4. /11 IULIE 2021 - POEZIE
LILIANA URSU
URSU Liliana (prenumele la nastere: Liliana Maria), se naste la 11 iul. 1949, Sibiu.
Poeta, prozatoare si traducatoare.
Fiica lui Ioan Ursu, inginer mecanic, si a Elenei (n. Vestemean).
Urmeaza clasele primare (1956-l963) si Liceul „Gh. Lazar" (1963-l967) din Bucuresti; licentiata a Facultatii de Lb. si Literatura Engleza a Univ. din Bucuresti (1967-l972).
Redactor la Televiziunea Romana, in cadrul Studioului de film si a emisiunilor culturale (1972-l981); asistenta univ. asociata la Facultatea de Lb. si Literatura Engleza a Univ. din Bucuresti (1972-l979) Din 1981 lucreaza la Radiodifuziunea Romana, in redactia de teatru radiofonic si ca realizatoare de emisiuni culturale in redactia de literatura, arta si stiinta.
Debuteaza in Luceafarul (1984). Debut editorial cu volum de versuri Viata deasupra orasului (1977). Alte culegeri lirice: Ordinea clipelor (1978), Piata aurarilor (1980), Zona de protectie (1983) si Corali (1987). Este autoarea unui volum de proza scurta (La jumatatea drumului, 1986). A tradus singura si in colab. din M. Booth, Diana Wakoski s.a. Premiul de poezie al revista Luceafarul pe 1976.
U. isi publica cele mai bune carti de poezie in „intunecatul" deceniu noua, cind ofensiva optzecistilor impune nu doar o noua poetica, ci si un set limitat de criterii in valorizarea critica. Poeta neincadrabila paradigmei postmoderniste, e receptata, astfel, cu o anumita prudenta si, drept urmare, intrucitva marginalizata. Ea apartine, de fapt, promotiei '70, pentru care lirismul si livrescul trans-substantializat constituie inca substanta poeziei si pentru care reveriile metaforice mai sint nutrite de o sensibilitate metafizica.
Debuteaza cu Viata deasupra orasului (1977), unde amprenta personala e deja vizibila; o tonalitate grava a discursului in proximitatea solemnitatii; amestecul de notatii lapidare, prozastice aproape, cu instantanee ale realului halucinant; placerea discreta a reflexivitatii, cultivarea unei imaginatii simbolizante si a unor scenografii de atmosfera crepusculara (arlechinul, de pjlda, ca figura a melancoliei si a singuratatii). Intilnim si tema, frecventa in lirica deceniului opt, a orasului devorator, tema care reverbereaza nuantat si in volumele urmatoare.
E de precizat ca imaginile represive ale mediului citadin („pustia din marile orase", „dorm pustiurile de beton sub stelele de fum", „cimpul de asfalt", „cerurile de ciment" etc.) sint expresii ale unui pregnant sentiment al solitudinii si, in fond, o forma de protest, caci orasul, in toata concretetea lui terifianta, este, de fapt, imaginea simbol a insasi realitatii deprimante a anilor '. in Ordinea clipelor (1978) dam peste acest crochiu al unei posibile arte poetice:
„Iubeam hieroglifele ploii pe geam.
Cuvintul ca o lupa
Marind la infinit realitatea".
Autoarea are, intr-adevar, capacitatea hiperbolizarii detaliilor si a intensificarii instantaneelor, a „decupajelor" din realitatea imediata, intr-o „retorica" prismatica, in care expresia metaforica (adesea pretioasa) alterneaza cu cea figurativa. Lirica Lilianei Liliana Ursu este preponderent confesiva, cu accente usor patetice chiar (in unele poeme de dragoste, de pilda) si e de mirare ca L. Ulici cauta specificul intr-o „abilitate a disimularii". Singuratatea, melancolia si plictisul, ca obsesii revelatoare, devin expresii directe ale confesiunii, atunci cind nu sint doar sugerate de o stare lirica mai elaborata:
| „Doar mierea curata a privirii tale Ma mai tine in viata in timp ce singuratatea Da tircoale. Adulme-ciftd"; „Si cit va mai albi singuratatea Acesti pereti, aceste dusumele?"; „Ploua si dinspre fiorduri vine miros tandru de mure, Aici in oras odata cu ziua care scade creste singuratatea". |
In volumele urmatoare: Piata aurarilor (1980), Zona de protectie (1983) si Corali (1987), „esantioanele de viata" se diversifica: locuri, evenimente ale cotidianului, interioare domestice - aproape orice poate fi o sursa a poeziei, insa nu a uneia „realiste", „depoetizate", caci desi metaforismul e mult diminuat, stilul „melancolic si solemn" ramine principala marca a ei. Pentru Liliana Ursu poezia este inca o hrana de origine sacra: „Iar ma viziteaza zeul, / ii fac o cafea tare, ii ofer cea mai productiva insomnie a mea / Ne privim ochi in ochi si nici unul nu clipeste / Cind din ceruri se desface o panglica / e chiar panglica acestei masini de scris / si o fata blonda o inghite, el se ridica grabit, isi uita chiar palaria / de sub ea iese un mar ionathan / din care musc cu pofta / cind si cind". Imaginarul se constituie, pluriform, ca o „zona de protectie" a unei intimitati consistente, fisurata de o sensibilitate dominant melancolica, dar si protejata de subtile reverii livresti. in ansamblu, avem de-a face cu o poezie de o atmosfera rafinata si de o mare densitate afectiva. Mai trebuie spus ca Liliana Ursu este o foarte buna cunoscatoare a limbii modeme engleze si americane, din care, de altfel, a si tradus. Anumite influente din aceasta ar putea fi detectate in propria-i poezie, insa important e altceva: autoarea este printre primii poeti romani contemporani care se orienteaza spre spatiul liric anglo-american, modificind semnificativ, prin asimilarea acestuia, poetica din deceniul noua.
| OPERA: Viata deasupra orasului, versuri, Bucuresti, 1977; Ordinea clipelor, versuri, Bucuresti, 1978; Piata aurarilor, versuri, Bucuresti, 1980; Zona de protectie, versuri, Bucuresti, 1983; La jumatatea drumului, proza scurta, Bucuresti, 1986; Corali, versuri, Bucuresti, . Traduceri: M. Booth, Polenul insidios, trad. de D. Flamand si ~, Bucuresti, 1977; Diana Wakoski, Norii magelanici, trad. si cuvint inainte de ~, Bucuresti, 1981; 15 Young Roman ian Poets, antologie, Bucuresti, 1982; Trei poeti englezi contemporani (F. Adcock, A. Brownjohn, J. Silkin), trad. de ~, Denisa Comanescu si M. Ivanescu, cuvint inainte de M. Ivanescu, Bucuresti, 1989. |
| REFERINTE CRITICE: Constanta Buzea, in Amfiteatru, nr. 9, 1977; L. Ulici, in Romania literara, nr. 32, 1977; I. Mircea, in Transilvania, nr. 1, 1978; Doina Uricariu, in Luceafarul, nr. 51, 1978; Al. Piru, in Luceafarul, tu. 10, 1979; Mirela Roznoveanu, in Contemporanul, nr. 10, 1979; D. C. Mihailescu, in Tribuna, nr. 42, 1980; Mirela Roznoveanu, in Romania literara, nr.28, 1981; Al. Stefanescu, in Romania literara, nr. 44,1983; Grete Tartler, Melopoetica, 1984; L. Ulici, in Romania literara, nr. 39, 1986; E. Simion, ibidem, nr. 22, 1988. |
POEZII:
Căutătorul de hărţi vechi
sunt un căutător de hărţi vechi,
urmele atâtor inimi le caut cu înfrigurare
prin anticariatele Traciei,
prin târgurile adormite
de la malurile Pontului Euxin
şi tinereţea din senin apare
pe plaja Argata
şi din blândeţea catifelată a cerului ei
am sorbit fericită doar privindu-i
pe Alexandru şi Andrei şi castelele lor de nisip
sunt un căutător de hărţi vechi
ce povestesc atâtea veri, atâtea ierni
şi uneori aud
o inimă de acum o mie de ani
care mă strigă pe nume.
Din jurnalul de bord al unei zile de iunie
Şi chipul poate fi un peisaj,
o mare răscolită de furtuni,
un zbor planat de uliu către cuib
sau un buchet de viorele uitat pe un scaun
în sala de aşteptare a gării din Strasbourg.
Rinul poate fi şi el un chip. Ca şi Dunărea mea
ca şi duioşia ploii mărunte, mici mingi de cristal
pe acoperişul casei poetului din Lewisburg,
jazz astral.
bărci de pescari umplute cu soare pe Bosfor,
altfel de peisaj
sau despre extravaganţa unui oraş necunoscut,
cândva bizantin…
şi eu ce-n fiece vis, în fiece oraş al vieţilor mele
îmi inventez zilnic Bucureştiul
ştiind că în zadar m-aş întoarce
tot departe aş fi.
Teiul meu
Tei înflorit în mijlocul inimii
Vasko Popa
erai şi adăpost şi scenă atâtor mierle
şi atâtor răsărituri
iar mama, la fereastră,
pe când ne aştepta cu mâncarea caldă,
privea trunchiul tău, harfă din miresme,
din care se desprindeau feeric trei braţe uriaşe
precum o sfântă treime verde-aurie
binecuvântare vieţilor,
plecărilor şi întoarcerilor noastre.
opreai frigul, praful
şi alungai urâtul şi urletul şantierului din preajmă
Tilia, Tilia, te strig mereu
Cum mi-aş striga copilăria şi casa părintească
şi mica grădină cu minuni
de pe strada dr. Victor Babeş
te-au tăiat
pe când eram plecaţi de acasă
dar stelele mi-au dat de veste
un vaiet cosmic s-a auzit,
de parcă cineva tăia în univers
mari bucăţi de fier.
dar tu eşti viu
fiindcă un fericit parfum de tei
s-a cuibărit în tot ce trăiesc
până şi în acest laptop pe care-ţi scriu.
Bucureşti, septembrie 2017
IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU
| Ienăchiță Văcărescu | |
 Ienăchiță Văcărescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1740[1][2]  |
| Decedat | (57 de ani) |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie |  Țara Românească |
| Ocupație | poet, filolog, istoric |
| Activitate | |
| Limbi | limba română limba italiană limba franceză limba germană limba persană limba turcă otomană limba arabă limba greacă modernă |
| Studii | Universitatea de Stat din Sankt Petersburg |
Modifică date / text  | |
A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce. Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor împărați otomani, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian [4]. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. [5]
Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice.
Ienăchiță Văcărescu a construit un conac la Băneasa, din care se mai păstrează azi doar Biserica „Sf. Nicolae”.
Scrieri
Clasificarea operei:
Lucrări filologice
- Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orînduielilor gramaticii rumânești, publicată în 1787, va servi ca model lui Ion Heliade–Rădulescu pentru Gramatica sa. Lucrarea cuprinde un capitol intitulat păntru poetică, ce poate fi considerat primul studiu românesc despre versificație. Definiția pe care a dat-o poeziei va rezista 80 de ani: „cugetele frumoase, cu poetice faceri”. După ce prezintă utilitatea gramaticii, încheie glumeț: „Siliți-vă a o învăța, sau faceți cum vă place”.
- A adunat un vast material pentru redactarea unor dicționare bilingve: german – român, turc – român etc.
Lucrări istorice
- Istorie a prea puternicilor împărați otomani, tipărită după moartea sa, cuprinde referiri la domnii Țării Românești. Prima jumătate a lucrării este un pomelnic al împăraților, cu o epigramă laudativă dar prozaică pentru fiecare. Interesantă este povestirea călătoriei sale la Viena, un adevărat jurnal, instructiv și amuzant, superior celui al lui Dinicu Golescu.
Opera poetică
Ienăchiță Văcărescu a adunat la un loc versuri ocazionale (în cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintată” (Nicolae Manolescu), abundând de diminutive, procedeu la modă în întreaga poezie a epocii: inimioară, lănțișor etc. Cu toate văicărelile manieriste, unele sunt poezii șăgalnice, pline de umor, altele sunt sugestive și grațioase, amintind de Goethe, ca poezia Într-o grădină.. în care dilema sufletească a eului liric este exprimată cu gingășie și concizie (floarea neculeasă poate reprezenta ratarea șansei iubirii): „S-o iau, se strică/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul și mi-o ridică.”
Ienăchiță Văcărescu deschide și seria artelor poetice românești, printr-un celebru „testament”:
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a repus,
Jalea ei nu e de spus.
Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.
Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.
Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.
Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.
Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,
Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?
Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.
Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Focuri și dureri de morte
Și se fie odihnit,
Suferind cu mulțumită
Așa patimă cumplită
Făr'd'a s'arăta mîhnit?
Numai eu me ved în stare
Se me ardz fără 'ntristare
Și rîdzend se me topesc,
Numerând drept datorie
A muri cu bucurie
Pentru ceea ce iubesc!
Mulți gândesc că despărțire
N'am din cei fără simțire;
Petră'mi dzic că sunt și fer!
Vedzend ast-fel de răbdare,
Făr' d'ave asemănare,
Și se miră cum nu per!
Și măcar că au dreptate,
De urmări așa ciudate
Toți de obște-a se mira,
Se am morte drept plăcere
Și se sufer cu tăcere,
Făr' d'a nu me supăra.
Dar greșesc, căci n'au sciință,
Că cu pohtă și voință
A răbda este dator
Cine-o ști se te 'nțelegă,
Și o mucenie 'tregă,
Nu ca un nesimțitor.
De aceea cu 'ntregime
De simțiri, nu cu prostime,
Câtă ești înțelegend,
Ș'al meu suflet te iubesce,
Și de voe se trudesce
Și se bucură ardzend.
Dar me rog, și tu 'nțelege
Că la peptul meu e lege
Pentru tine a ohta,
Ș'a răbda dureri și chinuri,
Patimi, focuri și suspinuri
Și a nu se văeta!
Și rămâi încredințată
Că și de-oiu muri vr'o dată,
Tot acela fiind eu;
Și în iad și fie unde
Voiu striga făr'a ascunde,
Că tu ești amorul meu!
Povestea de dragoste pentru frumoasa Zoe, soția domnitorului Moruzi
Ienăchiţă Văcărescu, supranumit „primul poet muntean”, a trăit o poveste intensă de dragoste cu frumoasa Zoe. Una dintre cele mai frumoase poezii pe care a creat-o i-a fost dedicată tinerei. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Ce-i scria Eminescu din Kustenge iubitei: „Şed într-o mansardă şi priv... Zoe era soţia lui Alexandru Moruzi, care în primăvara anului 1793, a fost înscăunat domn al Munteniei. „Se născuse pe meleagurile băcăuane, la Căiuţi. În copilărie fusese răpită de o şatră ţigănească. Rămasă la 13 ani orfană, fu crescută de un unchi, jitnicerul Manolache Dimachi. În schimb, un alt unchi foarte bogat, vornicul Nicolae Ruset, „nu vru să audă de ea” pentru că „Zoiţa era mică şi proastă”. Şi ca–n poveşti, «după 2–3 ani, Zoiţa cea mică şi proastă se făcu mare şi frumoasă de răpea ochii cui o vedea»(n.r. - Cronicarul Zilot Românul). Desigur, «părinţii ei adoptivi nădăjduiră s–o mărite bine cu vrun boier de rangul lor». Dar «steaua ei lu-cea mai sus deasupra treptelor scaunului domnesc...» Şi ca în cel mai frumos basm, «doamna Smaranda, soţia domnitorului Moldovei, luă lângă ea câteva fete sărace, dar din cele mai bune neamuri, pentru a le creşte, a le înzestra şi a le mărita». Norocul căzu şi asupra Zoiţei. La curtea domnească, «fata cuceri inimile tuturor, a lui Vodă, a doamnei, ale domniţelor şi foarte îndeosebi inima şi cugetul lui beizadea Alecu, feciorul cel mai mare a lui Moruzi». Şi adăuga cronicarul: «Fata era nu numai frumoasă, deşteaptă, pară–se şi cuminte, încât flăcăul lui Vodă se prăpădi după ea». Ca urmare, Vodă încuviinţă căsătoria. Nunta domnească avu loc la curtea din Iaşi în anul 1779. La numai câţiva ani, în 1792, Zoe deveni doamnă a Moldovei, iar peste opt luni de zile, doamnă a Munteniei“, prezintă istoricul Eugen Şendrea în lucrare „Iubiri vestire“.
Idilia cu poetul Ienăchiţă Văcărescu Familia domnească s-a mutat la Cotroceni, de frica ciumei care făcea numeroase victime în Bucureşti. Zoe l-a cunoscut pe poetul Ienăchiţă Văcărescu, între cei doi născuându-se o idilă. Locul preferat de întâlnire era casa Dudescu. „Lui Vodă nu–i plăcea la Cotroceni şi «se plictisea de moarte». Lui Zoe, dimpotrivă, îi plăcea viaţa la Cotroceni, unde obişnuia să se plimbe prin codru «fie pe jos, fie în caretă». Dar «de la o vreme încoace, chiar ceva prea des», se ducea «unde era aşezată frumoasa casă a Dudescului». De ce tocmai acolo? Pentru că acolo, «în foişorul cu priveală», o aştepta boierul Ienăchiţă Văcărescu. El locuia pe Podul Mogoşoaiei. Şi totuşi lumea află. De Ienăchiţă se ştia că «fusese însurat de trei ori, ademenise multe neveste ale prietenilor, jucase rolul de cuceritor de inimi până şi în saloanele cancelarului Kaunitz la Viena». Era firesc să se îndrăgostească de frumoasa Zoe Moruzi, ce avea pe atunci 33 de ani. Şi nu mai era o taină pentru nimeni, fiindcă într–o vreme când nu erau gazete, făceau lăutarii, prin cântecul lor, să umble din gură în gură veştile indiscrete, micile scandaluri: «Ienăchiţă Văcărescu Şade–n poartă la Dudescu Cu anteru de atlaz — Moare doamna de necaz, Cu hanger de Corassan, În rădvanul aurit Cu tot coşul poleit, Ocolit de ciohodari, Tras de patru armăsari. Trece des şi-l mai priveşte, Ca un foc ea îl iubeşte Ienăchiţă stih îi face, Că domniţa mult îi place, Stih cu libor înfocat Şi–o dezmiardă–n lăudat. Boier altfel ca un brad Nu se află–n Ţaringrad. El cu doamna s–ar lovi, Dacă domnul ar muri”.
RADU BRATEȘ
Radu Brateş, n. 16 martie 1913 - d. 10 iulie 1973
Dintr-o familie de ţărani (Ion şi Ana Biriş din comuna Ciufud, jud. Alba - la naştere Gheorghe I. Biriş), a urmat şcoala primară în satul natal, liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj (coleg de bancă cu Corneliu Coposu) şi Literele şi Filosofia din Cluj, 1930-1934. Debutează cu versuri în 1928; participă la Cluj la cenaclul lui Victor Papilian. Devine profesor la liceul din Blaj între 1935-1948, apoi este cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, 1949-1952. Este arestat şi va pătimi la Canal între 1852 - 1954, după care va fi profesor la diferite şcoli din zona Târnavelor, stabilindu-se la Teiuş. Radu Brateş este un pseudonim, necesar după detenţia politică.
A desfăşurat cu consecvenţă o activitate de publicist, colaborând la mai toate revistele transilvănene şi înfiinţând cu Pavel Dan revista Blajul, 1931-1935; editează revista Mlădiţe, 1941-1942. A scris articole, cronici literare, studii de istorie literară şi poezii. S-a ocupat în principal de literatura scriitorilor ardeleni de după Marea Unire, dar a avut în vedere şi studii monografice despre mari personalităţi ale şcolii ardelene, despre paşoptişti; Inochentie Micu-Klain, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Sextil Puşcariu, Ion Breazu, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, sunt scriitori pe care îi are în vedere.
După revoluţie, poetul Ion Brad, blăjean el însuşi şi elev de-al profesorului şi preotului Gh. Biriş, promoţia Blaj 1948, cu concursul celor două fiice ale poetului proscris, a continuat să editeze manuscrisele lui Radu Brateş: opera poetică completă, studiile de istorie a literaturii, corespondenţa cu prelaţi ai bisericii transilvănene şi cu Monica Lazăr, care scria în anii 70 o primă monografie Pavel Dan; şi, inclusiv Scrise-n furtună, o foarte emoţionantă ediţie anastatică a poeziilor sale din detenţie şi din recluziunea (citeşte Domiciliul Obligatoriu) în localitatea Rogojeni, pe Prut - lângă lacul Brateş...
.
Opera literară: Ion Axente Sever şi timpul său, Cluj, 1931; Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942; Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973; Cântece de pe coline, îngrijită şi prefaţă de Valentin Taşcu, prefaţă de Ion Brad, Cluj Napoca, 1974. În 2008, două volume: I, În împărăţia lutului, poezii;II, opera de critic şi istoric literar; Scrise-n furtună, ediţie anastatică; 2010: Scrieri inedite.
Lângă apa Prutului *
Lângă apa Prutului,
Cale nu-i, cărare nu-i,
Numai mlaştină şi stuf,
Numai trudă şi năduf.
Vânturi vin din răsărit
Să dărâme ce-am clădit.
Vin arşiţe şi furtuni
Peste anii noştri buni.
Stăm la margine de ţară.
Urcă soarele, coboară;
Îl privim şi ne-nfioară,
Căci e numai foc şi pară.
Creşte seceta, se-ntinde,
Parcă-n braţe ar cuprinde
Lumea toată s-o sugrume
Să aducă altă lume.
Altă lume. Crudă lume!
Plecăm capul sub teroare:
Plânsul doare, râsul doare.
Îşi dezbracă ţara sânul
Să-mblânzească pe străinul,
Pe străinul, pe hainul,
Care-i râvneşte puţinul.
Iar străinul nu se-ndură,
Cere fără de măsură.
Ne tot fură şi ne fură,
Face gol în bătătură.
Ne mişcăm din loc în loc,
oameni fără de noroc!
Anii vin şi se perind,
Noi ne stingem suspinând.
(din Volumul Trăite și scrise-n furtună, apărut în ediţie anastatică în anul 2010,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu