6. /27 SEPTEMBRIE 2022 - POEZIE
GRIGORE HAGIU
Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, Târgu Bujor–1 februarie 1985, București) a fost un poet român, din generația antiproletcultistă a resurecției și paradoxismului.
Viața și opera[modificare | modificare sursă]
Liceean fiind, debutează în anul 1950, cu poeme în spiritul epocii proletcultiste, în revista Tînărul scriitor. În 1952, este absolvent al unui liceu din Galați, urmând în aceiași ani școlari staliniști (1952–1954) cursurile Institutului de Cinematografie din București, cursuri abandonate, spre a se înscrie, în 1955, la Facultatea de Filologie, Universitatea din București. A fost redactor la diferite ziare și reviste: Drum nou, Luceafărul etc.
După debutul editorial cu Autoportret în august (București, Editura pentru Literatură, 1962), Grigore Hagiu publică următoarele volume de versuri:
- Continentele ascunse (București, Editura pentru Literatură, 1965).
- De dragoste de țară (București, Editura Tineretului, 1967).
- Sfera gânditoare (București, Editura pentru Literatură, 1967).
- Noblețe de stirpe (București, Editura Tineretului, 1969).
- Spațiile somnului (București, Editura pentru Literatură, 1969).
- Nostalgica triadă (București, Editura Eminescu, 1970).
- Cântece de stemă (Editura Militară, 1971).
- Miazănoaptea miresmelor (București, Editura Cartea Românească, 1973).
- Zenit de anotimpuri (București, Editura Eminescu, 1974).
- Sărbătorile anului (București, Editura Militară, 1975).
- Descântece de gravitație (București, Editura Cartea Românească, 1977).
- Sonete (București, Editura Eminescu, 1978).
- Alte sonete (București, Editura Cartea Românească, 1983).
Distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1967).
- Premiul Asociației Scriitorilor din București (1968).
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
Poezia lui Grigore Hagiu se relevă – după cum subliniază criticul / istoricul literar Ion Pachia-Tatomirescu – «în perimetrul unui „modernism bine temperat“». Ca mai toți colegii de generație, Grigore Hagiu «e conștient de faptul că poezia înseamnă scriere cu „creta“ propriului ens pe tabla-cer, jertfire a sinelui, „autoînsicriere“ și pregătire pentru sublimul turnir din priveliștea ființei» (TGrp, 387): N-am să pot fi niciodată / mai drept / și mai frumos decât un scaun / (...) / și mai împietrit decât o coasă / mai zvelt / și mai melodios decât o vâslă / mai economic / și mai adunat decât o bardă / (...) / sunt lucrurile / chipurile mele împietrite / mai palide și mai încete / durata lor ce mă conservă / am vreme lungă să le pot privi / pentru secunda-n care mă voi vedea / încremenit / pe mine însumi / și-acea secundă / nespusă nimănui de nimeni / mă va sparge hotărât / când trupul retezat de viață / pe sine însuși se contemplă / și dovedindu-se el cel mai puternic / resoarbe înapoi tot ce-a văzut... (HSfer, 72).
Eroul său liric – din Sfera gânditoare îndeosebi – se relevă drept „Omul-Phoenix“: ... plângi suflete / cu lacrimi însă de aripi / noianul care n-ai știut / și n-o să știi să îl aprinzi / de lucruri și de gânduri / de cuvinte / (...) // în fața ta cad uriașe focuri în cenușă / îngăduie acestui viitor al tău / mereu să ardă înainte-ți / el se retrage veșnic nevăzut / plătindu-ți greu renașterile tale / chiar și pe-aceasta / înflorind / aripă din aripă / și consumându-și zborul fără scrum / din osul umărului până-n vârful lor... (HSfer, 105). Subliniidu-i «o originalitate de structură frapantă», criticul literar Nicolae Ciobanu remarca în poezia lui Grigore Hagiu «acuitatea ardentă a stării de conștiință intimă integral trăită și, implicit, comunicată prin „vocea eului“ colectiv; este vorba, adică, de acel „eu“ care în virtutea sublim-dramaticei lui însușiri exponențiale dă naștere nobilei „confuzii“ dintre existența în sine a individului uman și umanitatea însăși căreia, de fapt el îi aparține. (...) Fantastica pădure este un imn de laudă adresat umanității noastre românești pentru inalterabila ei putere mitică de a se confrunta, în spiritul unei dramatice demnități morale, cu încercările tragice ale existenței în și prin spațiul și timpu-i cosmic.» (CÎn, 162).
De fapt, metafora-simbol a lui Grigore Hagiu, fantastica pădure, după cum se relevă din întregul volum ce poartă acest titlu, nu este altceva decât cetatea-pădure, desemnând la alți poeți arheul valahic, metamorfozându-se într-„un fantastic oraș-pădure“: și deodată / crescu în tot orașul / surda-mpotrivire / întâi veniră trunchiurile mari de brazi / din camioane pe-ntuneric descărcate / pe brațe duse în tăcere-adâncă / și stivuite-aproape de primejdii / să fie la-ndemâna minții agere și chibzuite / pe urmă începură să se-nalțe / să sprijine coloșii / descumpăniți de piatră / cariatide vechi de lemn // o uriașă mină / la lumina zilei / o fantastică pădure / un codru viu în împietrire salvatoare / și fără de coroane și de rădăcini / cu multele-i coloane numai drepte iuți / vestind cu glas de om și de zăpadă-nvârtejită / acolo unde copleșește greutatea stăpânind-o / născuți aici retrași aici / să nu ne surpe valul barbariei / aici ne naștem iar / și nu ne mai retragem // legate-alături / cu capiteluri simple / pe tălpici de scânduri / tulpinile de brad își ocupară locul / în vasta rânduială-a fantasticei păduri / trezind îndemânarea ce zăcea în noi de mii de ani / și-acuma răsufla din nou la suprafață cu putere / strunind încheieturile acestei lumi ieșită din țâțâni / și-n prima noapte / mai liniștită parcă / miresmele de brad rătăcitoare / căzură peste oraș («aici ne naștem iar și nu ne mai retragem... (HFp, 33 sq.).
Grigore Hagiu este un creator de veritabile simfonii poematice, tot o simfonie fiind și suita de poeme turnate în formă fixă, Sonete, volum publicat în 1978, despre care Victor Felea consemnează: «Cele o sută unul sonete se constituie într-un mare poem unitar, fără ca bucățile, considerate separate, să-și piardă relieful propriu, un superb poem dedicat realităților tangibile și intangibile ale țării. El urmărește într-un aranjament cu discreție întocmit, natura și pământul românesc sub iluminările tuturor anotimpurilor, celebrând totodată, în chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizație modernă, care au îmbogățit peisajul nostru sau rostindu-și cu un patos reținut dar cu atât mai convingător, încrederea în oamenii uriașului efort colectiv. Dar „poemul“ nu se oprește numai la atmosfera și la aspectele prezentului, ci înglobează cu aceeași naturalețe și spațiul eroic al trecutului, prin evocarea câtorva din cele mai reprezentative și mai atașante figuri ale istoriei noastre. În acest fel tabloul poetic primește toate dimensiunile ne¬cesare și, fără să aibă caracterul unei fresce sau dinamismul desfășurărilor epopeice, el îți transmite cu limpezime, cu o blândă și fermă forță de penetranță sentimentul plenitudinar al pa¬triei...: Pogor în mine însumi liniștit, / spre-adâncurile calme de-mplinit, / spre întruparea mea cea mai curată. // Și parcă spăl un aur limpezit / subt ploi înalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatră.» (FApa, 72).
Criticul literar Matei Călinescu scria că Grigore Hagiu se alcooliza și el sinucigaș (ca Nichita Stănescu), cu bani luați pe poemele în care celebra partidul cu ocazia aproape oricărei sărbători oficiale, deși el continua să scrie paralel poeme de altă factură, cu un suflu tragic și, adesea, cu tăișuri critice ascunse.[1]
Bibliografia de sub sigle[modificare | modificare sursă]
- CÎn = Nicolae Ciobanu, Întâlnirea cu opera, București, Ed. Cartea Românească, 1982.
- FApa = Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, III, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984.
- HFp = Grigore Hagiu, Fantastica pădure, București, Ed. Cartea Românească, 1980.
- HSfer = Grigore Hagiu, Sfera gânditoare, București, Editura pentru Literatură, 1967.
- TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Timișoara, Editura Augusta, 2005.
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
Pe 13 februarie 1985, într-o seară geroasă, poetul Grigore Hagiu s-a culcat cu aragazul aprins, pentru a se încălzi, dar gazele s-au oprit în timpul nopții, apoi au pornit din nou[2], asfixiindu-l atât pe el, cât și pe soția sa care a murit pe loc. El a fost găsit în comă și a fost internat în spital, unde a murit. Grigore Hagiu a fost înmormântat la 16 februarie 1985.[3]
adastati putin
pe marginea inimii noastre
cea mai lipsita de venin
ce tineri sunt serpii
si parca-nviem
si parca murim
nu se mai poate vorbi
decat despre nemurire
in asemenea seri de-nalta nuntire
in limpede soapta vorbi despre murire
cu paturi vierzui
intunecate la ferestre
langa presimtitul parc racoros
despartit de o strada pustie
incinsa de soare
erai atat de frumoasa
incat mi se facea somn
si deveneam materia greoaie si cetoasa
absorbindu-te laolalta cu teama
de a nu-ti mai putea da viata
niciodata la fel
amintindu-mi
mirosul parului
cantecul gazului metan
dreptunghiul caselor vecine inluminate
delicate fantasme de arbori
azvarlindu-ne palid in geam
saruturile tale
mi-au inflorit un semn pe umar
de neuitat
vizibil
luminos
cum lasa semn insangerat vioara
pe gatul unui virtuos.
| Vasile Tărâțeanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Sinăuții de Sus, Cernăuți, RSS Ucraineană, URSS |
| Decedat | (76 de ani) Cernăuți, Ucraina |
| Cetățenie |  Ucraina |
| Etnie | români |
| Ocupație | scriitor |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din Cernăuți |
Modifică date / text  | |
 Membru de onoare[1] al Academiei Române |
|---|
Vasile Tărâțeanu (n. 27 septembrie 1945, satul Sinăuții de Jos, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți – d. 8 august 2022,[2] Cernăuți) a fost un poet român din Ucraina.
Viața și opera[modificare | modificare sursă]
În anul 1972 a absolvit cursurile Facultății de Litere de la Universitatea din Cernăuți. Lucrează ca redactor la ziarul Zorile Bucovinei (1969-1981), apoi la Postul de Radio Kiev (1981–1991).
În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți a fondat Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“. Din anul 2000 este președinte al "Fundației culturale "Casa Limbii Române" din Cernăuți. Este redactor-șef (sau director-fondator și editor) al gazetelor românești din Ucraina - Cernăuți: Plai românesc (1990–1994), Arcașul", "Curierul de Cernăuți", "Junimea etc.
A debutat editorial, în 1981, cu Harpele ploii, în corola interesantei sale opere poetice ivindu-se apoi:
- Dreptul la neliniște (Ujgorod, 1984);
- Linia vieții (Ujgorod, 1988);
- Teama de înstrăinare (Chișinău, 1990);
- Litanii din Țara de Sus (Timișoara, Ed. Augusta, 1995);
- Litanii (Iași, 1996);
- Pământ în retragere (Timișoara, Editura Augusta, 1999);
- Și ne izbăvește pre noi (Timișoara, Editura Helicon, 1999);
- Dinafară (Timișoara, Editura Augusta, 2003) etc.
- Ochean cu cioburi sângerânde (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2005);
- Infern personal, ediție bilingvă: în română și în franceză (Iași, Editura Danaster,2005);
- Crucificat pe harta țării, Vasile Tărâțeanu – 60, volum omagial, (București, Editura Semne, 2005);
- Aruncarea zarurilor, in Colecția Biblioteca Revistei „Convorbiri literare” (Iași, Editura Timpul,2005);
- Orizonturi decapitate (Timișoara, Editura Augusta, 2005);
- Degețelul salvator, versuri pentru copii, în colecția „Biblioteca revistei Făgurel (Cernauți, Editura Zoloti Lytavry, 2006);
- Cimitir ambulant (Râmnicu Sărat, Editura RaFet, 2008).
Volumelor de versuri li se adaugă și două volume de publicistică: Iluzii și lanțuri (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2001) și Stâlpul de foc (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007).
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul revistei „Poesis“ (1994; 2000).
- Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni (2001).
- Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2003).
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
În Generația resurecției poetice (în capitolul Vasile Tărâțeanu – despre „lanul tivit cu maci“ al lui Ștefan cel Mare), criticul literar, Ion Pachia Tatomirescu evidențiază:
„«Un poet-Sisif cărând stânca speranței reîntregirii României este bucovineanul Vasile Tărâțeanu [...] Cu poemul Țara Fagilor se deschide volumul Pământ în retragere; titlul poemului este o metaforă a Bucovinei înstrăinată, vândută la taraba imperiilor (Otoman, Habsburgic, Rus), aflată în prezent în ghearele Ucrainei, ca și Maramureșul istoric; „lăstarii“ preiau dorințele reîntregirii de țară, de neam ale arborilor-părinți: Desfrunzind amintiri / Țara Fagilor renaște în muguri / aceleași dorinți. / Mlădițe noi / bâjbâind spre lumină / dinspre ar¬bori-părinți.// (...) // Detrunchiere – / Nesfârșit de cruntă și dureroasă / secure. Deseori, la acest poet, dorul de a vedea Bucovina, pământul nașterii sale, reunindu-se cu Patria-Mumă, România, capătă fluiditatea litaniei, a sfâșietoarei doine de înstrăinare: Între noi și dragă țară / crește / un gol ce ne doboară. // Crește / un deal și crește / o vale / și un crâng / apare-n cale. // Crește / un munte și o mare / și-un pustiu între hotare // Cine vrea / și cine poate / îl trece în brânci, / pe coate // dar pân-la ea ca s-ajungă / calea e cu mult mai lungă // Nici tu mare / nici tu munte / nici păduri-frunze cărunte, // Nici tu vale nici tu deal / vorba e de-un ideal // de un neam și de o țară / ce-s date din ele afară.»”
(p. 451; cf. Ion Pachia Tatomirescu, Un poet-Sisif cărând stânca speranței re-întregirii de Țară, recenzie, în Rostirea românească – Sibiu –, anul II, nr. 2 – 3 / ianuarie-februarie, 1996, p. 98 sq.).
POEZII:
Îngerul meu păzitor
încă n-a învăţat să zboare
fără de aripi
cât e ziua de mare
e nevoit să alerge
din urma mea
spreseară obosit
cade frânt din picioare
astfel noaptea
trebuie să mă apăr singur
cum pot
una rea,
alta bună-
Vine mutul să le spună.
Printre-atâtea alte multe
vine surdul să le-asculte.
Veste bună,
Veste rea
de la ix de nimenea.
Cin' să spună?Cin' s-audă ?
Nu-i Hristos fără de iudă.
sunt un civil neinstruit
domn general
încurc dreapta cu stânga
şi stânga cu dreapta
fac roata împrejur şi o iau într-o parte
când mi se ordonă culcat
stau drepţi
dând onor
sincerităţii de a fi
precum sânt
jumătate încî în aer
şi jumătate-n pământ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu