5. /26 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE

AURELIU BUSUIOC

Aureliu Busuioc
Date personale
Născut	26 octombrie 1928[1]  Codreanca, România
Decedat	9 octombrie 2012 (83 de ani)  Chișinău, Moldova
Cauza decesului	thromboembolism[*]
Cetățenie	Moldova
Ocupație	scriitor jurnalist cântăreț
Limbi	Template:Lang-mol[*]
Note
Premii	Ordinul Republicii Ordinul Insigna de Onoare Ordinul Gloria Muncii
Modifică date / text

Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928, Codreanca, județul interbelic Orhei, azi în raionul Strășeni – d. 9 octombrie 2012) a fost un poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, publicist, redactor, director, romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova.^[2]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Operă
  • 2.1Ficțiune, romane
  • 2.2Dramaturgie
  • 2.3Documentare, filmografie
  • 2.4Poezie
  • 2.5Premii si diplome
• 3Referințe
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Aureliu Busuioc s-a născut pe 26 octombrie 1928 în satul Codreanca din județul interbelic Orhei.^[3][4] Provine dintr-o famile de învățători. A urmat liceul „T. Boga” din Timișoara. A învățat și la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu, pe care a abandonat-o în timpul examenelor finale pentru a fi "repatriat".^[5] Revine în Moldova în 1949. Studiază la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Publică epigrame, parodii, poezii umoristice în ziarul „Tinerimea Moldovei” și revista „Chipăruș”. Are un debut dublu – placheta pentru copii „La pădure” (1955) și volumul de versuri satirice „Prafuri amare” (1955). Editează ulterior plachetele: „Piatra de încercare” (1958), „Firicel de floare rară” (1961) și „Aventurile lui Nătăfleață” (1961), „Cizmele cocostîrcului” (1967), „Marele rățoi Max” (1968), ultimele destinate copiilor. În 1966 publică romanul „Singur în fața dragostei”, manifestându-se și ca romancier. A fost șef de sector la ziarul „Moldova socialistă”, redactor-șef adjunct la revista „Chipăruș”, redactor-șef la ziarul „Tinerimea Moldovei”, consultant literar, iar în 1977-1987 secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Traduce din literatura rusă și universală, din operle scriitorilor Alexandru Blok, Anton Cehov, Nicolai Gogol, Alexandr Pușkin, Alexandr Griboedov, Maxim Gorki, Mihail Șolohov, Sándor Petőfi, O. Henry, Byron, ... .

Romanul său Singur în fața dragostei (1966) a fost ecranizat la Moldova-film. A fost de asemenea autor al mai multor scenarii de film.

S-a stins din viață pe 9 octombrie 2012, în locuința sa.^[6]

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ficțiune, romane[modificare | modificare sursă]

• 1962 - Călătorie în aprilie
• 1966 - Singur în fața dragostei
• 1973 - Unchiul din Paris, ediția întăi, editura Cartea Moldovenească, Chișinău
  • 1981 - Unchiul din Paris, ediția a doua, editura Literatura Artistică, Chișinău
  • 2003 - Unchiul din Paris, ediția a treia, editura Litera, Chișinău
  • 2013 - Unchiul din Paris, ediția Editura Cartier ^[7]
• 1979 - Vreau să cânt
• 1986 - Local - ploi de scurtă durată
• 1989 - Cursa
• 1997 - Lătrând la lună
• 1999 - Pactizând cu diavolul - traducere în cehă^[8]
  • 2013 - Pactizând cu diavolul ^[9]
• 2003 - Spune-mi Gioni
• 2006 - Hronicul găinarilor
• 2012 - Și a fost noapte ...
• 2013, octombrie - Pactizând cu diavolul - ediția Editurii Cartier ^[10][11]

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• 1969 -- Radu Ștefan, întâiul și ultimul ^[12]
• Și sub cerul acela ^[13]

Documentare, filmografie[modificare | modificare sursă]

• 1973 - Strugurii care aduc fericirea
• 1974 - Stăpânii pământului

Poezie[modificare | modificare sursă]

• 1955 - Prafuri amare
• 1955 - La pădure, plachetă de versuri
• Piatra de încercare
• Firicel de floare rară
• Dor
• Poezii

Premii si diplome[modificare | modificare sursă]

• Laureat al Premiului Tineretului din fosta URSS „N. Ostrovski" (1974)
• Maestru emerit al artei (1984)
• Laureat al Premiului Național al Republicii Moldova

POEZII:

Am vrut cândva

Am vrut cândva s-o fur pe Mona-Liza
ca să mă-mbăt de zâmbetu-i doar eu.
Dar m-am temut s-o fur pe Mona-Liza,
ea stă zâmbind și astăzi în muzeu.

Am vrut cândva să bat un om nemernic,
un foarte bun prieten, un intrus.
Dar m-am temut să bat un om nemernic,
el umblă, nebătut, cu fruntea sus.

Și-am vrut să cânt un cântec pentru oameni,
un cântec neștiut, nemaicântat.
Dar n-am cântat un cântec pentru oameni,
căci cutezanța lui m-a-nspăimântat.

Și am cântat un cântec pentru tine,
și tu m-ai ascultat și m-ai crezut.
Dar n-am cântat un cântec pentru tine,
căci l-am mințit întreg și m-am temut.

Eu m-am temut de lume și de tine,
eu m-am temut de-un cântec bărbătesc,
iar de-am furat, eu m-am furat pe mine
și m-am temut de viață s-o trăiesc.

Bătrânul poet

Texte de acelaşi autor   Traduceri ale acestui text 0  Comentariile membrilor   Vizionări: 4596  Bătrânul Poet poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Aureliu Busuioc [Aureliu_Busuioc ] 2017-10-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Cristina Ursu Când trece pe stradă Bătrânul Poet, bătrânul, grozav de bătrânul Poet, se scurge și timpul atunci mai încet, ei bine, cu mult mai încet. Bătrâni și bătrâne în scuaru-amurgit, pe scaune-n scuaru-amurgit, încep să-și declame cu glasul dogit, cu glasul extrem de dogit. Când versuri știute demult pe de rost răsună și-acum pe de rost, se face și scuarul pădure ce-a fost, pădure, exact cum a fost. Iar zgomotu-acestui oraș estival (auzi ce cuvânt : estival !) e ca o mazurcă pe vremuri de bal, la cine mai știe ce bal. Priviți-l : bătrânul acel desuet e-un tânăr acum desuet, căci trece pe stradă Bătrânul Poet, bătrânul, bătrânul Poet. Când trece pe stradă Bătrânul Poet, bătrânul, extrem de Bătrânul Poet, copiii se joacă și ei mai încet (aiurea, copiii – încet !) Ba fug chiar din urmă-i și-l strâmbă grozav, ei bine, îl strâmbă grozav, și nici că le pasă că-i poate bolnav, mai știi, poate chiar e bolnav ! Dar el e atât de voinic și absent, poetu-i atât de absent, că nu mai desparte trecut de prezent și nici viitor de prezent. El vede, dar unde anume în timp, ei, unde anume în timp ? – un cap cu gambetă de piatră și nimb, cu plete de piatră și nimb. Iar jos, lângă soclul spre nimb suitor, o, tocmai spre nimb suitor, copiii aceștia c-un don-profesor, c-un foarte sever profesor ! Și-aude cum tinere voci ca prin vis îngână, anume ca-n vis, un cântec de glorie încă nescris, un cântec cum nu s-a mai scris. Și iată-l se-ntoarce Bătrânul Poet și-aleargă Bătrânul Poet să scrie, să rupă același caiet, de-o viață același caiet... Evoluție ntre-o cafea și un coniac îi gust Înfiorat pe Kafka și pe Proust. Părinții mei, e cazul să remarc, Îl preferau desigur pe Remarque. Bunicul însă, cum lua un vin, Îl declama, plângând, pe Lamartine. Doar străbunicul, simplu, cum i-i vița, Zicea pre limba lui de Miorița. El, bietul, nu știa nici un poet: Străbunul meu era analfabet. Vecinii Am încercat să cânt în casa mea: Vecinii adormiseră abia. Atunci mă tolănii și eu în pat: Își amintiră ei că n-au cântat Mă pregătii înfrigurat să beau Era târziu, vecinii se-nchinau. Pornii atunci să plâng ce-aveam de plâns : Vecinii mei râdeau voioși la prânz. Cercai să spun soției că-s haini: Soția mea plecase la vecini. Strigai atunci degrabă la copii: Copiii mei săpau la ei în vii. Vroiam să-i cert. Dar nu se mai putea: Vecinii chefuiau în casa mea. Nopți Ei bine, basta! Am ieșit din joc. Mă-ntorc la pantomima singulară Din piesa anonimă și bizară Care-o trăim între lecturi și foc. Iar existență liberă, solară! La gura orei, peste vis și loc Țin ochiul pironit pe-același toc Ce te-a creat, protuberanță clară. Dar nu să te mai văd, să te aud, Ci, re-nsănătoșit de evadare Să te îngrop în scrum - lucid și crud. Și-n ochiul obosit de-atâta sud Să-mi suie iar un soare foarte mare Amplificat de nopțile polare. In memoriam Aureliu Busuioc DOSOFTEI Date personale Nume la naștere Dimitrie Barilă  Născut 26 octombrie 1624  Suceava, Moldova  Decedat 13 decembrie 1693 (69 de ani)[1]  Żółkiew, Coroana Regatului Poloniei⁠(d), Polonia-Lituania  Cetățenie  Moldova  Religie creștinism ortodox[*]  Ocupație preot scriitor poet traducător  Funcția episcopală 1624: S-a nascut Dosoftei (numele monahal al lui Dimitrie Barila), mitropolit al Moldovei. Cunoscând elina, latina, slavona, poloneza şi ucraineana, traduce în româneşte “Psaltirea pre versuri tocmită”, prima operă în versuri tipărită în româneşte; (d.13.12.1693). Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava – d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina), cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt. Psalmul lui David Doamne, mi-asculta de rugi Ce ma rog din vriame lungi, Si strigarea mia sa margi Spre tine sa sa-ntaleagi. Nu-ti intoarce sfanta fati De catra mine cu grati. Si le zi ce sant cu jiale Si cu tangi de gresiale Pleaca-ti auzul spre mine Si sa-mi hii, Doamne spre bine. Si la ce zi ti-oi striga-te Sa-mi auzi de greutate, Ca-mi trec zalele ca fumul, Oasele mi-s saci ca scrumul. Ca neste iarbi taiati Mi-iaste inema sacati, Ca sti uiati de mine Ce-am gatat sa mananc paine. De suspinuri si de jiale Mi-au lipitu-mi os de piale De-a tocma cu pelecanul Prin pustii petrec tot. anul. Si ca corbul cel de noapte imi petrec zalele toate, Ca o vrabie ramasi in supt streasini de casi. Toati zua mi sa strambi Pizmasii miei de-mi fac scrabi. Si ceia ce m-imbuneazi Fac giuramint sa ma piarzi. Am mancat paine de zguri Si lacrami in bauturi, De fata maniii tale Ce mi-ai dat de sus la vale. Mi-s zalele trecatoare De fug ca umbra de soare. Si ca iarba cea taiati Mi-iaste vratutea sacati. Iar tu, Dumnezau sfinte, Tu esti din viaci de mainte, Si petreci in rod de rudi. Tu te scoali fara trudi De vei milui Sionul Si sa-l cruti ca tu-i esti Domnul. Ca-i sunt vremile venite Si pietrile indragite De serbii sfintiii tale Si tarna cea de pre cale. S-ti vor cinsti sfantul nume Limbile toate din lume, Si cu dragoste toti craii T vor vedia slava cu aii. Ca vei zidi, Doamne sfinte, Sionul ca de mainte, Si-ti vei ivi sfanta fati Cu slavi si cu dulceati. Ca le vei cauta de rugi Celor din pedeapsi lungi, Si de dansi nu-ti va fi greati, Ce se roagi cu dulceati, Si aceasta sa sa scrie Preste alt rod ce sa vie. Si oameni ce s-or zidi-si Ti-or canta cu voaie tinsi. Ca t-ai cautat spre multame, Si domnul din ceri dand razi, Cauta spre pamant sa vazi. Si s-auza de duriare Celor ferecati in fiare. Si cei ucisi fara liage, Cuconii sa le dezliage. Sa dia viaste-n toi Sionul De bine ce-au facut Domnul, Sa-i laude santul nume, in Ierusalim si-n lume Si gloatele cu gramadi Sa sa strangi la fagadi. Si-mparatai cu tot omul Sa slujeasca toti la Domnul, Si sa-i raspunzi-n tarie Cu cale de marturie. Sa-mi dai viaste si cu bine Pentru zale ce-am putane. Si cand imi vei lua viata. Ma rog, Doamne, sa-ti vaz fata. Ca preste tot rod de rudi iti sunt aii fara trudi. Si Tu, Doamne, cu cuvantul Dintai ai urzat pamantul. Si ceriurile ce-s nalte, Sunt de mana ta lucrate. Acialea toate s-or triace, Iara tu tot vei petriace. Si ca haina ponosati Cand li-a hi vriamia sosati, Li s-a destrama faptura Din hire ca vechitura. Si li-i depana ca tortul, De sa vor schimba cu totul. Iara tu, Dumnezau sfinte. Tu esti Domn ca si mainte, Si traiesti pre asezare Ca cela ce esti Domn tare. Si fiii slugilor tale, Le vei deschide-le cale, Sa-si descalece mosie, Sa s-asiaze cu vecie Si sa-si radice samanti Sa-ti slujeasci cu credinti. Psalmul 99 Strigaţ din toate ţări cătră Domnul, Ce lăcuiţ pre pământ tot omul.Slujiţ Domnului cu bucurie, Nainte-I să-ntraţ cu mărturie. Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul, Că-I suntem ai Lui oameni de turmă Şi oiţe de-I paştem pre urmă. Prin porţâle Lui să-ntrăm cu rugă, Sama să ne ia Domnul pre strungă.Să-I mulţămim, să-I vestim svânt nume, Că-i bun Domnul şi slăvit în lume. Mila Lui în veci este pre ţară Şi-n tot rodul svânta-I adevară. NICOLAE BELDICEANU, poet roman (“Doine”, “Poliritmice”, “Tala”) Nicolae Beldiceanu Date personale Născut 26 octombrie 1844  Preutești, Suceava, România  Decedat 2 februarie 1896 (51 de ani)  Iași, România  Înmormântat Cimitirul „Eternitatea” din Iași  Căsătorit cu Aglae Lateș Copii Nicolae N. Beldiceanu și alți 7 Naționalitate  România Cetățenie  România  Religie ortodoxă Ocupație poet, prozator Limbi limba română   Studii Academia Mihăileană Activitatea literară Mișcare/curent literar Contemporanul, Junimea Specie literară poezie Operă de debut 1863 - poezii ziarul Lumina Opere semnificative Vechituri, Lăutarul, Amurgul veacului, Dezmoșteniții Biografie Nicolae Beldiceanu Nicolae Beldiceanu (n. 26 octombrie 1844, Preutești, județul Baia - d. 2 februarie 1896, Iași) a fost un poet și prozator român. Urmează cursurile Academiei Mihăilene din Iași. Ca poet a debutat în ziarul lui Hasdeu, „Lumina”. A colaborat la revista „Convorbiri literare”, unde a publicat poezii de factură romantică și pesimistă, apoi la „Contemporanul”, sub influența căruia a scris cele mai bune poezii ale sale (Vechituri, Lăutarul, Amurgul veacului, Dezmoșteniții). A mai publicat și lucrări arheologice, printre care Antichitățile de la Cucuteni(1885). A fost căsătorit cu Victoria, verișoara pictorului Octav Băncilă.[1]Fiul său, Nicolae N. Beldiceanu (1881-1923), a fost un reputat prozator și publicist. Opera ·         Tala. Nuvelă contimporană, Iași, 1882 ·         Elemente de istoria românilor, I-III, Iași, 1893-1894 ·         Poezii, Iași, 1893 ·         Doine, Iași, 1893 ·         Poezii, București, 1914 Desmoşteniţii  Cît văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri, Pentru cine sapă aur felurite meşteşuguri? Mult folos aduce munca - e prielnică oricui; Şi cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i... Azi, cu braţe dezrobite, zămislesc atâtea goluri, Încît lipsa crăiniceşte între cele două poluri... De cînd vulpea, la tribună, luînd glas de orator, Linguşeşte bunătatea adormitului popor, Mulţi, de aprigă nevoie şi de muncă zdrobitoare, Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare, Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc, În coşer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc Ne-mbrăcate, pe cînd turma cea de muncă zdrumicată, Cît trăieşte, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată... Cine ştie a colibei şi amarul şi necazul Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul? Mulţi sînt cei ce stau pe drumuri fără pîine şi desculţi; Din acei ce-şi roagă moartea, sînt la număr încă mulţi, Cînd în sac nu au făină, cînd în vatră n-au cenuşă, Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după uşă... Apoi cum să aibă unii tot folosul şi tot bunul? Şi ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul? Sărăcie, eşti bătrînă ca şi foamea... Tu ţii minte, De cînd ban cu ban se fură... Eu nu pot avea cuvinte Lacrimi încă n-am destule, ca să plîng pe cei ce plîng... Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strîng, Şi nu are o zi bună el din leagăn pîn’ la groapă; Şi pe zi cu zi, legiştii ce tribuna stăpînesc, Pe hîrtie ne dau pravili şi dreptatea siluiesc... Stropşind inima şi mintea, ei joc gloatele-n arşic; Legea le miroase-a carne şi a sînge de mojic... ........................................................................... Pentru slujbă şi favoare, ca un cîne pentru os, Un politic, lîngă urnă, latră fără de folos... Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră, Căci acum a suta oară ştie lumea că el latră... Cu o netedă cîmpie, cum nu samănă priporul, Tot aşa nu se loveşte nici stăpînul cu poporul... Legiuire îmbătrînită, tu dai vina pe săracul, Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul, Dar gîndească pravalistul: lucrătorul ce munceşte La stăpîn întreaga vară, ce fel iarna se se hrăneşte? Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră; Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră... Ce folos pentru ştiinţă e săracul în spital... Lui ce-i trebuie viaţă? – Doctore, pe animal Spintecă-l şi-l cercetează, căci în slujbă eşti chemat, Nu să priboleşti săracul, ci să vindeci pe bogat! Ce primiţi pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani, Pentru lada-n care strînge cămătarul ai săi bani? Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănaţi Şi rodiţi prin munca voastră pînea care n-o mîncaţi? Braţul omului e braţul cel mai ieftin: astăzi, voi Nu plătiţi nici jumătate cît perechea cea de boi... Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule ţăran, La stăpîn munciţi de-a una cîte zile-s într-un an; Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă, Cînd cu „Doamne miluieşte” preotul minciuni vă toacă... .......................................................................................... Lucraţi, oamenilor liberi, cum lucra odată robul, Puneţi piatră peste piatră, mari sudori vărsaţi cît bobul; Rădicaţi palat ştiinţei, zidiţi şcoli pentru boieri, Ce-or găsi numai ţăranii cu momiţa că sînt veri... Hai, siliţi, ridicaţi grabnic uriaşele cazarme, Şi cetăţile trufaşe pentru oamenii de arme, Ce-s meniţi a fi cuţitul cel de om hăcuitor, Când pe galonaţi îi prinde gustul aprig de omor. Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare: Regele, în loc de pîne, îi dă – crucea de onoare... O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creştini, Ce mulţimei răstignite împletiţi cununi de spini, De-aţi avea de fiară unghii, foame de-aţi avea cînească, Ce datori sînt dezrobiţii pentru voi ca să robească? Nu mai puneţi pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită, Încetaţi cu răutatea, căci îi duceţi la ispită... Voi, poeţi, ce-n rime goale înşiraţi mereu palavre Şi-nchinaţi a voastre ode, cînd la nişte sfinte javre, Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigaşi... Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdăreşte; Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrăneşte, Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi, Care laudă în versuri omeneştile scursuri... Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiţi, Oare ştiţi a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiţi? Din a văduvei pustie şi nefericită casă, Ştiţi voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă? Spuneţi, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi Cu năprasnică mîndrie purtaţi aur şi scumpeturi, Cîte, muncii, braţe smulge droaia voastră cea de slugi? Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi, Cît timp vor mai fi pe lume săcerişuri de războaie, Iar pe holda omenească, ucigaşa de glonţi ploaie? Dumnezei, luminii duşmani, voi, ce-ntre pămînt şi soare, Staţi ca nourii durerii, de întunecaţi popoare Cu a voastră nedreptate şi asprime – voi nu ştiţi, Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiţi? Dar de vită şi de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul? Îngrozitu-s-a pămîntul de aşa prieteşug; Pentru om şi pentru vită, fierul dă şi azi lanţug. Căci e meşteră Puterea, şi-a făcut cumplită lege, După care, ca pe vită, ştie bine să vă lege... Şi-apoi zic, nesocotiţii, că voi liberi să trăiţi Sînteţi – o, ce vorbe goale... sînteţi liberi – să muriţi... Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale... Ascultaţi-l cum vă mustră, arătînd rănile sale; Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros, El spre voi, cuţite parcă, din ochi zvîrle mînios! Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri, Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri, Nu rîvneşte el mărirea, cu tăiosul ei satîr, Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr... Crieri, instrumente oarbe, ce-aţi ajuns a fi maşină, Numai ca stăpînii voştri să trăiască în hodină... Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripaţi, Şi, drept haină, zdrenţe numai de la dînşii căpătaţi; Voi, ce marmoră cioplită pregătiţi pentru palate; Voi, prostiţilor de muncă, ce mari temniţe zidiţi, Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiţi... O, calici de toată breasla, cum hrăniţi pe toţi sătuii, Şi cinstiţi pe necinstiţii, pe schilozii şi tehuii? Nu ştiţi voi ce slabă este în putere strîmbătatea? Limpeziţi-vă la minte, cîntăriţi-vă dreptatea. Sută, cum laşi tu pe unul, munca ta să o mănînce, Şi tu mie, cum laşi suta, în durere să te-mbrînce? Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere, Pe cînd sînu-şi pîngăreşte desfrînata lor muiere, Vă iau pînea ce hrăneşte oasele şi-al vostru sînge, Iar voi staţi, răbdaţi... şi foamea de stomac cumplit vă strînge... De-aş cutreiera pămîntul, codrii lui întunecaţi, N-aş găsi eu nicăirea: lupi săraci şi lupi bogaţi... Număraţi voi, care duceţi greu nevoile pe umăr, Cîte traiste sunt goale – şi-ţi vedea al vostru număr; Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie şi mai mulţi... Dar ai voştri asupriţii: milioane sînt desculţi! Ocean de sărăcie, de amar şi întuneric, Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic? Cînd eşti suflet, cînd eşti număr, pentru ce mai stai la gînd?Înainte, înainte, milionule flămînd! Apusul soarelui În purpură şi aur, apune sfântul soare, El sărutări trimete la fiecare floare; Apusul scânteiază de raze aurii, Şi apele albastre devin trandafirii. Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă, Se joacă două presuri, doi zburători de baltă; Pe deasupra zboară, trec raţele în rând; Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când. Senin curat e cerul, abia vântul adie, Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie; Furnică pe sub ape un şir de peştişori, Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori. Din papura cea verde o broască verde sare, Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, - Şi cercul mereu creşte - apoi pe nesimţit Dispare, pe un luciu de raze aurit. Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? - Prin razele de soare deodată se arată Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori, Două copile albe, cu sân de albe flori. Copilele frumoase, voioase, râzâtoare, Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare, Şi apa oglindeşte albastre bucurii, Ş-albastrul, forme albe, - copile serafii. Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite; Sub alba ţesătură se află tăinuite Dulci forme de iubire, rotunde năluciri, Comori de frumuseţe, de albe fericiri. Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire, La peptul care poartă fragi tineri de iubire; El pune flori de aur pe sân copilelor, Şi călduros şi dulce sărută ochii lor. LEONIDA LARI Leonida Lari Deputata Leonida Lari Date personale Născută 26 octombrie 1949 Bursuceni, RSS Moldovenească, URSS Decedată 11 decembrie 2011 (62 de ani) Chișinău, Republica Moldova Înmormântată Cimitirul Central din Chișinău  Cauza decesului cancer mamar  Copii 3 Cetățenie  URSS  Moldova  România  Ocupație jurnalistă politiciană traducătoare poetă scriitoare  Deputat de Suceava În funcție 1996 – 2008 Deputat de Galați În funcție 1992 – 1996 Deputat în Sovietul Suprem al URSS În funcție 1988 – 1990 Premii Ordinul Republicii (1996) Partid politic FPM PPCD PNȚCD PRM Alma mater Universitatea de Stat din Moldova Profesie poetă Modifică date / text  Leonida Lari. Biografie Leonida Lari Leonida Lari-Iorga (n. 26 octombrie 1949, Bursuceni, RSS Moldovenească, URSS - d. 11 decembrie 2011, Chișinău, Republica Moldova[1]) a fost o poetă, publicistă, scriitoare, activistă, om politic și militantă pentru reunirea Basarabiei cu România. Tinerețea și începuturile carierei S-a născut la 26 octombrie 1949 la Bursuceni, în apropiere de Bălți (RSS Moldovenească, URSS), într-o familie de învățători, mama sa fiind Nadejda Tuchilatu. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, din Chișinău, facultatea de filologie. A fost colaborator la Muzeul de literatură D. Cantemir din Chișinău (1971-1973), redactor la revista "Literatura și Arta" (1985-1988) din RSSM, redactor șef al primei publicații în grafie latină din Republica Moldova - "Glasul națiunii" (1988-2003). Leonida Lari s-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991. A fost Deputat în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990) și membru al Biroului Permanent al Frontului Populardin Republica Moldova între 1990 și 1992. Între 1990 și 1997 a stat în fruntea Ligii Creștin Democrate a Femeilor din Moldova (una din componentele constituante ale Partidului Social-Liberal în 2001). Începînd cu anul 1992 este deputat în Parlamentul României (în 2004 a fost aleasă pe lista Partidului România Mare). Activitatea politică Leonida Lari a fost membru PRM timp de aproape 10 ani, ea obținând în total trei mandate de deputat (primul dintre ele obținându-l pe liste PNȚCD, după care a trecut la PRM) [2] La începutul lunii februarie 2005, pe când era singurul parlamentar al PRM Suceava, Leonida Lari a anunțat că demisionează din acest partid deoarece preferă „libertatea de a gândi și de a acționa” și „un limbaj civilizat chiar față de adversarii politici”.[3] În ziarul Jurnal de Chișinău s-a opinat că: A fost membru al Partidului România Mare, pe care l-a părăsit, trebuie să recunoaștem, dintr-un motiv egoist, deloc principial, fiindcă nu a mai fost „realeasă” într-un post oarecare din structurile PRM[4]. Pe 6 ianuarie 2007, ziarul Adevărul anunța că "Deputatul PRM Leonida Lari-Iorga și-a depus cerere de înscriere în Partidul Popular Creștin-Democrat (PNȚCD). Ea revine, astfel, în partidul care a propulsat-o în parlament, în 1992, pe listele din Galați Activitatea literară Este autor a 24 de volume de poezie și proză, precum și traducător din marea poezie universală. ·         Piața Diolei (1974) ·         Marele vânt (1980) ·         Mitul trandafirului (1985) ·         Scoica solară (1987) ·         Insula de repaos (1988) ·         Lumina grăitoare (1989) ·         Dulcele foc (1989) ·         Anul 1989 (1990) ·         Lira și păianjenul (1991) ·         Govorâŝij svet (1992) ·         Al nouălea val (1993) ·         Epifanii (1994) ·         Scrisori de pe strada Maica Domnului (1995) ·         Lunaria (1995) ·         Aldebaran (1996) ·         Între îngeri și demoni (1998) ·         Învingătoarele spații (1999) ·         Insula de repaus (2000) ·         Răstignirea porumbeilor (2003) ·         Epifanii și teofanii (2005) ·         Infinitul de aur (2006) ·         Sibila (2006) ·         Traduceri din lirica universala (2009) ·         101 poeme (2009) Destinul iubitorilor de neam Fratelui Grigore E Pastele Blajinilor, Grigore, Un Paste ca si tine de blajin, Iar viata-mi nu-i pe zile, e pe ore Si mor, si-nviu, si nu-i mai mare chin. Cît de frumoasa-i asta primavara Si o privesc prin geam cu mult regret, Iar viata mi se-mprastie fugara – În lume e strain orice poet. Straini sîntem si noi ce nu o data Am aparat românii de straini, Si-acum ni se întoarce drept rasplata Înjuratura fratilor români. Ne urla dintr-o sete de putere, Pe noi, ce libertate am dorit, Pe noi, ce-am stat printre mitraliere Si din masini aprinse am tîsnit. Pe noi ne-njura, Grig, cum naiba iese, Cînd haituiti si ierni, si primaveri, Nu-am fost pentru-un partid cu interese, Ci pentru interesul unei tari? Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie De la aceste mreje diavolesti, La Chisinau, noi – calul de bataie Si iarasi noi batuti – la Bucuresti? Pai, iese, frate, iese la-ndemîna Unor vînduti, uitati de Dumnezeu, Se pare, ne lucreaza-aceeasi mîna La Bucuresti, ca si la Chisinau. Aceeasi mîna si pe-aceleasi coale De ziar cu spectru antiromânist, Ce vine dinspre Internationale Si îl aduce-n lume pe-Anticrist. E Pastele Blajinilor, e casta Cinstire-a celor morti, chiar si straini, Cît de frumoasa-i primavara asta, În care am fi fost printre blajini! Da, am fi fost si-n parc, si-n strazi, si-n piata, Facuti, precum multimea, mototol, Dar cîte ori vazut-am moartea-n fata, În jurul nostru se crea un gol. Un gol, un vid cumplit de aparare, Deschis de undeva dinspre Arhei, Un cerc ciudat, o aura, o stare, De parca salvatoare de idei. ...Ard lumînari de Paste pe sihastre Morminte unde Nistru curge-atent, Unde e floarea natiunii noastre Trimisa-n lupta fara armament. Trimisi într-un razboi de mîntuiala, Ce n-avu sens sa fie declansat, Sîngele nevarsat în capitala La margine de Nistru s-a varsat. Frate Grigore, mi se face para În suflet si ma ia un foc buiac, Pe cînd mureau baietii pentru tara, T;arii trageau la vodca si coniac. Si mai rîdeau, si mai faceau si bancuri, Avînd de garda cîte-un ienicer, Cînd oase de copii trosneau sub tancuri, Cînd sîndele striga pîna la cer! Mi s-a scîrbit de-aceasta lume, frate, Desi de sus e-al apararii cerc, Unii se lupta pentru libertate, Iar altii pentru-un ieftin feerverc. E pastele Blajinilor, Grigore, Si moarte n-am, si viata tot nu am – Si nu traim pe zile, ci pe ore Destinul iubitorilor de neam. De Patrie Când, aspra, ma scutura seara Din ziduri prin pomi întomnați, Ma sprijin cu gândul de țara Strabunilor mei luminați. Şi merg înspre locuri retrase, Cernând amintirile-n mers, – Acolo un tei ascultase Întâiul, stângaciul meu vers. În vale, sub casa batrâna, Mânata de-un dor negrait, Copila, privind în fântâna, Adâncul din noi am privit. Pe deal, catre marginea zarii, Cu sufletu-n palme întins, Odata, în arşița verii, De dragoste trista am plans. Iar unde cararea se stinge Departe-departe-n țarâni Pe unicul frate de sânge L-am dus ca pe-un laur pe mâini. Dragi dealuri, dorite de pace, Smerite, nostalgice vai, Eu nu spun ce-adaos voi face Lumnii strabunilor mei. Dar spun ca eu seara de seara Mai greu, mai uşor, mai durut Am stat pe o palma de țara Şi focul aprins l-am ținut.  DUMITRU NANU Sari la navigareSari la căutare Dumitru Nanu Date personale Născut 26 octombrie 1873[1]  Câmpulung-Muscel, România Decedat 12 februarie 1943 (69 de ani)[1]  București, România Părinți Gheorghe Nanu Zoia Hristudos Frați și surori Ion Nanu-Muscel  Cetățenie  România  Ocupație poet, traducător Limbi limba română   Studii Facultatea de Drept Activitatea literară Activ ca scriitor 1891 - 1943 Specie literară poezie Operă de debut "Nocturne", 1891 Opere semnificative "Nocturne", 1891 Influențe[ascunde] Mihai Eminescu Note Premii Premiul național de literatură (1937) Modifică date / text  Dumitru Nanu (n. 26 octombrie 1873, Câmpulung-Muscel – d. 12 februarie 1943, București) a fost un poet și un traducător român. BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ] D. Nanu - de Dumitru Mățăoanu Literatura română Pe categorii Istoria literaturii române Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană Curente în literatura română Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism Scriitori români Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii Portal România Portal Literatură Proiectul literatură  v • d • m  Poetul și traducătorul Dumitru Nanu s-a născut la 26 octombrie 1873, în ziua de Sfântul Dumitru, de unde numele, fiind unul dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Nanu și ai Zoiei Hristudos. După învățătura primară la Câmpulung-Muscel, a urmat liceul Matei Basarab și liceul Sf. Sava din București. Licențiat al Facultății de Drept din București, urmează cursurile școlii veterinare. În 1891 debutează în literatură cu volumul de poezii „Nocturne“. Începuturile lui literare se anunță promițătoare, revista „Foaie interesantă“, la conducerea căreia ajunge, începând cu numărul 21, și George Coșbuc, îl publică în două rânduri, la un interval relativ mic, în numerele 31 și 37 din 1897. Răsfoind paginile revistei „Carmen“, tribună a cenaclului macedonskian, Mihail Sadoveanu va mărturisi într-o epistolă din 1898, către Enric Furtună, că revista îi produse „o impresie bună.“ Dintre colaboratori, alături de Gheorghe Silvan și Panait Cerna, îl remarcă și pe Dumitru Nanu, de care vorbește și în 1901 al săptămânalului literar „Revista Modernă“ : „Este o poezie de D. Nanu, bună.“ Între 1903 și 1906 poetul va funcționa ca profesor suplinitor de limba franceză în Bacău și Bârlad. Mai târziu, el va funcționa la revista „Făt-Frumos“, avându-i ca fondatori pe Gheorghe Tutoveanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldoveanu, Ioan Adam și Alexandru Mândru. Revista își propune să promoveze o literatură cu înalte virtuți educative, bucurându-se, prin exclusivismul inspirației, de întreaga aprobare a lui Nicolae Iorga. Aici, Dumitru Nanu publică, chiar din primul număr al revistei, unele din poeziile sale, de acum cuprizând „acorduri memorabile“, după aprecierea lui George Călinescu. În viață va îndeplini funcții diverse, unele fără legătură cu literatura. În 1904 avea o însărcinare la Galați,inspecta băncile sătești din Județul Covurlui și împărțea în gara Ghibărțeni hrana pentru trei luni la țăranii sinistrați de secetă și inundații. În primăvara lui 1905 era secretarul lui Hurmuzescu în Ministerul Instrucțiunii. În iulie lăsase postul și era secretarul fratelui său, celebrul doctor Ion Nanu-Muscel. Împreună cu Păstorel Teodoreanu,Mihail Dragomirescu și Otilia Cazimir primesc în 1937 Premiul național de literatură. Fără să fie un scriitor prea disputat, D. Nanu s-a bucurat însă de o oarecare apreciere din partea multor oameni de litere ai vremii, fiind prețuit pentru modestia și sinceritatea relațiilor cu aceștia. Poetul a trăit discret și modest, lasând contemporanilor de care s-a despărțit la vârsta de 70 ani. Carte postala Dumitru Nanu. OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ] Nocturne, 1891; La focul rampei, 1906; Ispitirea de pe munte, 1914; Isus vă cheamă, 1923; Mișcarea de la Biserica Sf. Ștefan, 1924; La mielul alb, 1925; Cârtița ...Iar când în scânteierea întâiei dimineți, Porunca lui Iehova trezi vârtej de vieți, Puzderia de gâze și păsări, mii de neamuri, Se legănau la soare - pe ierburi și pe ramuri. Pășeau, profunzi pe gânduri, măreț, monarhii lei, Cu liniștea ce forța o lasă'n preajma ei. Iar leoparzi, urși, tigri, jaguari și căprioare, O curte'mpărătească păreau - în sărbătoare. Din firul crud și până sub scoarța de stejar, Urcau biruitoare fluiduri de nectar: Fântânele de sevă, sbucnind în fierberi mute, Stârneau unduiri de lanuri și dau sclipiri tăcute Și stelei din văzduhuri și ochilor sub gene, Dospind misterioase puteri ascunse'n lene. Ci'n freamătul acela de zumzet, ciripiri, Nici o ființă încă n'aflase nicăiri Ce fel se făurește un cuib, un stup-unealta, Inelul care leagă, în șir, o viață de-alta. Căci cei dintâi pe lume, născând fără părinți, Au tresărit de-odată de tinere dorinți Obscure, nențelese, de-o aprigă beție, Dar făr'o licărire de grija ce-o să vie. Și-a zis divinul Tată: "de-acum voesc să dărui Alegerea de a-și face culcușul, fiecărui Așa cum s'o pricepe, dureze-și pe pământ Un leagăn ce odraslei va fi coperământ". Și spasmul desmierdărei sfârșit - pe'ntinsul firei, Trecu întâiul fulger: cutremurul gândirei, O vagă dibuire de calcul - sfânt îndemn - Ce puse cugetărei în mugur, primul semn Subtil al întrebărei! Inelele ființei Mișcau de începutul greoi al stăruinței Și'ntr'un elan: șerpi, păsări și fiare - tot ce-i viu Simțiră-al cercetărei ne-astâmpăr către "știu". Și fie în mătasea de puf, în chrisalidă, - Adesea lângă moartea ce surâdea În piatra biciuită de vânt, în mușchi de stânci În ramuri clătinate pe văile adânci, În buturugi cu scorbori, în ape, pe nisipuri, Durau culcuș vieței în mii și mii de chipuri, Svârlind, peste prăpăstii de ani, o punte'n arc, Pe care să pășească amorul lor - monarc. Doar cârtița rămase 'napoi cu iscusința. Îi lâncezia în locuri sălbatice șiința. Când iată că aude un viers, pe-un ram în flori: Părea, topiri de stele ce picură'n ninsori, Lumini de rai resfrânse pe pajiște largi de nouri, Cântări de harpe sfinte, filtrate prin ecouri. Era privighetoarea, ce cuibul isprăvind Cântă slăvirea muncei, odihna ei slăvind... Ca insul ce se simte bogat, fără hotare, Doar numai când împarte și altora ce are, Tot astfel din prisosul nemărginirei ei Făcea din aer cântec, să-l tot respiri, să-l bei Cu ghiara'nfiptă'n țărnă și cârtița ascultă. De ce numai pe dânsa părea că o insultă? Atâta armonie în aer risipită, Pe inima ei numai pica venin! - jicnită În furia sa stearpă orbi-și prin noroi, Scurmând să se ascundă, sapă... un mușuroi! Din prima zi, luminei jurând război himeric, Locașu-i de-apărare e'n șanțuri de'ntuneric... Și-astfel, pe când în aer, în leagănul de ape, Profundul cânt al vieței, vibra din mii de clape, Ei, după chip și suflet, așa i-a fost ursit: Culcuș să-i fie groapa ce ura i-a zidit. Acolo, în subsolu-i strâmt, umed, se frământă... Pe când privighetoarea cârtită - veșnic cântă! "Viața Nouă" 1914. Spre pace Te uită seara cum își lasă Pe nuditatea-i purpurie Să cadă vălu-i de mătasă Și-adoarme-n apa-i viorie E câmpul năpădit de greieri: Un lung suspin, un țârâit, Să crezi că toamna-și trage duhul Și-acum în somn a ațipit... Amurgul fumegă miresme: Polog de nouri și-a lăsat, Sub uriașele lui falduri Să moară Soarele-mpărat. Deodată-n vârf de brazi, un freamăt, Un frig pe culmi... vin repezi unde, În hăul morții firea-ntreagă Alunecă să se scufunde... Oprește-ți, inimă speriată, Nestăpânitele bătăi: Privește răsăritul lunii Ce pașnic umple deal și văi! Un sul de fum se tot deșiră Spre cer, dintr-un cămin de stuh: Năframa-i albă și-o resfiră Și piere-n limpede văzduh... Ca tot ce vine în tăcere Și suie-n liniște, discret, S-o risipi și-a ta durere Încet, încet...