Dali . În această atmosferă de strălucire cu punct de fierbere cultural în curând magnetismul personalității copleșitoare a lui Federico Garcia Lorca, a cărui perene simpatie și a ascuns un disconfort intim care opera sa va întrezări doar vitalitatea. interesele sale cu multiple fațete l -au condus să se dedice cu pasiune nu numai poezie, ci , de asemenea , muzică și desen, și a devenit interesat de teatru, cu toate că prima piesă, Evil vraja fluturelui, a fost un eșec.

Suprarealismului poezie pură

In 1921 a publicat prima sa lucrare în versuri, carte de poezii, cu care, în ciuda acuzând influențele romantice și modernismului, a atras atenția. Recunoașterea și succesul literar al lui Federico Garcia Lorca a venit cu publicarea în 1927 de poezii șicântece, mai presus de toate, cu reprezentările aclamat și continue în Madrid teatru patriotică Mariana Pineda, bazată pe heroină istorică de aproape o sută de ani înainte de sub absolutismul Fernando VII exacerbat, el a fost condamnat la moarte prin brodarea o cerere de înregistrare liberal de pavilion.

Între 1921 și 1924, în timp ce lucrează în cântece, Garcia Lorca a scris o lucrare inspirată din folclorul andaluz, The Poema del Cante jondo (publicată în 1931), o carte și mai unitară și a ajuns la scadență în care este percepută în mod clar ceea ce aceasta va fi o caracteristică a poeziei sale: identificarea cu populare și cultivate stilizarea mai târziu. O astfel de orientare a ajuns la maturitate deplină cu baladele țigănești (1928), care a fost un succes imediat. În baladele țigănești ei fuzionează populare și de înaltă cultură să cânte oamenii persecutați de țigani, personaje marginale marcate de un destin tragic. Formal, Lorca a realizat un limbaj personal, inconfundabil, a cărei cheie este asimilarea profundă de poetul elementelor și formelor populare și combinarea lor cu metafore îndrăznețe și o stilizare tipică cerințelor "poeziei pure" etichetă în începuturile ei a luat membrii generației sale.

Ca urmare a acestui succes, Lorca a călătorit la New York, unde a trăit ca intern în timpul cursului 1929-1930. Afișările au părăsit orașul în mintea sa materializat înpoet din New York (publicat postum , în 1940), un cântec chinuită, cu ecouri de critică socială, împotriva civilizației urbane și mecanizate. Populare din colecțiile sale de poezie anterioare și formele tradiționale să cedeze în această lucrare viziuni apocaliptice, a făcut din imagini lipsite de logică și onirice care se conectează cu mișcarea suprarealistă franceză, dar întotdeauna în cadrul personalului poetic Lorca.

Lorca, dramaturg

director înapoi în Spania, în 1932, Federico García Lorca a fost numit La Barraca companie de teatru universitar care a propus popoarele Castilla aduc teatru clasic al epocii de aur. Interesul lui în scenă, atât în ​​aspectul său creativ ca difuzat, răspunde la o evoluție progresivă spre colectiv și un efort pentru a ajunge cât mai direct la oameni. Așa că în ultimii ani ai vieții sale dedicate teatrului, deși cu excepții notabile sa încheiat în 1934 Tamarit Divan, carte de poezii inspirate de arabigoandaluza poezie; El a venit să publice lamentarea pentru Ignacio Sanchez Mejias (1935), elegie frumos prietenului său toreador , care imbina traditia populara cu imagini de coborâre suprarealist, iar cele șase poezii din Galiția (1935), scrise în limba galiciană; și a lucrat la mai multe proiecte care au făcut parte cea mai mare parte incomplete si vezi numai post - mortem lumina, inclusiv impresionante Sonetele Dark Love colecție neterminat de înaltă tensiune erotică.

Rezultatul acestei dedicare mai mare pentru teatru din ultimii ani sunt cele trei drame rurale mari , care constituie apogeul producției sale și locul respectiv Lorca printre marile dramaturgi europene ale perioadei: Blood Wedding (1933), Yerma(1934) , iar casa Bernardei Alba (1936). Ridicata in unele parti ale inevitabilele repertoriul contemporan, toate acestea rămân în mod constant reprezentate pe scenele din întreaga lume; teatru spaniol în calitatea de autor, numai sperietori deRamón del Valle-Inclan se bucură de o poziție similară.

Yerma (1934), care se concentrează pe tema maternității frustrat este o adevărată tragedie în modul clasic, inclusiv corul spălătorese, cu corifeo sale cu protagonistul dialogând comentând pe acțiune. colmatare tragice similare descoperite în Bodas de Sangre (1933), în cazul în care un adevărat eveniment inspirat drama unei mirese care fuge după căsătoria ei cu un vechi iubit (Leonardo). Zborul plin de premoniții, în care moartea în sine apare ca un personaj, prevestește un scop care a fost, făcând aluzie din prima scenă, în care au fost uciși doi oameni și a recoltei posibilitatea de continuitate a cursei pentru ambele ramuri și de reînnoire moartea tatălui mirelui lui în mâinile familiei lui Leonardo. Astfel, pasiune și se încheie cu Căutare automată distrugerea tuturor ordinii stabilite.

Cea mai bună creația lorquiana este Casa Bernardei Alba (1936), o lucrare în care pasiunea pentru viața tânărului Adela, închis în casa ei cu surorile ei din cauza de doliu pentru tatăl său și oprimați sub jugul unei mame tiranice, izbucnește într-o rebeliune care se teme de consecințele ultime; ci dorința de libertate și iubire Adela, de asemenea, accident de peretele de neînțelegerii al familiei sale și a utilizărilor sociale, încheind tot cu eliminarea lor. Pe lângă cifra de protagonist, scoate în evidență seria de portrete feminine realizate de autor, de la Bernardei-se la vechea servitoare fiicele încrezător (La PONCIA), sora posedat de gelozie distructivă (Martiriul) sau bunica înnebuniți (Maria Josefa), care, în momentele lui de luciditate, spre deosebire de Adela starkly completează tirania Bernardei.

Casa Bernardei Alba, considerat capodopera sa, a fost , de asemenea , ultimul, din moment ce în același an, focar al razboiului civil spaniol (1936-1939) care a condus la dictatura lui Francisco Franco, a fost arestat de Franco e forțele și împușcat zece zile mai târziu, sub acuzații neclare, care indicau rolul său ca poet, gânditor și caracterul susceptibil de a modifica "ordinea socială". crima lui a provocat un șoc profund internațional și a devenit artist în simbol tragic al intoleranței brutală a fascismului.

Universală spaniolă

În evoluția sa, calea Lorca este parangonable cu cea a generației sale (de poezie pură și de avangardă și experimentare rehumanization angajament social), și chiar asimilarea completă a populare, care este una dintre caracteristicile sale cel mai caracteristic, este paralelă de Rafael Alberti . Cu toate acestea, în spatele aparent varietate de genuri și stiluri, opera lui Federico Garcia Lorca are o unitate tematică puternică. Atât Cartea poetică a poeme ca personajele din Baladele sale țigăneștisau protagoniștii marilor tragedii de maturitate (Yerma, Nuntă Sânge și Casa Bernardei Alba), pofte vitale sunt forțați să frustrare cauzate de forțe ostile, care pot fi păstrate într-o zonă de cutremur, probabil, care simbolizează limitările inerente condiției umane, sau obiectivate într-un mediu social, care este același indiferent dacă tradiționale sau modernizate, sfârșește prin a distruge orice încercare de auto-realizare.

O astfel de tematică explică domeniul de aplicare universală a producției în alt mod ferm înrădăcinate în tradiție și folclor spaniol și andaluz, dar nu și drama inevitabilă și fascinația hipnotică și inexplicabil , care încă mai provoacă cele mai bune texte: să examineze cu atenție somnambul Romance sau scena end de nunta sânge duce numai la probele geniului său. În acest sens sunt interpretări simpliste, atât de nedrept trase din homosexualitatea poetului ca pretinsa supraevaluare a muncii lui Lorca pentru a fi o victimă a fascismului celebru; prevestea sau nu, moartea sa prematură , la treizeci și opt de ani a făcut trunchia doar creații de curgere în Casa Bernardei Alba și periat perfecțiune.

POEZII:

August 

August. 
Potrivnice - amurguri 
de piersici si zahar, 
soarele-n dupa-amiaza 
ca un sâmbur de fructa. 

Porumbu-si pastreaza întreg 
surâsu-i galben si aspru. 

August. 
Copiii manânca 
pâine neagra cu luna bogata. 

Cântec de călăreţ 

Cordoba. 
Singura si departata. 
Negru-i calul, luna toata, 
si-n desaga mea, masline. 
Desi drumu-l stiu, stiu bine 
n-ajung la Cordoba vreodata. 
Peste camp, prin vant ce bate, 
calul negru, rosa luna. 
Dintr-a Cordobei cetate 
moartea ma priveste-ntr-una. 
Ay, tu drum pierdut si lung! 
Ay, tu calul meu, prea bunul! 
Ay, mi-atine moartea drumul 
pan la Cordoba s-ajung! 
Cordoba, 
Singura si departata. 

Chitara 

Începe plânsul 
chitarei. 
Se sparg cupele arborilor 
pline cu dimineata. 
începe plânsul 
chitarei. 
E inutil 
s-o faci sa taca. 
Plânge monoton 
cum plânge apa, 
cum plânge vântul 
peste zapada. 
E cu neputinta 
s-o faci sa taca. 
Plânge lucrurile 
pierdute departe. 
Nisipul din Sudul fierbinte 
visând camelii albe. 
Plânge sageata fara tinta 
amurgul fara zori 
si prima pasare 
moarta în ramuri. 
O, chitara! 
Inima ranita 
de cele cinci sabii. 

STEPHAN ROLL

Stephan Roll
Date personale
Născut	5 iunie 1903
Decedat	13 mai 1974 (70 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	sindicalist[*] critic de film[*] poet
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română
Modifică date / text

Stephan Roll (pseudonimul literar al lui Gheorghe Dinu sau Gheorghi Dinev) (n. 5 iunie 1903, Florina/Macedonia – d. 13 mai 1974, București) a fost un poet și prozator român, de origine macedoromână-bulgară, reprezentant al literaturii românești de avangardă.

Biografie

Stephan Roll a intrat de timpuriu în mișcarea de avangardă. Împreună cu Ilarie Voronca este redactorul și directorul unicului număr din revista 75 HP (1924), apoi face parte din colectivul redacțional de la Punct (1924-1925) și Integral (1928). După apariția revistei unu (1928), devine unul din principalii ei colaboratori. Paralel desfășoară și o activitate publicistică susținută. Este mai cunoscut ca publicist sub numele său real, Gheorghe Dinu, și ca poet sub pseudonimul Stephan Roll.

Poezia pe care o scrie, fără să dovedească o virtuozitate metaforică egală cu aceea a lui Ilarie Voronca, îi particularizează scrisul, care parcurge toate etapele avangardismului românesc, de la textul cu trimiteri spre zona dadaismului, prin faza constructivistă, până la cultivarea unui imagism exultant. Mai mult decât oricare alt membru al grupului de la Integral, St. Roll a arătat o disponibilitate specială pentru joc, pentru jocul de-a literatura. Pe acest fundal, Stephan Roll își conturează un spațiu "naturist", tratat în manieră ludică și ironică, scriind despre "poeții sportsmeni și poezia agilă din universul electricității și al vitezei". Prezența parodiei cu adresare la poezia tradiționalistă și romantică împrumută uneori accente urmuziene. Este cu atât mai interesantă activitatea complementară de gazetar. Colaborează la Cuvântul liber, Adevărul, Dimineața etc. După 1930 se distanțează tot mai mult și ireversibil de avangardism, pe măsură ce se contura tot mai precis angajamentul său social și politic de stânga. Această activitate a sfârșit prin a o înlocui pe aceea de poet, depărtându-l de destinul de scriitor.

Opera literară

• Poeme în aer liber, Tipografia Union, Colecția Integral, Paris, 1929 (cu 4 desene de Victor Brauner; tiraj de 162 de exemplare numerotate)
• Moartea vie a Eleonorei, editura unu, București, 1930 (cu 2 desene de Victor Brauner)
• Manifestație, Colecția Orizont, București, 1945 (cu desene de Medi W. Dinu și Jules Perahim)
• Ospățul de aur, Editura pentru literatură, București, 1968 (prefață de Alexandru Philippide; reeditată în 1986 sub îngrijirea lui Ion Pop)
• Baricada din călimară. Articole social-politice, cultural-literare, reportaje, Editura Eminescu, București, 1979 (copertă de Rodica Sora; apărut postum sub numele de Gheorghe Dinu)
• Statuile de fum. Versuri și proză, Cartea Românească, București, 1984 (prezentare de George Macovescu)

Citat

"Privește: lumina e albă ca pieptul păsărilor de mare

in corpore pitpalacii

își chiuie limbile

ecoul umple gurile văzduhului

și clopotele de aer

Eu sunt mai înalt decât tine

cu o vrabie" (Stephan Roll)

POEZII:

Abisele

Dacă între oameni e întotdeauna o punte,
e, fiindcă, sub ei, se cască abisele
cu ochii închiși. Zilele-s strivite
de caii negri ai nopților crunte.
Zilele! Ferestrele voastre le acoperă visele.

Erotică în tavernă

lui Fox, regele reporterilor


Tremură de frică spanchiul D-zeu...
crepusculul se stinge
în pipa-mi cu cenușe;
ochiul tău e o daltă,
sprâncena o cătușe,
așteaptă-mă invoaltă
cu un polițist sub ușe
pentru pumnalul meu.

Îți voi prinde leii
ca agrafe
pe un gât de căprioară;
leii-paraleii,
hiene și girafe
îți voi aduce în vis
pentru întâia oară
ca pe saltimbancii mei.

Sânge de argint
țâșnește dintr-o stea:
dă-mi gura ta, dă-mi șoldul și plosca de absint;
dă-mi poșeta ta și ceasul ascunse sub saltea
și vino să te pup cu un dinte mai canin,
vino, că te-aștept în frig și mort în drum,
sânge de parfum
gâlgâie dintr-un crin...

Relief

Mai știi brățara țipătului
în pasăre de cerneluri verzi?
Pleoapă în compoziție velină
inimă în fular de mătasă
ultimul proiector sfârșit.
Stins ecran melancolia Mikado-ului a priceput,
port imaginea ta
în albumul cu triunghi și papagali postumi.
În scoarță vioara
prin lotuși de undelemn elin,
descinde din zăvor de cifră invulnerabilă
cântecul de platină chilirică
pentru orașul cu șoșoni de muselin.
Când zăpezea ca într-un inel de Vladivostok
streșini au țesut swetere englezești
serpentină fără efect
lună de bumbac.
În compas motanii domnești cu ecou de teracotă,
vino prin insomnia de celuloid
la brațul cirezilor cioplite de reni.
Aceleratul mixt sfâșie pathefon pe șosea
calendarul ți-a imprimat duminici de tinctură de iod
pentagonul ereților înserează în infuzia de ceai.

ION POPA ARGEȘANU

n Popa
Ioan Popa in 1983
Date personale
Născut	1 august 1955 Negreni, Argeș, Republica Populară Română
Căsătorit cu	Carmen Popa (născută Iosub)
Copii	Irina-Luisa Ana-Maria
Naționalitate	România
Cetățenie	România, Republica Populară Română, Republica Socialistă România, România
Ocupație	romancier, poet
Limbi	franceză, română
Studii	Universitatea de Stat București
Activitatea literară
Opere semnificative	Robi pe Uranus (limba română) Terre du salut (limba franceză)
Modifică date / text

Ioan Popa (n. 1 august 1955, Negreni, Argeș, România) este un scriitor român de limbă română și de limbă franceză, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Scrie și publică  în limbile română și franceză. A mai semnat sub pseudonimele Emil Țermure și Édouard Hugo Leroy . Este autorul celebrului roman Robi pe Uranus (scris în limba română) și al romanului-fluviu (aproape o mie de pagini în format normal) intitulat Terre du salut (Pământ al mântuirii), scris în limba franceză și apărut în octombrie 2019 în Franța, la Paris, la editura Non Lieu.

Biografie

Ioan Popa s-a născut într-o familie muncitorească. Părinții (Petre și Maria) au fost muncitori la Uzina de Automobile Pitești.

A urmat cursurile Liceului teoretic Nicolae Bălcescu din Pitești, secția umanistă. După absolvirea Școlii militare de ofițeri activi de tancuri Mihai Viteazul din Pitești a fost repartizat ca locotenent de tancuri la un regiment de tancuri din București. Licențiat al Facultății de Litere a Universității de Stat București. Între anii 1996-2000 este doctorand în literatură al Universității de Stat București. În anii 1982-1983 devine un cunoscut autor de literatură fantastică și SF din România. Începând cu anul 1985, intră în conflict cu propagandiștii militari comuniști și cu ierarhia militară de partid din Armată, cu toate că avea convingeri de stânga.

Este mutat disciplinar în diferite unități militare de muncă forțată, acolo unde se trimiteau de obicei ofițerii și subofițerii incomozi regimului comunist. Așa ajunge în colonia militară de muncă de pe Uranus (celebrul șantier ceaușist al Casei Poporului) din București. Aici cunoaște viața din coloniile comuniste de muncă pe care o va descrie mai târziu în volumul Robi pe Uranus ( Editura Humanitas, 1992).

După Revoluția din Decembrie 1989 este numit redactor la gazeta militară La datorie, care aparținea de Direcția Presă a Ministerului Apărării. De aici este îndepărtat doi ani mai târziu, din ordinul conducerii Ministerului Apărării, după ce publică la Editura Humanitas în aprilie 1992 volumul Robi pe Uranus, în care descrie infernul coloniilor de muncă din timpul dictaturii comuniste. Cartea produce un șoc în rândurile foștilor politruci comuniști ceaușiști din Armată. Membrii redacției gazetei La datorie, înaintează către ministrul Apărării cereri scrise individuale ca scriitorul să fie deferit Procuraturii Militare pentru „trădare de țară și divulgare de secret militar”. Scriitorul este anchetat de Corpul de Control al ministrului Apărării și este îndepărtat din Direcția de Presă a Armatei.

Organizațiile românești pentru apărarea drepturilor omului și mass-media se scufundă într-o tăcere profundă izolându-l mediatic pe autor și abandonându-l. Această atitudine va avea ca rezultat transformarea scriitorului într-un eurosceptic.

Singurii care vin în ajutorul scriitorului sunt revista 22 și dr. Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas. Revista 22 publică în numărul 129 din 23 iulie 1992 articolul Represalii asupra unui autor în care arată că apariția romanului Robi pe Uranus

„nu a însemnat pentru Ioan Popa o eliberare ci o reluare de la capăt a chinului, aidoma lui Sisif. Ioan Popa, prozator cu un talent confirmat, a fost înlăturat dintr-o redacție în care spiritul său critic mult prea pronunțat deranja. A fost înlăturat și mutat disciplinar la munca de jos pentru ca să nu mai aibă timp să scrie romane și ca să-i vină mintea la cap. Iată-l deci condamnat să-și poarte povara rostirii, prea sinceră și prea adevărată, reluând urcușul pe povârnișul unei existențe hăituite și fiind împins cu bună știință îndărăt în mijlocul plasei de păianjen a detractorilor și adversarilor săi””

—Revista 22 din 23 iulie 1992

. Cu toate acestea Biroul de Presă al Armatei ( BPA ), insistă și depune eforturi ca scriitorul să fie deferit Procuraturii Militare și dă publicității un comunicat în care spune :

„Lucrarea Robi pe Uranus este o lucrare aparținând genului de ficțiune. Excluderea lui Ioan Popa din redacția „La datorie” a fost consecința unor grave abateri de la disciplina militară, de la normele comportamentului civilizat. Dintre acestea amintim : numeroase absențe nemotivate de la program, atitudine arogantă și jignitoare, fals în acte publice, invective grosolane și declarația că i s-ar fi promis Premiul Herder. Acestea ar fi, credem, argumente suficiente pentru trecerea în rezervă a ofițerului și deferirea sa organelor de Justiție Militară. În ceea ce privește raportul între realitate și ficțiunea cărții ne rezervăm în continuare dreptul de a fi surprinși de amatorismul autorului.”

—Revista 22, 31 iulie 1992

.

Ioan Popa dă o replică la comunicatul respectiv printr-o scrisoare deschisă adresată Gabrielei Adameșteanu, redactor-șef la revista 22 în care spune:

„Biroul de Presă al Armatei dă publicității un comunicat în care arată că subsemnatul am fost îndepărtat din presa militară pentru „abateri grave de la disciplina militară”. Aduc la cunoștința opiniei publice că nu am lipsit niciodată nemotivat de la serviciu, nu am comis fals în acte publice, iar „invectivele grosolane”adresate redacției de mine sunt pure invenții. Nu am fost pedepsit în toată cariera mea militară decât o singură dată și în mod simbolic. În notările de serviciu am fost apreciat numai cu calificative maxime. Textul semnat de BPA reprezintă o jignire a bunului simț și a rațiunii superioare. Semnatarii unui asemenea „comunicat”se descalifică profesional. Consider gestul prin care ei au dat publicității materialul respectiv un gest iresponsabil din toate punctele de vedere.”

—Ioan Popa, revista 22 din 27 august 1992

.

În august 1992 Ioan Popa se transferă la Ministerul de Interne ca redactor la revista Poliția Română.

În anul 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Începând cu sfârșitul anului 1999 starea sănătății i se deteriorează. Suferă mai multe internări succesive prin diferite spitale: Spitalul Colentina, Spitalul Militar Central București, Spitalul Gerota etc., internări totalizând circa un an de zile.

În decembrie 2001, grav bolnav de ulcer, rinichi și coxartroză bilaterală trece în rezervă cu gradul de locotenent-colonel, primind din partea statului o pensie militară.

Astăzi memorialul Robi pe Uranus este considerat una dintre mărturiile documentare privitoare la latura întunecată a dictaturii comuniste ceaușiste din România și este amintit în celebrul Raport al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pagina 609, nota de subsol 49), document oficial al statului român, redactat sub coordonarea cunoscutului istoric Vladimir Tismăneanu.

Activitatea literară

Debutează în literatură cu poezia Vis pe care o publică sub pseudonimul Emil Georgius în revista literară Luceafărul (nr. 746 din 14 august 1976). Tot în revista Luceafărul (nr. 1163 din 16 august 1984) îi va apare publicat un grupaj de 5 poezii sub același pseudonim, Emil Georgius. Este prezent în Almanahul Anticipația al revistei Știință și tehnică pe 1982 și 1983. Nuvela Comando, publicată în Anticipația 1983 primește în 1983 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură de anticipație. A publicat nuvele, povestiri fantastice și științifico-fantastice în reviste literare precum Argeș, Magazin, Viața Militară, Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului (SLAST), Supliment Police Magazin al revistei Poliția Română etc. Este inclus în antologii de proză SF precum O planetă numită anticipația (Editura Junimea, 1985) sau de poezie, precum Sub flamură de tricolor (Editura Militară, 1987). În 1990 devine membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Între 1992-2001 este redactor la revista Poliția Română a Ministerului de Interne. În anul 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2005 fondează editura Universul românesc, având ca activitate principală editarea de cărți și publicații periodice. Primește aprobare din partea Guvernului României pentru folosirea denumirii de Universul românesc, în România neexistând atunci publicații sau edituri cu acest nume. Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) îi respinge toate încercările de înscriere a numelui Universul românesc în registrul OSIM. Ioan Popa a mai publicat ca ziarist, sub nume propriu sau pseudonime, peste o mie de materiale jurnalistice, multe din ele cu orientare spre stânga modernă (colecțiile pe anii 1990-1992 ale revistelor Viața Armatei, gazeta La datorie, Observatorul militar, colecția pe anii 1992-2001 ale revistei Poliția Română și colecția pe anii 2008-2010 a revistei Universul Românesc). A publicat de asemenea, poezie in revistele Viața Armatei, La datorie, Poliția Română și volumul de poezie Scrisoare către Pacepa (editura Universul Românesc, 2006).

Opere publicate

• Dincolo de timp (povestiri fantastice, Editura Militară, 1989)
• Negustorii de război (colecție de povestiri științifico-fantastice, Editura_Aldomars, 1990)^[1]
• Robi pe Uranus (memorial, Editura Humanitas, 1992)
• Întoarcerea din exil (povestiri fantastice, Editura_Rotary, 1994)
• Scrisoare către Pacepa (versuri, Editura Universul Românesc, 2006)
• A șaptea dictatură (Editura Universul Românesc, 2007)
• Robi pe Uranus (subtitlu Cum am construit Casa Poporului), roman, ediția a 2-a revizuită și adăugită (editura Humanitas, 2012, 360 pagini)^[2]
• Poetul și Imperiul (versuri, editura eLiteratura, 2014) 
• Esclaves sur Uranus ( Editura Non Lieu, Paris, 2014, roman traduit du roumain par Florica Ciodaru-Courriol, imprimé en France á  l’Imprimerie Moderne de Bayeux. ^[3]
• Regii romanelor de zece sfanți -scriitori români uitați, secolul al XIX-lea (Editura Betta 2014, lucrare de arheologie literară în domeniul literaturii române de mistere din publicațiile periodice ale secolului al XIX-lea, 436 pagini, cartonat) 
• Soldatul din Afganistan (versuri, Editura eLiteratura, 2016) 
• Le poète et l᾽Empire (publicată sub pseudonimul Édouard Hugo Leroy, versuri în limba franceză, editura eLiteratura, 2016) 
• Ediția în limba rusă a romanului ROBI PE URANUS. Иоан Поппа. Рабы на Уранусе Издательство: Лимбус Пресс, Тублина (Limbus Press, Tublina). Год: 2017  Перевод книги: Вячеслав Иванович Самошкин. ^[4]
• Bucarest, promenades littéraires, textes réunis par CécileFolschweiller et Andreia Roman, France, Paris, Les éditions Non Lieu, 2017 (culegere de texte de autori români publicați în limba franceză –Ioan Popa la pag. 157).^[5]
• Terre du salut, roman, langue française, 555 pages, Editions Non Lieu, Paris, octobre 2019, imprimé en France à l᾽ Imprimerie moderne Corlet Numéric, Z.A. Charles Tellier 14110 Condé-en-Normandie, Nr. imprimeur 160950, Dépôt légal: oct. 2019

AURELIU GOCI

Aureliu Goci
Aureliu Goci in 2014
Date personale
Născut	5 iunie 1948 Letca Nouă, Giurgiu
Părinți	Marin și Elena Goci
Căsătorit cu	Gabriela Banu
Copii	Costin Aurelian Banu Andrei Alexandru Goci
Naționalitate	România
Ocupație	critic literar[*]
Studii	Facultatea de Filologie București
Pregătire	Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vladimir Streinu, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, Marian Popa, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, Emanuel Vasiliu, Matilda Caragiu Marioțanu
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1970 - prezent
Operă de debut	1970 - critică România Literară (la rubrica „Poezie”)
Modifică date / text

Aureliu Goci (n. 5 iunie 1948, Letca Nouă, Giurgiu) este un critic literar român.

Biografie

Aureliu Goci este un critic literar născut la 5 iunie 1948 în satul Letca Nouă din județul Giurgiu. Părinții: Marin și Elena , poștaș, respectiv muncitoare.

Studii

Studiază exclusiv la București (Liceul 36, „Ion Barbu”) și la Facultatea de Filologie 1967 - 1972,ultima poromoție cu 5 ani de studiu , cu profesorii: Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vladimir Streinu, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, Marian Popa, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, Emanuel Vasiliu, Matilda Caragiu Marioțanu.

Debut în critică

În anul III de facultate, Nicolae Manolescu îl cooptează colaborator la „România Literară” pentru rubrica de „Poezie”. Publică în revistele România literară, Amfiteatru, Scînteia tineretului, Luceafărul, Ramuri, Curtea de la Argeș, Confesiuni și altele.

Cariera

• Profesor de limba română la Liceul din Snagov și la Liceul teoretic din Brănești
• Muzeograf la „Muzeul Literaturii Române”
• Redactor la „Glasul națiunii” (Chișinău), „Ecart”, „Dunărea albastră” – suplimente culturale ale ziarului „Economistul”
• Consilier în Parlamentul României la cabinetul deputatei Leonida Lari
• Redactor la editura „Academiei Române”.

Viața personală

Căsătorit cu traducătoarea și scriitoarea Gabriela Banu; doi fii – Costin Aurelian Banu și Andrei Alexandru Goci.

Opera

Colecții inițiate

1. „Manuscriptum” în 50 de numere, alături de Fănuș Băileșteanu (ed. Muzeului Literaturii Române, 1983)
2. „Clasicii noștri” (editura „Exigent”, cu prefețe semnate aproape exclusiv de A.G.)
3. „101 capodopere ale romanului românesc” (editura Gramar)

Volume de critică și studii critice

1. Delavrancea și devenirile arhetipului (ed. „Glasul”, 1995)
2. Arghezi între infinituri. Eseu despre religiozitatea omului necredincios, (ed. Curierul Dunării, 1996)
3. Eminescu la infinit, (ed. Viitorul românesc, 1997)
4. Răzbunarea lui Moromete sau Marin preda și onoarea de a fi contrazis de istorie (ed. Curierul Dunării, 1998)
5. Romane și romancieri în secolul XX (ed. Fundației PRO, 2000)
6. Originile, înflorirea și răspândirea mitului Dracula (ed. Equator Publishers, Victoria, Australia, 2000)
7. Mileniul al III-lea și „direcția nouă” în cultura românească (ed. Viitorul românesc, 2001)
8. Geneza și structura poeziei românești în secolul XX (ed. Gramar, 2001)
9. Dinu Săraru și reconvertirea romanului în poveste (ed. Semne, 2002)
10. Fenomenul Caragiale și reîncarnările virtuale (ed. Curierul Dunării, 2002)
11. Prozatori români la frontiera dintre milenii ( ed. Viitorul românesc, 2003)
12. Prozatori romnâni la frontiera mileniului, ediție revăzută și adăugită (ed. Betta, 2009)
13. Apocalipsa după Arghezi (ed. Betta, 2010)
14. Poeți români la frontiera dintre milenii (ed. Niculescu, 2012)
15. Liviu Rebreanu – centrul operei și distribuția tipologică (ed. Betta, 2014)
16. Întâmpinarea cărților – echilibru și contraste, metamorfoze și metafore în cronici literare (ed. Betta, 2015)
17. Mircea Eliade – spațiul ancestral și tipologia urbană (ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 2016)
18. Mihai Eminescu – Identitate și semnificație (ed. Betta, București, 2017)
19. Prozatori români în primele două decenii ale mileniului trei (ed. Betta, București, 2018)
20. Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu (ed. Academiei, București, 2019)

Referințe critice

Al. Piru: Fostul nostru student, Aureliu Goci, scrie critică literară cu pasiune și aplicație și atacă subiecte numai de vârf: Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Istoria și structura genurilor literare.

A publicat foarte devreme cronici și recenzii, studii specializate și exhaustive, dar a amânat, până la limita ratării, debutul în volum. Student eminent, a practicat ulterior toate meseriile filologice: a fost profesor, bibliotecar, muzeograf, redactor la toate tipurile de publicații de la cotidian la reviste foarte specializate, de tip „Manuscriptum”. Avem acum, în 1992, plăcerea și motivația să-i predăm ștafeta direcției critice pentru o nouă „generație maioresciană”, pe care și noi am primit-o de la G.Călinescu. Profesorul o avea de la Mihail Dragomirescu, care și el o preluase, ca pe un mesaj sacerdotal, și chiar printr-un fel de ritual de inițiere, de la Titu Maiorescu, pe la începutul secolului XX. Credem că autorului monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent” i-ar fi plăcut modul gordianic prin care Goci rezolvă unele, aparent insurmontabile, probleme ale analizei și sintezei. Ca și imaginația sa critică.

El s-a născut cu „harul”, noi îi transmitem „darul”.^[5] (recomandare pentru ocuparea postului de muzeograf la Muzeul Literaturii Române, apărut ulterior ca referință critică).

Dumitru Radu Popescu: Aureliu Goci are un ideal – profesorul Piru consideră că, în afară de a trăi ca orice familist, istoria și critica literară formează temeiul existenței sale. Precum d. Al.Piru, citește tot ce apare pe piața culturală și, ca și cum ar veni dinspre viitor, domnul Goci vrea să-și spună părerea despre trecut și prezent, (asumându-și chiar posibilitatea de a greși. Are simpatii, idiosincrazii, ca orice critic viu. Adică este un critic normal). A cunoscut la față, din studenție, toate motoarele critice ale vremurilor și a asistat la multiplele schimbări la față ale acestor motoare ce trebuiau să împingă înainte societatea – și societatea culturală în primul rând! – curățind-o de putregai. (...)

Aureliu Goci scrie despre prozatori, despre poeți, despre debutanți sau despre cei aflați în fața mareliu debut de dincolo, având ambiția să descopere noi ramuri în ogorul literar. Scrie și despre critici, despre aproape toți cei care au ceva de spus, dar nu-i ocolește nici pe cei care cunosc totul despre nimic și descriu în pagini somptuoase nimicul social, politic, moral, sexual (...)

Oricum, Aureliu Goci nu-i consideră pe literați niște păcătoși pentru care criticul (oricine ar fi el) trebuie să se jertfească, asemenei lui Cristis, ca să-i mântuiască... Nu, Aureliu Goci este un om între oameni, un coleg, cu simpatiile și idiosincraziile sale, ca orice critic, asemeni profesorului Piru, pentru care apatia critică era un nonsens care certifica rațiunea de a nu fi critic.^[6]

Nicolae Georgescu: Aureliu Goci vine către tărâmul Eminescu după largile sinteze asupra poeziei românești și asupra romanului, adevărate istorii ale literaturii făcute categorial, după o ediție a poeziilor eminesciene cu o prefață ce sintetizează viziunea sa în domeniu – și  după câteva monografii exemplare dedicate unor scriitori clasici români. De fapt, acest „după” se referă, temporal, doar la ordinea aparițiilor – pentru că preocuparea sa pentru subiect a fost concomitentă și rămâne o permanență, fie ca referențial expres, fie ca tratare în sine printre celelalte lucrări.  Autorul vine în istoria literară din domeniul atât de delicat al criticii literare, în care se ilustrează cu metaforă și aplomb în clară descendență călinesciană (între colegii săi de generație era un merit și chiar o glorie să fii numit de către colegi „Călinescu-cel-mic”, apelativ pe care și l-au auzit numai câțiva, printre care și Aureliu Goci) – călinescianism ce implică talent înainte de toate, adică pasiune a scrisului frumos, dar și cunoaștere autentică, din surse prime, și cuprindere culturală cât mai largă (sau, cel puțin, fugă de specializare într-un singur domeniu umanist).^[7]

Radu Voinescu: Critic având o bogată și semnificativă experiență în apropierea, pe căi mai puțin bătătorite, de nume clasice ale literaturii române (a se vedea, între altele, “Liviu Rebreanu. Centrul operei și distribuția tipologică”, din 2014), cu fecunde intuiții și identificări tematice, Aureliu Goci procedează gidian, proiectând lumina investigației sale ca pe un cerc trasat în jurul subiectului luat în discuție. Rezultă un eseu (...) incitant, alert, dar care nu-și refuză, acolo unde e cazul, pătrunderea în profunzimile subiectului, cititorul fiind purtat cu meșteșug pe căi ce lămuresc multe dintre aspectele operei lui Eliade, operă ce aglutinează un topos numit de autor, cu un vădit curaj lexical, “bucureștitate”, adică un univers ce denotă “stereotipul specificității și conexiunea cu tradiția”.^[8]

Nicolae Dan Fruntelată: Iată o sinteză foarte importantă pentru istoria literară, dar și pentru înțelegerea și receptarea poeziei românești, a apărut la Editura Academiei Române în toamna acestui an, 2019, sub semnătura criticului literar Aureliu Goci. Ea se numește Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu.

Scriu despre ea ca despre o bucurie a lecturii și ca despre revelația unui autor de primă mărime. Aureliu Goci este un călinescian confirmat de cărțile lui, de cartea despre Eminescu (Mihai Eminescu – identitate și semnificație), Romane și romancieri în secolul XX, Geneza și structura poeziei românești, etc., o bibliografie importantă și circumscrisă unor teme majore. (...)

Din metafora sublimă a lui Dosoftei vine și spiritul nostru tutelar, Mihai Eminescu. Într-o Europă care se împărțea între metafora nordică, germanică, cețoasă, misterioasă, mitic-nibelungă și metafora sudică, solară, mediteraneană, din poezia Spaniei eterne, atât de legată de spațiul oriental, arab, traversând „artificiul francez” (...)

Citind cu un interes crescând și cu creionul în mână paginile cărții lui A. Goci, m-am întrebat unde poate fi ea așezată. Și cred, cu toată puterea, că nu este o istorie literară a poeziei, ci, cu mult mai multă îndreptățire, un tratat de hermeneutică a ideilor poetice, o interpretare, dar și o reinterpretare a momentelor în mișcare ale unei poezii de nivel european. (...). De tot interesantă este teoria lui Goci privind „reînnoirea tradiției”, expusă într-un capitol care pleacă de la Coșbuc și „mitul românesc în perioada ontongenezei”.

Iată o formulare: „Poetul se pune în ipostaza lui Dumnezeu, trimite tot un mesaj autoreflexiv, dar emisiunea simbolică rămâne aproape transparentă în uzajul simplicității umane”. Și completarea nu întârzie: „Esteticul arghezian se purifică și purifică prin discurs poetic – la modul religios și în sensul Decalogului care propune un sens moral, însă numai prin negație”.^[9]

Ana Dobre: Noua carte de istorie literară a lui Aureliu Goci, Poezia românească de la Dosoftei la Nichita Stănescu este și nu este o istorie a poeziei românești.(...) La un moment dat, el subliniază că orice act de critică literară include un „scenariu virtual” care urmărește să valideze „un experiment imaginar”, ceea ce presupune necesitatea perspectivei istorice, unind, într-o singură dimensiune, diacronic și sincronic, opera și receptarea ei critică, o scriitură la două mâini, cum o vedea și Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. Aureliu Goci este atent să descopere, să sublinieze, să analizeze dominante, structuri tipologice și identificări recunoscute, aplecându-se în acest proces de reconstituire personală a fenomenului liric românesc nu doar, individual, asupra unor poeți cu personalitate artistică pronunțată – Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, marii, reperele fundamentale, ci și asupra poieticii, a facerii poeziei, a concepției despre poezie și poet, care au evoluat în timp de la simpla versificare la adevărata conștiință și conștientizare a actului artistic. Admițând formularea clasică a istoriei, Aureliu Goci o face propunând o formulă inedită: „o istorie înainte și înapoi”.^[10]

Zenovie Cârlugea: În comentariul nostru la lucrarea „Prozatori români în primele două decenii ale mileniului III” (2018), observam că harnicul critic și istoric literar Aureliu Goci persevera în a-și completa astfel mai vechiul său proiect dedicat comentariului asupra literaturii române din secolulal XX-lea și din primele decenii ale mileniului III. Autorul se ocupă, deopotrivă, în lucrări de sine stătătoare și de formulă oarecum eseistică – refuzând deci nivelul tautologic al obișnuitelor comentarii – atât de scriitori clasici și clasicizați (Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Barbu St.Delavrancea, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Tudor Atghezi, Marin Preda, Dinu Săraru ș.a.) cât și de fenomenul (...) poeziei și prozei moderne și contamporane. (...) D. Aureliu Goci privește fenomenul literar românesc în perspectivă istorică, îmbogățindu-și comentariile cu observații pertinente privind aspecte sintagmatice și paradigmatice ale genurilor respective, luând în considerare tabloul național de valori, cu atât mai greu de urmărit cu cât circulația cărților a devenit azi o problemă majoră a culturii române. (...) Așadar, o istorie a poeziei românești ordonată după anumite serii tipologice specifice, care coagulează autori cu afinități artistice indubitabile, și nu după obișnuitul criteriu cronologic, cursiv în plan cultural-artisitc, dar nu întru totul capabil a reordona materia (...).^[11]

GHEORGHE MOCUȚA

Gheorghe Mocuța
Date personale
Născut	5 iunie 1953 Curtici, România
Decedat	28 noiembrie 2017[1] Curtici, România
Copii	Andrei Mocuța
Naționalitate	România
Ocupație	Profesor
Activitatea literară
Operă de debut	"îngerul ridică lespedea" (poezie), colecția revistei ARCA, Arad, 1992
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Gheorghe Mocuța (n. 5 iunie 1953, Curtici – d. 28 noiembrie 2017, Curtici) a fost poet^[2], critic literar^[2], traducător^[2], redactor^[2] la revista de cultură ARCA si profesor.

Biografie

S-a născut la 5 iunie 1953 în Curtici, localitate de frontieră, județul Arad, în familia părinților Gheorghe și Elena (n. Bulboacă), agricultori.

Studiile le-a urmat la Școala Generală nr. 1, Curtici, si apoi la Liceul Teoretic nr. 5, Arad. A absolvit Universitatea din Timișoara și s-a licențiat în filologie (română-franceză), 1976.

A desfășurat o activitate variata: muncitor necalificat, funcționar „Romtrans” Curtici (1972-1973), profesor de limba franceză la Bârlad, Sânmartin și Curtici (1976-2016), primar al orașului Curtici (1990-1992), director al Liceului Curtici (1992-2003). S-a căsătorit cu învățătoarea Florica Mocuța și a avut un fiu, Andrei Mocuța; din noiembrie 2004 până în aprilie 2006 s-a autoexilat în Franța, la Paris, în căutarea unui remediu pentru boala fiului său. Portret al artistului după moarte^{[3][4][5][6][7]} (poezie) este un volum in memoriam Gheorghe Mocuța, publicat în 2020 de către fiul său Andrei Mocuța.

Activitate literară

A debutat în presa literară cu recenzii în revista Orizont (revistă) din Timișoara, 1975, iar debutul editorial l-a făcut cu placheta Câmpia secretă în volumul colectiv Argonauții, Editura Facla, 1986. Colaborează cu poeme și articole la revistele: “Orizont (revistă)”, “Luceafărul (revistă)”, “Vatra (revistă)”, “Poesis”, “Viața Românească”. “Familia (revistă)”, “ARCA”, “Zburatorul” (Onesti), “Observator” (München).

Apariții editoriale

Volume

• îngerul ridică lespedea, poezie, Colecția revistei ARCA, Arad, 1992;
• zăpada anului unu, poezie, Colecția revistei ARCA, Arad, 1994;
• La răspântia scriiturii, critică literară, Editura MIRADOR, Arad, 1996;
• omul de litere/ viața de hârtie, poezie, Editura MIRADOR, Arad, 1998;
• mic tratat asupra naufragiului, antologie poetică, Editura Axa, Botoșani, 2001; cu o postfață de Viorel Gheorghiță;
• Pe aceeași arcă, [critică literară], Editura MIRADOR, Arad, 2001;
• pregătiri pentru marea călătorie, poezie, Editura MIRADOR, Arad, 2002;^[8]
• Sistemul modei optzeciste, [critică literară], Uniunea Scriitorilor, Editura Redacției Publicațiilor pentru Străinătate, București, 2004;
• călătorie. exil, (poeme), Editura Brumar, Timișoara, 2007;^[9]
• Întoarcerea lui Ulise (Receptarea teatrului lui Eugen Ionescu în critica românească), [critică literară], „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007;
• Pasiuni la capătul nopții, (critică literară), Editura Ideea Europeană, București, 2008;
• istoria emoțiilor mele/ histoire de mes troubles, antologie bilingvă, Editura Școala Vremii, 2008;^[10]
• Cea mai bună dintre lumi (Jurnal și contrajurnal parizian), Editura Tracus Arte, București, 2011;^[11]
• Balada profului de francă, [antologie lirică], Editura Tipo Moldova, Iași, 2011;^[12]
• Voyage/Exil, [poeme], version française par Linda Bastide & Gheorghe Mocuta, Paris, Editura Poètes à vos plumes, 2012;^[13]
• Printre nouăzeciști, Editura Tracus Arte, 2013;
• Literatura vestului apropiat - Dicționar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, Editura MIRADOR, Arad, 2014;^[14][15][2]
• Lecturi libere într-o țară ocupată Editura Emia, Deva, 2015;^[16][17]
• Salutări din Piața Reconcilierii, Editura MIRADOR, Arad, 2016;^[18][19][20]
• SCHWARTZ CONTRA SCHWARTZ (volum postum), Editura MIRADOR, Arad, 2018^[21][22][23]

Antologii

• Streiflicht, (lirică românească contemporană), coordonatori: Simone ReichertsSchenk și Christian W. Schenk, Editura Dionysos, Kastellaun, 1994, Germania;
• Casa Faunului (40 de poeți contemporani), coordonat de Lucian Alexiu, Editura Hestia, Timișoara, 1995;
• Drei Dichter aus Rumanien, Lyrikantologien, coordonat de Radu Bărbulescu, „Radu Bărbulescu” Verlag, München, Germania, 1999;
• O antologie a literaturii române arădene de azi, coordonat de Vasile Man, Editura MIRADOR, Arad, 2000;
• 7 romanian and 7 british poets of today, selecție și traducere Romulus Bucur, Colecția Revistei ARCA în colaborare cu British Council, 2000;
• Ponton. O antologie literară româno-maghiară/ maghiaro-română, Arad, Jula, Editura MIRADOR, 2003;
• Antologia poeților ardeleni contemporani, Editura Ardealul, 2003;
• Maratonul european de poezie, ASPRO, Sibiu capital of culture, 2007.

Interviuri

• Bujor Buda, Five o’clock la radio Arad, Editura MIRADOR, 2001;
• George Vulturescu, Conturul secret al literei, Princeps Edit. 2009, p. 175-188;
• Carmen Neamțu, Convorbiri cu vedere la microfon. Arta interviului. Chipuri și moduri, Editura MIRADOR, 2009, p. 326-330;
• în Orizont, nr. 6/25 iunie 1998, interviu luat de Eugen Bunaru;
• în Poezia nr. 2/2004, interviu luat de Cassian Maria Spiridon;
• în Argeș, nr. 6/iunie 2009, interviu luat de Dumitru Augustin Doman

Cronici

• Corabia Minervei, ARCA Nr. 1-2-3 / 2019^[24]
• Tudor Crețu: exerciții de stil pentru proza ce va să vie, ARCA Nr. 4-5-6 / 2018^[25]
• Ion Cristofor: o retrospectivă, ARCA Nr. 4-5-6 / 2018^[26]
• Solenoid 837, ARCA Nr. 1-2-3 / 2018^[27]
• Un senin al Nordului, ARCA Nr. 1-2-3 / 2018^[28]
• Vasile Andru: experiență inițiatică și exotism, ARCA Nr. 10-11-12 / 2017^[29]
• Un ingenios al criticii tinere, ARCA Nr. 10-11-12 / 2017^[30]
• Magda Cârneci: energii și delire, ARCA Nr. 7-8-9 / 2017^[31]
• Nicolae Kőmives, un grefier al conștiinței și spaimelor, ARCA Nr. 7-8-9 / 2017^[32]
• Un program al perseverenței, ARCA Nr. 4-5-6 / 2017^[33]
• Maria Pilchin: un air de liberté, ARCA Nr. 4-5-6 /2017^[34]
• Un poet abscons, ARCA Nr. 4-5-6 / 2017^[35]
• Mircea Pora: Povestiri din „Epoca de Aur”, ARCA Nr. 1-2-3 / 2017^[36]
• Ovidiu Pecican între romanul memoriei și ficțiunea rocambolescă, ARCA Nr. 1-2-3 / 2017^[37]
• Lia-Dana Bălan: Trepte spre azi, exerciții lirice de imaginație, ARCA Nr. 1-2-3 / 2017^[38]
• Ana Blandiana: retragerea în asceză, ARCA Nr. 10-11-12 / 2016^[39]
• Nicanor, ultimul om, ARCA Nr. 10-11-12 / 2016^[40]
• „Lista” lui Mircea A. Diaconu, ARCA Nr. 10-11-12 / 2016^[41]
• Gheorghe Schwartz: ficțiune și reality-show, ARCA Nr. 7-8-9_2016^[42]
• Retrospectivă Constantin Stancu, ARCA Nr. 7-8-9 / 2016^[43]
• La o nouă lectură, ARCA Nr. 4-5-6 / 2016^[44]
• Virgil Diaconu și poezia postmodernă, ARCA Nr. 4-5-6 / 2016^[45]
• Roman sentimental, ARCA Nr. 1-2-3 / 2016^[46]
• Robert Șerban: poezia competiției cu sinele, ARCA Nr. 1-2-3_2016^[47]
• Cartea copilăriei și a devenirii, ARCA Nr. 10-11-12 / 2015^[48]
• Tanin: un debut ciudat, ARCA Nr. 10-11-12 / 2015^[49]
• Un povestaș bănățean: Viorel Marineasa, ARCA Nr. 7-8-9 / 2015^[50]
• Poezia lui Dorel Sibii, ARCA Nr. 7-8-9 / 2015^[51]
• Ivan Miroslav Ambruš – 65, ARCA Nr. 7-8-9 / 2015^[52]
• Un sacerdot: Tucu Moroșanu, ARCA Nr. 7-8-9 / 2015^[53]
• Ion Corlan și experiența teatrală, ARCA Nr. 4-5-6 / 2015^[54]
• Vocalizele lui Gheorghe Schwartz, ARCA Nr. 4-5-6 / 2015^[55]
• Un tradiționalist: Lazăr Magu, ARCA Nr. 1-2-3 / 2015^[56]
• Un deprimist nou, vechi, ARCA Nr. 1-2-3 / 2015^[57]
• Plăcerea lecturii/ farmecul scriiturii, ARCA Nr. 1-2-3 / 2015^[58]
• Șerban Chelariu: „Sistemul meu de referință este circumscris practic de piele și unghii”, ARCA Nr. 10-11-12 / 2014^[59]
• Norman Manea: desecretizarea memoriei, ARCA Nr. 10-11-12 / 2014^[60]
• Romanul hibrid al lui Gheorghe Schwartz, ARCA Nr. 7-8-9 / 2014^[61]

Premii și distincții

• Premiul de debut al Filialei din Timișoara (1992);^[2]
• Premii ale Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor pentru alte volume (1994, 1996, 1998, 2002, 2007, 2011);^[2]
• Premiul de excelență pe anul 2001 al Filialei Arad a U.S.;^[2]
• Premiul Festivalului de poezie EMIA, Deva, 2002;^[2]
• Premiul „Principesa Margareta” (Margareta, Principesă a României) pentru literatură, Săvârșin, Arad, 2004;^[2]
• Diploma de excelență pe anul 2004 a Consiliului Județean Arad;^[2]
• Diploma de excelență a Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, 2004;^[2]
• Premiul Revistei „Poesis” pentru critică, Satu Mare, 2004 și 2009;^[2]
• Marele premiu pentru poezie al Uniunii Scriitorilor „George Coșbuc”, Bistrița, 2007;^[2]
• Premiul de popularitate la „Turnirul de Poezie de la Barcelona”, 2014;^[2]
• Premiul „Opera Omnia” pentru întreaga activitate, USR, 2014;^[2]
• Premiul special „Irodalmi Jelen”, USR, 2016.^[2]

Afilieri

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994) și al PEN-Clubului Român^[2][62].

ION CAȚAVEICĂ

 

ION

CAȚAVEICĂ

Născut: 5 iunie1951, Bocani, Fălești.

Studii: Institutul Pedagogic „Al. Russo” din Bălţi.

Debut editorial: Măsura de laudă, 1983.

Cărți publicate:

Măsura de laudă, poezie, ed. Literatura artistică, Chișinău, 1983.

Premii: