Materialele prezentate reprezintă un colaj realizat din publicații diferite și au drept scop informarea publică cuprinzând sinteza evenimentelor zilei în timp.
duminică, 26 decembrie 2021
1. /29 DECEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri
A. Evenimente; Nașteri
Evenimente
·1541: Isabela, văduva lui Ioan Zabolya (voievod al Transilvaniei cu pretenţii la tronul Ungariei), restituie lui Ferdinand de Habsburg coroana regală şi îi cedează cîteva cetăţi şi oraşe în Ungaria şi Transilvania.
·1610: începe campania lui Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei, împotriva lui Radu Şerban, domn al Munteniei. Oastea transilvăneană pătrunde prin pasul Bran în Muntenia şi înaintează spre Tîrgovişte, prăpădind şi arzînd satele străbătute. Radu Şerban se refugiază în Moldova.Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory. Timpul domniei sale a fost caracterizat de instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare şi atitudinea sa imorală şi-a făcut mulţi duşmani în rîndul nobilimii ardelene. Odată cu ocuparea oraşului liber Sibiu şi-a atras şi împotrivirea saşilor. Din cauza războaielor pornite împotriva Munteniei a stîrnit mînia Porţii Otomane. Gabriel Bethlen l-a susţinut la început şi l-a ajutat în obţinerea domniei. Văzînd însă caracterul lui Gabriel Báthory şi influenţa sa negativă asupra ţării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc şi muntenesc împotriva lui Gabriel Báthory. Pentru a-şi salva tronul, Gabriel Báthory a fost gata să predea Oradea turcilor, dar a fost asasinat.
* 1819 - Tarul Alexandru I emite un decret prin care acordă colonoştilor bulgari din Basarabia ţaristă drepturi şi privilegii deosebite. In funcţia de membru superior al Oficiului coloniştilor străini din Basarabia ţaristă este numit, prin decret imperial rus, epitropul coloniştilor bulgari din Basarabia, rotmistrul D. Vatikoti.
·1837 -Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, o reședință a țarilor, a ars complet. Focul a durat 30 de ore.
Palatul de iarnă din Sankt Petersburg – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. A fost proiectat de Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este colorat în verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre. (…) În anul 1833 arhitectul de Montferrand a fost angajat pentru a reproiecta camerele de stat de pe latura estică și a amenaja Sala Feldmareșalului și Sala Mică a Tronului (9 și 10).
În 1837 a izbucnit un incendiu. Cauza izbucnirii sale este necunoscută, dar pentru răspândirea rapidă a focului a fost învinuit de Montferrand. Arhitectul a fost grăbit de țar să termine lucrările cât mai repede, așa că a folosit materiale din lemn unde ar fi trebuit să folosească materiale din piatră.
În plus, pereții despărțitori din lemn construiți în grabă au ascuns șeminee dezafectate; burlanele lor, împreună cu gurile înguste de ventilație, au acționat pe post de coșuri pentru foc, permițându-i să se răspândească neobservat între pereți de la o cameră la alta până când nu s-a mai putut stinge.
Incendiu în Palatul de Iarnă de Boris Green – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Odată detectat, focul a continuat să se răspândească, dar suficient de încet pentru ca personalul și gărzile palatului să poată salva o mare parte din conținut, depozitându-le pe zăpadă în Piața Palatului. Acest lucru a fost o mare realizare, deoarece comorile Palatului de Iarnă au fost întotdeauna mai degrabă mobilierul masiv și ornamentele fragile decât tablourile ușoare.
Pentru a crea o barieră împotriva focului, țarul a ordonat distrugerea a trei pasaje care duceau la Ermitaj, o acțiune norocoasă care a salvat clădirea și o colecție de artă imensă. Poetul rus Vasili Jukovski a fost martor al incendiului – „un foc mare cu flăcările ajungând la cer”. Focul a ars timp de mai multe zile și a distrus cea mai mare a interioarelor Palatului de Iarnă.
Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA), a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca “Magicianul din Menlo Park“, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete).
A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul. În lumea industriei introduce noțiunea de producție de serie.
Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte și Știință îi acordă în anul 1895 “Premiul Rumford” pentru activitatea din domeniul electricității și în anul 1915 “Medalia Franklin” pentru contribuția sa pentru binele umanității.
Principele Ferdinand în anul căsătoriei, 1893 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie. Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, fiind prima căsătorie a unei prințese britanice cu un prinț catolic, după câteva sute de ani. Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.
Principesa Maria în anul căsătoriei, 1893 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”), proaspătul cuplu regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies de lângă Sigmaringen . De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef.
Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse. Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale. La întoarcerea în țară a cuplului princiar s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani români, la Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, urmate de o masă la Ateneul Român, unde Prințul Ferdinand și-a adus și el soția.
·1910: Demisia Guvernului liberal condus de Ion I. C. Brătianu (datorită activității legislative și necesității de reorganizare a partidului); se formează un guvern conservator, în frunte cu P.P. Carp, care promovează o susținută și eficientă inițiativă.
* 1911 - Sun Yat-sen devine preşedintele provizoriu al Republicii China.
* 1911 - Dupa caderea dinastiei imperiale chineze Qing , Mongolia isi declara independenta fata de China.
·1918: este emis Decretul pentru exproprierea pămîntului în vechea Românie. Conform acestuia, pînă în martie 1919, au fost declarate expropriate 2.224.588 hectare şi date în arendă obştilor de ţărani.
·1919 - Parlamentul voteazăLegile de ratificare a unirii cu România a Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei; este primul Parlament al României reîntregite, reunit la Bucureşti, ales prin vot universal şi cuprinzând reprezentanţi din toate teritoriile locuite majoritar de români.
Regele Ferdinand vorbind în fața primului parlament al României întregite – foto: agero-stuttgart.de
Marea Unire a reprezentat un proces istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național, România. Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a dus la consituirea României Mari și a fost un rezultat datorat următorilor factori principali:
- acțiunii politice decisive a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial
- prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus
- afirmării principiului autodeterminării și a celui al naționalităților pe plan internațional, în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației românești.
·1930 - A avut loc primul recensământ al populației României reintregite. A fost organizat și desfășurat conform cerințelor științifice moderne ale acelei perioade. Pentru prima data în România datele s-au prelucrat cu ajutorul echipamentelor de calcul (mecanografice).
Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari după 1926 – foto: ro.wikipedia.org
Numărul total al locuitorilor ţării a fost de 18.052.896, din care 8.870.778 (49,1%) bărbaţi şi 9.182.118 (50,9%) femei. România se situa astfel pe locul 8 în Europa, după numărul populaţiei, şi pe locul 10 după suprafaţa teritorială 295.049 km2. Potrivit structurii etnice a populaţiei, situaţia era următoarea: români – 71,9%; unguri, inclusiv secui – 7,9%; germani (saşi din Transilvania, şvabi din Banat şi Crişana, precum şi grupurile de germani din Bucovina şi Basarabia) – 4,1%; evrei – 4%; ucraineni, ruteni – 3,2%; ruşi – 2,3%; bulgari – 2%; ţigani 1,5%; turci – 0,9%; găgăuzi – 0,6%; cehi, slovaci – 0,3%; albanezi, armeni, huţani – sub 0,1%; alte neamuri – 0,3%; neidentificaţi – sub 0,1%.
·1970 - Conducerea Partidului Comunist Român a aprobat deshumarea osemintelor lui Iuliu Maniu, aflate în incinta penitenciarului Sighet, și reînhumarea lor în satul Bădăcin, județul Sălaj. De asemenea, a fost aprobată deshumarea osemintelor lui Ion Mihalache aflate în incinta penitenciarului Râmnicu-Sărat și reînhumarea lor în comuna Topoloveni, județul Argeș.
Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto:: dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)
·1989 - Prin Decret CFSN (nr.33) a fost desfiinţat Departamentul Securităţii Statului (odioasa politie secreta comunista).
·1989 - Václav Havel a devenit preşedinte al Cehoslovaciei.
Václav Havel – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Václav Havel (n. 5 octombrie 1936, Praga, Cehoslovacia – d. 18 decembrie 2011, Hrádeček, Cehia) a fost un scriitor, dramaturg și disident ceh. A fost ultimul președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și primul președinte al Republicii Cehe (1993-2003) Un insucces al carierei sale politice l-a reprezentat destrămarea Cehoslovaciei, în 1992, căreia Havel i s-a opus. Pe 3 iulie al acelui an parlamentul cehoslovac a refuzat realegerea lui Havel ca președinte al țării, pe motiv că s-a pronunțat pentru menținerea Cehoslovaciei. A demisionat din funcție pe 20 iulie 1992, după Declarația de Independență a Slovaciei. Astfel Havel a devenit ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Cehiei.
În 1993 devine primul președinte al Cehiei. În 1996 soția sa moare de cancer. Se recăsătorește în 1997, cu actrița Dagmar Veškrnová. Este reales președinte în 1998, în ciuda faptului că e bolnav ca urmare a anilor de detenție și a excesului de tutun. În 2003 iese de pe scena politică după ce încheie cel de-al doilea mandat politic de președinte, iar biroul său este ocupat de marele sau oponent, Václav Klaus, cel mai redutabil adversar politic al său.
* 1998 - Liderii Khmerilor Rosii marxisti maoisti si-au cerut oficial iertare pentru genocidul din Cambodgia de care era responsabila organizatia lor armata, care a facut in anii ’70 peste un milion de victime.
Nașteri
·765 - S-a nascut Ali ibn Musa al-Ridha (cunoscut sub numele de Ali Reza), al șaptelea fiu al imamului Musa al-Kazim; (d. 23 august 818). I s-a mai dat și numele‘Alī ibn Mūsā ibn Ja‘far si a aparținut celei de-a șaptea generații de descendenți ai profetului Mahomed si a opta a celor 12 imami ai religiei islamice.
·1552: Henri de Bourbon-Condé (29 decembrie1552 – 5 martie1588) a fost prinț francez de sânge și general huguenot ca și proeminentul său tată, Ludovic I de Bourbon. Henri a fiul fiul cel mare a lui Ludovic de Bourbon-Condé și a primei soții a acestuia,Eléanor de Roucy de Roye. Din cei opt copii ai familiei doar el și fratele său François, Prinț de Conti au avut urmași. A fost verișor primar cu regeleHenric al IV-lea al Franței.
S-a căsătorit de două ori, prima dată cu verișoara lui primară, Marie de Cleves. Mama ei era sora tatălui său. Marie a fost o mare frumusețe, și se presupune că regele Henric al III-lea al Franței a avut planuri de a rupe căsătoria lor, cu scopul de a se căsători el însuși cu ea, însă Marie a murit de complicații la naștere înainte de a putea face acest lucru. Cu Marie, Henri a avut un copil:
·1709: Elisabeta Petrovna (rusăЕлизаве́та (Елисаве́т) Петро́вна) (29 decembrie[S.V. 18 decembrie]1709 — 5 ianuarie1762[S.V. 25 decembrie1761]), cunoscută și ca Elisabeta, a fost o împărăteasă a Rusiei (1741 – 1762) care a implicat țara în Războiul austriac de succesiune (1740 – 1748) și în Războiul de 7 ani (1756 – 1763). Este cunoscută pentru dorința de expansiune teritorială a Rusiei. Politica sa internă a permis nobilimii să obțină o poziție dominantă în cadrul guvernului local, dar cu puteri limitate. Ea a încurajat înființarea de către Lomonosov a Universității din Moscova și a Academiei de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg de către Șuvalov. A cheltuit, de asemenea, sume exorbitante pe proiectele grandioase în stil baroc ale arhitectului ei preferat, Bartolomeo Rastrelli, în special în Peterhof și Țarskoe Selo. Palatul de Iarnă și Catedrala Smolnîi rămân principalele monumente ale domniei sale la Sankt Petersburg. În general, ea a fost una dintre cei mai iubiți monarhi ruși, pentru că nu a permis germanilor să ocupe posturi în guvern și nicio persoană nu a fost executată în timpul domniei sale.
Elisabeta în anii 1720, pictură de Ivan Nikitich Nikitin.
Elisabeta, a doua fiică supraviețuitoare a țarului Petru cel Mare și a Ecaterinei I a Rusiei, s-a născut la Kolomenskoye, în apropiere de Moscova, la 18 decembrie 1709 (după calendarul iulian).[3] Părinții ei s-au căsătorit în secret în 1707.[4] Căsătoria s-a făcut public în februarie 1712.[4] Cum părinții ei nu au făcut public cunoscut că erau căsătoriți în timpul nașterii Elisabetei, ea a fost considerată nelegitimă de către oponenții ei.
Dintre cei 12 copii ai lui Petru cu Ecaterina (cinci fii și șapte fiice), numai două fiice au supraviețuit: Ana și Elisabeta.[5] Ana a fost logodită cu Ducele de Holstein-Gottorp, nepotul regelui Carol al XII-lea al Suediei, vechiul adversar al lui Petru I.[5]
Tatăl ei a încercat să facă o partidă bună și pentru Elisabeta la curtea Franței când a fost în vizită acolo.[5] Petru a avut intenția de a-și căsători a doua fiică cu tânărul rege Ludovic al XV-lea al Franței însă bourbonii au refuzat oferta din cauza obscurei origini a mamei Elisabetei.[6] Elisabeta s-a logodit cu Prințul Karl Augustus de Holstein-Gottorp,[7] fiul lui Christian Augustus, Prinț de Eutin. Din punct de vedere politic era o alianță utilă și respectabilă.[7] La câteva zile după logodnă, Karl Augustus a murit.[7] În momentul morții lui Petru cel Mare nici un plan de căsătorie al Elisabetei nu se împlinise.[5]
După moartea tatălui său și a ascensiunii pe tron a împărătesei Ana nici o casă regală sau casă nobilă din Europa nu permitea căsătoria cu Elisabeta deoarece at fi fost privit ca un semn neprietenos față de împărăteasă.[8] Căsătoria cu un om de rând, ar fi costat-o pe Elisabeta nu numai titlul dar și dreptul său la succesiunea tronului Rusiei.
Elisabeta și l-a făcut iubit pe Alexis Shubin, un sergent chipeș în regimentul Semyonovsky. După deportarea lui în Siberia din ordinul împărătesei Ana, ea și-a întors privirile către un vizitiu și chiar un chelner.[8] În cele din urmă s-a consolat în brațele unui tânăr țăran ucrainean cu o voce de bariton care fusese adus la Sankt Petersburg de un nobil pentru corul bisericii. Numele lui era Alexis Razumovski.[8] Mai târziu Razumovski va deveni cunoscut sub numele "Împăratul de noapte"[8] iar Elisabeta îl va ridica la rangul de Prinț și mareșal.
După decesul împărătesei Ana, tronul a revenit micului Ivan care avea mai puțin de două luni. Mama sa, Anna Leopoldovna, era regentă. În primele ore ale zilei de 25 noiembrie 1741 Elisabeta a condus unitățile Gărzii Preobrazenski care a arestat-o pe regentă. Ivan al VI-lea a fost și el arestat. Ivan va fi ucis de gardienii săi în 1764 când un ofițer a încercat să-l elibereze.
Împărăteasa Elisabeta de Iván Argunov.
Pentru mulți istorici, domnia Elisabetei a întruchipat corupția unei curți imperiale al cărei lux depindea de exploatarea a milioane de șerbi. Totodată a fost o perioadă de creștere economică și progres cultural. Distracțiile preferate ale împărătesei erau dansul, muzica, artele frumoase și banchetele.
Împărăteasa a încercat să rămână în relații bune cu Biserica, care îi sprijinise lovitura de stat. Totuși, la încoronarea ei de la Moscova din 1742, a luat coroana din mâinile arhiepiscopului de Novgorod și și-a pus-o pe cap, gest prin care se afirma subordonarea bisericii față de autocrație.
Nepotul ei Karl Petru Ulrich a fost chemat în Rusia și desemnat moștenitor al ei în 1742. În 1745, Elisabeta a aranjat o căsătorie între Petru și prințesa germană Sofia Augusta Federica de Anhalt-Zerbst care s-a convertit la ortodoxism și a primit numele de Ecaterina. Abia după nouă ani Ecaterina a născut primul ei copil, Pavel.
Deși împărăteasa a dovedit un oarecare interes față de guvernare, luarea deciziilor obișnuite a rămas în mâinile demnitarilor cu vechime. Ea și-a menținut autoritatea neangajându-se niciodată în întregime în favoarea nici unei facțiuni. Razumovski cu care se pare că s-a căsătorit în secret nu avea ambiții politice. Figurile dominante din a doua jumătate a domniei erau membri ai familiilor Voronțov și Șuvalov.
Împărăteasa a dovedit un interes activ față de politica externă. Elisabeta a încheiat favorabil pentru ruși războiul cu Suedia care a izbucnit în vara anului 1741 obținând o parte din sud-estul Finlandei conform Tratatului de la Abo din 1743.
Războiul pentru succesiune din Austria începuse în 1740 când Frederic cel Mare al Prusiei a invadat Silezia. Ambițiile expansioniste ale Prusiei au pus problema unei noi amenințări a intereselor Rusiei din centrul Europei. Franța, Spania și Bavaria au atacat Imperiul Habsburgic în 1741 iar Marea Britanie a trecut de partea Austriei. Părțile implicate în conflict au încercat să obțină sprijin rusesc prin mită și intrigă. Bestuzev-Riumin, unul din înalții funcționari de stat, a convins-o pe țarină să reînnoiască Tratatul rus de prietenie cu Marea Britanie în decembrie 1742. Apoi, el a obținut un avantaj în fața facțiunii franceze și a fost numit Cancelar al Afacerilor Externe în 1744. Totuși, Elisabeta, care nu voia să implice Rusia într-un război, a păstrat echilibrul acordând titlul de vice-cancelar francofilului Mihail Voronțov.
În 1746 Rusia a negociat o alianță cu Austria. Rusia a intrat în sfârșit în război când Marea Britanie a promis să-i plătească o subvenție. În 1748 armata rusă a pornit spre Rin, lucru care i-a determinat pe francezi să încheie pacea în octombrie același an. Rusia a fost exclusă de la negocierile de pace pentru că trupele sale nu au luptat și britanicii au refuzat să plătească subvenția.
Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg reconstruit de Elisabeta
Țarina avea ambiția să facă curtea ei să rivalizeze cu Versailles-ul ca centru de cultură și modă. Ea decidea ce era la modă, pedepsind orice femeie care o eclipsa ca aspect exterior sau vestimentație. După moartea ei, Petru al III-lea a descoperit un dulap la Palatul de Vară în care se aflau 15.000 de rochii. Balurile mascate organizate de ea erau detestate de curteni și diplomați, care erau nevoiți să apară în veșminte de bal și să prezinte omagii unei împărătese costumate în marinar olandez.
A fost o influentă patroană a artelor care și-a sprijinit miniștrii în încercările lor de a îmbunătăți educația rușilor. În timpul domniei ei, talentatul om de știință și matematician Mihail Lomonosov a reorganizat Academia de Științe și a înființat Universitatea de la Moscova în 1755. Opera, baletul și teatrul au cunoscut o mare înflorire.
În arhitectură, stilul baroc preferat de țarină a ajuns unul dintre mijloacele prin care s-a demonstrat puterea autocrației. Mănăstirea Smolnîi fondată de împărăteasă în 1748 și a cărei denumire derivă din cuvântul rus care se traduce prin "smoală", reflectă faptul că locul pe care a fost amplasată fusese utilizat la prelucrarea păcurii în timpul domniei lui Petru cel Mare. În 1761 s-a construit Casa Bărcii ca să adăpostească barca de lemn cu care a învățat să navigheze Petru I.
Prima înfăptuire majoră a Elisabetei a fost Palatul de Vară proiectat de Bartolomeo Francesco Rastrelli, care a fost fiul unui sculptor florentin angajat de Petru cel Mare. Elisabeta i-a cerut să reconstruiască și să extindă palatul. Lucrările au fost încheiate în 1752. În 1754 Elisabeta i-a cerut reconstruirea Palatului de Iarnă la o scară mult mai extinsă.
Cum în 1741 finanțele statului erau secătuite, salariile funcționarilor de stat și ale ofițerilor au fost reduse. În anii 1750 s-a urmărit să se transfere povara impozitelor din zona taxei pe cap de locuitor pe cea a taxelor indirecte. Impozitele crescute pe exporturi și importuri și o nouă taxă pe bunurile industriale importate introdusă în 1757 au contribuit la sporirea venitului și la stimularea fabricării bunurilor pe plan autohton.
Abolirea impozitelor interne din 1753 a promovat dezvoltarea comerțului. S-au înființat bănci care să finanțeze nobilii ce doreau să-și dezvolte moșiile. Până la sfârșitul domniei Elisabetei, producția de fontă a Rusiei o depășea pe cea a Marii Britanii.
Instituția șerbiei s-a întărit în timpul domniei Elisabetei. Printr-un decret emis în 1760 li se permitea moșierilor să-i pedepsească pe șerbii sub 40 de ani trimițându-i în Siberia. Pedeapsa cu tortura aplicată deținuților sub 17 ani a fost abolită în 1742. În 1754 țarina a creat o comisie însărcinată cu elaborarea unui nou cod juridic. Codul, care nu a fost niciodată promulgat, ar fi întărit și mai mult privilegiile nobilimii.
În 1756 englezii au negociat o alianță cu Prusia, lucru care a transformat situația diplomatică din Europa. Reacția Franței a fost alierea ei cu Austria. Conflictul cunoscut drept Războiul de Șapte Ani a început cu invazia Saxoniei de către prusaci în august 1756. Elisabeta a declarat război Prusiei și a făcut alianță cu Franța și Austria. Comandantul suprem al armatei ruse, feldmareșalul Aptaxin, care a invadat Prusia în vara anului 1757, dorea să evite o ciocnire cu prusacii, știind că Elisabeta e bolnavă iar moștenitorul ei era un pro-prusac convins.
Cu toate că rușii i-au învins pe prusaci în august 1757, Aptaxin a fost demis pentru că nu a fructificat acest avantaj.
În iunie 1756 Elisabeta a suferit un atac cerebral și succesiunea a devenit principalul subiect de la curte. Nepotul ei Petru, în care țarina nu mai avea încredere, căzuse în dizgrație și apăruse zvonul conform căreia împărăteasa îl va numi succesor pe strănepotul ei Pavel. Mama lui Pavel, Ecaterina, a început să discute în secret cu Bestuzev-Riumin și ambasadorul britanic despre cum ar putea obține puterea pentru fiul ei după moartea împărătesei.
Al doilea atac cerebral din 1757 a lăsat-o pe țarină suspicioasă și impulsivă. Împărăteasa a îmbătrânit, a devenit foarte corpolentă, frumusețea ei a pălit și umbla cu multă greutate. La 20 decembrie 1761 a asistat la o reprezentație a teatrului ei privat și și-a afișat public afecțiunea față de strănepotul ei Pavel. După trei zile a suferit un nou atac și a murit în după-amiaza Crăciunului anului 1761.
Împărăteasa Elisabeta
Elisabeta a Rusiei (Portrait painted by Vigilius Eriksen in 1757) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
·1721: S-a nascut madame de Pompadour, amanta regelui Ludovic al XV-lea al Franţei, personaj care a avut o influență politică însemnată in Franta secolului al XVII-lea; (d.15 aprilie 1764). În 1741, la vârsta de 19 ani, Jeanne Antoinette se căsătorește la biserica St. Eustache cu Charles-Guillaume Le Normant d'Étiolles, nepotul tutorelui ei. Primește ca dar de nuntă moșia Étiolles situată la 28 km sud de Paris. La 15 decembrie 1740, Tournehem îl face pe nepotul său singurul moștenitor, dezmoștenindu-i pe ceilalți nepoți, copiii fratelui și ai surorii sale.
Din căsătorie vor rezulta doi copii, un băiat care a murit la un an de la naștere, în 1741, și o fiică Alexandrine-Jeanne (poreclită „Fanfan”), născută la 10 august 1744.[2] Opinia contemporanilor susținută de operele de artă ale vremii era că tânăra Mme d'Étiolles era frumoasă, avea gura mică și fața ovală. Și-a creat propriul ei salon la Étiolles unde veneau mulți filosofi, printre ei și Voltaire. Marchiza de Pompadour nu a avut niciodată influență politică directă, dar i-a susținut pe mareșalul de Belle-Isle și pe ducele de Choiseul în fața regelui. Din spatele scenei puterea ei era considerabilă; acest lucru a fost evidențiat când o altă metresă a regelui, Marie-Louise O'Murphy, a încercat s-o înlocuiască în 1754. În 1755, tânăra și puțin experimentata O'Murphy s-a căsătorit cu nobilul Jacques de Beaufranchet, seigneur d'Ayat[4], care era unchiul viitorului ilustru general Louis Desaix (a luptat în Revoluția francezăsub generalul Napoleon Bonaparte). Fiul lor (1757–1812), Louis Charles Antoine de Beaufranchet, general maior, a fost prezent la execuția regelui Ludovic al XVI-lea.[5]
Marchiza a avut mulți dușmani printre curtenii regali care au simțit o rușine că regele s-ar compromite astfel cu un om de rând. Ea a fost foarte sensibilă la calomnii nesfârșite numite poissonnades, un joc de cuvinte cu numele ei de familie, Poisson, care înseamnă „pește” în limba franceză.
Importanța ei era atât de mare, incat în 1755 a fost abordată de către Anton Wenzel Kaunitz, un proeminent diplomat austriac, cerându-i să intervină în negocierile care au condus la Tratatul de la Versailles (1756).[6]
Cu toate că din 1751 legăturile ei sexuale cu regele au încetat, a continuat să rămână metresa oficială a regelui până la moartea ei (1764), lucru care se datorează diplomației inteligente de care a dat dovadă. În primul rând ea a decis să stabilească o relație cordială cu Maria Leszczyńska.[7] Metresele anterioare ale regelui o umileau pe regină, dar Pompadour și-a dat seama că arătând Mariei respect îi ușura vina regelui și i-a permis să aibă o relație puternică cu copiii săi. Ea a pus, de asemenea, toate eforturile în a aduce distracție în viața melancolică a regelui. Spre deosebire de celelalte femei din viața regelui, marchiza de Pompadour l-a însoțit în timp ce era la vânătoare, la cărți de joc sau când își vizita proprietățile.[7] În cele din urmă, metresa regala îi amintea lui Ludovic de frumusețea ei prin frecvente picturi, în special cele realizate de François Boucher, care a subliniat trăsăturile deosebite și i-a ascuns semnele de îmbătrânire.[7]
Nu a repetat greșeala altor metrese regale, ca rivala să fie bruscată și tratată cu dușmănie, ci va face totul pentru a-i câștiga simpatia. Madame Pompadour reușește să realizeze iscusit la curte un nod de relații cu aliați influenți, ea va lega regele nu numai prin relații sexuale ci și ca prietenă, damă de conversație și sfătuitoare a regelui.
Astfel, pentru desăvârșirea planurilor ei de a nu pierde contactul cu regele, organizează la domicilul ei un teatru burlesc cu artiști apreciați. La inaugurarea teatrului va fi prezentată piesa „Tartuffe” de Molière. Madame Pompadour, mai ales în ultimii ani, trebuie să-și apere cu multă diplomație poziția ei la curte, față de noua amantă a regelui, Anne Coupier de Romanss.
Marchiza de Pompadour a fost o femeie dotată cu un bun ochi pentru interioare Rococo. Ea a jucat un rol decisiv în a face din Paris capitala gustului și a culturii în Europa, iar perioada ei de influență a fost marcată cu o serie de realizări notabile. Ea a fost responsabilă pentru dezvoltarea fabricii de la Sèvres, care a devenit unul dintre cei mai cunoscuți producători de porțelan din Europa și care a oferit locuri de muncă calificate pentru regiune.
Portret finalizat în 1764 după decesul ei, însă început în timp ce era în viață, de către portretista ei favorită, François-Hubert Drouais
Îi plăcea foarte mult literatura.[2] L-a cunoscut pe Voltaire înainte ca el să devină cunoscut și se pare că el a sfătuit-o în rolul ei de la Curte. După încheierea Războiului de succesiune austriac, atunci când statul francez avea nevoie de economie, ea a atras tot mai multe resurse generoase la curte. Influența ei asupra lui Louis XV a crescut semnificativ până în anii 1750, până la punctul în care i-a permis o marjă de manevră considerabilă în determinarea politicii într-o serie întreagă de probleme, de la chestiunile militare la relațiile externe.[8][9]
Ea a planificat construcții[2] ca Place de la Concorde (numită atunci Place de Louis XV), școala militară și Micul Trianon împreună cu fratele ei, marchizul de Marigny. A protejat școala Physiocrates (liderul ei a fost Quesnay, propriul ei doctor) care a deschis calea pentru teoriile lui Adam Smith. De asemenea, a apărat Encyclopédieeditată de Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert împotriva celor, printre care arhiepiscopul de Paris, Christophe de Beaumont, care au căutat să o suprime.[10]
Madame de Pompadour a pierdut două sarcini în 1746 și 1749, și se spune că a aranjat amante pentru plăcerea regelui.[2] Cu toate că au încetat să mai fie iubiți după 1750, ei au rămas prieteni, iar Ludovic al XV-lea i-a fost dedicat până la moartea ei de tuberculoză în 1764, la vârsta de patruzeci și doi de ani.[11] Chiar și dușmanii i-au admirat curajul din ultimele săptămâni dureroase. Mulți dintre dușmanii ei au fost totuși ușurați de moartea ei. Uitându-se la ploaie în timpul plecării sicriului de la Versailles , regele a spus: "La marquise n'aura pas de beau temps pour son voyage." (Marchiza nu va avea parte de timp frumos pentru călătorie).[12] A fost înmormântată la Couvent des Capucines din Paris.
Marchiza a avut o influență politică însemnată, mai ales asupra
politicii externe a Franței și
asupra conducerii militare, ca de exemplu în planificarea strategiilor militare.
a fost o sfătuitoare a regelui în războiul de șapte ani (1756-1763) de a intra în alianță cu Austria contra Angliei și Prusiei și de a continua războiul după înfrângerea suferită în fața Prusiei la 5 noiembrie1757, în „bătălia de la Roßbach”, lucru care ii este reproșat chiar după moarte.
a influențat regele, de asemenea, în proiectul construirii palatelor Elysée și Petit Trianon, care au costat 36 milioane de franci, sau la acordarea de titluri nobiliare.
Are un rol însemnat în înființarea manufacturii „Manufacture royale de porcelaine de Sèvres”, (1765) care va face concurență porțelanului din Saxonia
A avut un proiect de finanțare în Saint-Cyr a unui institut pentru fetele din familiile nobile sărăcite, în iulie 1756, fiind înființată o academie militară pentru fiii din familiile nobile care au suferit de pe urma războiului.
Există o poșetă ce poartă numele de Pompadour
O operetă (1923) în trei acte „Madame Pompadour” de Rudolph Schanzer și Ernst Welisch
Biografia ei, „Madame Pompadour”, va fi ecranizată (1927)
Filmul „Die Marquise von Pompadour” regizat de Willi Wolf (1931)
* 1753: Wilhelmine, Gräfin von Lichtenau, născută Wilhelmine Enke (29 decembrie 1753, Potsdam – 9 iunie 1820, Berlin), a fost metresa oficială a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei din 1769 până în 1797. Ea este privită ca activ politic și că a influențat politica Prusiei în timpul domniei regelui.[2]Tatăl ei, Johann Elias Enke, a fost muzician de cameră în serviciul regeluiFrederic al II-lea al Prusiei. Wilhelmine l-a întâlnit pe prințul moștenitor Fredric Wilhelm în 1764. Regele a preferat ca prințul să mențină o relație cu ea decât cu femei străine, și în 1769 ea a devenit metresa oficială a prințului moștenitor. Cuplul a avut cinci copii,[3]din care numai unul a atins vârsta adultă:[4]
o fiică (n./d. 10 august 1770).
Ulrike Sophie von Berckholz (martie 1774 - 5 septembrie 1774).
Christina Sophie Frederica von Lützenberg (25-31 august 1777).
Contele Alexander von der Marck (4 ianuarie 1779 - 1 august 1787), raportat ca fiind copilul preferat al regelui; probabil a fost otrăvit.
Contesa Marianne Diderica Frederica Wilhelmine von der Marck (29 februarie 1780 - 11 iunie 1814), căsătorită prima dată la 17 martie 1797 cu contele Frederick de Stolberg-Stolberg (au divorțat în 1799); a doua oară s-a căsătorit la 14 martie 1801 cu baronul Kaspar von Miaskowksi (de care de asemenea a divorțat) și a treia oară în 1807 cu Etienne de Thierry. Ea a avut patru fiice din cele trei căsătorii, cea mai mare dintre ele a fost poeta Louise de Stolberg-Stolberg.
În 1782, Fredric Wilhelm a aranjat ca ea să se căsătorească cu cu șamberlanul regelui Johann Friedrich Rietz (1755–1809), însă relația dintre Wilhelmine și Fredric Wilhelm a continuat. Wilhelmine a primit titlul de contesă von Lichtenau în 1794,[2] dar acest lucru nu a fost făcut public până în 1796.
După ce Frederic Wilhelm a murit în 1797, Wilhelmine a fost exilată și proprietatea ei confiscată, deși i s-a garantat o pensie (1800). În 1802 până în 1806, ea s-a căsătorit cu Franz Ignaz Holbein, cunoscut ca "Fontano" și cu 26 de ani mai tânăr decât ea. În 1811, Napoleon i-a permis să se întoarcă la Berlin.
Charles Macintosh (29 December 1766 – 25 July 1843). A inventat mai multi coloranti si a brevetat un procedeu de conversie a fierului in otel la temperatura inalta. A brevetat in 1823 un material impermeabil care i-a luat numele, fiind in general ortografiat mackintosh, nume care a fost dat impermeabilelor confectionate din acest material in Marea Britanie.
·1800 - S-a nascut Charles Goodyear, inventator si om de afaceri american, faimos in zilele noastre pentru inventarea cauciucului vulcanizat; (d. 1860).
Charles Goodyear (n. 29 decembrie 1800 – d. 1 iulie 1860), a fost un inventator american, cunoscut pentru faptul că în 1839 a descoperit un procedeu de vulcanizare a cauciucului. Ulterior, a perfecționat acest procedeu și l-a patentat la data de 15 iunie 1844. A lucrat încă din tinerețe în fabrica tatălui său, unde se produceau unelte agricole și accesorii metalice.
A încercat să conducă o afacere proprie, dar a eșuat. A descoperit întâmplător că, dacă este tratat cu sulf și tratat termic, cauciucul nu mai este rigid la temperaturi joase, că își menține elasticitatea și astfel devine posibilă utilizarea acestui material la nivel industrial. A numit acest procedeu vulcanizare.
·1808 - S-a nascut Andrew Johnson, politician american al 17-lea președinte al Statelor Unite (d. 1875)
Andrew Johnson – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Andrew Johnson (n. 29 decembrie 1808 – d. 31 iulie 1875), a fost cel de-al șaisprezecelea vicepreședinte (1865) și cel de-al șaptesprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii (1865 – 1869), succedând la președinția Statelor Unite după asasinarea celui de-al șaiprezecelea președinte american, Abraham Lincoln Johnson a fost președinte în timpul Reconstrucției care a urmat Războiului Civil American.
Din cauza numeroaselor sale acte de tratare extrem de îngăduitoare a rebelilor înfrânți, precum și a respingerii prin veto a proiectelor de lege privind schimbarea drepturile civile, a fost pus în situația de a avea o lungă dispută amară cu republicanii din Congresul SUA ducând, în final, la judecarea sa în Congress (în engleză, „impeachment”) în 1868, devenind astfel primul președinte judecat de Congress. A fost achitat de acuzațiile aduse cu doar un singur vot în cadrul Senatului.
·1809: S-a nascut William Ewart Gladstone, conducător al Partidului Liberal Britanic, prim-ministru al Marii Britanii în perioadele 1868–1874, 1880–1885, 1886 și 1892–1894; (d. 19 mai 1898). Era foarte cunoscuta puternica sa rivalitate cu Liderul conservator britanic Benjamin Disraeli. Este faimos și pentru disputele cu Regina Victoria din timpul carierei sale politice. Ea chiar s-a plâns la un moment dat „Mereu mi se adresează de parcă am fi la ședință publică”. Gladstone era numit de către admiratorii săi „Grand Old Man” sau „William al poporului”. Este și în prezent văzut ca unul dintre cei mai importanți prim-miniștrii britanici, Winston Churchill și alții avându-l ca model de urmat.
·1839: S-a născut Theodor Şerbănescu, poet şi traducător din cercul societăţii literare „Junimea”; membru corespondent al Academiei Române din 1894 (m. 1901)
Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană cât și de marile Puteri Europene după Războiul de Independență a României de la 1877.
În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.
Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș
Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.
Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.
Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal.
Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).
Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”.
Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină.[1]
Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeș.
A fost poetă și prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, proferând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu.
Relațiile dintre Mihai Eminescu și regele Carol I erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege, formula oarecum ireverențioasă: „Carol îngăduitorul” într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.
Publicistul de la ziarul conservator Timpul, Mihai Eminescu, era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituția în vigoare dădea regelui doar puterile unei monarhii constituționale, măsură de precauție care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prințului pământean Alexandru Ioan Cuza.
Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”. Maiestatea Sa se fotografia în fața mașinii de scris și este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de mașini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oțel), își completa veniturile din publicitate!
A fost supranumită regina scriitoare: a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reședința ei preferată era Castelul Peleș, unde își ținea și biblioteca. A contribuit la completarea veniturilor casei regale din România, una dintre cele mai sărace familii domnitoare din Europa, în clipa în care Principele de Hohenzollern a acceptat tronul țării, printr-o serie de reclame tipărite în marile ziare europene de tip „testimonial” pentru mai mulți producători mari de mașini de scris.
Vacanțele de vară și le petrecea la Constanța, unde chiar în port regele Carol I construise un pavilion special. De cîte ori regina auzea un vapor părăsind rada portului, agita o batistă de mătase albă în direcția lui și îi recita prin portavoce un poem. După moartea reginei sindicatele navigatorilor au decis să-i ridice în fața Cazinoului din Mamaia o statuie în mărime naturală, orientată cu fața spre mare. Statuia de bronz se găsește azi într-un subsol al Muzeului de Istorie din Constanța și așteaptă să fie repusă la locul ei. Statuia a fost din nou pusa pe soclu in anul 2013, pe faleza Cazino - B-dul Elisabeta, odata cu refacerea zonei vechi peninsulare și a falezei
Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș
Elisabeta de Wied (Carmen Sylva) împreună cu soțul ei, regele Carol I
Regina Carmen Sylva și-a devotat întreaga viață desăvârșirii spirituale și carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă și perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză și română. Cunoștea la perfecție limba latină și limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărți cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, și a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relația cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân își notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu și care conținea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu și publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleș doamnele de curte și regina însăși au învățat deja poeziile sale pe de rost!
Iubitoare și creatoare de artă și literatură, era o bună cunoscătoare și interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în același timp și calități de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată și cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alții, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât și pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleș a unei săli de concerte special concepută pentru el și prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati.
Azilul orbilor „Regina Elisabeta”
În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din București, care funcționează și în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală postliceală sanitară etc.
Regele Carol a sprijinit acțiunea umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu, Președinte al Consiliului de miniștri, pe 26 noiembrie1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activitățile acestui așezământ, regele „punând la dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în ființă și terminarea clădirilor trebuincioase”. Și Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie1909 o scrisoare în care scria: „în via dorință de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câțiva ani inițiativa de a înființa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în același timp la o muncă folositoare.(...) Sunt încredințată că acest așezământ va răspunde și în viitor menirei sale umanitare și că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”
Elisabeta a României, înainte de 1914
A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.
Poveștile Peleșului, cu o postfață de Mircea Coloșenco, București: Saeculum I.O., 2000, ISBN 973-96550-5-X.
Les pensées d'une reine - Cugetările unei regine, ediție bilingvă franceză-română, traducere din limba franceză de Dumitru Scorțanu, Iași: Fides, 2001, ISBN 973-9384-62-5.
Colțul penaților mei, traducere în românește și addenda de Dumintru Hîncu, București: Vivaldi, 2003, 2 volume, vol. I : ISBN 973-9473-34-2, vol. II: ISBN 973-9473-34-3.
Dito și Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz): Astra, roman epistolar, traducere din germană, prefață și note de Grete Tartler, București: Humanitas, 2011, ISBN 978-973-50-3351-5.
Valuri alinate, versuri traduse de George Coșbuc, București, România Press, 2003, ISBN 973-8236-29-0 .
Poveștile unei regine (povești și poezii), București, Curtea Veche, 2012, ISBN 978-606-588-399-4.
Fluturi sărutându-se (cugetări și poezii), prefață de Principele Radu al României, ediție îngrijită și cronologie de Gabriel Badea-Păun, cugetări traduse în românește de Doina Jela Despois, poezii în românește de George Coșbuc, Ilie Ighel Deleanu, Șt. O. Iosif, Elena Poenaru, București: Curtea Veche, 2013, ISBN 978-606-588-606-3.
Poveștile Peleșului, ediție îngrijită și postfață de Silvia Irina Zimmermann. Ilustrații din Arhiva Princiară de Wied, București: editura Corint, 2016, ISBN 978-606-793-022-1.
De prin veacuri.Povestiri istorice și legende populare pentru copii. Ediție îngrijită, prefață și traduceri de Silvia Irina Zimmermann, București, Editura Humanitas, 2018, ISBN 978-973-50-6265-1.
Cel de-al șaselea fiu al căpitanului Alexandru Bassarbescu, coleg de liceu la Sfântu Sava cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Ulterior a devenit primar al orașului Giurgiu. Mama se numea Elisabeta-Eliza născută Starostescu. [1]
Educație
În jurul anului 1877, familia se mută la București unde Ion Alexandru Bassarabescu urmează cursurile colegiului Sfântu Sava (1884-1891) și apoi Facultatea de Litere din București (1891-1897). A fost profesor de geografie în Focșani în 1896 și din 1897 se mută la Ploiești, unde va lucra până la pensie. A scris numai proză scurtă, fiind pus de istoricii literari în rând cu Ion Luca Caragiale sau Alexandru Brătescu Voinești pentru că cultiva schița și momentul.
OPERE PUBLICATE
Nuvele, 1903
Vulturii, 1907
Norocul, 1907
Ovidiu Șicană, farsă într-un act și trei tablouri, 1908
Între anii 1880-1890 urmează clasele primare la Satul Lung[1], Făgăraș, Brașov, Iași. În anul 1881 se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. Susține bacalaureatul, în 1890, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol. Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est, în 1892.
1893, este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).
În perioada 1894-1896 își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate. Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, 1897-1901, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. Publică în 1898 Buletinul „Studii de filologie română” iar în 1901 îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905 este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. Ține, în perioada 1914-1916, la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez. 1918 devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.
Între anii 1921-1922 se află la Praga. 1923 este ales membru de onoare al Societății de Etnografie iar un an mai târziu devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris. Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet” (1923-1928), publicație a Institutului de Filologie și Folclor. În 1925 inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
Se stinge din viață la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.
Ovid Densușianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București.[necesită citare] Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat.[judecată de valoare] În domeniul literaturii, Densușianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.
OPERĂ (SELECTIV)
Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
* 1882: Aleksei Nikolaevici Tolstoi (n. 29 decembrie1883, Pugaciov - d. 23 februarie1945, Moscova) a fost un scriitorrus care a abordat multe genuri, dar care s-a specializat în literatură SF și romane istorice. S-a născut în Nicolaevsk (astăziPugaciov),Regiunea Saratov, în familia unuia dintre membrii sărăciți ai familieiconților Tolstoi. Tatăl lui, contele Nicolai Aleksandrovici Tolstoi, era unhusarpensionat și proprietar de pământuri; mama sa, Aleksandra Leonievna Bostrom (născută Turghenieva, cunoscută și cu numele Aleksandra Tolstoi) era scriitoare de literatură pentru copii.
Aleksei era al patrulea copil al familiei Tolstoi. Când mama sa era însărcinată cu viitorul scriitor, a fugit cu amantul ei, Aleksei Apollonovici Bostrom. Legea divorțului din acea epocă prevedea că "partea vinovată", Aleksandra, nu putea să se recăsătorească, încât unica posibilitate de a-și păstra copilul nenăscut era să-l declare fiul lui Aleksei Bostrom. Așa că, până la vârsta de 13 ani, Alexei a avut numele de familie Bostrom. În 1886, atât familia Tolstoi, cât și familia Bostrom au început luptele birocratice pentru înregistrarerea oficială a lui Aleksei cu numele contele Tolstoi. Tânărul Aleksei a continuat să-l considere pe Bostrom a fi fost adevăratul său tată și și-a văzut tatăl real, Nikolai Tolstoi, și frații doar de câteva ori.
În 1900, Nikolai Tolstoi a murit, lăsându-i moștenire lui Aleksei 30.000 de ruble și numele familiei. Mai târziu, scriitorul a avut o atitudine mai degrabă amuzantă fată de moștenirea lui Tolstoi. El a devenit cunoscut pentru faptul că și-a umplut pereții locuinței cu portrete înnegrite și pentru poveștile despre strămoșii săi spuse vizitatorilor care nu-l cunoscuseră până în acel moment. După un timp, A. N. Tolstoi a dezvăluit prietenilor că toate portretele fuseseră cumpărate de la un magazin de vechituri din apropiere și că poveștile despre viețile strămoșilor au fost inventate.
Primele schițe ale lui Tolstoi au fost atacate de Alexandr Blok și de alți critici pentru naturalismul excesiv, erotismul debordant și lipsa generală de gust, în maniera lui Mihail Arțîbașev. Unele povestiri pornografice, publicate în primii ani ai secolului al XX-lea și care erau atribuite lui Tolstoi, au fost recunoscute de către autorul prezumtiv ca aparținându-i, însă cei mai mulți critici au rămas sceptici în această privință.
Aleksei Tolstoi a părăsit Rusia în 1917, în timpul revoluțieibolșevice, și a emigrat în Europa Occidentală. În 1923 a revenit în țară și a acceptat regimul sovietic, devenind unul dintre cei mai populari scriitori și susținător de nădejde al partidului comunist. A scris povestiri în care îl elogia pe Stalin. A colaborat cu Maxim Gorki la reportajul făcut în timpul călătoriei lor de-a lungul Canalului Marea Albă-Marea Baltică.
Tolstoi a publicat două romane foarte lungi, Petru Întâiul (1929-45), în care a încercat să facă o legătură între politica lui Petru cel Mare și cea a lui Stalin, și Calvarul (Drumul către Golgota) (1922-41), în care descria evenimente din perioada 1914 – 1919, inclusiv din războiul civil. Este autorul mai multor piese de teatru.
Aleksei Tolstoi este considerat ca fiind autorul unora dintre primele și cele mai bune povestiri științifico-fantastice în limba rusă. Romanele Aelita (1923) despre o călătorie spre Marte și Hiperboloidul inginerului Garin (1927) s-au bucurat de popularitate imensă, primul dintre ele fiind ecranizat în 1924. Mai multe filme făcute în Uniunea Sovietică se bazează pe romane scrise de Tolstoi.
Tolstoi a scris mai multe cărți pentru copii, prima fiind Copilăria lui Nikita, o descriere a primilor ani ai fiului său. În 1936 a scris o adaptare a faimoasei povești italiene Pinocchio, reintitulată Aventurile lui Buratino sau Cheia de Aur. Personajul principal al povestirii, Buratino, a devenit rapid foarte popular printre cetățenii sovietici de toate vârstele.
·1887 - S–a născut sculptorul Spiridon Georgescu (m.1974).
·1890: S-a născut pianistul şi compozitorul francez Yves Nat (m. 1956)
·1894 - S-a născut criticul literar Emilian I. Constantinescu (m.17.01.1977).
·1896: S-a născut pictorul şi graficianul mexican David Alfaro Siqueiros (m. 1974)
·1898: S-a născut Tudor Şoimaru (pseudonimul lui Gheorghe Drăguşanu), dramaturg, prozator şi cronicar dramatic (m. 1967)
·1903 - S-a născut Sergiu Dan, prozator şi traducător (m.13.03.1976).
* 1904: Michele Abruzzo (n. , Sciacca, Italia – d. , Catania, Italia)[1] a fost un actoritalian. Actor cu multiple fațete, Abruzzo a debutat la doar 12 ani ca actor în compania teatrală a luiGiovanni Grasso.[2]După moartea luiAngelo Musco(1938) el a format, împreună cuRosina Anselmi, o mare companie teatrală care a efectuat turnee în cele mai prestigioase teatre din Italia. Considerat adesea ca urmaș al aceluiași Musco,[2]el i-a preluat repertoriul (de exempluLiolàdeLuigi Pirandello) și l-a îmbogățit cu noi piese scrise de diverși autori în mod special pentru el. A fost apreciat de cei mai mari critici italieni (printre care Renato Simoni) pentru interpretările dramatice strălucite care l-au situat printre actorii cei mai talentați și expresivi de pe scena teatrelor italiene din acei ani.
A fost decorat cu Marea Cruce a Sfinților Maurizio și Lazzaro în grad de cavaler, o înaltă distincție conferită de președintele Republicii Italiene pentru meritele sale artistice, și a primit numeroase premii, cum ar fi „Telamon” și „Pirandello”. În anii 1950 a ieșit din asocierea cu Anselmi și a format propria lui companie. În 1952 a fondat, împreună cu Turi Ferro, care i-a fost elev, Umberto Spadaro, Rosolino Bua și Rosina Anselmi, Ente Teatro di Sicilia și apoi, în 1958, Teatro Stabile din Catania.[2] Și-a anunțat retragerea în 1979, dar a revenit pe scenă în 1989, la vârsta de 85 de ani.[2]
După debutul în tinerețe în filmul mut 'A legge, regizat de Elvira Notari (1920), a debutat în cinematografia sonoră ca protagonist al filmului L'ha fatto una signora (1938) al lui Mario Mattoli, jucând alături de Rosina Anselmi. Ulterior, până în anii 1970, a obținut aproape întotdeauna roluri secundare în filmele italiene. În 1984 a interpretat rolul procurorului Scardona în prima parte a miniserialului TV Caracatița, regizată de Damiano Damiani.
În perioada adolescenței urmează cursurile unui seminar teologic, unde învață să cânte pe note.[1] Absolvă în 1934 Academia Regală de Muzică din București (unde i-a avut profesori pe Constantin Brăiloiu, Ion Chirescu),[2] în 1943 Școala de cântări bisericești (aflată sub patronatul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei și Arhiepiscopiei Bucureștilor), iar în 1945 termină studiile liceale la Liceul „Matei Basarab” din București. Absolvă în 1956 Institutul Teologic de Grad Universitar din București.[1]
Debutul și activitatea artistică
În 1932 este angajat ca „diseur” la restaurantul „Izvorul rece”.[3]
Debutează la Radio în 1933; cântă în direct reclame muzicale. În același an câștigă la un concurs organizat de casa de discuri Odeon; devine angajat al firmei. Imprimă pe plăci de gramofon în Berlin și debutează cu piesele: „Mi-e dor de-acasă” de Elly Roman și „Să-ți cânt, samovare” de Max Halm în 1937.[4]
În numeroasele turnee întreprinse cântă cu orchestrele „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, „Doina Argeșului” din Pitești; cu orchestrele de muzică populară ale filarmonicilor: „Banatul” (din Timișoara), Cluj și Ploiești; cu orchestrele: Ansamblului „Perinița”, Sfatului Popular al Capitalei, Teatrului de estradă „Ion Vasilescu”.
În presa sportivă din România a fost numit și Kovács I.
·1913 - S–a născut Pierre Werner, om politic, una din cele mai importante personalităţi juridice, economico–financiare şi ştiinţifice din ţara sa, iniţiator al Integrării Monetare Europene, autor al „Planului Werner”, concretizat în introducerea monedei EURO; în 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române; din 25.06.2002, Centrul de Studii şi Documentare România–Luxemburg din Bucureşti, al cărui preşedinte de onoare a fost din 1993, îi poartă numele (m.24.06.2002). * 1914: Domènec Balmanya i Perera (n. 29 decembrie1914, Girona - d. 14 februarie2002) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol. A jucat pentru echipa FC Barcelona, iar apoi a antrenat-o. Printre altele a mai antrenat și echipa națională de fotbal a Spaniei și cluburile Valencia CF și Atlético Madrid. * 1916: Nicolae Sotir(n.29 decembrie1916, lângăPloiești, d.24 octombrie1991,București) a fost un jucător și antrenor român devoleide talie mondială.
Roman Vlad s-a născut în orașul Cernăuți, România actualmente în Ucraina. A studiat pianul la Conservatorul din orașul natal. În 1938 imigrează în Italia, la Roma unde primește cetățenia italiană în anul 1951. A continuat studiile la Accademia nazionale di Santa Cecilia din Roma cu Alfredo Casella unde obține diploma în anul 1942. În același an obține Premiul George Enescu cu una dintre compozițiile sale.
După al doilea război mondial, Roman Vlad și-a continuat activitatea de pianist concertist și compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciați muzicologi, susținând conferințe și cursuri de muzicologie în toată Europa, în SUA și în Japonia; între 1954-1955 a susținut cursuri de muzicologie la Summer School of Music în Dartington Hall.
Roman Vlad a fost o personalitate importantă în lumea muzicală italiană și nu numai: director artistic al Academia Filarmonica Romana între anii 1955-1958 și 1966-1969, co-director al secțiunii muzicale din Enciclopedia dello Spettacolo (1958-1962), Președinte al Societății Italiene de Muzică Contemporană (1960), director artistic al Maggio Musicale în 1964 și al Teatrului Comunal din Florența (1968-1972), a fost Președinte al Società Aquilana dei Concerti (1973-1992), superintendent al Operei din Roma și director artistic la Scala din Milano. Începând cu anul 1967 a fost co-director al Nuova Rivista Musicale Italiana, între anii 1973-1989 a fost director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino. Între anii 1980-1982 și 1990-1994 a fost Președintele CISAC (Confédération Internationale des Auteurs et Compositeurs) iar din 1987 până în 1993 a fost Președinte al SIAE (Società Italiana degli Autori ed Editori). A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 primind premiul Nastro d'Argento pentru partiturile sale cinematografice.
Pe parcursul lungii sale cariere a primit numeroase recunoașteri oficiale printre care: Doctor Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al Koninlijke Academie voor Wetenschappen, Letteren en Schone Kunsten din Belgia, Commandeur des Arts et des Lettres à l'Académie des Arts et des Lettres în Franța.
Roman Vlad a decedat la 21 septembrie 2013 la Roma, la vârsta de 93 de ani.
* 1925: Jay Chamberlain (n. 29 decembrie 1925 - d. 1 august 2001) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1962.
·1935 - S–a născut pictorul Dan Bota.
·1935 - S-a născut Virgil Johnson, cântăreţ şi compozitor american.
· 1938 - S-a nascut Jon Voight, actor american
Jon Voight în Los Angeles în 2011 – foto: ro.wikipedia.org
Jon Voight (n. 29 decembrie 1938, Yonkers, New York), actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1979. S-a născut într-o familie catolică cu rădăcini germane și slovace. Bunica sa din partea mamei provenea din localitatea germană Büren din Vestfalia, iar bunicul din partea tatălui, George Voytka – din Košice, Slovacia. A fost căsătorit cu actrița și fotomodelul american Marcheline Bertrand cu care a avut doi copii: James Haven (1973) și renumita actrita de cinema Angelina Jolie (1975).
Grigor Moldovan a absolvit liceul „Filimon Sîrbu”, actualul colegiu „Dragoș –Vodă” din Sighetu Marmației (1953-1956) și apoi Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1958-1963).
În anul 1972 a obținut doctoratul în matematică, specializarea Calcul și teoria aproximației, la Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca sub conducerea științifică a acad. Tiberiu Popoviciu și apoi acad. Dimitrie D. Stancu (v. [3]).
La absolvirea facultății este repartizat pe bază de medie chiar la facultatea absolvită, unde parcurge întreaga ierarhie universitară existentă la acea vreme: preparator (1963-1964), șef cabinet (1964-1965), preparator II (1965-1966), preparator I (1966-1967), asistent universitar (1967-1975), lector universitar (1975-1977), conferențiar universitar (1977- 1990) și profesor universitar din 1990.
FUNCȚII MANAGERIALE
Director al Centrului de Calcul al Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (17 ani), de la înființare, 1975, până în 1992 inclusiv (fără retribuție pentru această activitate). Centrul de Calcul al Universității clujene, deși a funcționat ca unitate în regim de autofinanțare, a fost o bună parte de timp și Centru de calcul zonal al Ministerului Educației și Învățământului (Numit director prin Ordinul nr.923/29 aprilie 1977 al Ministerului Educației și Învățământului)[4].
LUCRĂRI PUBLICATE
Grigor Moldovan a publicat peste 70 de articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe naționale și internaționale.
Grigor Moldovan este autorul/coautorul a peste 20 de cărți, dintre care se remarcă:
Scheme logice și programe FORTRAN (Universitatea din Cluj-Napoca, 1973,. reeditată în Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976)
Scheme logice și programe COBOL. Culegere de probleme (în colab., Univ.”Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1979)
Bazele informaticii II (Univ. Cluj-Napoca, 1985)
MATH-I.Biblioteca de programe științifice pentru calculatoarele personale românești.” (în colab., ITCI Software,1987)
Minicalculatorul CORAL și sistemul de operare MIX (în colab., Univ. Cluj-Napoca,1986)
Limbaje formale și teoria automatelor. Culegere de probleme (în colab., Univ. ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, 1996, reeditată în Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997, reeditată din nou în Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000)
Descrierea algoritmilor. Teorie și aplicații (în colab., Univ. “1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 1996)
Limbaje formale și tehnici de compilare (Univ. ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Centrul de formare continuă și învățământ la distanță, Cluj-Napoca, 1999, 106 pag.; ediție nouă 2000)
Limbaje formale și teoria automatelor (Editura EduSoft, Bacău, 2005)
Sisteme distribuite: Modele informatice (în colab., Ed. Universității Agora, 2006),
director al Centrului de cercetări științifice și de producție al Asociației Industriale de Zahăr din Moldova,
șef birou economico-comercial al ambasadei Republicii Moldova în Federația Rusă,
ministru al transporturilor și gospodăriei drumurilor al Republicii Moldova,
prim-viceprim-ministru al Republicii Moldova.
ACTIVITATEA POLITICĂ
Vasile Iovv a fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM de legislaturile X-XI, membru al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM și deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislaturile XII-XVIII. În prezent este membru al PCRM.
·1942: S-a născut analistul şi prezentatorul Peter Wagner; moderator al radiodocumentarelor şi emisiunilor politice ale Societăţii Române de Radiodifuziune (m. 2006)
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, colaborator al postului de radio Europa Liberă, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, expert în artă, atestat de Ministerul Culturii și membru al Uniunii Artiștilor Plastici. [1]
A debutat cu poezie în Almanahul literar, 1978[2] si cu texte despre artă în revista Arta, 1982.
A avut numeroase colaborări cu studii și articole despre arta plastică, poezie, proză, eseu, articole polemice și de angajament civic la revistele: Arta, serie veche și nouă, SCIA, Almanahul Arta, Artelier, Balkon, Almanahul literar, Luceafărul (serie nouă), Contrapunct, 22, Dilema, România literară, Apostrof, Avantaje, Vineri, Amphion, Ianus, Observatorul Cultural etc.
Din 1992, Pavel Șușară a fost autorul unei rubrici permanente de critică de artă al revistei România literară. Colaborare a încetat abrupt în 2010, după ce una dintre cronicile plastice semnate de Pavel Șușară în această revistă a reprodus un text al său apărut cu ani în urmă, tot în revista România literară.[3]
Între anii l993 și 2001 a fost colaborator permanent al postului de radio Europa liberă (cronică plastică).
In perioada 1996 - 1998 a colaborat permanent cu ziarul Libertatea (cronică plastică). A avut numeroase colaborări la radio și la televiziune, fiind realizatorul emisiunii Lentila de contact, TVR Cultural. Din 2007 până în prezent estecolaborator cu rubrică permanentă de artă plastică la revista Acolada din Satu Mare. Este colaborator la Dicționarul enciclopedic.
A organizat expoziții în țară și în străinătate (Ungaria, Polonia, Italia), are participări la simpozioane, congrese și întîlniri de specialitate în țară și în cîteva țări europene ( Italia, Republica Moldova, Polonia, Ungaria, Finlanda).
Este Președinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România.
* 1953 - S-a nascut Gali Atari, actriță din Israel
Gali Atari, (născută 29 decembrie1953 Rehovot), cântăreață de muzică ușoară (pop și rock) și actriță de film israeliană. Ca solistă a formației „Halav udvash” (“Milk and Honey”,„Lapte și miere”), a câștigat Marele Premiu al Eurovisionului la Ierusalim în anul 1979, cu șlagărul „Hallelujah” (Haleluya) de compozitorul Kobi Oshrat și pe versuri de Shimrit Or.
* 1953 - S-a nascut Matthias Platzeck, om politic german
Matthias Platzeck - foto: ro.wikipedia.org
Matthias Platzeck (n. 29 decembrie 1953 în Potsdam), politician german, membru al Partidului Social Democrat al Germaniei.
·1954 - S-a născut Roger Voudouris, vocalist, chitarist şi compozitor american.
Bruce A. Beutler, (n. 29 decembrie 1957, Chicago, SUA), genetician și imunolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2011, împreună cu Jules Hoffmann, pentru descoperiri în domeniul activării imunității înnăscute. Cei doi au primit jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată lui Ralph Steinman.
Ei și-au făcut debutul regizorial în 1996 cu filmul Bound, și au câștigat faima internațională cu cel de-al doilea film The Matrix (1999), pentru care ei au câștigat Premiul Saturn pentru cel mai bun regizor. Ei au scenarizat și regizat și cele două sequel-uri ale fimului, The Matrix Reloaded și The Matrix Revolutions (ambele în 2003), și s-au implicat foarte mult în scenarizarea și producția altor lucrări din franciză.
Ca urmare a succesului comercial a seriei Matrix, ei au scenarizat și produs filmul din 2006 V for Vendetta, iar în 2008 au lansat filmul Speed Racer. Cel mai recent film al lor, Cloud Atlas, bazat pe romanul cu același nume de David Mitchell, co-scenarizat și co-regizat de Tom Tykwer, wa fost lansat pe 26 octombrie 2012. Următorul lor film Jupiter Ascending, și seria televizată Sense8, pe care le-au creat, sunt ambele programate a fi lansate în 2014.
·1972: David Jude Heyworth Law(n.29 decembrie1972), cunoscut profesional caJude Law, este un actor, producător de filme și regizor englez.[2][3]
El a început să joace în 1987 la National Youth Music Theatre, și primul său rol la televiziune în 1989. După ce a jucat în filme regizate de Andrew Niccol , Clint Eastwood și David Cronenberg, în anul 1999 el a fost nominalizat pentru Premiul Academiei pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea sa din filmul regizat de Anthony Minghella: The Talented Mr. Ripley. În 2000 el a câștigat Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul său în film. În 2003, el a fost nominalizat pentru Premiul Academiei pentru cel mai bun actor pentru interpretarea sa din alt film al lui Minghella, Cold Mountain. În 2006, el a fost considerat în topul primilor zece actori de Hollywood, care pot garanta succesului unui film (Bancable film star).[4] În 2011 la Festivalul de filme de la Cannes a fost ales ca membru al juriului.[5]
* 1988: Serghei Țvetcov (n. 29 decembrie1988, Chișinău) este un ciclist român de performanță.[1] El este originar din Republica Moldova și până la 31 mai 2014 a evoluat sub drapelul Moldovei. În 2014 Țvetcov a particpat la 2014 UCI Road World Championships, atât la proba ciclism-șosea, cât și cursa individuală de contratimp.
* 1993: Constantin Bogdan (n. 29 decembrie1993) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează pe postul de fundaș. În prezent este liber de contract. Ultimele cluburi la care evoluat sunt Zimbru Chișinău[1] și FC Enisei Krasnoiarsk (Rusia) * 1994: Marina Eliza Cicic (n. 29 decembrie 1994, în Corabia)[1] este o fostă handbalistă din România care a jucat pentru HC Zalău și echipa națională de handbal feminin a României (tineret) pe postul de extremă dreapta. Ea a fost convocată pentru prima dată la națională în 2010 și, până în noiembrie 2012, a jucat în 32 de partide în care a înscris 45 de goluri.[2] * 1994: Louis Schaub (n. 29 decembrie1994, Fulda, Germania) este un fotbalist austriac, care în prezent joacă la 1. FC Köln pe postul de mijlocaș.[1][2]
Franța .jpg)
.jpg)
.jpg)
![Elisabeta Petrovna (29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1709 - 5 ianuarie 1762 [S.V. 25 decembrie 1761]), cunoscută şi ca Elisabeta, a fost o împărăteasă a Rusiei (1741 – 1762) care a implicat ţara în Războiul austriac de succesiune (1740 – 1748) şi în Războiul de 7 ani (1756 – 1763). Este cunoscută pentru dorinţa de expansiune teritorială a Rusiei (Portrait painted by Vigilius Eriksen in 1757) - foto preluat de pe en.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2018/12/Elisabeta-a-Rusiei.jpg)
.jpg)
Imperiul Rus 
.jpg)
Germania 
.JPG)
Germania
România 
România.svg){kind=small}
România 
.svg){kind=small}
Italia.svg){kind=small}
Regatul Italiei 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu