8. /18 MARTIE 2022 - POEZIE
ION BARBU (DAN BARBILIAN)
| Ion Barbu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Dan Barbilian | ||
| Născut | 18 martie 1895 Câmpulung-Muscel, România | ||
| Decedat | (66 de ani) București, Republica Populară Română | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu[1]  | ||
| Părinți | Constantin Barbillian, Smaranda, născută Șoiculescu | ||
| Căsătorit cu | Gerda Barbu | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | poet, matematician | ||
| Pseudonim | Ion Barbu | ||
| Limbi | limba română[2] limba germană limba engleză[3] | ||
| Studii | Facultatea de Științe din București și studii la Göttingen, Tübingen și Berlin | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1919 - 1961 | ||
| Mișcare/curent literar | parnasianism, Ermetism, expresionism, șaradism | ||
| Operă de debut | 1919 - poezie în Sburătorul | ||
| Opere semnificative | „Joc secund” | ||
| |||
 Membru al Academiei de Științe din România | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Ion Barbu (născut Dan Barbilian; n. ,[4][5][6] Câmpulung, Argeș, România – d. ,[4][5][6] București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.
Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.
Matematicianul Dan Barbilian[modificare | modificare sursă]
Pregătire, educație[modificare | modificare sursă]
Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.
Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).
Contribuții[modificare | modificare sursă]
În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936[7].
Scrieri științifice[modificare | modificare sursă]
Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:
- Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,
- Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;
- J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
- J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.
Alte scrieri:
- Curs de matematici generale (1937 - 1940)
- Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz
- Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)
- Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)
- Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)
- Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960)
Poetul Ion Barbu[modificare | modificare sursă]
În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una dintre cele mai complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.
Scurtă prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu[modificare | modificare sursă]
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."[necesită citare]
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă.[necesită citare] În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică.[necesită citare] Această din urmă împărțire a devenit clasică.
Etapa parnasiană[modificare | modificare sursă]
Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul, perioadă numită convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza debutului depățește cadrul limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de un nestăvilit elan romantic. Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în ele elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul :
"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"
sau din Banchizele:
"Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."
Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".
Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.
Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale.
Etapa baladică-orientală[modificare | modificare sursă]
Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel, Domnișoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în Viața românească și Contimporanul lui Ion Vinea. Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, "baladic" , pentru că în ele "se zice" o poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de inspirație autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem la început. Descripția însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului avea să fie reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent cum ar fi Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.
Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată "la mijloc de Rău și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele ale vieții " într-o slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită forță de sugestie, sub raportul invenției verbale, este Domnișoara Hus a cărei valoare stă aproape în întregime în expresie. Poezia vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe cândva și nefericite și a unei tragicomice eroine, cadână "pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea cealaltă, prin descântece, iubitul care a uitat-o.
Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantație a versurilor și în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor narative și descriptive din poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem lung în care se stilizează motive folclorice pentru a se povesti o experiență de inițiere în tainele naturii, devenită dramă a cunoașterii sau în Riga Crypto și lapona Enigel.
Etapa ermetică[modificare | modificare sursă]
Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din această cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție, reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 - 1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât și prin cele narative, care fac poezia mai ușor de înțeles și descifrat. George Călinescu susține că de fapt aici există ermetismul autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind decât un ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă poetică dificila.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca pătrundere în miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunții ", un soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că macrocosmosul se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de contemplație:
"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l privim la soare!"
Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a increatului.
În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă.
Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.
Opinii politice[modificare | modificare sursă]
Barbu a fost apolitic în viața sa, cu o excepție notabilă: în 1940 a devenit simpatizant al Gărzii de fier (probabil din oportunism, sperând că va deveni profesor o dată cu ascensiunea lor la putere), dedicând poezii lui Corneliu Zelea Codreanu și exprimându-și idei antisemite. Tot în 1940, a scris o poezie în care îl lăuda pe Adolf Hitler.[8][9][10][11]
Opere[modificare | modificare sursă]
- După melci, Editura Luceafărul, 1921
- Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930
Joc secund[modificare | modificare sursă]
Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund, publicat în anul 1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie poezie (alte surse povestesc despre o înțelegere: dacă Barbu reușea să publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic creația). Poeziile sunt dificil de înțeles, fiind o lirică ermetică cu limbaj abstract, inspirată de poemele lui Stephane Mallarmé. În unele poezii, autorul folosește concepții matematice, spre exemplu utilizează noțiunea de grup (o mulțime cu structură matematică, ale cărei elemente se pot însuma conform unor legi specifice).
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
În concepția lui Ion Barbu poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. [..] Ca și în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență.[necesită citare] Această poezie inițiatică este un elogiu adus inteligenței ca valoare universală supremă. Proiecțiile astrale, călătoriile în timp, viziunile celeste și criptografia ermetică sunt câteva dintre tehnicile folosite cu pricepere și har de poet. Abilitățile profetice ale poetului sunt certificate de obiectivarea subtilelor concepte mentale utilizate.
Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.
În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.
Jocul secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată "muzică a formelor în zbor ", dar nu - și dezvăluie sensul de la prima lectură. După însăși mărturisirea poetului "poezia este lumea purificată în oglindă (deci reflectare a figurii spiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaștere), semn al minții (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate lirică) ".[necesită citare] George Călinescu sintetizează excelent interpretarea poemului: "Poezia ("adâncul acestei calme creste") este o ieșire ("dedus") din contigent("din ceas") în pura gratuitate, mântuit azur, joc secund, ca imaginea cirezii răsfirată în apă".[necesită citare]
Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimată, care pornește din viață, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viața, constituindu-se ca un univers secund, posibil. Acest univers se ridică pe anularea, pe "înecarea" celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care-l justifică. Dacă lumea reală există sub zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune oglindirea din conștiința sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creația, asemenea mării care își ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.
În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafața lumii, nu dincolo de ea fascinat într-atât de lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viață sufletească. Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui să le exprime, ceea ce presupune, pentru poet, o comunicare simpatetică cu ele, identificarea (atitudinea e diametral opusă aceleia din Joc secund).
Poezia creată acum nu mai e concentrare de esențe ci "un cântec încăpător", capabil să cuprindă diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creației cosmice asemănător aceluia pe care conform tradiției biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam.
Celelalte poezii din ciclu se așează sub una sau alta din cele două poetici, toate sunt în fond niște descrieri diferențiate enorm de altele în limbaj.
Din cuprinsul volumului:
- [Din ceas, dedus...]
- Timbru
- înecatul
- Increat
- Lemn Sfânt
- Legendä
- Secol
- Suflet petrecut
- Oul dogmatic
- Falduri
- Riga Crypto și lapona Enigel
- Domnișoara Hus
- Nastratin Hogea la Isarlâk
- Isarlâk
- Uvedenrode
- In memoriam
Aforisme[modificare | modificare sursă]
- Operele matematice robesc și încântă tocmai ca operele pasiunii și imaginației
- Desenul corupe raționamentul
- În redactare nu are atâta preț poleirea frazelor, cât organizarea ideilor
_Bucuresti_sect._5_(detaliu_1-derivat).JPG)
Criticii spun[modificare | modificare sursă]
Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care străbate paginile volumului Joc secund, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet matematician. Chiar o simplă inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion Barbu astronomiei, mecanicii sau geometriei. (…) Viziunea matematicianului este atât de puțin conexată cu activitatea simțurilor, atât de liberă de contingențele care întinerează funcțiunea lor, încât lumea care i se relevează este resimțită de el ca pură. Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a matematicei este a doua lume, o suprastructură ideală. Într-un asemenea univers ideal dorește să se situeze viziunea lui Ion Barbu și acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează volumul său.”[necesită citare]
Șerban Cioculescu spune despre el că „Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate și i-a secat vâna. De vocație matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se știe că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.”[necesită citare]
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu spunea: „Din aceste experiențe care irită curiozitatea ca niște ghicitori, făcând mai acut procesul rațional, se desprinde însă o suavă poezie, remarcabilă pentru tristețea evenimentelor ce vor să se exprime, enunțate prin simple întrebări și evaluări, de calitate pur emotivă, deci inefabilă.”[necesită citare]
Basarab Nicolescu zicea în opera sa Ion Barbu. Cosmologia Joc secund că „Prin asocierea unui concept originar matematic cu un cuvânt afectiv, Ion Barbu declanșează o mulțime de sugestii ce se adresează atât intelectului, cât și sensibilității.”
Arca
În turburatu-mi suflet am construit o arca
- Informa nalucire de biblic corabier -,
Si turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarca,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.
E vremea sa se-abata mînia lui! O ploaia
De stropi rigizi întinde zabrele de otel.
Corabia alearga… în negura greoaie,
Corabia se-nclina, si-alearga fara tel…
Si cel din urma crestet de munte se cufunda…
- Spre care tarm, Stapîne, spre care Ararat
Din bruma departarii ma poarta-adînca unda?
S-a coborît pe ape lintoiu-ntunecat.
Aud cum se destrama un suflet undeva,
Departe, în a ploii acida melopee…
E noapte-n larg… Iar arca te asteapta, Jehova,
Pe marile din suflet sa fereci curcubee.
Copacul
Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
Nici valurile nopţii, nici umedă perdea
De nouri nu-i goneşte imagina senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…
Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,
Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
Răsărit
Când cumpăna ridică-n zenit pironul clar
Pe chipul nopții trece un gând pieziș de ură...
Se scutură întreaga ei grea pieptănătură:
O urnă sub risipa vârtejului fugar.
Și dintr-al lunii rece, fierăstruit pătrar,
Belșug de fire scapă, în iederă obscură,
Pe dâmbul zării unde tânjește în armură
Scăpărător de raze, războinicul solar.
Dar podidit de valul de păr și flori lactee
Cu lung fior truditul din vraje se deschee,
Greoi, zvâcnind în salturi metalicul său trup.
De pletele surpate și dinți și mâini anină
Și-adânc, la rădăcina fibrosului șurup,
Împlântă-n țeasta nopții pumnale de lumină.
ALEXANDRU COLORIAN
Alexandru Colorian
Nastere: 18 martie 1896
Deces: 2 octombrie 1971
Descendent dintr-o familie originara din Oltenia, Alexandru Colorian s-a nascut in Bucuresti, la 18 martie 1896.
Licentiat in drept, va profesa avocatura in Bucuresti. In 1913, cu sprijinul lui Eugeniu Sperantia, infiinteaza revista Sarbatoarea eroilor (1913—1914), Ia care scriu Al. Ma-ccdonski, I. Minulescu, E. Sperantia, M. Cruceanu, D. Karnabatt, Dragos Protopopescu etc.
Adevaratul sau debut este insa legat de Viata noua, unde colaboreaza neintrerupt 12 ani. Intre 1924—1928, este redactor literar la ziarul cotidian indreptarea, unde publica sub semnatura, sau sub diverse pseudonime (San. D. Trisian, Al. Oltescu, S. Palos, Vladimir Sandu). Face parte din comitetul de redactie al revistei indreptar (1930/31), infiintata de poetul I. M. Rascu. Cunoscut fi ca editor de opere eminesciene (1940—1943).
OPERE (poezii) :
Simple fantezii pentru toamna, versuri. Buc, 1926 ;
Preludii in zori, poeme, Buc, 1928 ; 1917,
poeme de razboi, urmate de ciclul Basmul mortii. Buc, 1936 ;
Inscriptii pentru Balcic, editie de lux. Buc, 1937 ;
Exil, poeme, cuprinzind si ciclul Inscriptii pentru Balcic, Buc, 1938 ;
Stampe italice, Buc, 1939 ;
Poema eterna (Basmul copilariei. Basmul iubirii, Basmul mortii), Buc, 1941 ;
Poeme alese, 1913—1943, Buc, 1943.
Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : Sonata, Vom retrai, Exil postum. Drumetul, Apoteoza, Leviathan (Preludii in zori, 1928) ; In memo-riam Ovidiu Densusianu (Exil, 1938) ; Baletul (Poema eterna, 1941).
Apoteoză
Se vor aşterne umbre tot mai multe
Şi tot mai singuri, vom vorbi cu noi;
O, suflete, amintirile s-asculte
Veni-vor, cum prin noapte trec strigoi.
Amurgul fi-va umbră şi uitare
Pe-a zilelor senină primăvară,
În noi cânta-va bucuria clară
Că am învins fatidica visare...
Şi tot mai singuri risipi-vom flori,
Surâzători că am strivit robia —
Şi-ncrezători în drumul spre noi zori
În suflet vom culege veşnicia.
Interior
Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa
Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...
În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,
Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,
Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.
În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.
Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?
Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală
Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,
În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
Venind întârziată să-nece reveria.
Școala
Întâia zi de şcoală!... În clasă larmă multă,
Priviri mirate zboară şi se opresc de-a rândul;
Deodată, e tăcere — chiar inima ascultă...
Dar, gândul hoinăreşte, — ce taină mare-i gândul!
El sare la pisică, la joacă şi la fraţi;
Cum să râmână-aice? afară sunt vibrări —
Nu-i vreme-acum de carte, şi nici de întrebări —
Ce sparg fereastra, zidul şi năvălesc în clasă,
Cu gândurile toate ce le-ai lăsat acasă;
Cu cercul cin' se joacă pe strada adormită?
Cu mingea cine-aruncă pe iedera-nnegrită?
În curte fuge slobod dulăul — el de şcoală
N-a vrut nicicând s-audă... dar laptele din oală
L-a smântânit cu sete, gonind hulpav pisica;
Ei nu mai ştiu de şcoală; aşa este mămica !?...
Dar, tabla neagră-n faţă, cu creta şi-un burete,
Ca namilă se-nalţă, ca-n pândă un erete;
Micuţu-ncet se scoală, şi-apoi, cu grabă mare,
Îşi cere voie-afară... cam fără explicare...
În curtea goală, rece — în cor aude lecţia:
„Câmpul alb,
Oile negre;
Cin' le vede,
Nu le crede;
Cin' le paşte,
Le cunoaşte”.
Nenţelegând... o iotă, continuă... inspecţia;
Sub cerul, iar prieten, a dibuit un nuc:
El nalt — el mic, alături nu e nici un uluc;
Cu gândul în obidă porneşte-ncet spre casă;
Deodată iar aude — o! lecţia nu-l lasă:
„Câmpul alb,
Oile negre”...
Şi-n clasă se întoarce, cu fruntea la pâmânt; —
În gând se-nfiripează fără de voie-un cânt:
„Cântă cocoşelul
Dis-de-dimineaţă,
Scoală-te, copile”...
În clasa-ngălbenită, de zborul trist al toamnei,
O muscă naucită nu dă iar pace doamnei.
BARBU BREZIANU
| Barbu Brezianu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] București, România |
| Decedat | (98 de ani)[2] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | istoric de artă judecător traducător poet |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Universitatea din București |
| Note | |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
| Modifică date / text | |
Barbu Brezianu (n. ,[2] București, România – d. [2]) a fost un istoric și critic de artă, scriitor, publicist și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Artiștilor Plastici (secția critică). Este cunoscut îndeosebi pentru studiile sale de brâncușiologie, fiind cel care a întocmit prima monografie exhaustivă a lucrărilor sculptorului în țară.
Viața[modificare | modificare sursă]
Ca publicist și poet, Barbu Brezianu a debutat în anii treizeci ai secolului trecut. Este autorul volumelor de poezii Nod ars (1930), Poezii (1934), Zăvor fermecat, Jaf în dragoste, a cunoscutei cărți Brâncuși în România (1974, ulterior reeditată în versiune engleză) ș.a. Tudor Arghezi scria despre Barbu Brezianu : „Îmi permit plăcerea să regăsesc întoarsă în literatură pana scriitorului Barbu Brezianu, așteptată de toți cîți i-au cunoscut elasticitatea, nuanțele și gingașele transparențe.”
Barbu Brezianu a fost un prieten apropiat al unor mari nume din cultura românească precum Constantin Noica, Mircea Eliade, George Enescu, al cărui oaspete a fost nu o dată în vila acestuia de la Luminiș. Este tatăl publicistului american Andrei Brezianu.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Nod ars (1930)
- Poezii (1934)
- Zăvor fermecat (1947)
- Desferecare (1998)
Proză[modificare | modificare sursă]
- Școala moralului sau Hristoitia meșterului Anton Pann, eseu
- Jaf în dragoste, proze scurte
Lucrări de istorie a artei[modificare | modificare sursă]
- Karl Storck, monografie (1955)
- Nicolae Grigorescu, monografie (1959)
- Desenul alfabetului viu de N. Tonitza, cu o prefață de Tudor Arghezi (1960)
- Caietele Mihai Eminescu, volume colective (1974-1985)
- Opera lui Constantin Brâncuși în România, monografie (1974), lucrare distinsă cu Premiul "Ion Andreescu" al Academiei Române
- Brâncuși în România, monografie - ediții revăzute și adăugite (1976 și 1998). Ediția din 1998 a apărut și în limbile engleză și franceză.
- Le secret du Baiser de Montparnasse, 1978, Paris (cuprinde revelații importante despre sculptura Sărutul)
- Noguchi, ucenic al lui Brâncuși, 2001
- Brâncuși în România 2005, monografie, în colaborare cu Ilie Marcu (2005)
Traduceri din literatura universală[modificare | modificare sursă]
- Kalevala, țara de viteji (1942), prima versiune românească a epopeii naționale finlandeze, prefațată de Ion Marin Sadoveanu și premiată de Comisia Națională de Cooperare Intelectuală, la recomandarea lui Alexandru Philippide. A fost reeditată în 1974, cu o prefață de Șerban Cioculescu, și în 1999, revizuită, sub titlul Kalevala, cu un cuvânt înainte al scriitorului și diplomatului finlandez Mikko Heikinheimo. Traducerea reușește să păstreze cu fidelitate particularitățile stilistice ale originalului și constituie o lectură fascinantă, deschizătoare de orizonturi culturale inedite pentru cititorul român.
- Pisălogii, de Molière, traducere apărută în 1955.
- Opere, Vol. IV, de Honoré de Balzac, traducere apărută în 1960.
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
La 24 mai 2006 i s-a conferit titlul de Doctor honoris causa de către Universitatea Națională de Arte din București.
Distincții[modificare | modificare sursă]
- Ordinul național „Steaua României” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[3]
dezghețate din noapte.
Din împânzitul lumii scutec
se dezgolește micul pântec:
curată făptură de lapte
dospită în leagăn de șoapte.
Somn limpezit de orice vină,
îngână moale, ori suspină
un fraged gângurit
abia mărturisit...
încearcă vânt.
Prin somn, vaier...
Smintit aer
duh a aprins
șoaptă prin ins:
Sus
Jos
Isus
Hristos.
Prin albul gol
visul domol.
Nimbul prin nor
arde ușor.
Arde ușor
clipa din zbor.
feeric.
Solo malac,
buimac
vuiet blând
- umblând -
tunde
unde
ce bat
sincopat
haz
de jazz
geme turma
cu urma.
Prin fund
rotund
tărăgănat zor
scarmănă dor
.............
harpa spartă
saltă artă.
EUGEN DORCESCU
| Eugen Dorcescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Eugeniu Berca |
| Născut | (79 de ani) Târgu Jiu, Gorj, România |
| Căsătorit cu | Olimpia Berca |
| Cetățenie | Regatul României.svg){kind=small} Republica Populară Română.svg){kind=small} RS România România |
| Ocupație | poet eseist critic literar[*] |
| Activitate | |
| Pseudonim | Eugen Dorcescu |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea de Vest din Timișoara |
| Modifică date / text | |
Eugen Dorcescu (pseudonimul lui Eugeniu Berca; n. , Târgu Jiu, Gorj, România) este un poet, prozator, eseist și critic literar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în 1942 la Târgu Jiu în familia învățătorilor Eugeniu și Alexandra Berca (n. Dorcescu), primind la naștere numele Eugeniu Berca, identic cu al tatălui său.[1][2][3][4] A efectuat studii medii la Târgu Jiu și apoi la Liceul „Frații Buzești” din Craiova, absolvindu-le în 1961.[1][2] S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, unde a urmat specializarea limba și literatura română (1961-1966), și a obținut licența în filologie în anul 1966.[1][2][3] A obținut în 1975 titlul de doctor în filologie cu teza Structura metaforei în poezia română modernă, susținută la Universitatea din Timișoara.[1][5]
După absolvirea facultății a fost angajat la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Titu Maiorescu” al Academiei Române - Filiala Timișoara (1966-1984), unde a fost cercetător, cercetător științific și cercetător științific principal.[3][6][7] A lucrat apoi ca redactor (1985), redactor-șef (1985-1989) și director (1990) al Editurii Facla din Timișoara.[3][6] După ce a demisionat de la Editura Facla, a fost redactor la Editura de Vest (1991-1995) și apoi redactor-șef la Editura Amarcord.[7]
A fost căsătorit cu Olimpia Berca (1933-2014), stilistician, istoric și critic literar.[8] S-a recăsătorit apoi la 18 august 2017 cu prozatoarea și eseista Mirela-Ioana Borchin (n. 1966).[9]
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
Eugen Berca s-a făcut cunoscut în lumea literară sub pseudonimul Eugen Dorcescu, sub care și-a publicat scrierile.[1][2] A debutat în 1969 cu un fragment de proză în ziarul Viitorul din Turnu Severin (1969), colaborând apoi cu versuri și proză în revistele literare Luceafărul, Viața Românească, Familia, Amfiteatru, Steaua, Orizont etc.[1][6]
Primele versuri au fost publicate în presa literară în 1970 și au fost urmate de câteva volume de versuri: Pax magna (1972), Desen în galben (1978), Arhitectura visului (1982), Culegătorul de alge (1985), Epistole (1990), Cronică (1993), Abaddon (1995), Exodul (2001), Omul de cenușă (2002), Elegii (2003) și altele.[1][6] Criticul Laurențiu Ulici afirma că poetul Eugen Dorcescu a evoluat de la rigoarea constructivă clasicistă proprie parnasianismului către o construcție cu accente ermetice de tip barbian și mai departe către o creație lirică reflexivă și expresionistă ce urmărește căutarea interiorității și descoperirea sensibilității,[10] după cum au remarcat și alți critici.[7]
Poezia lui Dorcescu are o prozodie riguroasă și muzicalitate, abundă în metafore și degajă impresia unei contemplări reci, impersonale.[10] Primele două volume conțin în principal poeme de două catrene, care dovedesc economie verbală și abstractizare și evită sugestia producerii unor evenimente lăuntrice.[10] Solemnitatea și muzicalitatea versurilor și absența variației metrice apropie discursul poetic de retorica ritualică, diluând emoția lirică.[10] Aspectul teoretic al poeziilor creează o aparență de „calofilie rece și de plutire în abstract ale dicțiunii” și împiedică, potrivit lui Laurențiu Ulici, o receptarea adecvată a creației lirice a lui Eugen Dorcescu.[10] În opinia criticului Ioan Buduca, poezia lui Eugen Dorcescu „nu ilustrează o identitate lirică inconfundabilă, ci mai degrabă un moment al stabilizării liricii noastre la începutul deceniului al optulea”.[1] Autorul cultivă un stil poetic multiepigonic și impersonal, dovedind o „îndemânare lirică” în asimilarea retoricii poetice.[11]
Volumele de versuri publicate mai târziu: Cronică (1993), Abaddon (1995) și Exodul (2001) exprimă frământările unui suflet sensibil alienat într-o lume despiritualizată, constituind „cărți ale infernului personal”.[7] Autorul se înscrie pe linia poeților mistici și încearcă să obțină izbăvirea existențială prin captarea mesajului transcendent și convertirea lui într-un cântec.[7] Alte volume de versuri conțin transpuneri în versuri a textelor scripturistice sacre: Psalmii în versuri (1993), Ecclesiastul în versuri (1997), Pildele în versuri (1998), care sunt incluse, împreună cu „Rugăciunea regelui Manase”, în antologia Biblice (2003).[7] Aceste aspirații către spiritualitate consolidează vocația de poet metafizic a lui Eugen Dorcescu.[7]
O caracterizare succintă a poeziei lui Eugen Dorcescu a fost efectuată de hermeneutul spaniol Andrés Sánchez Robayna: „Marea tradiție a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi, se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, și se leagă cu unele dintre marile preocupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul și lumea celei mai vii poezii europene a modernității. Nu va fi inutil să se atragă atenția asupra lui Dorcescu ca poet european… Fiindcă important este că, în creația lui, sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernității poetice…”[12]
Iată și opinia unui alt scriitor spaniol, poetul, prozatorul și eseistul Luis León Barreto: „Pentru o parte a criticii naționale și pentru critica internațională, [Eugen Dorcescu] este cel mai important poet în viață din România”. (Ziarul „Timișoara”, Anul XXXI, nr. 25 [4932], 10. 07. 2020, p. 8).
Volumul Metafora poetică (1975), o adaptare a tezei de doctorat, este un studiu critic care încearcă lămurirea structurilor metaforei; criticii consideră că are „utilitatea practică a unui ghid de stilistică”, cu toate că este parțial sufocat de teorie și excesiv de abstract.[13] Mai apreciat a fost volumul Embleme ale realității (1978), în care autorul a realizat câteva portrete ale unor poeți contemporani.[13] Alte cărți sunt adresate în special copiilor precum Dodoacă și Biciușcă (1986), Castelul de calcar (1988) și Căsuța fermecată (1989).[1]
Eugen Dorcescu a contribuit la realizarea unei ediții critice a Gramaticii românești a lui Diaconovici-Loga (1973) și a colaborat, de asemenea, la Noul atlas lingvistic pe regiuni (1980) și la Dicționar de epitete al limbii române (1985).[1][6] A efectuat traduceri din limbile franceză și spaniolă ale operelor lui Pierre Loti, Coriolano González Montañez, Rosa Lentini și Andrés Sánchez Robayna și a tradus poezii ale lui Lamartine, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire, Fernando Sabido Sánchez și Maria Cinta Montagut etc., care au apărut în diferite reviste.[14]
Premii[modificare | modificare sursă]
Activitatea literară a lui Eugen Dorcescu a fost recunoscută prin decernarea mai multor premii și onoruri, printre care:
- Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor din Timișoara, acordat în 1983, pentru volumul Arhitectura visului (1982);[1][6][15]
- Premiul pentru poezie al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 1994, pentru volumele Psalmii în versuri (1993) și Cronică (1993);[6][16]
- Premiul pentru eseu al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 2001, pentru volumul Scrisori la un prieten (2000);[6][16]
- Diploma de Excelență pentru întreaga activitate literară, acordată de Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, 2006;[16]
- Premiul literar „Nikolaus Berwanger” pe anul 2006, pentru întreaga creație poetică, decernat de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor;[16]
- Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, acordat în 2010, pentru volumul drumul spre tenerife (2009);[16]
- Premiul „Opera Omnia”, pentru întreaga creație literară, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012;[16]
- Titlul de Cetățean de Onoare al Timișoarei, decernat la 1 august 2014;[16]
- Marele Premiu „Sfântul Gheorghe” la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017.[17]
Opera literară[modificare | modificare sursă]
- Pax magna, versuri, Editura Cartea Românească, București, 1972;
- Metafora poetică, teorie literară, Editura Cartea Românească, București, 1975;
- Desen în galben, versuri, Editura Facla, Timișoara, 1978;
- Embleme ale realității, eseuri, Editura Cartea Românească, București, 1978;
- Arhitectura visului, versuri, Editura Facla, Timișoara, 1982;
- Culegătorul de alge, versuri, Editura Facla, Timișoara, 1985;
- Dodoacă și Biciușcă, proză fantastică, Editura Facla, Timișoara, 1986;
- Castelul de calcar, proză fantastică, Editura Ion Creangă, București, 1988;
- Căsuța fermecată, povestiri pentru copii, Editura Junimea, Iași, 1989;
- Epistole, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;
- Cărarea din insulă, proză fantastică, Editura Excelsior, Timișoara, 1991;
- Psalmii în versuri, Editura Excelsior, Timișoara, 1993 (ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Marineasa, Timișoara, 1997);
- Cronică, versuri, textul de pe coperta a IV-a G. I. Tohăneanu, Editura de Vest, Timișoara, 1993;
- Piticul arămiu, povestiri, Editura de Vest, Timișoara, 1995;
- Abaddon, versuri, Editura Amarcord, Timișoara, 1995;
- Ecclesiastul în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 1997;
- Pildele în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 1998;
- Poezii despre și pentru Raluca, Editura Excelsior, Timișoara, 1998;
- Scrisori la un prieten, eseuri sub formă epistolară, Editura Excelsior, Timișoara, 2000;
- Exodul, versuri, textul de pe coperta a IV-a Adriana Iliescu, Editura Augusta, Timișoara, 2001;
- Omul de cenușă, antologie lirică, cu o prefață de Adrian Dinu Rachieru, scurtă crestomație critică („Opinii”) și bio-bibliografie de Olimpia Berca, textul de pe coperta a IV-a Virgil Nemoianu, Editura Augusta, Timișoara, 2002;
- Elegii, versuri, textul de pe coperta a IV-a Adriana Iliescu, Editura Mirton, Timișoara, 2003;
- Biblice, antologie alcătuită din Psalmii, Ecclesiastul, Pildele și Rugăciunea regelui Manase, textul de pe coperta a IV-a Valeriu Anania, Editura Marineasa, Timișoara, 2003;
- Moartea tatălui, versuri, prefață de Ion Arieșanu, Editura Marineasa, Timișoara, 2005;
- Basme și povestiri feerice, antologie, Editura Eubeea, Timișoara, 2005;
- L’histoire d’une névrose, 11 povestiri francofone, Editura Mirton, Timișoara, 2007;
- În Piața Centrală, versuri, prefață de Virgil Nemoianu, Editura Marineasa, Timișoara, 2007;
- Poetica non-imanenței, eseuri și critică literară, Editura on-line Semănătorul, București, 2008 (ed. a II-a, Editura Palimpsest, București, 2009);
- Omul din oglindă, antologie de versuri (2003-2007), însoțită de studii critice și de o fișă bio-bibliografică, Editura on-line Semănătorul, București, 2009 (ed. a II-a, revizuită, Globusz Publishing, 2009);
- Abyssus abyssum invocat, antologie de versuri, Editura on-line Semănătorul, București, 2009;
- drumul spre tenerife, versuri, Editura Eubeea, Timișoara, 2009 (ed. a II-a, revizuită, Editura on-line Semănătorul, București, 2009; traducerea în spaniolă realizată de Coriolano González Montañez și Eugen Dorcescu a fost publicată în volumul el camino hacia tenerife, Ediciones Idea, Colección Atlántica, Santa Cruz de Tenerife-Las Palmas de Gran Canaria, Spania, 2010);
- Elegiile de la Bad Hofgastein, versuri, Editura Mirton, Timișoara, 2010 (ed. bilingvă spaniolă-română, Las elegías de Bad Hofgastein - Elegiile de la Bad Hofgastein, traducere în limba spaniolă și prefață: Coriolano González Montañez, Editura Mirton, Timișoara, 2013);
- Poemele bătrânului - Poemas del viejo, versuri, ediție bilingvă, traducere în limba spaniolă: Rosa Lentini și Eugen Dorcescu, Editura on-line Semănătorul, București, 2010 (ed. a II-a, cu o prefață de Andrés Sánchez Robayna, Ediciones Igitur, Montblanc (Tarragona), Spania, 2012);
- 113 Poezii, antologie de versuri (1972–2012), Ed. Calameo, 2013;
- Literatură și metafizică, Editura Calameo, 2014;
- Nirvana, versuri, Editura Mirton, Timișoara, 2014;
- NIRVANA. Cea mai frumoasă poezie, ediție nevarietur, selecție, schiță biobibliografică, notă asupra ediției și eseu hermeneutic de Mirela–Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015;
- Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017;
- Sub cerul Genezei, versuri, Editura Mirton, Timișoara, 2017;
- Agonia caniculei, versuri, ediție îngrijită, notă asupra ediției și glose de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2019;
- Elegías Rumanas, Obra reunida, selección del autor. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Editorial Arscesis, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020;
- Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), ediție îngrijită, selecție de texte, prefață și note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020, 537 p.;
- Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020, 550 p.;
- Biblice, versuri, ediție îngrijită de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021, 306 p.
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Michel Tardieu, Maniheismul, în colab. cu Olimpia Berca, Timișoara, 1995;
- Pierre Loti, Doamna Crizantema, Editura Excelsior, Timișoara, 1998;
- Coriolano González Montañez, Călătoria, poezie, Editura on-line Semănătorul, București, 2009 (ed. a II-a, Editura Mirton, Timișoara, 2010);
- Rosa Lentini, Tsunami și alte poeme, Editura on-line Semănătorul, București, 2011 (ed. a II-a, Editura Mirton, Timișoara, 2011);
- Andrés Sánchez Robayna, Umbra și aparența – La sombra y la apariencia, ediție bilingvă spaniolă-română, traducere și prezentare: Eugen Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2012;
- Fernando Sabido Sánchez, Poemas – Poeme, cu o prefață în limba engleză de Mirela-Ioana Borchin, ISSUU, 2017;
- Jaime Siles, Poemas – Poeme, cu o prefață în limba engleză de Mirela-Ioana Borchin, ISSUU, 2017.
- traduceri din Baudelaire, Leconte de Lisle, Alphonse de Lamartine, Ernesto Suárez, Elkin Restrepo, Fernando Sabido Sánchez, Maria Cinta Montagut (în reviste).
Ioanitul
Eugen Dorcescu
Ioanitul
Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,
Frumos şi pur, la fel ca la-nceput.
Nici urmă n-a rămas din lănci şi scut.
Din strigătul de luptă – o grimasă.
Luna de jar şi soarele de fier,
Ritmând, îi luminează Infinitul.
Mustesc de vid şi zorii, şi-asfinţitul,
În vidul greu dintre pământ şi cer.
Aşa se pierde el, spre Împăratul
Pe care-o viaţă-ntreagă l-a slujit:
Frumos şi pur. Şi mult prea fericit.
O rană-i taie inima, de-a latul.
VASILE AL. GEORGE
n. 24 februarie 1895, Sângeorz-Băi – d. 18 martie 1960, Bucureşti
Poet, traducător şi publicist.
Face studiile liceale la Năsăud şi Blaj, apoi se stabileşte la Bucureşti, în 1912, unde urmează cursurile Conservatorului de Muzică şi Declamaţie, luându-şi şi licenţa în drept.
Participă la luptele de la Mărăşeşti, unde este rănit. Este funcţionar în Ministerul Instrucţiunii şi în Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. După primul război, se întoarce în Ardeal şi este redactor-şef al gazetei „Glasul libertăţii” (Cluj), redactor la ziarul „Voinţa” (Cluj). În 1921 este numit director al Casei cercuale a asigurărilor sociale din Târgu-Mureş, unde editeză ziarul „Mureşul”, iar între 1927-1928 conduce săptămânalul „Astra”.
Colaborează la diverse publicaţii: „Musa someşană”, „Foaia interesantă” (Orăştie), „Cosînzeana” (Orăştie), „Luceafărul” (Budapesta), „Flacăra”, „Arta”, „Ţara noastră”, „Societatea de mâine” (Cluj), „Cele trei Crişuri”, „Gândirea”, „Ramuri”, „Familia” (Oradea), „Evoluţia” (Cluj) etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu