4. /21 IULIE 2021 - POEZIE
VASILE ALECSANDRI
| Vasile Alecsandri | |||
 Vasile Alecsandri | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Poreclă | Bardul de la Mirceşti  | ||
| Născut | [3][4] undeva în actualul județ Bacău, Moldova | ||
| Decedat | (69 de ani)[5][3][6][7] Mircești, Iași, România | ||
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer) | ||
| Părinți | Vasile Alecsandri, Elena Alecsandri (n. Cozoni) | ||
| Căsătorit cu | Paulina Lucasievici (c. 1876) | ||
| Naționalitate | română | ||
| Cetățenie |  Moldova.svg){kind=small} România Regatul României | ||
| Ocupație | scriitor, dramaturg, folclorist, om politic și diplomat | ||
| Activitate | |||
| Pseudonim | V. Mircesco | ||
| Limbi | limba franceză[1] limba română[2][1] | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
| Prezență online | |||
| Internet Movie Database | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Biografie
Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri (1792-1854) și al Elenei Alecsandri (născută Cozoni; 1800-1842). După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Tatăl acestuia, Vasile Alecsandri (1792-1854) s-a căsătorit în 1816 sau în 1817 cu Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache din Târgu Ocna. În anul 1818, tatăl poetului s-a ocupat printre altele și cu comerțul cu sare, conducând caravanele de sare de la Târgu Ocna spre râul Prut, pentru export (vezi Drumurile sării de la Târgu Ocna).[8]
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.
Anii de formare
În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
Exilul
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de către Vasile Alecsandri.
După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici (1940-1921), cu care a avut o fată, Maria, născută în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876, la Mircești. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.
Activitate culturală
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.
Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
Alecsandri și Junimea
În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “
Opera. Evoluție și tendințe
În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.
În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.[9]
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.
Pastelurile
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.
Autorul dramatic
În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.
Începe să lucreze în 1882 la piesa Fântâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântâna Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.
Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.
În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:
„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.
Volume de teatru. Comedii
- Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
- Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)
- Chirița în provincie (1855)
- Chirița în voiagiu (1865)
- Chirița în balon (1875)
Volume de poezie
- Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I (1852)
- Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II (1853)
- Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
- Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)
Proze
- Istoria unui galben
- Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
- Iașii în 1844
- Un salon din Iași
- Românii și poezia lor
- O primblare la munți
- Borsec
- Balta-albă
- Călătorie în Africa.
- Un episod din anul 1848
Proze din periodice
- Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
- Melodiile românești
- Prietenii românilor
- Lamartine
- Alecu Russo
- Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
- Din albumul unui bibliofil
- Vasile Porojan
- Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
- Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
- Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)
- Lipitorile satelor (1863)
- Sgârcitul risipitor (1863)
- Despot Vodă, dramă istorică (1880)
- Fântâna Blanduziei (1884)
- Ovidiu (1890)
Opere complete
- Opere complecte: Poesii, Proză, Teatru, 1875
Prezență în antologii
- Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) / Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)
Alecsandri și evreii
Atitudinea vizavi de evrei a lui Vasile Alecsandri este una controversată. Personajele de origine evreiască care apar în operele sale sunt negative, evreii fiind prezentați ca zgârciți, cămătari, asupritori, lipitori etc.[10]
Într-un discurs parlamentar, acesta s-a opus vehement acordării cetățeniei române evreilor.[11] El considera că acordarea cetățeniei române evreilor ar duce la pierderea suveranității României.[12]
Cu toate acestea, există surse ce susțin că bunicul său patern era un evreu ce s-a convertit la creștinism.[13][14][15] Această teorie este susținută și de istoricul Neagu Djuvara.[16]
POEZII:
Ştefan Vodă şi codru - Vasile Alecsandri
Oda ostaşilor români - Vasile Alecsandri
CAROL SCROB
| Carol Scrob | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Săbăoani, Ținutul Romanului, România |
| Decedat | (56 de ani) București, România |
| Părinți | Francisc Scrob Emilia Scrob |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Modifică date / text | |
Carol Scrob (n. , Săbăoani, Ținutul Romanului, România – d. , București, România) a fost un poet român.
Biografie
Este fiul Emiliei și al lui Francisc Scrob, medic. În Războiul pentru Independență din 1877, Scrob, absolvent al Liceului Național din Iași (promoția 1877), era sublocotenent de infanterie. A avansat până la gradul de maior. Sentimentalul ofițer scria versuri care apăreau în „Stindardul” (1876) și în „Literatorul” (1880-1884). În 1881 Alexandru Macedonski îl prezintă publicului ca pe o speranță, alături de Duiliu Zamfirescu, iar în 1883 făcea parte din comitetul societății de la „Literatorul”. Colaborează la „Revista literară”, „Peleșul”, „Curierul”, „Universul”, „Minerva literară ilustrată” și scoate revista „Viitorul țărei” (1902).[1] Publică volumele Rime pierdute (1881), Poezii complecte (1883) și De-ale inimei și Rouă și brumă (1900).
Cunoscut ca poet galant, Scrob e autor de omagii lirice, madrigale, versuri de album, elegii erotice, romanțe. Patetismul forțat, sensibilitatea superficială, comună nu erau departe de gustul unui anumit public și, susținute de muzică, romanțele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată „capodopera” genului, provoacă însă, prin gesticulație grandilocventă, un comic involuntar. Cursivitatea dobândită la școala lui Macedonski și, deopotrivă, facilitatea liricii lui Scrob au făcut ca mai mult de cincizeci de compoziții muzicale să îi ilustreze versurile. Valurile Dunării, pe muzica lui Iosif Ivanovici, se mai cântă și azi. Scrob a experimentat, fără reușite, poemul în proză și a lăsat câteva prelucrări din lirica lui Goethe, Heine, Lenau, Francois Coppee și Sully Prudhomme.
Biografie centralizată pe ani
- 1875 — Este absolvent al Liceului Național din Iași.
Are gradul de sublocotenent de infanterie. Avansează pana la gradul de maior.
- 1876 — Publica poezii in ziarul "Stindardul".
- 1880-1884 — Publica poezii in ziarul "Literatorul".
- 1881 — Alexandru Macedonski il considera o speranta.
Publica in Craiova volumul „Rime pierdute”.
- 1882 — Figurează in Loja masonica Progresul din Craiova.
- 1883 — Face parte din comitetul societății de la "Literatorul".
Publica volumul Poezii complecte.
- 1892 — Este redactor la „Revista olteană”, in care publica si poezii sau traduceri.
- 1900 — Publica volumele De-ale inimei si Roua și bruma.
- 1902 — Colaborează la „Revista literara", „Peleșul", „Curierul", „Universul", „Minerva literara ilustrata" si scoate revista „Viitorul tarei".
A tradus din Carmen Sylva, Iulia Hasdeu, Heinrich Heine, François Coppée.
- 1913 — La 17 ianuarie, la București, moare poetul Carol Scrob.
Operă
- Volume de poezii
- Rime perdute, Craiova, 1881;
- Poezii complecte, București, 1883;
- De-ale inimei, Iași, f.a.;
- Rouă și brumă, București, 1900.
- Poezii
- Sub vișinul înflorit
- Valurile Dunării (vals)
- Manola
- Suferința mea!
- Să rămân numai cu tine
- Te iubesc nu mă uita
POEZII:
AUREL ZAREMBA
Aurel Zaremba sau A. Zaremba (n. 21 iulie 1908, Iași - d. 9 august 1930, Iași), cunoscut și sub pseudonimul Azar, a fost un poet român de avangardă. A locuit în cartierul ieșean al Tătărăștilor. A fost redactor-șef la revista XX - literatură contimporană și colaborator la revista unu a lui Sașa Pană și la revista Prospect a prietenului său Virgil Gheorghiu. N-a publicat niciun volum în timpul vieții. Cu ocazia morții sale timpurii, a apărut în revista unu o pagină colectivă, Aurel Zaremba - Închidere, cu tributuri de Sașa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Alexandru Dimitriu-Păușești și Raul Iulian. După moarte, poemele sale au fost adunate de Sașa Pană în volumul Deschidere (incluzând un portret de Jules Perahim), care a fost tipărit într-un tiraj de 151 de exemplare la editura unu în 1933.
Fragmente din poemul "Deschidere"
„3
Aerul se colorează-n fluturi
curcubee-n horă
leneviri de brațe de argint
revărsate-n maluri
foi de cositor întind
ciripiri
pădurea ca un șal
își scutură franjurile
în gelatina dimineții
mugurii înfloresc păsări
7
Descompus pământul
transpiră-n porii văilor
baghetele florilor
mențin orchestrația câmpului
antenele soarelui
culeg rămășițele nopții
aninat de botul vacilor
iazul se leagănă ca o plasă
săgețile păsărilor
se desprind din rețeaua pădurii
fularul cărărilor
se deapănă pe mosorul copacilor
pisicile panselelor
torc iedera luminii
11
Funingine de voal
împresurat de fildeșul umerilor
căile luminii s-au închis
cu lacăte de nouri
poduri albe se aștern
ca fețe de mese
tremurul corăbiilor
cu pânze de ape
apele sunt acoperite
cu pânzele corăbiilor
glasul pescărușilor
ca zborul libelulei
printre gene - gratiile ochilor
privirile ca porumbei
se aruncă deasupra orașului
drumurile-s așternute cu covoare
arcurile nopții
au înflorit lumini de artificii
pasul dezgroapă ecourile trecutului”
VIOLETA ZAMFIRESCU
| Violeta Zamfirescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Craiova, România |
| Decedată | (86 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poetă prozatoare[*] scriitoare |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Modifică date / text | |
Violeta Zamfirescu (nume la naștere: Lăzăroiu; n. 21 iulie 1920, Craiova – d. 4 octombrie 2006, București) a fost o poetă, prozatoare și redactoare română.[1]
Biografie
S-a născut la Craiova, în familia ofițerului Sterian Lăzăroiu și a Ioanei. A urmat școala primară și primele cinci clase de liceu între 1931 și 1936 la Craiova. A continuat liceul la „Regina Maria” între 1936 și 1939, apoi a urmat studii de drept (neterminate), la Universitatea din București, între 1942 și l944.[2]
Activitate
A fost redactor la „Gazeta literară” (1954-l956); la Radio, redactor la emisiunile literare (1956-l959); la revista „Luceafărul” (1960-l968); din nou la Radio (1968-l969); redactor-șef al redacției de poezie la Editura Eminescu (1969-l971, când se pensionează.[3]
A debutat în anul 1951 cu poezie în revista „Viața Românească” și editorial în 1955, cu volumul Inima omului.
Opera
Versuri
- Rodul pământului, 1957;
- Ceasul de slavă, 1960;
- Frumusețe continuă, 1964;
- La gură de rai, 1965;
- Dragoste, 1968,
- Colind de primăvară, 1969;
- La poarta celor care dorm - poeme dramatice, 1970
- Poezii 1950 - 1972, 1972;
- Simfonie, 1975;
- În aerul vibrând, 1977;
- Lacrima pietrei, 1981;
- Incandescența miezului, 1981;
- Zbor de cântec peste nori, 1985.[4]
Romane
- Îndrăgostiții triști, 1979;
- Surâsul iubirii, 1984.
A mai scris versuri pentru copii, publicistică pe teme morale și turistice (O lume pentru toți, 1977).
POEZII:
Dans euforic
Au poame crude toți prunii, gutuii,
Cerul dezlănțuie alt curcubeu.
Și n-aud cum nucii bat - amăruii -
Frunză tomnatecă-n sângele meu.
Beau soare mult, mi se clatină mersul.
Râd și mă cațăr cu fânul pe clăi.
Sună zefirul în mine neștersul
Imn pentru flacăra ochilor tăi.
Crengile tinere pasc și ascultă,
Umbra e fată morgană ce piere,
Trece câmpia prin dragoste multă.
Sufletu-mi bate și-n pietre stinghere.
Ești nebunie, dragoste nouă,
Suflet fragil, veșnicie subțire.
Tot geamul cerului îl șterg de rouă,
Poate mi-e dat să mă pierd din iubire.
IOANA DIACONESCU
Ioana Diaconescu (n. 21 iulie 1947, București) este o poetă contemporană, traducătoare, publicistă, jurnalistă media, cercetătoare de istorie recentă. Este membră a Uniunii Scriitorilor din 1971.
Biografie
S-a născut la 21 iulie 1947 din părinții Ion și Justina Diaconescu (născută Vlad), ambii profesori. Mama (licențiată a Facultății de Limba și literatura italiană, avându-l ca dascăl și mentor pe Alexandru Marcu, profesor și savant italienist )- născută în orașul Roman din părinții Gheorghe și Aurelia Vlad, a fost prietenă și colegă de clasă, la școala primară și apoi la liceul din orașul Roman, cu scriitoarea Antoaneta Ralian. Tatăl, licențiat strălucit al Facultăților de Litere și Filosofie din București, cu diplomat Magna cum laude înmânată de Regele Mihai I, a fost studentul preferat al profesorului Nicolae Cartojan care l-a oprit ca asistent la catedra sa de istoria literaturii române vechi încă din timpul studiilor. Ion Diaconescu începe o excepțională carieră universitară, dar odată cu moartea lui Nicolae Cartojan în 1944 și instaurarea comunismului va fi eliminat de către Ion Vitner de la catedră, epurat din învățământul universitar, arestat, apoi decăzut, multi ani, din drepturi civile. De asemeni, mama, Justina Diaconescu, nu s-a putut angaja decât foarte târziu într-o muncă ce nu corespundea studiilor sale. Familiei i se confiscă bunurile deci și locuința și i se repartizează o camera (în care vor locui cei 4 membri ai ei timp de 25 de ani) într-un apartament de bloc, cu încă dou familii și cu dependințele în comun.
Poeta își petrece primii ani din viață la bunicii din partea mamei, la Roman, dată fiind situația precară în care erau părinții, la București. Bunicul, Gheorghe Vlad, preot arhimandrit, director al Seminarului de preoți din Ismail, apoi al celui de la Roman, mentor și mai târziu prieten al preoților ce-i fuseseră elevi(preferații fiind Constantin Galeriu și Ioan Ivan de la Neamț), apropiat al episcopului de Roman și Huși Teofil Herineanu precum și al preotului Grigore Pișculescu (scriitorul Gala Galaction) și bunica Aurelia Vlad, cunoscută în școlile unde predase ca un “pedagog de clasă”, i-au format primele deprinderi intelectuale, i-au influențat gândirea spirituală, formarea ca scriitoare. În casa bunicilor de la Roman și-a scris primele poezii. Aici primește de timpuriu primele lecții de limba latină de la bunicul său și de limba franceză de la Prințesa Ghica, soția Prințului Alexandru Ghica. La București va începe, la îndemnul tatălui său, studiul pianului și al coregrafiei.
Studii și activitate profesională
Studii primare și medii la Liceul “Spiru Haret” din București. Licențiată ca studentă premiantă a Facultății de filologie, secția română – italiană a Universității din București. În timpul facultații îi are ca mentori pe Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu ale căror cursuri și seminarii le urmează și este atrasă de cursurile strălucitei profesoare Florica Dimitrescu-Niculescu. La încheierea excepțională a studiilor va fi angajată pe un post de bibliograf la Uniunea Scriitorilor datorită “dosarulu” tatălui, fiind la rându-i “decăzută din drepturi civile”. După trei ani de la angajare, odată cu “restructurarea” instituțiilor conform noilor cerințe ale regimului ceaușist, i se desființează postul . Este reangajată cu o jumătate de salariu, “pe din două” cu un alt “pedepsit” de lege șI funcționează așa până aproape de 1989 când în sfârșit își va primi salariul întreg după aproape 15 ani, având și în aceste condiții o situație materială precară. După 1989 va fi angajată ca realizator la Radio România unde va transmite zilnic emisiunea “Poezie Românească” până în anul 2000, când va concepe o altă emisiune de poezie “Curs întreg de poezie românească” când va începe să lucreze, în paralel (până în anul 2005), și se specializează ca cercetător de istorie recentă și consilier la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. După 2005 râmâne în cercetare în Arhivele Securității și părăsește Radio România. Activitate prodigioasă în domeniul istoriei recente cu noutăți de interes pentru istoriografia literară românească, pentru istoria României în general, atât în presa literară cât și în volume.
Debutul literar
Ioana Diaconescu a debutat în revista “Contemporanul” în anul 1966 cu șase poezii prezentate de poetul Geo Dumitrescu. Revistele literare încep să-i publice grupaje de versuri în: Luceafărul, România literară, Steaua, Convorbiri literare, Tribuna, Viața Romănească, etc., colaborează cu traduceri și la Secolul 20. Debutul editorial se produce precoce, în anul 1967 în cunoscuta colecție pentru debutanți “Luceafărul” cu volumul de versuri “Furăm trandafiri” care este primit cu entuziasm de critica literară. Prima cronică despre această carte este semnată în „Contemporanul" de către Nicolae Manolescu, urmată de cele ale criticilor literari de prestigiu ai vremii, care-și reiau aceste cronici în volume publicate mai tarziu, ca Alexandru Piru (“Poezia românească contemporană. 1950 – 1975”, București 1975), Gabriel Dimisianu (“Opinii literare”- 1978, Bucuresti), Dan Cristea (“Faptul de a scrie”- București 1980) sau Laurențiu Ulici (în volumul „Literatura Română contemporană – I. Promoția 70” – București 1995) etc. Se împrietenește cu Ileana Mălăncioiu și Gabriela Melinescu, surori mai mari întru poezie.
Activitate literară în presă și mass media
Ioana Diaconescu publică poezie timp de câteva decenii, în revistele literare din țară și străinătate, în limba română și tradusă în limbile germană, engleză, italiană, georgiană, ploneză etc. Pe de altă parte, este prezentă cu eseuri, traduceri, cronici și recenzii literare precum și cronici muzicale etc. în revistele de cultură cu o bogată și masivă activitate publicistică, iar după deschiderea Arhivelor Securității publică periodic, începând cu anul 2005, în revista „România literară” documentare ample și noi informații istorico-literare pe baza documentelor primare de arhivă. Ana Blandiana și Romulus Rusan, ca Fondatori ai Academiei Civice și ai Memorialului Sighet îi propun colaborarea la departamentul editorial. Este prezentă în emisiuni de radio cu grupaje de poeme inedite, interviuri dar și cu rubrica „Jertfa cuvântului. Document inedit” pe care a susținut-o începând cu anul 2000 până în 2013 în cadrul emisiunii “Revista literară radio” de la Radio România și pe care o continuă de atunci și în prezent la radio “Trinitas” în cadrul emisiunii „Revista culturală Trinitas” Participa in emisiunile de televiziune „Memorialul Durerii” și „Rezistența prin cultură” (în problema scriitorilor, cărturarilor și preoților supuși regimului concentraționar al închisorilor politice sau a celor urmăriți politic de regimul comunist). De asemenea este prezentă frecvent în emisiunea „Ora de veghe” a televiziunii ”Nașul ” abordând subiecte de interes în actualitate, de literatură și de istorie recentă.
Referințe critice
Laurențiu Ulici relua cronicile despre Ioana Diaconescu, publicate în presa vremii, după debutul editorial cu “Furăm trandafiri” (publicat la 19 ani) în volumul “Literatura Română contemporană I – Promoția 70”- București 1995: “Spontaneitatea și prospețimea feciorelnică, mai mult <băiețoasă> decât <feminină>”, cu ”un număr mare de investigări lirice în imaginarul propriu adolescenței, străbătut cu ardoare și adorare ca un spațiu endemic, unde materia și-a pierdut concretețea subtilizându-se în densitatea unei umbre, cu ochii întorși spre universul acesta umbros și imploziv, solitar în reverie[…], eul liric trăiește la cei 19 și 22 de ani ai poetei – într-un regim de zbor planat, prielnic visării[...]”, dar in volumele de mai târziu” Poezia e practic redescoperită cu devoțiune și umilință, ca un pământ salvator, ca un aer fără de care viața însăși e amenințată.[…].În fond, tensiunea lirică a poeziilor din”Herb”(1986, București – ultimul volum de versuri publicat de I.D. înainte de 1989) vine în primul rând din transferul singurătății în solidaritate prin proiecția eului într-un context populat de figurile încărcate de rost simbolic ale imaginarului.”
Alexandru Piru (în „Poezia românească contemporană 1950 – 1975” – București 1975 constată la al treilea volum al foarte tinerei poete („Adagio” – București 1973) că „Atenția cade din ce în ce mai mult asupra virtuților muzicale ale poeziei, ale ritmului lent, unduitor ca un pas des deux”.
La Nicolae Steinhardt citim, în volumul „Monologul polifonic” (București 1991), un aparte punct de vedere exprimat în eseul „Fata și Moartea“, referitor la poezia Ioanei Diaconescu: “ Destinul, decreta Napoleon, e politica. Și adăuga Thierry Maulnier, desigur că toate se termină rău de vreme ce toate iau sfârșit. Pentru Ioana Diaconescu, în versuri care combină aceste două afirmații, adevăratul nume al destinului e Moartea, capătul ineluctabil și de-a pururi prezent. Dumnealui destinul se tălmăcește așa : Dumneaei, moartea. Moartea e Personajul Central, e Locul Geometric și Privilegiu, e Substratul Comun. Statuia Comandorului în mișcare. Ea se ascunde (uneori nici atâta) îndărătul tuturor substantivelor, adjectivelor folosite de poetă, surâde, rânjește, îmbie ori atacă prin și odată cu toate culorile. Sub aburul verii, sub rouă verde, iarbă, lumină, mure, nea, zăpadă, undă de foc, odihnă, noapte, inel de argint, iarnă, vară, toamnă, vin și precumpănitor sânge – cine sălășluiește? Cea titluită <otrava cerului>. Iar adjective atât de nefățarnice și neprimejdioase ca blând, curat, cald, pal, palid, calin – la cine se referă? Tot la dumneaei, cucoana cea rea, mosafira inopinată, stăpâna secretelor, deținătoarea frigului care e cald, a luminii care întunecă, neguraliva care pe toate le descurcă, grăbita ori prearăbduria cumătră neciclică a Proserpinei...”.
Alte referințe critice: Grete Tartler (în volumul “Melopoetica” – București 1984), Mircea Iorgulescu (în volumul “Scriitori tineri contemporani “– București 1984), Aurel Martin( în revista “Contemporanul”, 1982), Mircea Scarlat (în revista” Romania literară”, 1982), Alex Ștefănescu (în revista “România literară”, 1984), Daniel Dimitriu(în revista “Convorbiri literare”, 1985), Elena Tacciu (în revista” România literară”, 1986) Liviu Grăsoiu (în emisiunea “O carte pentru biblioteca dumneavoastră” – 1997 Radio România), Petru Poantă ( în volumul “Radiografii” – Cluj 1978), Sultana Craia (în revista “Luceafărul”, 1986), Octavian Soviany (în revista”Luceafărul” nr. 20, 24 mai 2000) etc.
O atenție deosebită o acordă poeziei Ioanei Diaconescu profesorul universitar și critical literar Elvira Sorohan publicând două studii referitoare la poezia ei în revistele “Convorbiri literare “ (“Ce ne spune poezia Ioanei Diaconescu”) in 2015 și “ România Literară”(“Ioana Diaconescu citită în transparența poeziei”) in 2016.
Scrieri
Volume de poezie
- Furăm trandafiri, ESPLA, colecția „Luceafărul”, 1967
- Jumătate zeu – EPL, 1970
- Adagio – Ed. Eminescu, 1973
- Taina – Ed. Dacia, 1976
- Amiaza – Ed. Cartea Românească, 1978
- Ceața - Ed. Eminescu, 1978
- Poetica – Ed. Eminescu, 1981
- Vârtejul și lumea - Ed. Cartea Românească, 1982
- Amintiri neverosimile – Ed. Albatros, 1983
- Dumnealui, destinul – Ed. Eminescu, 1984
- Uranus – Ed. Cartea Românească , 1985
- Herb – Ed.Cartea Românească, 1986
- Poemul cu părul alb – Ed. Albatros, 1993
- Corp în cădere – Ed. Eminescu, 1998
- Sunetul trupului meu – Ed.Helicon, 1998
- Arcadia – Ed. Eminescu, 1999
- Tratat de amintiri neverosimile – Ed. Eminescu, colecția „Poeți români contemporani”, 2000
- Caiet căzut pe mere – Ed. Eminescu, 2001
- Nusakan – Ed.Timpul, 2013
- Vertigo – Ed Tracus Arte, 2014
- Țesuturi – Ed. Timpul, 2017
- Dafür ist der Engel – Gedichte (în limba germană), Dionysos Boppard 2018, Traducere Christian W. Schenk, ISBN 9781980729198
9781980240341
- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Trad: Christian W. Schenk, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666
- Entflügelt, Gedichte - (Dezaripare), Dionysos Verlag 2019, traducere Christian W. Schenk, Boppard / Deutschland ISBN 978-1689716055
- Țesuturi (ediția a II-a) – Ed.Vinea, 2019
- Tissus – traducere in limba franceză , Ed Vinea, 2019
- Dezaripare – Ed. Timpul, 2019
- ROSARIEN: Rumänische Gegenwartslyrik 2020, 444 Seiten, Dionysos Boppard 2020, trad. Christian W. Schenk, ISBN 979-8649287029
Traduceri în limba română
- Din limba macedoneană:
Iovan Strezovski – Tărâmul de la miazăzi (versuri), în colaborare , Ed. Dacia 1979
- Din limba spaniolă:
Raul Gomez Garcia – Poeme , în colaborare , Ed.Junimea 1980
- Din limba Georgiană:
Ana Kalandadze Duhul albastru(versuri), în colaborare, Ed. Junimea 1983
- Din limba franceză:
Constantin Stoiciu – Despre farmecul levantin, Ed. ICR 1995 Stephane Mallarme – Divagații, Igitur, O lovitură de zaruri, opera integrală, în colaborare, Ed. DU Style 1998
- Din limba engleză:
William Shakespeare, Henric VI – partea întâi (în volumul VI) William Shakespeare, Antoniu și Cleopatra (în volumul VII) Ambele traduceri – în noua ediție - integrala “Shakespeare pentru mileniul trei “, București 2013
Literatură pentru copii
- Povești mai mici pentru copii mai mari - proză – Ed. Ion Creangă, 1996
- Poveste cu un vampir și două pisici – proză – Ed. Ion Creangă, 2001
- Roni cel Viteaz și prințesa cu ghete – proză – Ed. Vivaldi 2004
Noi studii de istoriografie – istorie recentă
- Scriitori în arhivele CNSAS – studii și documente – Fundația Academia civică 2012
- Marin Preda - Un portret în arhivele Securității – Editura Muzeului Literaturii Române în colaborare cu Fundația Pentru Știință și artă – București, 2015
- O conștiință literară – Mihai Ursachi în documentele Securității – Ed.Junimea, 2016
- Poezia ca act de insurgență – Cezar Ivănescu în Arhiva CNSAS – Ed.Junimea, 2017
- Rugul Aprins. Studii despre exterminare și supraviețuire – Fundația Academia Civică, 2018
- Revoluția ascunsă - 14 Decembrie 1989, Iasi (coautor) – Studii și documente – Ed. Muzeului Național al Literaturii Române, 2019
Monografii muzicale
- „Vasile Moldoveanu, un tenor român pe patru continente. Pasiune și credință”, Ed.Muzicală 2011
Prezența în antologii în limbi străine
- Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenoessischer rumaenischer Lyrik (81 rumaenische Autoren); „Lumină piezișă – o antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români”, în traducerea lui Christian W. Schenk - Dionysos Verlag, 1994
- 15 Young Romanian Poets – An anthology of verse selected and translated by Liliana Ursu
- Antologia poeziei românești. de Otar Șalamberidze, în limba georgiană, Tbilisi 1976
- Christian W. Schenk: Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666
.jpg)
Premii și medalii, diplome și titluri
Premiul “Perpessicius” pentru ediția critică Scrieri vol. I și II de Emil Botta – Editura Minerva 1981 Premiul Asociației Scriitorilor din București în 1996 - volumul pentru copii “Povești mai mici pentru copii mai mari” – Ed. Ion Creangă Diploma și Medalia Academiei Carpatica – Premiul pentru creația poetică excepțională – 1997 Nominalizată pentru Premiul Asociației Scriitorilor din București în 1999– secțiunea Poezie – volumul “Arcadia” – Ed. Eminescu Premiul Asociației Scriitorilor din București - 2001- volumul pentru copii „Poveste cu un vampir și două pisici” – Ed Ion Creangă Nominalizată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor – 2004 – volumul pentru copii “Roni cel viteaz și prințesa cu ghete” – Ed. Vivaldi Premiul pentru Poezie al revistei “Convorbiri Literare” – Iași 2012 Premiul Uniunii Scriitorilor „Cartea anului” al Filialei de Poezie pentru volumul „Nusakan” – 2013, Ed. Timpul Diploma și Titlul de “Poet al Iașului”- Festivalul Internațional Ediția a IIIa – „Poezia la Iași” – conferită de Primăria Municipiului Iași - 2015 Diploma și Titlul de „Ambasador al Poeziei” – Festivalul Internațional Editia a IV-a – „Poezia la Iași” – conferită de Primăria Municipiului Iași - 2016; Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Iași pentru Istorie și Critică Literară pentru volumul “O conștiință literară – Mihai Ursachi în documentele Securității” – 2016, Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Iași pentru Poezie – pentru volumul “Țesturi” – 2017, Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Iași - Premiul „Dumitru Stăniloae” pentru volumul „Rugul Aprins – studii și documente despre exterminare și supraviețuire”- 2018.
POEZII:
Insomnie
Își împletise cozile lungi peste coroana stelară
În raze fierbinți pe mîinile împreunate
Cu inelele planetelor
Fără a fi un singur Saturn
Întîrziatul trăgea după sine ghete de sticlă
Pline cu șerpi
Picioarele salvate se odihneau în apa rîului
Un cristal din cel mai pur cu parfume enorme cît malul
În nisipul umed dedesubt
Corpul odihnindu-se
Nisipul auriu deasupra
El cozile i le despletea de peste coroana stelară
Amurgul vînăt și roz ca de cuarț
Pe ochii deschiși
Ai nesomnului
Constelații ardente
„Anima mea
Desideravit te
In nocte”
Taci nu vorbi sufletul se poate mișca
Și nărui în profunzimea decăderii
Cuvintelor
„Anima mea”
Colțul căzut în marginea nopții
Pare un umăr de stea
O decadă a revenirii
Și a uitării
Pe gură spuma aleasă de praful cu diamante
Aflat de păianjeni cu cruce
Lemnul sporit înverzit
Peste picioarele
În alergare
Peste cuiele morții
Uită-le taci nu vorbi
„Anima mea”
Neîndurătoare
Frumusețea văzută
În ritmul acestor constelații
Ardente
În vasul lăsat liber
Acuma pot să mor
Sau să nu mor
Să mă scot din întîmplările vieții mele
Ca pe un fulg în lumina verii
Ardent supus pe cerul străveziu
Sau ca o scoică roză plutind pe oceanul
Purității sale
Întoarse pe copitele din urmă
Iepele albe ale înserării
Mă înfașă în coame de mătase
Ca pe un cocon pe care lungi fire de borangic se țes
Nu vor să părăsească
Fereastra nimfei ce se desface
Din acel negru carbon
Un diamant
Cît lacrima unui munte plutitor
Văzut în lumina verii coborîtoare
În vasul lăsat liber
Al sufletului meu
Briar Rose
Ei nu știau
Că ochii deschiși înăuntru vedeau
Pădurea de semne
Cu mult mai vastă decît pădurea vrăjită
Stufoasă de crengi
Preastufoasă de frunze verzi
Parfuma aerul cu iluzii
Așa încît adormirea sub narcoticul ierbii
Era un dar și nu o pedeapsă
Așa cum credeau cei ce încă
O mai plîngeau
Pe cea de demult plecată și așezată
În desișul pădurii care înfășa
Rarefiatul trup tot mai strîns
Pînă la sufocare pînă la dispariție
Plîngînd-o cu lacrimi de clorofilă
De prea multă iubire plînsă asupră-i
Pleoapele i se înverziseră
Cuprinzînd în căușul lor adormit
Privirea întoarsă înăuntru
Înspre pădurea de semne cu mult mai vastă
Decît pădurea dinafară
Plutitoare și castă
În lanul de maci
În lanul de maci
În cîmpul de smoală
Dorm mă trezesc dorm
Îmi trage călcîiul
Șarpele casei
E blînd și enorm
Nu mă mai deosebesc
De culorile vii
Culcată
Pe molarii lui transparenți
Pe culoarea și foșnetul
Frunzelor uscate
De pe inelele lui cristaline
Și gata să mă înșface
Pentru o îmbrățișare constrictoare
În timp ce zbor
De disperare nu-mi aude șoapta prea bine
Și înțelege mor
O zi fără moarte
Plîng lacrimi colorate
În valea absorbantă
Un Rai de ferigi fierbinți stinse
În toate culorile
O geană rebelă pe marginea pleoapei
La limita ploii în descumpănirea norului
Risipitor în interioritate cu negura care fusese
Apă clară
În cascadă pe umerii stîncilor
După care se ascundea
Ziua păstrată
O zi fără moarte
Angelic
Îmi amintesc
Ziua nerisipită a copilăriei
În care adunam pe șorțul scrobit
Dureri amintiri ale trecutului amărăciunilor sortit
Cînd deodată luată pe sus
Pe coama vîntului de novembre
Nu mai vedeam ascunzișul vinețiu
Al irisului ochiului meu
Care începuse să se deschidă orbitor
Absorbind în el Lumina
Foarte subțire și foarte înalt
Cu mîinile la spate
Plana într- o umbră de nor
Rătăcit în idealitate
Privea lucrurile simple care
Și mai mult se simplificau
Pînă la esență
Aveam să învăț de la ziua aceea
Că nimic nu mai este de pierdut
Ci numai ziua prezentă
Care va trece cu ale ei lanțuri ruginii
Lăsîndu-mi cicatrici pe glezne
Dar mîinile libere îmi vor fi
Îndurerate și absente
Foarte subțire și foarte înalt
Pornise încet să se rotească
În trup unde prin hainele străvezii
Două aripi începură să crească
ION CARAION
| Ion Caraion | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Buzău, România |
| Decedat | (63 de ani) Lausanne, cantonul Vaud, Elveția |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poet critic literar[*] traducător jurnalist |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Colegiul Național Bogdan Petriceicu Hasdeu Universitatea din București |
| Modifică date / text | |
Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu; n. 24 mai 1923, Pălici, Buzău, România – d. 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția) a fost un scriitor român.
Biografie
S-a născut în comuna Rușavăț (azi Viperești), satul Pălici, județul Buzău, într-o familie de țărani. Între 1935-1942 urmează cursurile Liceului „B. P. Hasdeu” din Buzău, unde, din 1941, împreună cu Alexandru Lungu, redactează revista de poezie Zarathustra. Între cei care au publicat în acestǎ revistǎ îl gǎsim și pe poetul Ion C. Pena. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și lucrează la ziarele Timpul (1942-1943) și Ecoul (1943-1944).
Debutează în 1939 în Universul literar și în 1940 în Curentul literar cu versuri și recenzii. Volumul de versuri Panopticum (Editura Prometeu) este confiscat de cenzură. Din 1945 este secretar general de redacție la revista Lumea (director G. Călinescu), în 1947 este numit șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti). Editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbi Agora, în care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a fost interzisă după primul număr).Finanțarea a fost obținută de Octavian Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale.
Publică două articole virulente: Criza culturii și Criza omului în ziarul Jurnalul de dimineață. Între 1950 și 1955 face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră și minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, în urma unei condamnări politice.
Până în martie 1958 este redactor al publicației Limbă și literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe viață. Este eliberat în 1964, împreună cu alți deținuți politici. Își reîncepe activitatea literară în 1966 cu volumul de versuri Eseu. Scrie și publică într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin pușcării.
În 1981 familia Caraion a primit azil politic în Elveția și s-a stabilit la Lausanne, unde scriitorul a editat revistele internaționale Don Quijote și Correspondances. Atacă vehement „comunismul cu față fascistă”, demască un regim detestat, pe conducătorii și torționarii săi într-un volum întitulat Insectele tovarășului Hitler. În acești ultimi ani ai activității sale, Caraion a fost ajutat de prieteni credincioși, printre care Christian W. Schenk la îndemnul lui Emil Manu și mai ales de către Ion Solacolu, care i-a deschis coloanele revistei Dialog, din Germania federală, și ale suplimentului ei literar. În iunie 1986, Solacolu începe publicarea primului din cele șase Caiete Caraion, în care acesta figurează cu Apa de apoi, poeme inedite, și Prima carte a exilului.
Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent, Cuvintele în exil. El găsește totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române a postului de radio BBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare. Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din țară, orchestrate în primul rând de Eugen Barbu, ca și de cele de extremă dreaptă sau pretins naționaliste din exil.
Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986.
În 2006 se publică volumul „Cazul Artur” și exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS, editat de Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, care cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion. După 11 ani de închisoare, în 1964 este recrutat de Securitate și i se oferă eliberarea din închisoare în schimbul statutului de informator. Primește numele de cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur” și face periodic rapoarte până în 1981, când se stabilește în Elveția [2].
Opera
Ion Caraion aparține, împreună cu Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Ben Corlaciu, Ștefan Augustin Doinaș și alții momentului spiritual al anilor 1945-1946, la configurarea căruia iau parte scriitori veniți din mai multe direcții estetice. O prelungire, mai întâi a suprarealismului (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum), în încercarea de a uni, după modelul lui Louis Aragon și Paul Eluard, dicteul automatic cu dialectica marxistă în poeme sistematic dificile, apoi, tendința de a moderniza miturile într-o lirică programatic clară și muzicală, vizibilă în creațiile poeților grupați în Cercul Literar de la Sibiu și inaugurată în jurul revistei Albatros și alte publicații de tinerii poeți contestatari din București. Nota comună a acestor tineri, sensibilizați de război și dezamăgiți de vechile tehnici poetice, era spiritul de contestație manifestat în toate domeniile, printr-o negație energică, juvenilă, a valorilor admise de școală. Poemul devine o confesiune lirică legată de întâmplările imediate și animată de limbajul străzii. Ce s-a întâmplat cu această generație de scriitori, se știe. Unii au dispărut de pe scena vieții literare sub tăvălugul realismului socialist, alții au reapărut după două decenii de tăcere, și reafirmarea lor a contribuit la resurecția poetică din ultimul deceniu al secolului al XX-lea.
Ion Caraion a trăit mai mult decât oricare destinul generației lui. Primul volum, Panopticum (1943), afirma cu mare gravitate teme ca negația poeticului, contestarea valorilor constituite, terifiantul vieții comune, concretizate în violența limbajului. Luna, lacul, floarea etc. întâmpină ironiile cele mai crude. Cosmosul revine la o materialitate confuză, prebiblică. E ceea ce sugerează poezia lui Ion Caraion din Panopticum și din volumele ulterioare, Omul profilat pe cer (1945), Cântece negre (1947), sufocată de lucruri, acoperită de un cer din care au dispărut toate constelațiile luminoase. Poezia Omul profilat pe cer, din volumul cu același titlu, este un protest al „tinerilor furioși” împotriva unei lumi ieșite din matcă, debusolate, care își consumă energiile haotic, într-o enormă dezlănțuire de forțe. imaginea „omului profilat pe cer”, reprezentând infernul existenței umane, este a unei ființe telurice uriașe, emanație a adâncurilor conștiinței, hrănită din toate atrocitățile veacului. Ca și în alte poeme, apocalipsul pe care îl anunță poetul nu este întâmplător, el constituie reacția lui intimă în fața unui univers compact, de o grea materialitate. Există și reacția contrară, mai ales în poeziile din tinerețe: sfidarea, provocarea universului, în stilul insolent, teribilist al generației sale.
Tendința volumelor ulterioare (Eseu, 1966; Dimineața nimănui, 1967) e de a închide confesiunea în broderia savantă a imaginilor. Poetul dă sentimentul că scrie nu pentru a dezvălui o experiență trăită, ci parcă pentru a o uita. Cititorul are impresia că versurile închid o parabolă care se cere decodificată, că poetul repune, fără încetare, totul în discuție. Nu se poate vorbi atunci de o evoluție în poezia lui, de o înlănțuire de teme, de epuizarea unui subiect, ci de abordarea altuia în culegerea ce-i urmează. Poetul redebutează de fiecare dată, reia în noul poem tema pe care tocmai a părăsit-o.
De remarcat este activitatea prestigioasă de traducător a lui Ion Caraion din, printre alții, Guillaume Apollinaire, Charles Baudelaire, Albert Camus, André Gide, André Malraux, Saint-John Perse, Ezra Pound, Rainer Maria Rilke, Anna Ahmatova etc.
Versuri
- Panopticum, Editura Prometeu, 1943
- Omul profilat pe cer, Editura Forum, 1945 (volum premiat la concursul de poezie „Forum”, octombrie 1945)
- Cântece negre, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, 1947
- Eseu, Editura pentru Literatură, 1966
- Dimineața nimănui, Editura Tineretului, 1976
- Necunoscutul ferestrelor, Editura pentru Literatură, 1969
- Cârtița și aproapele, Editura Eminescu, 1970
- Selene și Pan, Editura Eminescu, 1971
- Deasupra deasuprelor, Editura Litera, 1971
- Cimitirul din stele, Editura Cartea Românească, 1971
- Munții din os, Editura Cartea Românească, 1972
- Frunzele din Galaad, Editura Dacia, 1973
- Poeme, Editura Albatros, 1974
- Marta, fata cu povești în palme, Editura Ion Creangă, 1974
- O ureche de dulceață și-o ureche de pelin, Editura Ion Creangă, 1976
- Lucrurile de dimineață, 1978
- Interogarea magilor, Editura Cartea Românească, 1978
- Lacrimi perpendiculare, Editura Minerva, 1978
- Cântecul singurei, Editura Eminescu, 1979
- Dragostea e pseudonimul morții, Editura Cartea Românească, 1980
- Apa de apoi, Editura Cartea Românească, 1991
- Postume, Editura Adevărul, 1995
- Omul profilat pe cer, Editura Eminescu, 1995
- Cimitirul din stele, Editura Eminescu, 1996
- Exil interior, Editura Libra, 1997
Eseuri, critică literară, jurnale
- Duelul cu crinii, Editura Cartea Românească, 1972
- Enigmatica noblețe, Editura Eminescu, 1974
- Pălărierul silabelor, Editura Cartea Românească, 1976
- Bacovia - sfârșitul continuu, Editura Cartea Românească, 1977
- Jurnal, I, Editura Cartea Românească, 1980
- Insectele tovarășului Hitler, Editura Ion Dumitru-Verlag, 1982
- Tristețe și cărți, Editura Fundației Culturale Române, 1995
- Jurnal, II, Editura Albatros, 1998
- Ultimabolgie – Jurnal, III, Editura Nemira, 1998.
Opere traduse în limbi străine
- Das Lied in Flote Blieb, 1976, Editura Kriterion, București, (în traducerea lui Georg Scherg)
- Le Chant de l'Unique, 1979, Edit. Eminescu, București (ediție bilingvă cu adaptări în franceză de Alain Bosquet, Vahe Godel, Jean Madrieu, Jean-Claude Renard)
- Poems, 1981, Ohio (traduceri în engleză de Marguerite Dorian și Elliot B. Urdang)
- Ein Garten ist in mir, traducere Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 2002, ISBN 3-933427-04-5
- SECHS RUMÄNISCHE DICHTER: Ausgewählt und übersetzt von Christian W. Schenk - (Ana Blandiana, Ion Caraion, Ștefan Augustin Doinaș, Marin Mincu, Emil Manu, Marin Sorescu) - Dionysos Independently published, Boppard, ISBN 978-1980320890
POEZII:
MIRCEA IVĂNESCU
| Mircea Ivănescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 26 martie 1931 București, România |
| Decedat | (80 de ani) Sibiu, România |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor, poet, traducător |
| Limbi | limba română[1] limba germană[2] |
| Studii | Facultatea de Filologie (secția franceză) a Universității din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1968 - 2009 |
| Mișcare/curent literar | Postmodernismul românesc (precursor) |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | 1968 - volumul „Versuri” |
| Modifică date / text | |
Biografie
A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secția franceză) a Universității din București. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală și la revista „Transilvania” din Sibiu.
Cariera literară
De la volumul de debut din 1968 și până la versurile recente, incluse în selecția „din periodice și inedite” a antologiei de autor Poesii vechi și nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivănescu a rămas egală cu ea însăși, atât în ritmul producerii, cât și în calitatea ei estetică. Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puțin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conține o anagramă a cuvintelor poet și poem.
A tradus romane ca Ulysses al lui James Joyce, la care se adaugă traduceri din William Faulkner, Robert Musil, Jostein Gaarder sau F. Scott Fitzgerald. A tradus și o serie de povestiri, jurnale și corespondență ale lui Franz Kafka.
A contribuit la recuperarea narativității în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 și din anii ’70.[judecată de valoare] A tradus masiv din poezia americană (Ezra Pound, William Carlos Williams, Wallace Stevens, T. S. Eliot, Sylvia Plath etc.), cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.
Volume de versuri
- Versuri (Editura pentru Literatură, 1968)
- Poesii (Cartea Românească, 1970)
- Poeme (Eminescu, 1970)
- Alte versuri (Eminescu, 1972)
- Alte poeme (Albatros, 1973)
- Poem (Cartea Românească, 1973)
- Amintiri, de Mircea Ivănescu, Florin Pucă și Leonid Dimov, Editura Cartea Românească, 1973.
- Alte poesii (Dacia, Cluj, 1976)
- Poesii nouă (Dacia, Cluj, 1982)
- Poeme nouă (Cartea Românească, București, 1983)
- Alte poeme nouă (Cartea Românească, București, 1986)
- Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988)
- Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989)
- Versuri (Eminescu, 1996)
- Poezii (Vitruviu, 1997)
- Poesii vechi și nouă , antologie (Minerva, 1999)
- Aceleași versuri (Dacia, Cluj, 2002)
- lines poems poetry , antologie (University of Plymouth Press, 2009)
- Poesii alese, Editura Știința, Chișinău, 2009[4]
Premii
- 1982 -- Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru literatură;[5]
- 1999 -- Premiul național de poezie "Mihai Eminescu";[5]
- 1999 -- A fost propus pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociația Scriitorilor Profesioniști din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.[5]
Distincții
- Ordinul național „Steaua României” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[6]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu