2. /7 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

·         461: Împăratul roman Majorian este decapitat în apropierea râului Iria în nord-vestul Italiei, în urma arestării și detronarii acestuia de către Ricimer. Ricimer Flavius (n. ~405  – d. 18 august 472) a fost un general german în armata romană care a condus de facto Imperiul Roman de Apus între 456 și 472 d.Hr. A devenit magister militum, pe vremea lui Avitus,pe care avea  să-l detroneze în favoarea lui Maiorian în anul 456. Ricimer era fiul pricipelui sueb Rechila și al unei fiice a regelui vizigot Wallia, iar originea barbară și credința ariană l-au împiedicat să acceadă la tronul Romei, dar si-a facut în schimb o carieră de succes în armata imperială.

·         1106: A decedat imparatul  Henric al IV-lea (n. 11 noiembrie 1050), cel de al treilea membru al dinastiei de Împărați Romano- Germani. A fost Rege al Germaniei din 1054, Rege al  Burgundiei din 1056, rege al Italiaei din 1080 și Împărat al Sfântului Imperiu Romano - German  din 1084, până in 1105, cand este luat prizonier și în decembrie este forțat să abdice în favoarea fiului său. În 1106 reușește să evadeze și să formeze o armată cu ajutorul regilor Franței, Angliei și Danemarcei. Învinge armata fiului său la Visé în Lorena pe 2 martie, dar în luna august moare.

* 1385: Joan, Contesă de Kent (29 septembrie 1328 – 7 august 1385), a fost prima Prințesă de Wales engleză. Cronicarul francez Jean Froissart a numit-o "cea mai frumoasă femeie din tot regatul Angliei și cea mai iubită".

Joan a fost fiica lui Edmund de Woodstock, Conte de Kent și a soției acestuia, Margaret Wake, Baroneasă Wake de Liddell, și nepoată a regelui Eduard I al Angliei.^[2]

Tatăl ei Edmund a fost fratele vitreg mai mic al regelui Eduard al II-lea al Angliei. Sprijinul pe care Edmund l-a acordat regelui l-a pus în conflict cu regina, Isabela a Franței, și cu iubitul ei, Roger Mortimer, Conte de March. După detronarea lui Eduard, Edmund a fost executat iar mama Joanei împreună cu copiii ei au fost arestați la Castelul Arundel când Joan avea numai doi ani. Văduva contelui avea în grijă patru copii.

Verișorul primar al Joanei, noul rege Eduard al III-lea, a preluat responsabilitatea pentru familie și a avut grijă de ei. Soția lui, regina Philippa (care era de asemenea verișoară de-a doua a Joanei), era cunoscuă pentru inima ei bună iar Joan a crescut la curte unde s-a împrietenit cu verișorii ei, inclusiv cu Eduard, Prințul Negru.

În 1340, la vârsta de 12 ani s-a căsătorit cu Thomas Holland, Conte de Kent fără să obțină consimțământul regal necesar rangului ei.^[3] Iarna următoare, (1340 sau 1341), în timp de Holland era pe mare, familia a obligat-o să se căsătorească cu William Montacute, fiu și moștenitor al primului conte de Salisbury. Mai târziu, Joan a afirmat că ea nu a dezvăluit secretul căsătoriei cu Thomas Holland deoarece îi era teamă ca el să nu fie executat pentru trădare. De asemenea, ea poate a fost convinsă că căsătoria anterioară a fost nulă.^[4]

Adesea Joan este identificată drept contesa de Salisbury, despre care legenda spune că l-a inspirat pe Eduard al III-lea să fondeze Ordinul Jartierei.^[5] E la fel de posibil, totuși, ca această contesă să fi fost soacra ei, Catherine Montacute, Contesă de Salisbury.

Câțiva ani mai târziu, Thomas Holland s-a întors din Cruciade îmbogățit și povestea anterioară cu relația dintre el și Joan a ieșit la suprafață. Thomas a apelat la Papă și a mărturisit regelui despre căsătoria secretă. Când contele de Salisbury a descoperit că Joan susține cauza lui Holland, el a ținut-o prizonieră în casă.^[6]

În 1349, Papa Clement al VI-lea a anulat căsătoria dintre Joan și William; Joan s-a întors la Thomas cu care a trăit următorii 11 ani. Copiii lor au fost:

1. Thomas Holland, al 2-lea Conte de Kent,
2. John Holland, Duce de Exeter
3. Joan Holland (1356-1384), care s-a căsătorit cu John V, Duce de Bretania (1339-1399)
4. Maud Holland (1359-1391), care s-a căsătorit cu Waleran III de Luxembuurg, Conte de Ligny (1355-1415)
5. Edmund (c. 1354), care a murit în copilărie

În 1352, când ultimul frate al Joanei a murit, ea a devenit Contesă de Kent și Lady Wake of Liddell.

În ciuda dovezilor de afecțiune ale Prințului Negru pentru Joan, părinții lui nu erau în favoarea unei căsătorii. Regina Philippa care l-a început a plăcut-o pe Joan era preocupată de reputația Joanei. În plus, uniunea celor doi era interzisă din cauza gradului de consanguitate.

Căsătoria secretă despre care se spune că cei doi au făcut-o în 1360^[7] ar fi fost invalidă tocmai din cauza consanguității. La cererea regelui, Papa a garantat o dispensă permițând celor doi o căsătorie legală. Ceremonia oficială prezidată de arhiepiscopul de Canterbury a avut loc la 10 octombrie 1361 la Castelul Windsor în prezența regelui și a reginei.

În 1362, Prințul Negru a fost investit Prinț de Aquitania, o regiune din Franța care aparținea Coroanei Angliei de la căsătoria Eleanorei de Aquitania cu regele Henric al II-lea. El și Joan s-au mutat la Bordeaux, capitala regiunii, unde au petrecut nouă ani. Doi fii ai cuplului regal s-au născut în Franța; fiul lor cel mare, numit Eduard după tată și bunic a murit la vârsta de șase ani.

În jurul nașterii fiului lor cel mic, Richard, Prințul a fost atras într-un război în numele regelui Pedro al Castiliei. Lupta care a urmat a fost una dintre cele mai mari victorii ale Prințului Negru, dar regele Pedro a fost ucis mai târziu și nu au existat bani pentru plata trupelor. Între timp, Prințesa a fost nevoită să ridice o altă armată pentru că dușmanii Prințului amenințau Aquitania în absența acestuia.

În 1371, Prințul Negru n-a mai putut să-și facă datoria ca Prinț de Aquitania și s-a întors în Anglia unde ciuma făcea victime. În 1372 el a forțat o încercare de a păstra posesiunile franceze ale tatălui său; sănătatea sa a fost distrusă. La 7 iunie 1376, cu o săptămână înainte de a împlini 46 de ani, Prințul Negru a murit în patul său din Westminster.

Următorul în linie pentru a-i succedat regelui Eduard al III-lea era fiul Joanei. Eduard al III-lea a murit la 21 iunie 1377 iar Richard în vârstă de zece ani a devenit rege.

Joan a murit la castelul Wallingford la vârsta de 56 de ani și a fost înmormântată conform dorinței ei la Greyfriars lângă primul si soț.

Joan de Kent
Prințesă de Wales Prințesă de Aquitania Contesă de Salisbury Contesă de Kent Baroneasă Wake de Liddell
Date personale
Născută	29 septembrie 1328 Woodstock, Regatul Unit
Decedată	7 august 1385 (56 de ani) Castelul Wallingford, Berkshire
Înmormântată	Stamford, Lincolnshire
Părinți	Edmund of Woodstock, 1st Earl of Kent[*][1] Margaret Wake, 3rd Baroness Wake of Liddell[*][1]
Frați și surori	John, 3rd Earl of Kent[*] Edmund, 2nd Earl of Kent[*]
Căsătorită cu	Thomas Holland, Conte de Kent William Montacute, Conte de Salisbury Eduard, Prinț de Wales
Copii	Edmund Holland Thomas Holland John Holland Joan Holland Maud Holland Eduard de Angoulême Richard al II-lea al Angliei
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Plantagenet

·         1649:  Maria Leopoldine de Austria, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman (n. 1632)

* 1693: Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau (17 noiembrie 1627 – 7 august 1693) a fost prinț german din Casa de Ascania și conducător al principatului de Anhalt-Dessau din 1660 până în 1693.

Membru al Societății Fruitbearing el a servit de asemenea ca mareșal al Brandenburg-Prusia.

Johann Georg s-a născut la 17 noiembrie 1627 la Dessau; a fost al doilea fiu (dar singurul supraviețuitor) al Prințului Johann Casimir de Anhalt-Dessau și a primei lui soții, Agnes de Hesse-Kassel, fiica lui Maurice, Landgraf de Hesse-Kassel.

La Groningen, la 9 septembrie 1659, Johann Georg s-a căsătorit cu Henriette Katharina, fiica lui Frederic Henric, Prinț de Orania. Căsătoria a fost una fericită și chiar s-a spus că a fost o căsătorie din dragoste. Cuplul a avut zece copii.

După decesul tatălui său la 15 iulie 1660, Johann Georg a preluat guvernarea asupra Anhalt-Dessau. De asemenea, a moștenit pretenția familiei asupra Aschersleben, care era controlată de Brandenburg-Prusia din 1648

Johann Georg al II-lea
Prinț de Anhalt-Dessau
Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
Date personale
Născut	17 noiembrie 1627 Dessau
Decedat	7 august 1693 (65 de ani) Berlin
Părinți	John Casimir, Prince of Anhalt-Dessau[*] Agnes of Hesse-Kassel[*]
Frați și surori	Louise of Anhalt-Dessau[*]
Căsătorit cu	Henriette Catherine de Nassau
Copii	Amalie Ludovika Henriette Amalie Frederick Casimir, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau Elisabeth Albertine, Contesă de Barby Henriette Amalie, Prințesă de Nassau-Dietz Louise Sophie Marie Eleonore, Ducesă de Olyka Henriette Agnes Leopold I, Prinț de Anhalt-Dessau Johanna Charlotte de Anhalt-Dessau
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Prinț de Anhalt-Dessau
Domnie	1660–1693
Predecesor	Johann Casimir
Succesor	Leopold I

·         1782: Andreas Sigismund Marggraf (n. 3 martie 1709, Berlin – d. 7 august 1782) a fost un chimist german, considerat ca fiind un pionier al chimiei analitice. A izolat în anul 1746 zincul, prin încălzirea mineralului calamină împreună cu carbon.^[6] În anul 1747, Marggraf a identificat zahărul în sfeclă și a propus o metodă de extracție a acestuia utilizând alcool.

Andreas Sigismund Marggraf
Andreas Sigismund Marggraf
Date personale
Născut	3 martie 1709[1][2][3][4][5]  Berlin, Regatul Prusiei
Decedat	7 august 1782 (73 de ani)[1][2][3][4][5]  Berlin, Regatul Prusiei
Cetățenie	Germania
Ocupație	chimist farmacist entomolog[*]
Activitate
Domiciliu	Germania
Alma mater	Universitatea din Strasbourg

·         1821: Caroline de Braunschweig-Wolfenbüttel (Caroline Amelia Elizabeth; mai târziu regina Caroline; 17 mai 1768 – 7 august 1821) a fost soția regelui George al IV-lea al Regatului Unit.

Caroline s-a născut la 17 mai 1768 la Braunschweig în Germania, fiica lui Karl Wilhelm, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel și a Prințesei Augusta Frederika de Wales, sora cea mare a regelui George III.

În 1794, s-a logodit cu fiul cel mare al regelui George al III-lea, vărul ei primar, George, Prinț de Wales. Ei nu se întâlniseră niciodată - George a fost de acord să se căsătorească cu ea pentru că el avea foarte multe datorii și, dacă ar fi contractat o căsătorie cu o prințesă eligibilă, Parlamentul i-ar fi crescut alocația. Caroline părea perfect adecvată: prin naștere era protestantă iar căsătoria ar fi aliat Braunschweig și Marea Britanie. Deși Braunschweig era o țară mică, Marea Britanie era în război cu Franța revoluționară și era dornică să obțină aliați pe continentul european. La 20 noiembrie 1794, Lordul Malmesbury a ajuns la Braunschweig pentru a o escorta pe Caroline la noua sa viață în Marea Britanie.^[1]

În jurnalul său Lordul Malmesbury notează rezervele sale cu privire la adecvarea Caroline ca o mireasă pentru un prinț: este lipsită de hotărâre, bună-cuviință și tact, acționează indiscret și de multe ori neglijează să se spele sau să-și schimbe hainele murdare.^[2] Cu toate acestea, Malmesbury a fost impresionat de curajul ei; pe drumul spre Anglia, se auzeau focuri de armă, deoarece nu erau departe de liniile franceze. În timp ce mama Carolinei era preocupată de siguranța lor, Caroline era fără teamă.^[3]

La întâlnirea cu viitoarea sa soție, George a cerut un pahar de coniac. El a fost în mod evident dezamăgit. Dezamăgită la rândul ei, Caroline i-a spus Lordului Malmesbury "[Prințul este] foarte gras și nu este frumos așa cum este portretul lui"^[4] La cina din acea seară, prințul a fost consternat de natura gureșă a Carolinei. Ea a fost supărată și dezamăgită de partizanatul evident al lui George pentru Lady Jersey.

Caroline în 1795, la scurt timp după căsătoria cu viitorul George al IV-lea.

Caroline și George s-au căsătorit la 8 aprilie 1795 la palatul St. James din Londra. La ceremonie, George a fost beat. El o găsea pe Caroline neatractivă, neigienică și i-a spus Lordului Malmesbury că suspectează că n-a fost virgină atunci când s-au căsătorit.^[6] El cu siguranță nu era, se căsătorise în secret cu Maria Fitzherbert; totuși, căsătoria cu Fitzherbert a violat Actul din 1772 și deci nu era validă.^[7]

Corespondența Prințului arată că cuplul a avut relații sexuale doar de trei ori: de două ori în prima noapte de căsătorie, și o dată a doua noapte.^[7] Prințesa Charlotte Augusta de Wales, singurul copil legitim al lui George s-a născut la 7 ianuarie 1796. Imediat după nașterea ei, Charlotte a devenit a doua în linia de succesiune la tronul britanic. Prințul și Prințesa de Wales nu au locuit niciodată împreună după aceea, în public apăreau separați și amândoi erau implicați în relații extraconjugale. Acest lucru i-a adus reginei porecla de "regina imorală".

La trei zile după nașterea Charlottei, George și-a făcut un nou testament. Și-a lăsat toate proprietățile "Mariei Fitzherbert, soția mea" în timp ce Carolinei i-a lăsat un șiling.^[8] Ziarele au pretins că Lady Jersey (doamnă de onoare și fostă metresă a regelui) a deschis, citit și a distribuit scrisori ale Carolinei cu conținut privat.^[9] Presa l-a umilit pe George pentru extravaganțele sale și pentru lux în vremea războilui și a schițat Carolinei un portret de soție neglijată.^[10] Regina a fost aplaudată în public pentru caracterul său deschis.^[11] George era consternat de popularitatea ei și de propria sa nepopularitate și se simțea prins într-un mariaj nefericit cu o femeie urâtă. Voia separare.

Prințesă de Wales

Caroline s-a mutat într-o reședință privată: la început la Vicarage în Charlton, apoi la Casa Montagu, căminul contelui de Sandwich, în Blackheath. Fără să mai fie constrânsă de un soț, ea primea pe cine voia.^[13] A filtrat cu amiralul Sidney Smith și cu căpitanul Thomas Manby și e posibil să fi avut un flirt cu politicianul George Canning.^[14]

Fiica ei Charlotte a fost plasată în grija unei guvernante în apropiere de Casa Montagu iar Caroline o vizita des.^[15] Caroline a adoptat opt sau nouă copii săraci.^[16]În 1802 a adoptat un băiat de trei luni William Austin și l-a adus acasă. În 1805 Caroline s-a îndrăgostit de vecinul ei Sir John iar soția acestuia, Lady Douglas, a susținut că Prințesa de Walles le-a trimis scrisori obscene și hărțuitoare. Lady Douglas a acuzat-o pe Caroline de infidelitate și a afirmat că William Austin era fiul nelegitim al Carolinei.^[17]

În 1806, o comisie secretă a fost creată pentru a investiga acuzația Lady Douglas. Comisia era alcătuită din patru oameni: primul ministru Marii Britanii Lordul Grenville, Lordul Cancelar Erskine, Ministrul Justiției Lordul Ellenborough și secretarul de stat Lordul Spencer. Lady Douglas a mărturisit că însăși Caroline a recunoscut că în 1802 era însărcinată și că Austin este fiul ei.^[18] A mai afirmat că Prințesa era nepoliticoasă cu familia regală, o atingea într-un mod inadecvat sexual și a recunoscut că orice relație de prietenie dintre o femeie și un bărbat e sigur că va deveni una de dragoste.^[18]

În plus față de Smith, Manby și Canning, pictorul Thomas Lawrence, Henry Hood (fiul Lordului Hood) și alții au fost menționați ca potențiali iubiți. Servitorii Carolinei nu au confirmat că acești domni ar fi fost iubiții ei și nici că a fost însărcinată și au spus că băiatul William Austin a fost adus Carolinei de mama sa adevărată, Sophia Austin. Sophia a mărturisit că era copilul ei.^[19] Comisia a decis că acuzațiile "nu au fundament" însă deși ancheta era secretă au existat bârfe și scurgeri în presă.^[20]

Purtarea Carolinei față de prietenii ei a fost considerată nepotrivită însă nu s-au găsit dovezi că ar fost vinovată de altceva decât de flirt.

Caroline de Braunschweig

Regină a Regatului Unit și a Hanovrei

Portret al reginei Caroline, ca. 1820, de James Lonsdale Date personale Nume la naștere Caroline Amalie Elisabeth Născută 17 mai 1768 Braunschweig, Sfântul Imperiu Roman Decedată 7 august 1821 (53 de ani) Londra, Anglia Înmormântată Brunswick Cathedral[*]  Părinți Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel[1] Prințesa Augusta a Marii Britanii[1]  Frați și surori Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel Karl Georg August, Hereditary Prince of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Friedrich Wilhelm de Brunswick  Căsătorită cu George al IV-lea al Regatului Unit Copii Prințesa Charlotte Augusta de Wales Cetățenie  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Ocupație politiciană  Apartenență nobiliară Titluri prințesă regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Braunschweig-Bevern (prin nașter) Casa de Hanovra (prin căsătorie) Domnie Domnie 29 ianuarie 1820 – 7 august 1821

·       1834 - A decedat Joseph Marie Charles, supranumit Jacquard (n. 7 iulie 1752), inventator francez care a conceput primul razboi de tesut semi-automat.

Joseph Marie Charles, supranumit Jacquard, (n. 7 iulie 1752, Lyon – d. 7 august 1834, Oullins), a fost un inventator francez, care a lăsat drept moștenire primul război de țesut semi-automat. Fiul unui lucrător în industria textilă (“meșter-fabricant”), el a profesat diverse meserii, dintre care unele în strânsă legătură cu producerea mătăsurilor, dar și cu arta imprimeriei. Studiind de unul singur mecanica, reușește în 1801 să pună la punct războiul de țesut Jacquard care îi poartă numele.

Dezvoltând o idee anterioară a lui Jacques de Vaucanson, Jacquard își dotează războiul de țesut cu un ingenios mecanism care selecta diferențiat firele de urzeală după un „program” înscris pe plăcuțe perforate (inventatorul cartelelor perforate fiind Basile Bouchon). Prin această inovație, războiul de țesut devine mult mai simplu de operat, reducându-se numărul de lucrători la unul singur, față de condițiile anterioare, când era necesar efortul conjugat al mai multor operatori umani.

Jacquard loom on display Museum of Science and Industry in Manchester, England

Războiul de țesut cu plăcuțe perforate, care l-a inspirat și pe Charles Babbage în construirea unei mașini de calcul, este prezentat cel mai adesea drept strămoșul computerului. Acesta folosea cartela perforată, funcționa într-un sistem binar și avea un program fix care opera în timp real. Structura războiului de țesut Jacquard seamănă izbitor cu arhitectura unui computer modern: partea de stocare (magazia), partea de procesare (moara) și cartelele perforate (programul).

·   1848 - A murit Jons Jacob baron Berzelius, chimist şi mineralog suedez; (n. 20.08.1779).

Jöns Jakob Berzelius (n. 20 august, 1779 – d. 7 august, 1848) a fost un chimist suedez, inventator al notației chimice moderne, membru fondator al chimiei moderne, alături de John Dalton și Antoine Lavoisier. Berzelius a descoperit elementele siliciu, seleniu, toriu și ceriu. A fost ales membru al Academiei Regale de Științe a Suediei în 1808 și a devenit membru al Academiei Suedeze în 1837.

·         1911: Gheorghe Cârțan cunoscut și sub numele de Badea Cârțan (n. 24 ianuarie 1849, Cârțișoara - d. 7 august 1911) a fost un țăran român care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, distribuind cărți românești, aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independență al României.^[1]

„Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan” din Cârțișoara, localitatea sa natală, deține obiecte care i-au aparținut. La Bistrița se afla statuia sa, care reproduce omul, dar și bățul/toiagul său faimos.

Badea Cârțan a fost un țăran originar din Cârțișoara (Sibiu), unde s-a născut în anul 1849. Acest cioban simplu a rămas în istoria românilor ca un luptător pentru unirea românilor din Transilvania cu cei din Vechiul Regat, toată viața sa dedicând-o acestui scop.

Mormantul lui Gheorghe Cârțan in Sinaia

Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-Ungar și nu se bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă armă, cartea. Badea Cârțan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și cartea de istorie. Timp de peste 30 de ani a trecut de mai multe ori munții, din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Ajuns de mai multe ori la București, el a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității^[A] poporului român. Dorind să vadă cu propriii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului român, Badea Cârțan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian.

„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie.

De-a lungul vieții sale a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în atâtea locuri prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat.

Badea Cârțan se întoarce la oi după fiecare aventură. Dar o altă idee nu-i da pace lui: vrea să facă negoț cu cărți și anume cu cărți românești. N-a putut prima dată când a cerut autorizație. Pentru că omul nostru spunea tot ce avea pe suflet și trimișii împărătești nu prea erau de acord. Pleacă la Vat, unde era închis Ioan Slavici și, apoi, la Seghedin, unde erau închiși Memorandiștii de la Cluj. Și despre toate simțămintele lui pune pe hârtie versuri. Pe la 1895, iar cere autorizație să facă negoț, tot cu cărți românești. De data aceasta este arestat.

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

Badea Cârțan
Badea Cârțan
Date personale
Născut	24 ianuarie 1849  Cârțișoara, Sibiu, România
Decedat	7 august 1911 (62 de ani)  Sinaia, România
Ocupație	Păstorit

* 1922: Conon Arămescu Donici (n. 2 februarie 1837, Bahna, județul Neamț - d. 7 august 1922, București) a fost un cleric român, care a deținut funcția de mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (1912-1918).

A avut relatii stranse cu presedintele francez Poincarré. El a oficiat slujba de convertire la Ortodoxie a regelui Ferdinand I, devenind ulterior consilier al acestuia. In 1913, a efectuat o calatorie la Constantinopol, pentru a se intalni cu Patriarhul de Constantinopol si a incepe demersurile pentru crearea unei patriarhii romane. In Primul Razboi Mondial, Turcia a intrat in razboi contra Romaniei, ceea ce a facut imposibila infiintarea oricarei patriarhii. Mitropolitul Conon a fost nevoit sa-si abandoneze toate planurile marete pe care le avea pentru Bisericā.

Mitropolitul Dr. Conon Arămescu Donici a trecut la cele veșnice la 7 august 1922, în București.

Conon Arămescu-Donici
Conon Arămescu-Donici
Date personale
Născut	2 februarie 1837  Neamț, România
Decedat	7 august 1922 (85 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot
Funcția episcopală

* 1934: Hermann Kusmanek von Burgneustädten (n. 16 septembrie 1860, Sibiu - d. 7 august 1934, Viena) a fost general-colonel al Armatei Comune k. u. k., numit Der Löwe von Przemyśl (Leul de la Przemyśl) precum un k. k. consilier secret. El a fost decorat cu Ordinul Maria Terezia.

Hermann a fost fiul superintendentului de poliție Josef Kusmanek și a soției sale Juliana, născută Wiehner. Din 1890 a fost căsătorit cu Johanna Zeschko. Soții au avut două fiice, Anna și Laura.

În ziua de 3 octombrie 1913, Hermann Kusmanek a fost înnobilat pentru meritele lui militare de către împăratul Franz Joseph al Austriei. În amintirea recunoscătoare a fostei sale unități de formare, el a ales titlul von Burgneustädten Mai departe a preluat în stema sa unul dintre cele două turnuri din stema orașului Wiener Neustadt. Soția și fiicele au obținut de asemenea permisia de a purta acest titlu

Tânărul Kusmanek a absolvit liceul militar (Militär-Oberrealschule) în Mährisch-Weißkirchen, apoi Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. După absolvirea acelei, a fost transferat pe 18 august 1879 ca locotenent la regimentul infanterie nr. 63, frecventând între ani 1882-1884 Școala de Război (K.u.k. Kriegsschule), academia militară austriacă din Viena. După acea a fost avansat destul de repede:^[2][3]

• 1 noiembrie 1884 locotenent major și alocarea la Statul Major General cu servicii în Budapesta, Foča și Ljubljana,
• 1 mai 1888 căpitan de clasa 1, ofițer de stat major în corpul armatei nr. 3 din Graz, apoi, între 1889 și 1893, ofițer de concept în Ministeriul de Război din Viena, în sfârșit comandant unei companii în regimentul de infanterie nr. 73 din Eger,
• 1 noiembrie 1894 major, pentru 3 ani angajat în biroul de cartografiere al Statului Major și în arhiva a istoriei de război la Viena,
• 1 mai 1897 locotenent-colonel și pentru peste 2 ani comandor al regimentului infanterie nr. 93 din Bistrița
• 1 noiembrie 1900 colonel, șef al biroului prezidial în Ministeriul de Război.

Kusmanek ca GM

Kusmanek ca FML

În sfârșit, la 1 noiembrie 1906 (rang de la 22 noiembrie 1906), a fost numit general (Generalmajor (GM))^[4] la vârsta de numai 46 de ani (trebuie luat în seamă, că a obținut rangurile, Austria nefiind implicată în nici un război). A mai rämas șef al biroului până în 1908, după acea a fost numit comandor al brigăzii de infanterie nr. 65 din Győr. La 1 noiembrie 1910 (rang de la 8 noiembrie 1910) a fost numit Feldmarschall-Leutnant (FML)^[4] și comandant al diviziei nr. 3 din Linz, iar din 1911 comandor al diviziei 28 infanterie (cu 27 de regimente) din Ljubljana.

La începutul Primului Război Mondial, Kusmanek a devenit comandor al fortăreței Przemyśl. După ce feldmareșalul Svetozar Boroević von Bojna a abandonat ultimul cap de pod peste râul San la Jarosław, retrăgând armata a III-a, forțele armate țariste sub comanda generalului Radko Dimitriev (de origine bulgărească) au avut drumul liber și au început primul asediu al fortăreței, începând atacul la 24 septembrie 1914. Kusmanek a avut ca trupe numai 65 de batalioane, nu puține de rezerviști precum 988 de tunuri, din care numai 28 corespundeau stadiului cel mai modern al tehnicii de atunci. Totuși a izbutit să se apere cu succes, rușii pierzând în numai 3 zile 40.000 de soldați (morți sau râniți grav). Dimitriev nu a mai atacat, dar a terminat asediul de abia la 11 octombrie al anului, când forțe puternice austro-ungare veniseră în ajutor (corpurile de armată nr. XXVIII precum divizia a 19-a cavalerie al corpului de armată nr. XII ca blocadă și Boroević cu armata a 3-a).^[5] Pentru respingerea asediului, Kusmanek a fost onorat la 1 noiembrie 1914 cu noul titlu militar general de infanterie (General der Infanterie) (care avea să înlocuiască titlul de Feldmarschall-Leutnant, dar trebuia să fie acordat nou în acești ani, fiind o onoare suplimentară).^[4]

Dar după numai 3 săptămâni (5 noiembrie) și lupte crâncene, inamicul a înconjurat Przemyślul din nou, de astă dată prin armata a 11-a țaristă condusă de generalul Andrei Nikolaevici Selivanov. Generalul a apărat fortăreața cu vitejie. Dar când cetatea nu mai putea fi ținută ca urmare a echipamentului și a hranei insuficiente, Kusmanek i-a cerut împăratului aprobarea unei predări onorabile, acordată de monarh.^[6] După o ultimă încercare de a scăpa, pe 19 martie, generalul a decis să predea cetatea forțelor armate rusești. După distrugerea tuturor armelor, a fortificațiilor și a tuturor celorlalte materiale de război, a permis în cele din urmă armatelor ruse să intre în oraș (22 martie). El însuși, purtând pe piept Ordinul său Imperial Rusesc „Sf. Ana” de clasa 1 cu brilianți, a intrat în prizonierat cu 2,500 de ofițeri precum 117 000 de subofițeri și soldați timp de aproape trei ani.^[5] În această perioadă a locuit la Nijni Novgorod, mai târziu a ocupat patru camere în clădirea Adunării Generale a Kievului.^[7]

Deja la 1 mai 1917 Kusmanek, cu toate că prizonier, a obținut rangul de Generaloberst (GO) (general-colonel) (general de 3 stele, fostul Feldzeugmeister) , validat la 1. Martie 1918, după eliberarea lui.^[4] În plus a fost numit consilier secret.

Ca recunoaștere a meritelor sale în apărarea dublă a fortăreței Przemyśl, Kusmanek a fost onorat, sub președinția capitolului ordinului prin Feldmareșalul Franz Conrad von Hötzendorf, cu Ordinul Maria Terezia, la 10 martie 1921 (promoția nr. 186).^[8] Deja cu ani înainte a căpătat porecla Der Löwe von Przemyśl (Leul de la Przemyśl).

Se spune, că Kusmanek ar fi fost ceh, ceea ce nu este corect. Constatat sunt rădăcinile familiei tatălui în Moravia. Dar mult decoratul general a vorbit, conform documentelor sale militare, pe lângă limba sa maternă, germana, în plus numai franceza, româna precum maghiara.^[2]

El este înmormântat într-un mormânt de onoare în Cimitirul Central din Viena (grupul 30 E, rândul 2, nr.21).

Hermann Kusmanek von Burgneustädten
Hermann Kusmanek von Burgneustädten, general-colonel
Date personale
Născut	16 septembrie 1860 Sibiu, Imperiul Austriac
Decedat	7 august 1934 (73 de ani) Viena, Statul Federal al Austriei
Înmormântat	Cimitirul Central din Viena
Părinți	Josef Kusmanek Juliana Wiehner
Căsătorit cu	Johanna Zeschko
Copii	Anna și Laura
Naționalitate	Imperiul Austriac;  austriacă
Cetățenie	Imperiul Austriac;  austriacă
Ocupație	personal militar[*]
Porecla	Der Löwe von Przemyśl (Leul de la Przemyśl)
Studii	Militär-Oberrealschule din Mährisch-Weißkirchen Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt K.u.k. Kriegsschule (Școala de Război) din Viena
Activitate
A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
Gradul	General-colonel) al Armatei Imperiale Austro-Ungare
A comandat	Șef al RI nr. 93 la Bistrița (1897-1899) Comandor al brigăzii de infanterie nr. 65 la Győr (1908) comandor al diviziei nr. 3 din Linz (1910) comandor al diviziei 28 infanterie din Ljubljana Comandor al fortăreței Przemyśl (1914-1915)
Bătălii / Războaie	Asediul Przemyślului (1914-1915)
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Maria Terezia Ordinul împărătesc Leopold, Marea Cruce cu săbii Ordinul imperial Coroana de Fier clasa I Crucea de Merit Militar clasa I cu decorație de război Crucea de fier de clasa 1 (Germania imperială) Crucea de Comtur de clasa a 2-a al Ordinului saxon „Sf. Henric” Ordinul persian al Soarelui și al Leului de clasa a 2-a

·         1938 - A murit Konstantin Sergheevici Stanislavski, actor şi regizor rus de teatru; (n. 27.01.1863).

Stanislavsky in 1936

Konstantin Sergheievici Stanislavski (n. 5 ianuarie 1863; d. 7 august 1938) a fost un regizor și teoretician rus al teatrului, inovator în teatrul și arta actoricească. În Teatrul de Artă, Stanislavski a început dezvoltarea faimosului său “Sistem”, bazat pe tradiția realismului lui Alexandr Pușkin. “Sistemul” lui Stanislavski se concentrează pe dezvoltarea în mod realist a personajelor.

Actorii erau instruiți să folosească “memoria afectivă” pentru a portretiza în mod natural emoțiile personajelor interpretate. Pentru a reuși în această încercare, actorilor li se cerea să se gândească la un moment din viețile lor în care au simțit emoția dorită și să încerce să o prezinte pe scenă, totul în dorința de a asigura o interpretare cât mai apropiată de realitate.

·         1939: Charlie Roberts, fotbalist englez (n. 1883)

* 1941: Alexandru Baltagă (n. 14 aprilie 1861, Lozova, Lăpușna, Basarabia - d. 7 august 1941, Kazan, URSS) a fost preot, membru al Sfatului Țăriidin Basarabia, victimă a comunismului sovietic, prizonier politic, decedat într-una din închisorile gulagului sovietic.S-a născut la 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, județul Lăpușna, în familia preotului Ștefan Baltagă. După absolvirea școlii primare din satul natal, la 15 iunie 1883, a absolvit cu mențiune Seminarul Teologic de 10 clase din Chișinău, după care a lucrat doi ani ca pedagog la Școala Spirituală de băieți din capitala guberniei. A fost coleg de promoție cu Alexandru Ciugureanu, tatăl Prim-ministrului Daniel Ciugureanu. A fost hirotonit ca preot în 1886, pe seama parohiei Călărași, județul Lăpușna, cu hramul Sf. Alexandru Nevschi. Părintele a înfiat și crescut doi copii: Vsevolod și Margareta. În anii 1893-1895, 1898, 1902 și 1919-1925 conduce Congresele școlare ale Basarabiei și este ales, succesiv (din 1903 până în 1918), președinte al congreselor eparhiale anuale din Basarabia și între 8 martie 1905—1 decembrie 1926.

Între 1918-1925 a fost membru ales al Comitetului Eparhial din Chișinău. Din 1925 a fost membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Chișinăului, iar din 1932 a devenit reprezentant eparhial în Congresul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române.

Între 1922-1935, a activat în calitate de președinte al Consiliului de administrație al „Uniunii Clericilor ortodocși din Basarabia”. Membru în Sfatul Țării, Congresul eparhial de la Chișinău l-a desemnat ca reprezentant al preoțimii basarabene în Sfatul Țării, între 21 noiembrie 1917 și 27 noiembrie 1918.

În calitate de deputat în Sfatul Țării, la 27 martie 1918, votează pentru unirea Basarabiei cu Regatul Român. Pentru slujirea sa exemplară la altar, părintelui Baltagă i-au fost conferite mai multe distincții bisericești și laice. Este arestat noaptea și anchetat la Chișinău La 31 august 1940, organele NKVD trec la arestarea parintelui Baltagă, care tocmai oficia Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Alexandru din Călărași. A refuzat să se conformeze solicitării sovieticilor de a merge la unitatea NKVD, adăugând că se va pune la dispoziția lor numai după terminarea slujbei. Este arestat noaptea, luat din pat, neimbrăcat și dus la Chișinău, unde este anchetat în subsolurile sediului NKVD. Este anchetat de locotenentul Cerepanov, „anchetator superior al NKVD din RSSM”, fiind acuzat că „în anul 1918, având o atitudine dușmănoasa față de Rusia Sovietică, a participat activ în cadrul Sfatului Țării și a votat pentru instrainarea Basarabiei de Rusia sovietică și pentru unirea ei cu România [...]

În anii următori, fiind un cleric activ, a luptat contra mișcării revolutionare”, conform unui document, în limba rusă, aflat la dosarul întocmit de poliția politică sovietică în 1940-1941. Rudele părintelui susțin că, în timpul anchetei, părintele a trebuit să suporte presiunile fizice și psihice la care il supuneau anchetatorii sovietici, spunandu-i: „Arată-ne pe Dumnezeul tău!”, față de care părintele Alexandru a replicat: „Atunci când tu îmi arăți mintea ta, atunci ți-L arăt și eu pe Dumnezeul meu!”.

Părintele Baltaga este deportat în Kazan unde, la 7 august 1941, îndură moartea mucenicească. În octombrie 1995, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei a propus cercetarea vieții sale pentru canonizare.

Alexandru Baltagă

Date personale Născut 14 aprilie 1861  Lozova, Ținutul Chișinău, Imperiul Rus  Decedat 7 august 1941 (80 de ani)  Q4207729[*], Kazan, URSS  Cetățenie  România  Religie creștinism ortodox[*]  Ocupație preot

·     1941 - A murit Rabindranath Tagore, scriitor indian de limbă bengaleză și engleză, laureat al Premiului Nobel (n. 1861)

Rabindranath Tagore, numele europeinizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 7 mai 1861, Jorosanko, Calcuta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913 (“Intoarcerea primaverii”, “Oleandrii rosii”).

Motivația Juriului Nobel

„în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete și frumoase, prin care, cu un meșteșug desăvârșit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezești, o parte integrantă a literaturii occidentale“

* 1947: Prințesa Hermine Reuss de Greiz (germană Hermine Prinzessin Reuß zu Greiz; 17 decembrie 1887 - 7 august 1947), a fost a doua soție a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859 - 1941).

Hermine Reuss
Date personale
Născută	17 decembrie 1887 Greiz, Germania[1]
Decedată	7 august 1947 (59 de ani) Frankfurt pe Odra, Zona de ocupație sovietică[2]
Înmormântată	Antique Temple[*]
Părinți	Heinrich al XXII-lea Ida de Schaumburg-Lippe
Frați și surori	Heinrich al XXIV-lea Prințesa Caroline Reuss de Greiz
Căsătorită cu	Prințul Johann George Ludwig Ferdinand August de Schönaich-Carolath (1907-1920) Wilhelm al II-lea al Germaniei (1922-1941)
Copii	Prințul Hans Georg de Schönaich-Carolath Prințul Georg Wilhelm de Schönaich-Carolath Prințesa Hermine Caroline de Schönaich-Carolath Prințul Ferdinand Johann de Schönaich-Carolath Henriette, Prințesă Karl Franz a Prusiei
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Reuss of Greiz[

·       1957 - A încetat din viaţă actorul Oliver Hardy, actor american (n. 1892)

Stan Laurel (left) and Oliver Hardy (right) in The Flying Deuces (1939)

Norvell Hardy (n. 18 ianuarie 1892, Harlem, Georgia, SUA; d. 7 august 1957, North Hollywood, California), cunoscut mai ales sub numele Oliver Hardy (sau Bran), a fost un actor și regizor, devenit celebru în cuplul de comici Stan și Bran.

 

·         1958: A murit Herbert Osborne Yardley, criptolog american, care a organizat si condus primele decriptari de documente codate, in timpul Primului Razboi Mondial. A produs senzatie in 1931 prin publicarea memoriilor „The American Black Chamber”, care a dus la promulgarea legii securitatii.

·         1961 - A murit Tudor Tănăsescu, inginer, membru corespondent al Academiei Române. A avut un rol important în dezvoltarea radiodifuziunii şi a industriei române de electronică (n.02.03.1901).

* 1970: Lidia Babici (Hâncu; n. 24 septembrie 1897, Artiomovsk, Ekaterinoslav, Imperiul Rus; d. 7 august 1970, Chișinău) a fost o cântăreață de operă (soprană lirică)

A făcut studii muzicale la Școala Medie de Muzică din Chișinău în anii 1910–1915 cu Iacob Gorsky (clasa canto), apoi lecții de canto cu Lidia Lipkovski în 1918. A frecventat Institutul Muzical Dramatic „Ludwig van Beethoven” din Odesa (1918), Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano (1922–1925; clasa canto cu Vittorio Vanzzo) și Conservatorul din Chișinău (1948–1952; armonia cu L. Gurov, solfegiul cu S. Zlatov, istoria muzicii cu A. Abramovici și A Beilina).

Activează ca solistă la Opera Națională din București și la Capela Societății „Cântarea României” între anii 1926 și 1939. Revine la Chișinău, unde cântă la Filarmonică (anii 1940–1941) și în ansamblul de cântece și dansuri „Doina” (1941–1944). Predă canto la Conservatorul din Chișinău din 1944.

Debutează pe scena Operei Române, în 1925, în rolul Violetei din Traviata de Giuseppe Verdi. A mai interpretat:

• titular în Lakmé de L. Delibes
• Constanza în Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart
• Margareta în Faust de Charles Gounod
• Rosina în Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini
• Antonida în Viața pentru țar de Mihail Glinka
• Gilda în Rigoletto de Giuseppe Verdi
• Manon Lescaut în Manon de Jules Massenet
• Rosina în Nunta lui Figaro de Mozart
• Antonina în Povestirile lui Hoffman de Jacques Offenbach
• Mimi în Boema de Giacomo Puccini

Lidia Babici a avut turnee la Paris, Berlin, Stuttgart, Roma, Varșovia. Printre discipolii săi se numără Valentina Savițchi, Polina Botezat, Tamara Ciobanu, R. Esina, I. Volkov, I. Burduja, L. Pelin, L. Grițel, M. Gruzman, S. Moldovan, A. Krivențova, G. Țidzic, E. Motoi, Z. Timoni, N. Pascal, C. Lichin, J. Polupanova. A avut colavorări fructuoase cu Eugenia Babad, Tana Nanescu, Grigore Petroviceanu, Spiru Dumitrescu, Nicolae Nagacevschi, Vasile Malanețchi, Velia Giovanelli, Alexandra Elefterescu, Mircea Lazăr, Alexandra Lupescu, George Nicolescu-Basu, Maria Snejina, George Folescu, Arnoldo Georgewsky, Melitta Georgescu, Constantin Stroescu, Rudolf Steiner, Florica Cristoforeanu, Alfred Alessandrescu, Egizio Massini, Isac Bein, Veaceslav Bulîciov, Umberto Pessione, George Georgescu, Jean Bobescu, Ion Bazilevici, Florica Popovici, Viorica Ursuleac, Margareta Metaxa, Ritta Cottescu etc.

A fost distinsă cu Ordinul „Meritul Cultural” în 1936.

·         1983: Nicolae Brânzeu (n. 28 decembrie 1907, Pitești - d. 7 august 1983, Arad) a fost un compozitor, dirijor și om de cultură român.

Brânzeu și-a început educația muzicală în orașul natal, avându-i ca profesori pe Maria Lerescu și Lucia Stănescu. A urmat apoi Conservatorul din București, unde i-a cunoscut pe compozitorii Dumitru Georgescu-Kiriac, Alfonso Castaldi, Mihail Jora și Dimitrie Cuclin. În anul 1931 a absolvit și Facultatea de Drept din București).

Brânzeu și-a continuat studiile la Schola Cantorum din Paris, sub îndrumarea compozitorului și muzicologului Vincent d'Indy. Revenit în țară, în perioada interbelică s-a afirmat ca pianist, dar și ca profesor suplinitor la catedra de armonie a Conservatorului bucureștean.

Creația lui Brânzeu cuprinde genuri diverse, însă remarcabile sunt creațiile pentru teatru liric. Stilistica muzicii lui se încadrează în modernismul de tip neoromantic; interesul pentru acest curent estetic i-a fost trezit în anii de studiu la Schola Cantorum. Brânzeu va îmbina neoromantismul cu idei de inspirație folclorică. O altă influență în muzica lui Brânzeu este expresionismul.

„Opera Săptămâna luminată (1943) este caracterizată printr-un discurs sonor plin de tensiune- adesea vecin cu angoasa - și de aceea, eu o socotesc prima operă românească de tip expresionist.”

^[1]. Din păcate după anul 1990, lucrarea nu a fost inclusă în repertoriile operelor din România.

În 1948, înființează Filarmonica din Arad, unde contribuie la profesionalizarea orchestrei și corului, dat fiind că la aceea vreme ele erau formate în cea mai mare parte din oameni fără studii muzicale academice.

Pentru liedurile sale, Brânzeu a fost criticat în anii 1950 de către grupul Matei Socor. Ca urmare, Brânzeu a fost cenzuratde către regimul politic din țară.

În anii de activitate artistică în România Brânzeu dirijează diverși muzicieni precum: Stella Simionetti, Iolanda Mărculescu, Lya Hubic, Elena Botez, Lucia Stănescu, Emilia Petrescu, Arta Florescu, Lili Dușescu, Marina Krilovici, Constanța Câmpeanu, Anca de Barbu, Tatiana Roșculeț, Magda György, Zenaida Pally, Agnes Baltsa, Maria Snejina, Ion Dacian, Cornel Fânățeanu, Ion Buzea, Constantin Zaharia, Garabis Zobian, Mircea Emandi, Oleg Rudic, Dan Iordăchescu, David Ohanesian, Ionel Pantea, Ludovic Konya, Ion Budoiu, Mihail Arnăutu, Nicolae Secăreanu, Marius Rintzler, Pompei Hărășteanu, Vladimir Orlov, Radu Aldulescu, Alfons Capitanovici, Götz Teutsch, Wanda Wilkomirska, Ion Voicu, Henry Brendier, Constantin Bobescu, Andras Simor, Antonin Moravec, Gustav Schmahl, Tadeus Wronski, Octavian Nicolaevici, Gaby Grubea, Daniel Podlovschi, Albert Kocsis, Nina Mihailovna Beilina, Etar Christoskov, Robesrt Soetens, Liana Isakadze, Yuriko Kuronuma, Cornelia Vasile, Ivan Straus, Ștefan Ruha, Ernest Fischer, Tamas Vesmas, Valentin Gheorghiu, Corneliu Gheorghiu, Mîndru Katz, Alexandru Demetriad, Maria Cardaș, Dorina Popovici, Magda Nicolau, Grete Miletineanu, Lidia Cristian, Aurelia Cionca, Margarita Fedorova, Gheorghe Halmos, Herald Enghiurliu, Ferenc Rados, Amadeus Webersinke, Dan Mizrahy, Gorgeta Ștefănescu Barnea, Dan Grigore, Sofia Cosma, Nicolae Brânduș, Annerose Schmit, Gabor Gabos, Toma Schwarz, Gabriel Amiraș, Sebastian Benda, Regina Smendzianka, Albert Guttman, Maria Fotino, Ilinca Dumitrecu, Liana Șerbescu, Alberto Portugheis, ș.a.

Nicolae Brânzeu i-a avut ca prieteni apropiați pe scriitorii Emil Cioran, Radu Gyr, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Dan Botta, Mircea Popa și pe muzicienii George Georgescu și Dimitrie Cuclin.

Nicolae Brânzeu
Date personale
Născut	28 decembrie 1907  Pitești, România
Decedat	7 august 1983 (75 de ani)  Arad, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor

·         1983 - A murit astronomul american Bart J. Bok, expert în studiul Căii Lactee (n.28.04.1906).

* 1987: Camille Nimr Chamoun ( în arabă:كميل نمر شمعون, Kamil Nimr Sham'un,3 aprilie 1900 - 7 august 1987) a fost un om politic libanez, membru și lider politic al comunității creștine maronite, președinte al Libanului între anii 1952-1958.

Camille Nimr Chamoun s-a născut în anul 1900 în orășelul Dir al Kamar din Munții Liban, într-o familie proeminentă din comunitatea creștină siro-maronită. Un unchi al său, Auguste Adib Pașa, a fost de două ori prim-ministru al Libanului.

Chamoun a învățat și a făcut studiile elementare și liceale la Școala catolică a călugărilor mariști (les frères Maristes) la Beirut. A fost silit, însă, să întrerupă școala în urma izbucnirii Primului Război Mondial, când toată familia sa a fost deportată în anul 1916 de către autoritățile otomane la Kir Șehir, în Anatolia. Întors fără resurse în patrie la 6 ianuarie 1919s-a angajat, de nevoie, ca funcționar al Serviciului otoman al Datoriilor publice, care era în curs de lichidare. A demisionat scârbit după cinci luni și s-a înscris la facultatea de drept a Universității Saint Joseph din Beirut. A terminat strălucit licențaîn anul 1923, fiind admis în baroul de avocați în anul următor 1924.

În 1922 a lucrat o vreme la Biblioteca națională a Libanului, la a cărei reorganizare a luat o parte activă. Paralel cu activitatea avocațială, Chamoun a început să scrie în presa francofonă din Beirut articole în domeniile juridic și economic. Fiind remarcat de redactorul șef al ziarului cotidian Le Réveil, a devenit un colaborator permanent al acestuia. Articolele editoriale pe care le-a scris, și care au fost ulterior publicate în volum în anii 1980, erau scrise într un stil curat și concis.

În 1934, a fost ales pentru întâia dată în Adunarea Națională a Libanului ca deputat din partea regiunii natale a Muntelui Liban, care reprezenta fieful său electoral. A fost reales deputat și în anii 1937 și 1943.

În anul 1930 el s-a căsătorit cu Zalfa Thabet.

În anul 1937 Chamoun a fost numit ministru de finanțe și al lucrărilor publice din guvernul libanez.

În acea perioadă împreună cu liderul druz, Madjid Arslan, și cu liderii creștini Hamid Frangieh și Bichara Al Khouri a înființat Blocul Constituțional care s-a identificat cu mișcarea națională arabă, căutând o înțelegere cu comunitățile musulmane.

Între anii 1943-1944 a fost ministru de interne.

Din cauza politicii sale în favoarea obținerii independenței față de Franța, la 11 noiembrie 1943 Chamoun a fost arestat de autoritățile coloniale franceze și deținut vreme de 11 zile în Castelul Rashaia, împreună cu alți doi lideri libanezi, Béchara el-Khoury și Riad Solh. După numeroase proteste publice, ei au fost eliberați la 22 noiembrie 1943. Această dată a fost ulterior proclamată Ziua Independenței a Libanului.

În anul 1944 Chamoun a fost trimis ca ambasador al Libanului la Londra, iar între 1945-1948 și-a reprezentat țara la O.N.U.. În anii 1947 și 1951 el a fost iarăși reales în Adunarea Națională.

În anul 1952 Camille Chamoun s-a numărat printre personalitățile politice care au avut o influență covârșitoare în înlăturarea de la putere a președintelui Bichara al Khouri. În cele din urma el însuși a fost ales ca succesor al lui Al Khouri la președinția Libanului. În timpul guvernării sale, Chamoun s-a îndepărtat de grupările politice care l-au adus la putere, care cereau modificări constituționale și alocarea mai multor resurse populației necreștine, adică musulmanilor și druzilor din țară.

Chamoun a adoptat o politica pro-occidentală și a întărit legăturile Libanului mai cu seamă cu regimurile conservatoare din regiune: monarhiile hashemite din Irak și Iordania, precum și cu Turcia și țările din Peninsula Arabică, în detrimentul regimurilor militare și „revoluționare” din Egipt și Siria.

În ultimii doi ani ai mandatului său ca președinte s-au ascuțit în Liban tensiunile dintre comunitățile religioase, pe fondul unor factori interni si al unor transformări politice pe arena Orientului Mijlociu. Politica panarabistă și antioccidentală a președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser a contribuit la ațâțarea confruntărilor inter- confesionale din Liban. Chamoun însuși a contribuit la creșterea animozităților prin încercările sale de a modifica Constituția pentru a fi ales încă o dată ca președinte.

În mai 1958 Libanul a căzut pradă războiului civil, iar Chamoun s-a văzut nevoit să apeleze la ajutorul țărilor occidentale în frunte cu Statele Unite. O parte din ajutorul primit a constat în arme transferate în Liban de pe teritoriul Israelului. Vreme de o lună un avion iranian de tip Dakota a transportat în Liban arme și muniții din prada de război a Israelului din Războiul din Sinai, decolând de fiecare dată de la baza aeriana israeliană Tel Nof.

Statele Unite a intervenit în conflict și în mod direct, prin trimiterea de unități de desant care au debarcat pe coasta Libanului și a căror prezență a silit taberele rivale să ajungă la un compromis. Acordul dintre părți a inclus sfârșitul președinției lui Camille Chamoun și alegerea în locul acestuia a generalului Fouad Chehab, care până atunci era comandantul armatei libaneze.

După încheierea mandatului său ca președinte, Chamoun a părăsit pentru o vreme viața politică.

La începutul anilor 1960 el a revenit pe scenă, înființând Partidul Național Liberal pe care l-a condus până în anul 1985. Partidul său a apărat cu tărie interesele populației creștine maronite din Liban.

La începutul celui de al Doliea Război Civil din Liban Chamoun a deținut funcția de ministru de interne și a devenit mâna dreaptă a președintelui Suleןman Frangieh. De asemenea, la fel ca alte tabere politice, Chamoun a întemeiat o forță paramilitară a partidului său, denumită „Tigrii libanezi” sub conducerea fiului său Danny Chamoun. Chamoun și fiul său au menținut în aceasta perioadă contacte și cu Israelul, de la care au primit asistență militară și civilă. El a efectuat o dată o vizită nocturnă secretă și rapidă în Israel, cu care ocazie l-a întâlnit pe premierul israelian Menahem Beghin și a vizitat Orașul Vechi al Ierusalimului.

„Tigrii libanezi” ai Partidului Național Liberal, opuși cu înverșunare prezenței militare și influenței regimului baasist al Siriei în țară, au reprezentat un factor însemnat în cadrul forțelor înarmate ale creștinilor din Liban, până ce au fost neutralizate și desființate din punct de vedere militar în iulie 1980 de către Falangele libaneze sub comanda lui Bechir Djemayel. Chamoun a fost nevoit să accepte lichidarea forței armate a taberei sale și să consimtă la continuarea cooperării politice cu Bechir Djemayel.

După asasinarea acestuia din urmă în 1982 Chamoun a cântărit posibilitatea de a candida la succesiunea acestuia la președinția Libanului, dar a renunțat, după unele surse, deoarece nu ar fi fost agreat de către Israel, ale cărui forțe invadaseră în acea vreme Libanul în cadrul luptei contra Organizației pentru Eliberare a Palestinei care își avea cartierele generale și o bună parte a forțelor în Liban. În cele din urmă a fost ales ca președinte un frate al președintelui asasinat, Amin Djemayel, iar în 1984 Camille Chamoun s-a alăturat guvernului ca vicepremier, după anularea acordului de înțelegeri dintre Israel și Liban. El a îndeplinit această funcție până în ziua decesului său în urma unui infarct miocardic în anul 1987.

A lăsat în urma sa doi fii, Danny Chamoun, care a fost asasinat împreună cu soția și doi dintre copiii săi în anul 1990, și Dori Chamoun.

Camille Chamoun, preşedintele Libanului în anii 1952-1958

·         2002 - A murit cel mai mic actor, Joshua Ryan Evans, „actorul de un metru” de la Hollywood. Pentru rolul „Timmy” din serialul „Pasiuni”, în care interpreta o păpuşă vie, Evans a primit două premii pentru cea mai bună interpretare dintr - un serial (n.1982).

·   2009: Tatiana Stepa (n. 21 aprilie 1963, Lupeni, județul Hunedoara - d. 7 august 2009, București) a fost o cântăreață română de muzică folk.

Tatiana este unul din cei trei copii ai familiei Stepa. Mama ei, olteancă din Gorj a fost dată slugă de la zece ani. Tatăl ei, moldovean din Roman, a fost copil de regiment. Cei doi au fugit în Valea Jiului să scape de sărăcie și de umilință. Tatiana a fost înconjurată de muzică de la o vârstă fragedă. A cântat prima dată pe scenă când era la grădiniță. În copilărie a urmat cursuri de balet, vioară și pian. A făcut vioara 8 ani, ca instrument principal.

A făcut "Liceul de Arhitectură" din București. Aici a fost primul loc în care a auzit muzică folk. Pentru că făcuse vioara ani de zile, nu i-a fost greu să cânte la chitară. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraș, a debutat în Cenaclul Flacăra cu un cântec numit "Și-am să-mi fac o doină(versuri Adrian Gavrila) ", rămânând în componența acestuia până în anul 1985, după care, din anul 1992 până în anul 1996, a fost membră a Cenaclului "Totuși Iubirea", participând la peste 2.000 de spectacole, atingând un maxim de 50.000 de spectatori la un concert aniversar de la Galați.

După interdicția din 1985 a "Cenaclului Flacăra" și a ei ca artistă, a lucrat vreme de 11 ani la mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la București.

Din anul 1996 până în 2009 a mai susținut peste 1.000 de spectacole pe majoritatea scenelor marilor orașe din România, Italia, Germania, Franța, Republica Moldova, Bulgaria. A fost invitată anual la toate marile festivaluri de muzică folk din țară (Om Bun, Folk you, Sighișoara, Folkfest, Bistrița, Alba-Iulia, Târgu Jiu, Baia Mare, Piatra Neamț, Galați etc.) și la alte festivaluri concurs de muzică folk și poezie. A compus atât pe versuri proprii, cât și pe ale unor poeți din literatura universală și română: Federico García Lorca, Esenin, Adrian Păunescu, Lucian Blaga, Elena Farago, Ioan Alexandru, Camelia Radulian. A cântat singură, apoi împreună cu Magda Pușkaș au format grupul Partaj.

Ultimul recital l-a susținut în cadrul festivalului Folk You de la Vama Veche în data de 31 iulie 2009.

A încetat din viață vineri, 7 august 2009, în jurul orei opt dimineața, la Spitalul Militar din București. Cântăreața avea 46 de ani și suferea de cancer de col uterin.

Tatiana Stepa
Date personale
Nume la naștere	Tatiana Stepa
Născută	21 aprilie 1963 Lupeni, România
Decedată	7 august 2009 (46 de ani) București, România București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Cancer de col uterin)
Cetățenie	România
Ocupație	Muzician, Compozitor, Vocalist
Activitate
Alte nume	Tatiana Filipoiu[necesită citare]
Gen muzical	Muzică folk
Instrument(e)	Chitară
Ani de activitate	1982 - 2009
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Cenaclul Flacăra Cenaclul „Totuși iubirea“ Partaj

* 2009: Eru Potaka-Dewes (n. 1939- d. 7 august 2009) a fost un actor, cel mai notabil pentru rolul regelui Ariki-mau din filmul Rapa Nui.

* 2018: Dumitru Fărcaș (n. 12 mai 1938,^[1] Groși, Maramureș, România – d. 7 august 2018,^[2][1] Cluj-Napoca, România) a fost un taragotist român de muzică populară.

Face parte dintr-o familie cu tradiție muzicală; bunicul, tatăl și cei doi frați mai mari au cântat la fluier. Dumitru se familiarizează cu instrumentul și se înscrie la liceul de muzică în 1956. Din 1962 până în 1967 urmează cursurile Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, în cadrul Facultății de Interpretare, la clasa de oboi.

Fărcaș i-a ascultat în înregistrări difuzate la radio pe taragotiștii Luță Ioviță, Ion Murgu Bănățeanu, Iosif Milu etc. După absolvirea academiei clujene, învață autodidact taragotul, împrumutând unele tehnici din cele specifice oboiului.

Dumitru Fărcaș și-a început cariera profesională în 1960, când s-a angajat ca instrumentist al Ansamblului „Maramureșul” din Baia Mare.^[3] În 1962 a preluat Ansamblul „Mărțișorul” al Casei de cultură a studenților din Cluj-Napoca,^[4] împreună cu care a obținut numeroase premii naționale și internaționale.

PREMII ȘI DISTINCȚII

• 1962 – Premiul I și titlul de laureat al concursului din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, Helsinki
• 1972 – Discul de aur decernat de Academia „Charles Cros” din Paris
• 1991 – Laureat al Premiului Ethnos
• 1999 – Laureat al Festivalului „Smithsonian Folklive Festival”, Washington
• 1999 – Premiul I la Festivalul Internațional de la Bruxelles
• 2000 – Premiul Inter-Lyra în cadrul Olimpiadei de Muzică și Dans „Cele cinci Lyre”, Budapesta

Dumitru Fărcaș a primit titlul de „Cetățean de onoare” al orașului Phenian (Coreea de Nord) și al orașelor Cluj-Napoca, București, Reșița și Baia Mare. Este președinte de onoare al Congresului Internațional al Taragotiștilor.

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Dumitru Fărcaș la 29 noiembrie 2002 Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. ^[5] El i-a conferit la 7 februarie 2004 și Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. ^[6]

La 7 martie 2008, Dumitru Fărcaș a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca

Dumitru Fărcaș
Date personale
Născut	12 mai 1938[1]  Groși, Maramureș, România
Decedat	7 august 2018 (80 de ani)[2][1]  Cluj-Napoca, România
Cetățenie	România
Ocupație	muzician
Activitate
Instrument(e)	taragot
Premii	Ordinul Național „Serviciul Credincios”

Sărbători

·         În calendarul ortodox: +) Sf Cuv Teodora de la Sihla; +) Sf Cuv Pafnutie – Pârvu Zugravul; Sf Cuv Mc Dometie Persul; Sf Ier Narcis, arhiepiscopul Ierusalimului; Sf Cuv Nicanor; Duminica a 8-a după Rusalii - Înmulțirea pâinilor 

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla - foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a trăit în Moldova secolului al XVII-lea, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților.