5. /7 AUGUST 2022 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
GEORGE ENESCU
| George Enescu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  Liveni-Vârnav, Cracalia, Botoșani, România | ||
| Decedat | (73 de ani)[2][3][4][5] Paris, Franța | ||
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise[6] | ||
| Căsătorit cu | Maria Tescanu Rosetti (din ) | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România.svg){kind=small} Franța | ||
| Ocupație | compozitor violonist pianist dirijor profesor de muzică[*] profesor universitar[*] politician muzicolog[*] | ||
| Activitate | |||
| Studii | Conservatorul din Paris, Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena | ||
| Gen muzical | operă simfonie | ||
| Instrument(e) | vioară pian | ||
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
| Prezență online | |||
| Internet Movie Database | |||
Modifică date / text  | |||
George Enescu (n. ,[1][2][3][4] Liveni-Vârnav, Cracalia, Botoșani, România – d. ,[2][3][4][5] Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.
VIAȚA
Copilăria
George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. A fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Mai târziu părinții lui s-au despărțit iar tatăl a avut o relație cu Maria Ferdinand Suschi, o tânără de origine poloneză, din care s-a născut un fiu ilegitim, pictorul Dumitru Bâșcu[7].
Părinții l-au alintat cu numele „Jurjac”, dat de guvernanta franceza Lydie Cedre, care a avut o influență profundă asupra educației sale începând de la vârsta de 6 ani[8].
A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru[necesită citare].
„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”—Bernard Gavoty - Amintirile lui George Enescu''
Activitate
Debutul ca interpret și compozitor. Primii ani
Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.
În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.
Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Începutul secolului al XX-lea. Lucrări semnificative
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.
În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
Perioada interbelică
După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938).
Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.
 | Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe. | — Yehudi Menuhin |
În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române.[9]
Opera Oedip
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea în fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.
Al doilea război mondial. Opere de maturitate
În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.[10]
În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.
Ultimii ani. Exilul
În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68[11].
INTERPRETUL
Violonist
Deși este cunoscut în principal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.Pianist
Dirijor
Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria:
„George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.”[12]
În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra „inegală, ezitantă” care era Filarmonica la acel moment, Sebastian descria complementaritatea dintre artă și iscusință tehnică la dirijor, scriind:
„Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”[12]
CREATORUL
Compozitor
Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, opinie împărtășită și de Andrei Tudor, care scria că „[d]in multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențială și, desigur, cea mai trainică a complexei sale personalități artistice.”[13]
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.
Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
Creația
.jpg)
Opere
- Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)
Simfonii
- Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)
- Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
- Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)
Alte lucrări orchestrale
- Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)
- Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
- Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
- Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
- Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
- Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)
Muzică de cameră
- Cvartete pentru coarde
- Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
- Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)
- Sonate
- Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)
- Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
- Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular românesc", Op. 25 (1926)
- Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
- Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)
- Alte lucrări de cameră
- Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)
- Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
- Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
- Concertstück pentru violă și pian (1906)
- Légende pentru trompetă și pian (1906)
- Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
- Impressions d'Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)
- Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
- Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
- Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)
- Muzică pentru pian
- Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)
- Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
- Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
- Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
- Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)
CASELE ENESCU
În București se găsește Muzeul Național „George Enescu", găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă publicului, au locuit Maruca și Enescu.[14]
Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. În Dorohoi se află Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi în casa tatălui compozitorului, Costache Enescu. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul, pe strada Yehudi Menuhin). În conacul din Tescani, Bacău („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii '80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.
Casa din Mihăileni a bunicului matern, în care Enescu a petrecut o parte din copilărie, a ajuns până în 2014 într-o stare avansată de deteriorare. A fost salvată în august 2014 de la demolare de o echipă de arhitecți voluntari.[15]
George Enescu, Balada pentru vioara
George Enescu: RAPSODIA ROMANA 1 si 2 (full)
THEODOR COSMA
| Theodor Cosma | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, România |
| Decedat | (101 ani) Paris, Franța |
| Frați și surori | Edgar Cosma[*] |
| Copii | Vladimir Cosma |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | pianist dirijor muzician de jazz[*] |
| Activitate | |
| Studii | Facultatea de Drept din Paris[*] |
| Modifică date / text | |
Theodor Cosma (numit și Teddy Cosma, pe numele real Theodor Zwiebel,[1] n. 7 august 1910, București – d. 9 octombrie 2011, Paris[2]) a fost un dirijor, pianist și aranjor evreu originar din România, stabilit din 1963 în Franța. El este tatăl compozitorului de muzică de film Vladimir Cosma, și fratele compozitorului și dirijorului Edgar Cosma.
BIOGRAFIE
Descendent al unei familii originare din Craiova, Theodor Cosma s-a născut la București. A studiat Facultatea de muzică din București (pian) și „Ecole normale de musique” din Paris (1929) cu pianistul Lazare Lévy, frecventând în paralel Facultatea de drept din Paris (1932)[3].[4] La începutul anului 1930 s-a întors în România, acolo a condus diverse orchestre, inclusiv din 1934 până în 1940 Orchestra Radio Jazz, în 1942 orchestra Teatrului Evreiesc „Barașeum” din București, Director al Teatrului „Alhambra” în 1944, din 1947 până în 1950 șef al formației „Mon Jardin”, unde îi avea ca colaboratori pe Alexandru Imre, Gabriel Mezei, Gyula Balogh, Harry Micu, Sergiu Malagamba etc. Acest grup urma să devină ulterior nucleul orchestrei de muzică ușoară al Casei de discuri „Electrecord”. A concertat în România și Cehoslovacia, Polonia, URSS.
Cosma a descoperit și a promovat câțiva muzicieni români la începutul carierei lor, inclusiv compozitorul Marius Constant și dirijorul Sergiu Celibidache. Edgar Cosma a fost primul din familie, care a emigrat din România la Paris (în jurul anului 1960), scoțându-i apoi din țară, în septembrie 1962, pe fratele Theodor Cosma și pe nepotul Vladimir Cosma. În 1962, Cosma și-a părăsit patria împreună cu soția și fiul său, care a devenit mai târziu cunoscutul compozitor de muzică de film, Vladimir Cosma.
Theodor Cosma a împlinit pe data de 7 august 2010 vârsta de 100 de ani la Paris.[5]
PREMII
VICTOR PREDESCU
| Victor Predescu | |
 Violonistul și dirijorul Victor Predescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 7 august 1912, Ploiești, Regatul României Ploiești, România |
| Decedat | .svg){kind=small} 27 decembrie 1984 (72 de ani), București, RS România |
| Frați și surori | Nicușor Predescu |
| Cetățenie | Regatul României RS România |
| Etnie | romi |
| Ocupație | dirijor, violonist, compozitor |
| Activitate | |
| Gen muzical | populară, café-concert |
| Instrument(e) | vioară, bas |
| Case de discuri | Odeon, Columbia, Electrecord |
| Modifică date / text | |
Victor Predescu (7 august 1912, Ploiești - 27 decembrie 1984, București) a fost un reputat compozitor, dirijor și violonist român, de etnie romă. Este fratele mai mare a lui Nicușor Predescu.
BIOGRAFIE
S-a născut la data de 7 august 1912 la Ploiești, într-o familie de lăutari, tatăl său, Nicolae Predescu, fiind violonist și șef de orchestră. Sub directa lui îndrumare începe să învețe vioara de timpuriu, iar mai apoi contrabasul.[1]
Studiază la Conservatorul din București, unde se înscrie la clasa profesorului George Enacovici. La examenul de absolvență a interpretat Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră de Henryk Wieniawski, acompaniat la pian de Theodor Rogalski.[2] Se angajează apoi în Orchestra Simfonică a Armatei, unde evoluează sub bagheta dirijorilor Egizio Massini și Alfred Mendelsohn.
Începe apoi să-și facă un nume ca șef de orchestră în București, alăturându-și câteva nume celebre precum naistul Fănică Luca sau cântărețele Mia Braia și Rodica Bujor,
Își face angajamente ca șef de orchestră la Terasa Cercului Militar și la restaurantele „Athenee Palace”, „Dorul Ancuței” și „Terasa Colonadelor” din București.
În 1940 cântă la Curtea Regală împreună cu diseurul Jean Moscopol.[2]
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, împreună cu pianistul Mișu Ionescu-Năsoi cântă prin spitalele de răniți, trecând la muzica populară.[2]
În 1946 este ales președinte al Sindicatului Artiștilor Instrumentiști și formează orchestra de concerte „Barbu Lăutaru”, cooptând toți instrumentiști din fosta orchestră „Doina Românească” a lui Petrică Moțoi.[3] Noua formație se afirmă repede în viața artistică a capitalei, stimulând și alte inițiative de același tip.
În 1947 participă la concertul aniversar închinat împlinirii a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu, în calitate de dirijor al Orchestrei „Barbu Lăutaru”.
În 1949 orchestra este transferată de la Sindicatul Artiștilor Instrumentiști la Institutul de Folklor (proaspăt înființat) și reorganizată de către violonistul și dirijorul Ion Luca-Bănățeanu. Din pricina oscilațiilor între Sindicat și Institut, Victor Predescu renunță în cele din urmă la poziția de dirijor în cadrul Orchestra „Barbu Lăutaru”.[3]
În 1950 se ocupă de organizarea orchestrei noului Ansamblu „Ciocârlia” al Ministerului Afacerilor Interne, cu care efectuează, în același an, un turneu în Ungaria. Vechea orchestră „Ciocârlia”, transferată de la Sindicatul Artiștilor Instrumentiști la Ministerul Afacerilor Interne, s-a mărit cu 60 de persoane, sosind aici din toată țara instrumentiști talentați, precum: violoniștii Florea Cioacă și Varga Zoltan, taragotiștii Iosif Milu și Ion Murgu, fluierașul Marin Chisăr, cobzarul Ion Șerban, clarinetistul Adolf Guți etc.
În paralel a preluat, cu jumătate de normă, conducerea proaspetei Orchestre populare a Comitetului Radio, având drept obiectiv înregistrările și concertele în direct.
În 1956 efectuează un turneu în Albania, împreună cu Ansamblul „Ciocârlia” și soliștii Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduțu și Ion Cristoreanu.[4]
În 1959 participă într-un alt turneu peste hotare, în Iugoslavia, împreună cu Orchestra de muzică populară Radio.[4]
În 1967, împreună cu Ansamblul „Ciocârlia”, cunoaște recunoașterea mondială, în urma unui turneu de trei luni în Anglia. Jurnalistul Emrys Bryson remarca în „Guardian Jurnal” (26 octombrie 1967) că „turneul a dezvăluit spiritualitatea și rafinamentul unui popor”. Urmează o suită de invitații, așa încât în 1968 efectuează un alt turneu în Statele Unite.[5] A fost, de altfel, ultimul moment de satisfacție majoră a dirijorulului.[6]
Un merit deosebit îl are în promovarea unor tinere talente precum Sofia Popa și Ileana Constantinescu, precum și în realizarea primelor înregistrări pe discuri standard ale cunoscutei hore „Perinița”.
DECESUL
Moare la data de 27 decembrie 1984 în București.[7]
DISTINCȚII
În 1960 este distins cu titlul de „Artist Emerit”, după importante realizări cu Ansamblul „Ciocârlia” și dupa lansarea unor discuri valoroase cu Maria Tănase în calitate de dirijor.[8]
Victor Predescu - Cobzar bătrân
Victor Predescu - Hora mare
SOFIA ROTARU
Sofia Rotaru (nume complet - Sofia Mihailivna Rotaru-Evdokimenko, în ucraineană Софiя Михайлівна Ротару, în rusă София Ротару; n. ,[1] Marșenița, raionul Noua Suliță, RSS Ucraineană, URSS) este o cîntăreață pop și compozitoare pop-rock de origine etnică română din Ucraina, producătoare, laureată a mai multor premii, actriță, scriitoare, manager, setter de tendințe de modă și femeie de afaceri. Este numită "Regina Pop"[2][3]. Este cunoscută pentru vocea sa lirica și sex appeal, ca și pentru recunoștința socială și religioasă. Cariera sa este marcată de un succes mondial pe scena muzicală și de mai multe controverse, cauza cărora a devenit Sofia Rotari însăși, anume în țările Europei de Est și în țările fostei Uniune sovietice.
A cântat atât în limba română, cât și în rusă. În 1986, a fost prima cântăreață care a primit titlul "Artist al Poporului din URSS" și în 2000 a fost numită Cântăreața secolului XX[4]. Azi, Sofia Rotaru are cetățenie ucraineană și este cetățean de onoare al Crimeei și Ialtei. Ialta este locul reședinței sale principale, dar locuiește și la Moscova, Kiev și în Baden-Baden.
Este posesoare a mai multor premii, printre care: Artist emerit al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, Artist al poporului al Ucrainei, Artist al poporului al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, Artist al poporului al URSS, laureată a premiului LTC, Erou al Ucrainei, Erou al Moldovei, Cavaler al Ordinului republican al Moldovei și Ordinul pentru prietenie între popoare al URSS.
BIOGRAFIE
Sofia Rotaru s-a născut la 7 august 1947 în Marșenița, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți, Ucraina sovietică, a doua într-o familie de șase copii a brigadierului de viticultori.[5] Din cauza greșelii funcționarei oficiului actelor civile, data de naștere în pașaport a fost trecută 9 august[6]. Satul în care s-a născut cîntăreața a aparținut în trecut principatului Moldovei, apoi Rusiei țariste, apoi României, ceea ce a constituit cauza a diferitor moduri de scriere a numelui de familie și a prenumelui. În filmul "Cervona Ruta", Sofia apare cu numele de familie "Rotari" variantă de pronunție în rusă. În alte filmări, prenumele a fost scris Sófiya. Edita Pieha a sfătuit-o să-și scrie numele de familie românește, cu litera "u" la sfîrșit. Numele de scenă este de fapt numele vechi corect[7]. Aurica Rotaru, Artista emerită a Ucrainei a spus:
| “ | Nu, nimeni n-a inventat aceasta, aceasta este legat cu aceea că satul în care noi ne-am născut, a aparținut cîndva României, și după război acest teritoriu a fost alipit la Ucraina. Tatăl a fost convocat la centrul militar și i-au zis să-și schimbe numele de familie în cel rus. Au făcut să dispară litera "u" de la sfîrșit, în loc de Rotaru a devenit Rotari cu semnul moale. Totusi, Rotaru - este numele de familie corect…[8] | ” |
În copilărie le-a ajutat mult pe mama și sora mai mare Zina în gospodărie și cu educația fraților și surorilor mai mici, pleca în fiecare dimineață la piață să vîndă produse ca să trăiască. Talentul muzical a devenit evident foarte devreme. Sofia Rotaru a început să cînte din clasa întîia în corul școlii, mai cînta și în corul bisericii, ceea ce n-a fost bine văzut la școală. De aceea au amenințat-o cu excluderea din rîndurile pionerilor. În tinerețe a fost atrasă de teatru, a participat la un cerc de dramaturgie și în același timp cînta cîntece populare în cercul de activitate artistică amatoare. Sofia Rotaru a spus:
CARIERA
1962-1964: ÎNCEPUTUL CARIEREI ȘI POP-FOLK UCRAINEAN
DISCOGRAFIE
Discuri de vinil (LP)
- 1972 София Ротару 1972
- 1972 Поёт София Ротару 1972
- 1972 Червона Рута
- 1973 Поёт София Ротару 1973
- 1973 Баллада о скрипках
- 1974 София Ротару 1974
- 1975 София Ротару поёт песни Владимира Ивасюка
- 1977 София Ротару 1977
- 1978 София Ротару 1978
- 1980 Только тебе
- 1981 София Ротару 1981
- 1981 Песни из кинофильма «Где ты, любовь?» (Album din două discuri)
- 1981 София Ротару и «Червона Рута» (Album din două discuri)
- 1982 София Ротару 1982
- 1985 Нежная мелодия
- 1987 Монолог о любви
- 1987 Lavanda
- 1988 Золотое сердце
- 1991 Караван любви
Compact Disc (CD)
- 1990 Heart of Gold (@ Finnlevy Warner Music Group, Finland, 1990 «Золотое сердце», лазерный компакт-диск)
- 1990 Forgotten Songs of Vladimir Ivasuk (Australia, 1991 «Забытые песни Владимира Ивасюка», лазерный компакт-диск)
- 1990 Sofia Rotaru 1990
- 1991 Romantica
- 1993 Караван любви
- 1993 Lavanda
- 1993 Sofia Rotaru 1993
- 1995 Золотые песни 1985/95
- 1995 Хуторянка
- 1996 Ночь любви
- 1996 Червона Рута 1996
- 1998 Люби меня
- 2002 Я тебя по-прежнему люблю
- 2002 Снежная Королева
- 2003 Листопад
- 2003 Единому
- 2004 Течёт вода(Топ 10 лучших альбомов 2004 года)[9]
- 2004 Лаванда, Хуторянка, далее везде…
- 2004 Небо — это Я
- 2005 Когда расцветает любовь
- 2005 Я же его любила
- 2007 Какая на сердце погода
- 2007 Туман
- 2007 Сердце ты моё
- 2008 Я — твоя любовь!
- 2010 Я не оглянусь
- 2012 И летит моя душа
Mini-albumuri (EP)
- 1972 Червона рута
- 1977 Родина моя
- 1978 Deine Zärtlichkeit
- 1978 Мой край
- 1979 Верни мне музыку
- 1983 Магазин «Цветы»
- 1985 Аист на крыше
- 1986 Вспоминай меня всегда
FILMOGRAFIE
- 1980 Unde ești, dragoste?, regia Valeriu Gagiu
DISTINCȚII ȘI DECORAȚII
- URSS
- Ordinul de Onoare (1980)
- Ordinul Prieteniei Popoarelor (1985)
- Premiul komsomolului Leninist (1978)
- Republica Moldova
- Ordinul Republicii (8 august 1997)[10]
- Ucraina
- Însemnul distinctiv de onoare al Președintelui Ucrainei (1996)
- Ordinul Contesa Olga, de gradul III (9 august 1999)[11]
- Ordinul Contesa Olga, de gradul I (6 martie 2002)[12]
- „Erou al Ucrainei” (7 august 2002)[13]
- Ordinul Țării [Ucraina] (7 august 2002)[14]
- Ordinul «Pentru merite» de gradul II (6 august 2007)[15]
- Rusia
- Titluri
- Artst emerit al RSS Ucrainene (1973)
- Artist al poporului RSS Ucrainene (1976)
- Artist al poporului RSS Moldovenești (1983)
- Artist al poporului URSS (1988)
- Cetățean de onoare al Republicii Autonome Crimeea (1997)
- Cetățean de onoare al orașului Cernăuți (1998)
- Cetățean de onoare al orașului Ialta
- Cetățean de onoare al orașului Chișinău
Sofia Rotaru - Orele
Sofia Rotaru "A fost o iubire" (Была любовь)
Melancolie - Sofia Rotaru
NICOLAE BRÂNZEU
| Nicolae Brânzeu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Pitești, România |
| Decedat | (75 de ani) Arad, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | compozitor |
| Modifică date / text | |
Nicolae Brânzeu (n. 28 decembrie 1907, Pitești – d. 7 august 1983, Arad) a fost un compozitor, dirijor și om de cultură român.
STUDII
Brânzeu și-a început educația muzicală în orașul natal, avându-i ca profesori pe Maria Lerescu și Lucia Stănescu. A urmat apoi Conservatorul din București, unde i-a cunoscut pe compozitorii Dumitru Georgescu-Kiriac, Alfonso Castaldi, Mihail Jora și Dimitrie Cuclin. În anul 1931 a absolvit și Facultatea de Drept din București).
Brânzeu și-a continuat studiile la Schola Cantorum din Paris, sub îndrumarea compozitorului și muzicologului Vincent d'Indy. Revenit în țară, în perioada interbelică s-a afirmat ca pianist, dar și ca profesor suplinitor la catedra de armonie a Conservatorului bucureștean.
ACTIVITATE
Creația lui Brânzeu cuprinde genuri diverse, însă remarcabile sunt creațiile pentru teatru liric. Stilistica muzicii lui se încadrează în modernismul de tip neoromantic; interesul pentru acest curent estetic i-a fost trezit în anii de studiu la Schola Cantorum. Brânzeu va îmbina neoromantismul cu idei de inspirație folclorică. O altă influență în muzica lui Brânzeu este expresionismul.
„Opera Săptămâna luminată (1943) este caracterizată printr-un discurs sonor plin de tensiune- adesea vecin cu angoasa - și de aceea, eu o socotesc prima operă românească de tip expresionist.”
[1]. Din păcate după anul 1990, lucrarea nu a fost inclusă în repertoriile operelor din România.
În 1948, înființează Filarmonica din Arad, unde contribuie la profesionalizarea orchestrei și corului, dat fiind că la aceea vreme ele erau formate în cea mai mare parte din oameni fără studii muzicale academice.
Pentru liedurile sale, Brânzeu a fost criticat în anii 1950 de către grupul Matei Socor. Ca urmare, Brânzeu a fost cenzurat de către regimul politic din țară.
În anii de activitate artistică în România Brânzeu dirijează diverși muzicieni precum: Stella Simionetti, Iolanda Mărculescu, Lya Hubic, Elena Botez, Lucia Stănescu, Emilia Petrescu, Arta Florescu, Lili Dușescu, Marina Krilovici, Constanța Câmpeanu, Anca de Barbu, Tatiana Roșculeț, Magda György, Zenaida Pally, Agnes Baltsa, Maria Snejina, Ion Dacian, Cornel Fânățeanu, Ion Buzea, Constantin Zaharia, Garabis Zobian, Mircea Emandi, Oleg Rudic, Dan Iordăchescu, David Ohanesian, Ionel Pantea, Ludovic Konya, Ion Budoiu, Mihail Arnăutu, Nicolae Secăreanu, Marius Rintzler, Pompei Hărășteanu, Vladimir Orlov, Radu Aldulescu, Alfons Capitanovici, Götz Teutsch, Wanda Wilkomirska, Ion Voicu, Henry Brendier, Constantin Bobescu, Andras Simor, Antonin Moravec, Gustav Schmahl, Tadeus Wronski, Octavian Nicolaevici, Gaby Grubea, Daniel Podlovschi, Albert Kocsis, Nina Mihailovna Beilina, Etar Christoskov, Robesrt Soetens, Liana Isakadze, Yuriko Kuronuma, Cornelia Vasile, Ivan Straus, Ștefan Ruha, Ernest Fischer, Tamas Vesmas, Valentin Gheorghiu, Corneliu Gheorghiu, Mîndru Katz, Alexandru Demetriad, Maria Cardaș, Dorina Popovici, Magda Nicolau, Grete Miletineanu, Lidia Cristian, Aurelia Cionca, Margarita Fedorova, Gheorghe Halmos, Herald Enghiurliu, Ferenc Rados, Amadeus Webersinke, Dan Mizrahy, Gorgeta Ștefănescu Barnea, Dan Grigore, Sofia Cosma, Nicolae Brânduș, Annerose Schmit, Gabor Gabos, Toma Schwarz, Gabriel Amiraș, Sebastian Benda, Regina Smendzianka, Albert Guttman, Maria Fotino, Ilinca Dumitrecu, Liana Șerbescu, Alberto Portugheis, ș.a.
PREMII
Pentru activitatea sa, Brânzeu a fost distins cu Premiul II George Enescu (1934) și cu Premiul I George Enescu (1942), precum și cu Ordinul Meritul Cultural (1968).
VIAȚA PERSONALĂ
Nicolae Brânzeu i-a avut ca prieteni apropiați pe scriitorii Emil Cioran, Radu Gyr, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Dan Botta, Mircea Popa și pe muzicienii George Georgescu și Dimitrie Cuclin.
LUCRĂRI SELECTATE
„Muzica sa, de o diversitate copleșitoare,are ca sursă de inspirație resursele folclorului românesc, într-o concordanță uimitoare cu muzica europeana a secolului XX. Este un compozitor cu un limbaj deosebit de rafinat și impresionabil, orientat pe valorile expresivității muzicii. Nicolae Brânzeu are o vădită preocupare pentru lărgirea tonalității de bază.”
Rezonanțe corale, Simpozion dedicat profesorului Adrian Demian mai 2010 ISBN 978-606-92466-6-5, Cap XIV pag 83
Teatru liric
- Monna Vanna după (Maurice Maeterlinck) – 1934, scenă dramatică.
- Săptămâna luminată (libret de Constantin Pavel, după piesa lui Mihail Săulescu) – pr.: 29.IV.1943, Opera Națională din București- prima operă românească de orientare expresionistă.
- Scufița Roșie - operetă-feerie pentru copii pr.: 1949, Teatrul de Stat Arad
- Piatra din casă- 1951 (vodevil după textul lui Vasile Alecsandri)
- Aladin și lampa fermecată – muzică de scenă, pr.: 1958, Teatrul de Marionete Arad
- Cruciada copiilor- 1961 dramă-muzicală în trei acte după piesa de teatru a lui Lucian Blaga
- Dragostea triumfă - 1968 operă comică în trei acte; libret de Gheorghe Haiduc pr.Filarmonica de Stat Arad
- Monna Vanna – 1976, dramă-muzicală în trei acte după piesa de teatru a lui Maurice Maeterlinck
- Zâna Zorilor - 1981 operă-feerie în 3 acte; libret de L. Emandi după basmul cu același nume a lui Ioan Slavici
Muzică vocal-simfonică
- Hymne, Poemul simfonic pe versurile lui (Charles Baudelaire), traducere de Virgil Gheorghiu – pr.: 3.X.1940, Orchestra Radiodifuziunii din București dir. Nicolae Brânzeu
- Sărbătoare, Cantata pentru cor orch. pr.:5.XII.1940, Orchestra Radiodifuziunii din Bucureștidir. Nicolae Brânzeu
- Trecut-au anii, Poemul simfonic pentru tenor și orch. versuri de Mihai Eminescu pr.: 1941, Orchestra Filarmonica București dir. Ionel Perlea
- Cântecul bradului, cantata pentru cor mixt și orch., melodia și versurile populare din culegerea lui Ilarioan Cocișu, pr.: 5. XII.1940 București. dir. Nicolae Brânzeu
- Copilarie sfântă, poem pentru bas și orch. versuri de Vasile Voiculescu- 1947
- Meșterul Manole, cantata dramatică pentru soliști cor mixt și orch., versurile populare din colecția lui Vasile Alecsandri, pr.:12.IV.1969, Filarmonica de stat Arad. dir. Nicolae Brânzeu
- Luceafărul, oratoriu pentru soliști cor mixt și orch., versurile lui (Mihai Eminescu) – pr.: 1970, Filarmonica de Stat Arad. dir. Nicolae Brânzeu
Muzică simfonică
- Fantezie simfonică - 1934. Premieră: Cluj 1936, Societatea Muzicală din Cluj, dirijor Nicolae Brânzeu;
- In Memoriam - 1936. Premieră: București, 19 .IX. 1936, Orch. Amicii Artei, dir. Nicolae Brânzeu;
- Două schițe simfonice - 1940. Pr.: 29.XII.1940, Filarmonica George Enescu din București, dir. George Georgescu;
- Preludiu și fugă pentru orchestră- 1940 pr.: București 1.XI.1942, Filarmonica, dir.George Georgescu
- Nocturna pentru orchestră - 1949 rev. 1956 pr.: 1959, Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu
- Suita simfonică în Do major - 1950 pr.: 1952, Filarmonica de Stat Arad, dir.Nicolae Brânzeu
- Simfonia I-a în la minor - 1954. Premieră: 1955, Filarmonica de Stat Arad, dir.Nicolae Brânzeu
- Rapsodia I-a pentru orchestră - 1958. Premieră: 1958, Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu;
- Simfonia concertantă pentru pian și orchestră - 1959 pr.: 1960, Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu;
- Rapsodia II-a pentru orchestră- 1960 pr.: 1961, Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu
- Simfonia a II-a în RE „Pentru pace” cu cor de femei (în final) - 1963 pr.: 1964, Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu
- Simfonie de cameră; pentru orchestră de coarde pr. Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu
- Uvertură sportivă "UTA" - 1969 pr.: 17.IV.1970, Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu. Edit. Muzicală - 1971
- Poemul Unirii - 1977 pr. Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu
- Simfonia a III-a în do minor - 1977 pr. Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu
- Uvertura festivă - 1978 pr. Filarmonica de Stat Arad, dir. Nicolae Brânzeu
Muzică de cameră
- Cvartetul pentru pian și coarde -1935
- Cvintetul pentru pian și suflători - 1957
- Sonată pentru clarinet și pian - 1961; transcriere pentru vioară și pian - 1963
- Sonată pentru pian - 1965
- Sonată pentru vioară solo - 1966
- Sonată pentru violoncel și pian - 1970
Muzică de corală
- Imnul "Junimii" pentru cor bărbătesc, versuri de C. Papastate - 1926
- Motet pentru cor mixt - 1932
- Foaie verde, firul ierbii; prelucrare de folclor pentru bariton, cor mixt și pian - 1960
- De dor; prelucrare de folclor pentru soprană, cor mixt a capella - 1960
- Imnul Liceului din Pitești; pentru cor mixt, pian și orchestră de coarde, versuri de D.Al.Nanu - 1966
- Cântec de leagăn pentru Nicolae Bălcescu; pentru mezzosoprană și cor mixt, versuri de Volbură Poiană-Năsturaș - 1967
- Cântec pentru țară; pentru cor mixt, versuri de Alexandru Popescu-Negură - 1967
- Cinci coruri a capella pe versuri de Duiliu Zamfierscu, pentru cor mixt ( Preludiu; Vara;Fluture; Noapte buna; Barza)- 1972
- Trei coruri pe versuri de Mihai Eminescu, pentru cor mixt (Veneția; La steaua -cu pian; Stelele-n cer - cu pian)- 1972
Muzică vocală
- Trei poeme pentru bas și pian (orch.), versuri de Vasile Voiculescu ( Coiful de aur; Cheia de aur; Zânele de aur) - 1943
- Isus din copilărie, pentru bas și pian (orch.) versuri de Vasile Voiculescu - 1946
- Cântec haiducesc, pentru voce și pian versuri populare -1949
- Când amintirile, pentru voce și pian versuri Mihai Eminescu -1955
- Colind uitat, pentru voce și pian versuri de Vasile Voiculescu - 1955
- Pe pajiștile verzi, pentru voce și pian versuri de C. Bălcescu - 1958
- Mi-ești dragă, pentru voce și pian versuri de D. Al. Nanu - 1960
- 5 Lieduri, pentru tenor și pian pe versuri de Lucian Blaga (Cresc amintirile; Fiorul; Vreau să joc; Gorunul; Liniște) - 1970
- Srada stânjeneilor albaștri, pentru voce și pian versuri de Afrodita Surdeanu - 1970
- 2 Lieduri, pentru voce și pian, pe versuri de Simona Lecca (Ție; Cântec)- 1970
- Noapte bună, pentru voce și pian, pe versuri de Duiliu Zamfirescu - 1970
- Inscripție pe amintiri pentru bariton și pian, pe versuri de Lucian Emandi- 1977
APRECIERI
„Prin muzica dumneavoastră, maestre Nicolae Brânzeu, arta noastră sonoră poate privi, de la egal la egal, pe aceea din tragicul nostru secol XX din vestul european!”
„Nicolae Brânzeu a îmbinat, cu o puternică forță emoțională, lirismul și dramatismul, într-o muzică de aleasă inspirație și foarte personală.”—Mircea Eliade
Nicolae BRÂNZEU - Symphony No.2
TATIANA STEPA
| Tatiana Stepa | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Tatiana Stepa |
| Născută |  21 aprilie 1963Lupeni, Hunedoara, România |
| Decedată | (46 de ani) București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale (Cancer de col uterin) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | Muzician, Compozitor, Vocalist |
| Activitate | |
| Alte nume | Tatiana Filipoiu[necesită citare] |
| Gen muzical | Muzică folk |
| Instrument(e) | Chitară |
| Ani de activitate | 1982 - 2009 |
| Case de discuri | Electrecord |
| Interpretare cu | Cenaclul Flacăra Cenaclul „Totuși iubirea“ Partaj |
| Prezență online | |
| Site web | |
| Modifică date / text | |
Tatiana Stepa (n. 21 aprilie 1963, Lupeni, județul Hunedoara – d. 7 august 2009, București) a fost o cântăreață română de muzică folk.
VIAȚA
Tatiana este unul din cei trei copii ai familiei Stepa. Mama ei, olteancă din Gorj a fost dată slugă de la zece ani. Tatăl ei, moldovean din Roman, a fost copil de regiment. Cei doi au fugit în Valea Jiului să scape de sărăcie și de umilință. Tatiana a fost înconjurată de muzică de la o vârstă fragedă. A cântat prima dată pe scenă când era la grădiniță. În copilărie a urmat cursuri de balet, vioară și pian. A făcut vioara 8 ani, ca instrument principal.
Cenaclul Flacăra
A făcut "Liceul de Arhitectură" din București. Aici a fost primul loc în care a auzit muzică folk. Pentru că făcuse vioara ani de zile, nu i-a fost greu să cânte la chitară. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraș, a debutat în Cenaclul Flacăra cu un cântec numit "Și-am să-mi fac o doină(versuri Adrian Gavrila) ", rămânând în componența acestuia până în anul 1985, după care, din anul 1992 până în anul 1996, a fost membră a Cenaclului "Totuși Iubirea", participând la peste 2.000 de spectacole, atingând un maxim de 50.000 de spectatori la un concert aniversar de la Galați.
După Cenaclul Flacăra
După interdicția din 1985 a "Cenaclului Flacăra" și a ei ca artistă, a lucrat vreme de 11 ani la mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la București.
Din anul 1996 până în 2009 a mai susținut peste 1.000 de spectacole pe majoritatea scenelor marilor orașe din România, Italia, Germania, Franța, Republica Moldova, Bulgaria. A fost invitată anual la toate marile festivaluri de muzică folk din țară (Om Bun, Folk you, Sighișoara, Folkfest, Bistrița, Alba-Iulia, Târgu Jiu, Baia Mare, Piatra Neamț, Galați etc.) și la alte festivaluri concurs de muzică folk și poezie. A compus atât pe versuri proprii, cât și pe ale unor poeți din literatura universală și română: Federico García Lorca, Esenin, Adrian Păunescu, Lucian Blaga, Elena Farago, Ioan Alexandru, Camelia Radulian. A cântat singură, apoi împreună cu Magda Pușkaș au format grupul Partaj.
Ultimul recital l-a susținut în cadrul festivalului Folk You de la Vama Veche în data de 31 iulie 2009.
A încetat din viață vineri, 7 august 2009, în jurul orei opt dimineața, la Spitalul Militar din București. Cântăreața avea 46 de ani și suferea de cancer de col uterin.
Tatiana Stepa - Colaj In Memoriam
ULTIMA APARITIE TV A TATIANEI STEPA 02 08 2009 100% ADEVARAT
DUMITRU FĂRCAȘ
| Dumitru Fărcaș | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] Groși, Maramureș, România |
| Decedat | (80 de ani)[3][2] Cluj-Napoca, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | muzician taragotist[*] oboist[*] |
| Activitate | |
| Instrument(e) | taragot oboi |
| Premii | Ordinul Național „Serviciul Credincios” Ordinul Meritul Cultural în grad de mare ofițer[*][1] |
| Modifică date / text | |
Dumitru Fărcaș (n. ,[2] Groși, Maramureș, România – d. ,[3][2] Cluj-Napoca, România) a fost un taragotist român de muzică populară.
BIOGRAFIE
Artistul Dumitru Fărcaș s-a născut în data de 12 mai 1938, în satul Groși, județul Satu Mare (astăzi în județul Maramureș), Regatul României, într-o familie cu tradiție muzicală; bunicul, tatăl și cei doi frați mai mari au cântat la fluier. Dumitru se familiarizează cu instrumentul și se înscrie la liceul de muzică în 1956. Din 1962 până în 1967 urmează cursurile la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, în cadrul Facultății de Interpretare, la clasa de oboi.
Fărcaș i-a ascultat în înregistrări difuzate la radio pe taragotiștii: Luță Ioviță, Ion Murgu Bănățeanu, Iosif Milu etc. După absolvirea academiei de muzică, învață autodidact taragotul, împrumutând unele tehnici din cele specifice oboiului.
Dumitru Fărcaș și-a început cariera profesională în anul 1960, când s-a angajat ca instrumentist la Ansamblul „Maramureșul” din Baia Mare.[4] În 1962, a preluat Ansamblul „Mărțișorul” al Casei de cultură a studenților din Cluj-Napoca,[5] împreună cu care a obținut numeroase premii naționale și internaționale.
Artistul a decedat, la vârsta de 80 de ani, în data de 7 august 2018, la Institutul Inimii „Nicolae Stăncioiu” din Cluj-Napoca, în urma unui infarct.[6]
DISCOGRAFIE
Mini-discuri
- EPC 939 (1968, Electrecord)
Albume
- Trésors folkloriques roumains: un virtuose du taragote et de l'hautbois (1973, Electrecord ST-EPE 0896)
- Trésors folkloriques roumains: un virtuose du taragote vol. II (1977, Electrecord ST-EPE 01334)
- ST-EPE 02563 (1984, Electrecord)
Casete audio
- STC 0048 (1976?, Electrecord)
- STC 001384 (2001?, Electrecord)
CD-uri
- Trésors folkloriques roumains (1993, Electrecord EDC 160)
- Trésors folkloriques roumains vol. 2 (2000, Electrecord EDC 393)
PREMII ȘI DISTINCȚII
- 1962 – Premiul I și titlul de laureat al concursului din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, Helsinki
- 1972 – Discul de aur decernat de Academia „Charles Cros” din Paris
- 1991 – Laureat al Premiului Ethnos
- 1999 – Laureat al Festivalului „Smithsonian Folklive Festival”, Washington
- 1999 – Premiul I la Festivalul Internațional de la Bruxelles
- 2000 – Premiul Inter-Lyra în cadrul Olimpiadei de Muzică și Dans „Cele cinci Lyre”, Budapesta
Dumitru Fărcaș a primit titlul de „Cetățean de onoare” al orașului Phenian (Coreea de Nord) și al orașelor Cluj-Napoca, București, Reșița și Baia Mare. A fost președinte de onoare al Congresului Internațional al Taragotiștilor.
Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Dumitru Fărcaș, la 29 noiembrie 2002, Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. [7] El i-a conferit la 7 februarie 2004 și Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. [8]
La 7 martie 2008, Dumitru Fărcaș a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.[9]
În mai 2018, cu ocazia zilei de a 80-a aniversare, președintele României Klaus Iohannis, i-a oferit Ordinul Național Serviciul Credincios în gard de cavaler, în semn de recunoaștere pentru întreaga sa carieră, dar și pentru contribuția pe care a adus-o culturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu