5./28 NOIEMBRIE 2022 - POEZIE
DIMITRIE STELARU
| Dimitrie Stelaru | |
 Dimitrie Stelaru portret de Ion Vlad (1953) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Dumitru Petrescu |
| Născut | 8 martie 1917 Segarcea Vale, România |
| Decedat | 28 noiembrie 1971, (54 de ani) [[București], Republica Socialistă România |
| Părinți | Dumitru Petrescu (natural), Florea Stoicea (vitreg) și Pasca Preotu |
| Frați și surori | o soră |
| Căsătorit cu | de trei ori[1] |
| Copii | doi |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, prozator, memorialist |
| Pseudonim | D. Orfanul, Dimitrie Stelaru |
| Limbi | limba română[3]  |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1935 - 1971 |
| Specie literară | poezie, roman, biografie, poveste, poem, basm |
| Operă de debut | 1935 - placheta „Melancolie”[2] |
| Opere semnificative | „Noaptea geniului”, „Ora fantastică”, „Cetăṭile albe”, „Mare incognitum”, „Zeii prind șoareci” |
| Note | |
| Premii | Premiul Uniunii Scriitorilor, 1967 |
Modifică date / text  | |
Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, București, Spitalul Brâncovenesc), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.
A debutat ca poet la mijlocul anilor 1930 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru.[4]
Familia[modificare | modificare sursă]
Este fiul lui Dumitru Petrescu (cizmar si, apoi, agricultor, căzut pe front în timpul primului război mondial) si al Pascăi (n. Preotu). Ulterior, mama sa se căsătorește cu zidarul Florea Stoicea.[2]
Dimitrie Stelaru a avut trei mariaje. Se căsătorește pentru prima oară la Turnu Măgurele cu o profesoară de filozofie cu care a avut o fiică. Al doilea mariaj a fost cu o pictoriță cu care a stat șase ani. Din ultima căsătorie rezultă un fiu, Eunor.[1]
Viață boemă[modificare | modificare sursă]
În anul 1940 a făcut o farsă lugubră, publicând în ziarul Semnalul un anunț prin care își anunța decesul, eveniment pe care i l-a relatat în 1967 poetului Adrian Păunescu:[5]
- „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”
Romanul autobiografic Zeii prind șoareci, apărut în 1968, ilustrează viața sa boemă, ce poate fi asemănată cu cea a lui Edgar Allan Poe[4].
Universul poetic[modificare | modificare sursă]
Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946), ce dezvoltă imaginea unui damnat, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci” (Profetul, vol. C.a.). Impresionantă e ṣi zugrăvirea cuplului ca victimă a mizeriei (Maria-Maria, vol. O.f.; Poem cerṣetor, vol. N.g.), cu atât mai mult cu cât ṣtim că are origini biografice. Stelaru, la fel ca majoritatea colegilor de generaṭie, manifestă interes în crearea unei mitologii proprii. El recurge în acest sens la o onomastică stranie, în alte locuri feerică, de basm: „Eumene”, „Elra”, „Iwa”, „Regele Fără-Timp”, „Zeul vântului”. Se adaugă aici personificarea obsesiilor ṣi – în ceea ce priveṣte configurarea spaṭială – opṭiunea pentru o geografie ce ṭine de categoriile fantasticului: „Țara Chinului”, „Insula sunetelor”, „tărâmul geniilor”.
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
Originalitatea sa nu a trecut neobservată. Pompiliu Constantinescu a remarcat autenticitatea, prospeṭimea confesiunii ṣi, mai ales, rolul de întemeietor în literatura română al unei poezii a vagabondajului. Eugen Lovinescu, în schimb, a apreciat vizionarismul poetului, capacitatea de expresie lapidară, muzicalitatea stranie a versurilor. Ion Negoițescu îl aṣază în fruntea generaṭiei sale: „incontestabil, Dimitrie Stelaru domneṣte peste poezia scrisă de Ion Caraion, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Constant Tonegaru”. De aceeaṣi părere e ṣi Petru Poantă: „Într-o generaṭie <pierdută>, <ironică>, <sarcastică>, a <anti-iluziei>, dominată de prezenṭa furioasă a lui Geo Dumitrescu, de imagismul frondei morale a lui Ion Caraion, de melancolia decepṭionatului Constant Tonegaru, Stelaru a fost un ṣef de promoṭie”. Aceṣti poeṭi instaurează în literatura română – după cum demonstrează Marius Nenciulescu – o nouă paradigmă poetică. Prin ea se produce „despărṭirea de radicalismul modernist (înṭeles în sens larg, adică incluzând atât purismul, ermetismul, cât ṣi poeticile avangardei) ṣi revenirea la expresivitate, una ce însă a filtrat ṣi asimilat lucrurile „viabile” din acesta”.[necesită citare]
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Melancolie, poesii, prefaṭă de I. Narcis, Braṣov, Tipografia G. I. Gologan, f.a., semnat D. Orfanul
- Abracadabru, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, f.a., semnat D. Orfanul
- Blestem, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, 1937, semnat D. Orfanul
- Preamărirea durerii, poeme, Bucureṣti, Tipografia Astoria, 1938, semnat D. Orfanul
- Noaptea geniului, poeme, Bucureṣti, Editura Bucovina – I. E. Torouṭiu, 1942
- Ora fantastică, poeme, cu O planetă de poet nou de E. Lovinescu, Bucureṣti, Editura Prometeu, 1944
- Cetăṭile albe, poeme, Bucureṣti, Întreprinderile de editură S.A.R., 1946
- Fata pădurarului, basm în versuri, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1955
- Gelu, [basm în versuri], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1956
- Ṣarpele Marao ṣi Vrăjitoarele, feerii, Bucureṣti, E.S.P.L.A., 1957
- Oameni ṣi flăcări, poezii, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1963
- Fata fără lună, [proză], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1967
- Mare incognitum, [poezii], cuvânt înainte de Eugen Jebeleanu, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1967
- Nemoarte, [poezii], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1968
- Zeii prind Ṣoareci, [însemnări], Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1968
- Cei din lună, [poveṣti], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
- Mare incognitum, [poezii], colecṭia „Cele mai frumoase poezii”, cuvânt înainte de Lucian Raicu, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
- Coloane, [poezii], Bucureṣti, Editura Minerva, 1970
- Înaltă umbră, [poezii], Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
- Poeme dramatice (Leru ṣi Împăratul Nix), Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
- Păsări incandescente, poeme, Bucureṣti, Editura Cartea Românească, 1971
- Casa veveriṭelor, [poveṣti], ediṭie îngrijită de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Ion Creangă, 1991
- Îngerul vagabond, poezii postume, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Eminescu, 1999
- Opera poetică, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Emil Manu, Bucureṣti, Editura Profile Publishing, 2002
- Scrieri literare, ediṭie critică ṣi studiu introductiv de Victor Corcheṣ, Constanṭa, Editura Ex Ponto, vol. VI: Proză, 2002; vol. I: Teatru, 2004
Distincții[modificare | modificare sursă]
- 1967 - Premiul Uniunii Scriitorilor' pentru volumul "Mare incognitum", ce cuprinde o selecție de versuri precum și ciclul Antirăzboinice.[4]
Dimitrie Stelaru - Poezii:
Înger vagabond
Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni...
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
"Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor."
Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.
Bună seara
Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.
Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Unii merg printre reclamele cu neon și tac osteniți -
moftangiul vrea insulte dolofane,
ucenicul vinului umple strada cu versuri proaste,
dar eu mă întorc la aripile întunerecului
(e palatul din bătrâni)
și cânt și cânt și cânt.
Maria - Maria
În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit nepăsarea ca pe o otravă –
Și am scuipat în castronul cu terci.
Drumurile noastre au fost împodobite cu spini
Și înțelepciunea preoților ne-a uscat cerul gurii;
Trezește-te Maria-Maria și cântă-mi despre un huligan;
Noi mergem în jos; pentru marii străini
Nu facem un ban.
Vom porni în Gara de nord tăcând, tremurând,
Strecurându-ne, urmăriți, pe lângă porți.
Alături de hamali vom duce bagaje,
Visând o plecare a noastră către orașele văzduhului
Și ne vom întoarce mai morți –
Dar tu ești pâinea caldă.
Trezește-te Maria-Maria, trezește-te –
Poemul Soarelui l-am scris lângă ochii tăi,
Lângă pântecul de ivoriu, iluminat de foame –
Trezește-te Maria-Maria, trezește-te !
După trei ani de groază, de cruce,
Acum ai culoarea cerului.
În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge
Și am sorbit Moartea ca pe-o otravă,
Și am scuipat în castronul cu terci.
Gabriel Iordan-Dorobanțu sau Gavriil Stiharul
| Gabriel Iordan-Dorobanțu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (63 de ani) Giurgiu, România |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, profesor |
| Activitate | |
| Pseudonim | Gavriil Stiharul |
| Limbi | limba română |
| Modifică date / text | |
Gabriel Iordan-Dorobanțu (n. 28 noiembrie 1958, Giurgiu) este un poet român. Semnează și sub pseudonimul literar Gavriil Stiharul.
Studii[modificare | modificare sursă]
Studii de filologie și jurnalistică. Având o sănătate delicată, a căutat rezolvarea problemelor în Ortodoxie. Lirică religioasă cu tonalități mesianice și profetice. A scris poezii precum:„Eleison me ton amartalon”,„Prunc din Fecioara sfântă”,„Cuviosului",„Vis și înger”,„Iisus pe cruce”,„Rugăciune ucisă prin nerostire”,„Crezul meu pentru veșnicie”,„Frumoasa mea veșnicie”,„Haideți să mai credem în Iisus Hristos!”,„Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină”,„Ascultă cum cântă Biserica vie”,„Mai cred copiii nostri intr-o minune?”,„Stihuitorii lui Hristos”,„A fi creștin”,"La loc cu verdeață”,"De când Domnul e cu mine”,"Lumină lină”,„Rugăciune pentru stricarea lucrării diavolești”,„Dulcea mea veșnicie”,„Sursum corda!” etc. În poemele sale, se cunoaște influența lui Iosif Trifa, Constantin Galeriu, Visarion Iugulescu, Lucian Blaga, Costache Ioanid,Traian Dorz, Ioan Alexandru. A publicat în Convorbiri literare,Ziua de Giurgiu (revista editată de autor), Azi, Dimineața, Tineretul liber, Timp liber,Vestitorul Ortodoxiei, Revista Ortodoxa Sfântul Andrei,Creștinul azi, Oastea Domnului. A redactat Dulcea mea veșnicie(Poeme creștine). Unele poezii au fost preluate și de alte confesiuni creștine. Răspândindu-se și pe cale orală, unele au ajuns în folclor.
Caracteristica liricii[modificare | modificare sursă]
Lirica poetului se concentrează asupra unor teme mari, sacre, cosmice, precum Dumnezeu, suferință, viață, moarte, mântuire, veșnicie. Scriitura se prezintă într-o tonalitate gravă, pe măsura temelor. Poemele sunt stăbătute de fior liric ce se vrea venit din tradiția imnografică bizantină. Poeziile sale anunță un destin singuratic, o voce pustnicească. Pentru poet, singura salvare rămâne Iisus Hristos, Care este autentic doar în Ortodoxie. Își creează astfel propria sa mitologie creștină, punând în centru tradiția patristica ortodoxă. Se prezintă ca un idioritmic, ca un creștin ce își stabilește propriile reguli de trăire duhovnicească, ca un ascet eretic, ca un condamnat de dogme. Ortodoxia din adâncuri rămâne remediul cel mai sigur remediu pentru vindecarea unei lumi măcinate de rău. Sfânta Liturghie devine Poarta Raiului, la care poetul a bătut și, pentru ca această viață să nu fie irosită. Asistăm, în lirica sa, la o viziune a spațiilor largi, la un permanent urcuș spre infinit. Tot Sfânta Liturghie îi conferă viziune profetică asupra istoriei, viitorul se deslușește limpede, căci veacul va avea o finalitate hotărâtă. Caută să creeze o stare sufletească aptă să presimtă, să perceapă semnele timpului, așa cum au procedat și Sfinții Părinți. Are conștiința unei vocații imnografice, pe care o consideră însă semn al lipsei de trezvie și de smerită cugetare, și, în consecință, încearcă să se cenzureze permanent pentru a nu cădea în patima nălucirii și a părerii de sine. Prin poezie năziește să se ridice la o stare sufletească aptă de o mistică ascetică autentică, invitând pe toată lumea la un urcuș dumnezeiesc liric și creștin. Fiindcă nu se adresează atât cititorului avizat, cât, mai ales, marelui public, creația sa literară pare a face rabat de la exigențele unor filtre prea academice.
te rog în fiecare zi şi noapte
şi norii îi cuprind în palme – eu,
dar cuvintele îmi sunt deşarte.
Să fur din rugăciunea celor sfinţi
cuvinte bune şi neîntinate? –
sunt pe lume atâţia oropsiţi,
mi le cer să i le dau pe toate.
Le-mpart la toţi, dar mie nu-mi ajung,
fur din codru foşnetul de frunze,
din nori de puf, fur ploile ce plâng,
le sorb cu înfometate buze.
Sunt pe lume atâţia oropsiţi,
ei totu-mi cer acuma disperaţi,
eu nu păstrez nimica de la sfinţi,
cum nici cămaşa Domnul n-a păstrat.
Şi azi vin să-Ţi fur din veşnicie –
ruga cu netrebnice cuvinte,
rătăcitor fulg de păpădie
ce vântul îl duce înainte.
se zbat în priviri lipind gând de gând,
îmi vorbeşti deodată cu tristeţi de ceruri
şi ochii stelelor mai reci ca nicicând.
De cum m-ar arde asfinţituri din care
vărsai atâta soare în toamne târzii,
ai oprit râsul, şi golul lui mă doare –
emoţie de seară, doar în cuvânt mai vii.
Clipele stau pe răsuflările noaste
ca pe valurile unui ocean ne'nceput –
cineva le cată-n adâncuri albastre,
dar oarbe plutesc spre ţărm neştiut.
şi plâng în fiecare floare,
o lacrimă de-a ei mă doare
căci toate lacrimile-s sfinte.
Eu sunt polenul din cuvinte.
Eu sunt polenul din cuvinte,
peste câmpii vântul mă poartă
şi bat la fiecare-n poartă
şi plâng în ochiul tău fierbinte.
Eu sunt polenul din cuvinte.
Eu sunt polenul din cuvinte,
Hristos din slovă mă coboară
şi mă împraştie prin ţară,
balsam pe rană să alinte.
Eu sunt polenul din cuvinte.
Eu sunt polenul din cuvinte,
eu vin acum cu vestea bună
să-ţi fie pavăză-n furtună
şi pentru zilele cumplite.
Eu sunt polenul din cuvinte.
Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare
ce rodu-n pântecul ei moare,
alerg acum printre morminte.
Eu sunt polenul din cuvinte.
Traian T. Coșovei
| Traian T. Coșovei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] București, România[2] |
| Decedat | (59 de ani) București, România[3] |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet critic literar[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Facultatea de Litere a Universității din București |
| Modifică date / text | |
Traian T. Coșovei (n. 28 noiembrie 1954 – d. 1 ianuarie 2014) a fost un poet român aparținând generației literare 80. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Biografie[modificare | modificare sursă]
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
La 4 ani știa deja să citească și debuta artistic dictând poeme musafirilor săi. Fire temperamentală, nonconformistă și puțin cam impulsivă, devine în scurt timp cunoscut pentru caracterul său.
Odată cu intrarea la școală, își schimbă și preocupările, orientându-se către construcția de navete spațiale în podul casei, din resturi de televizoare și frigidere. Acest elan creator dispare în momentul intervenției locatarilor, îngrijorați de ascensiunea foarte gălăgioasa a micului astronaut. Totuși, reușește să se consoleze împreună cu prietenii tăind cablurile antenelor TV și aducând astfel pentru o săptămână liniștea absolută în casele vecinilor.
Marcat puternic de separarea părinților, pe când avea 12 ani, găsește remediul citind foarte mult și devenind un client permanent al Librăriei Sadoveanu din București. Aici se interesează de scriitori precum Jean Paul Sartre, Albert Camus, Charles Baudelaire sau William Faulkner și e repede etichetat de către personalul librăriei drept un copil teribil.
Îl pasionează pictura și vrea să intre la Arhitectură, însă constată cu amărăciune că nu îi plac matematicile. Se îndreaptă ulterior spre Teatru, dar e anunțat că majoritatea locurilor s-au ocupat deja înainte de examen, prin telefon.[necesită citare] În cele din urmă, hotărăște să dea examen la Filologie (Facultatea de Litere a Universității bucureștene), unde intra al doilea în urma examenului de admitere.
În anii ‘80, ia parte la cenaclul condus de criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, iar apoi la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Împreună cu poeții Florin Iaru, Ion Stratan și Mircea Cărtărescu, creează primul nucleu elitist al Generației ‘80 (Generația în blugi). Comitetul avea puterea de a decide cine intra și cine nu intra în acest club de literați.[necesită citare] Banii pentru editarea antologiei Aer cu diamante reușește să-i obțină de la mama lui.
T. Coșovei este și astăzi considerat un spirit liber, nonconformist, prin literatura sa de o mare originalitate, o poezie tânără comparabilă cu aceea a Marianei Marin, a lui Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Florin Iaru sau Andrei Bodiu.
După 1990[modificare | modificare sursă]
În anul 1990, redactează împreună cu Dan Goanță revista Vești proaste, din care apar 6 numere, iar mai târziu, împreună cu prozatorul Mircea Nedelciu, editează ziarul Punga d'un kil - organ de stat la coadă. Acesta era tipărit pe pungi de hârtie destinată ambalării produselor alimentare, sub deviza: Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza.
De-a lungul timpului, a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Asociației Scriitorilor din București, Premiul Academiei Române și chiar Premiul Uniunii Tineretului Comunist. A fost prieten și susținător al mai tânărului poet constănțean Eduard Zalle, căruia i-a scris prefațele primelor patru cărți publicate de acesta începând cu 2009.
Cărți publicate[modificare | modificare sursă]
- - Ninsoarea electrică, ed. Cartea Românească 1978
- - 1, 2, 3 SAU… , ed. Albatros 1980
- - Cruciada întreruptă, ed. Cartea Românească 1982
- - Aer cu diamante (antologie colectivă), ed. Litera 1982
- - Poemele siameze, ed. Albatros 1983
- - În așteptarea cometei, ed. Cartea Românească 1986
- - Rondul de noapte, ed. Militară 1987
- - Pornind de la un vers (critică literară), ed. Eminescu 1990
- - Bătrânețile unui băiat cuminte”, ed. Pontica 1994
- - Mickey Mouse e mort, ed. Cartea Românească 1994
- - Ioana care rupe poeme, ed. Asociația Scriitorilor & Cartea Românească 1996
- - Patinează sau crapă!, ed. Axa 1997
- - Ninsoarea electrică, ediția a II-a, ed. Vinea, 1998
- - Percheziționarea îngerilor, ed. Crater, 1998
- - Lumină de la frigider, ed. Cartea Românească, 1998
- - Bună dimineața, Vietnam!, ed. Călăuza, 1999
- - Hotel Urmuz (critică literară), ed. Călăuza, 2000
- - Institutul de glasuri, antologie, ed. Cartea Românească, 2002
- - Vânătoarea pe capete, Ed. Libra, 2002
- - Greva căpșunelor, Ed. Libra, 2004
- - Aerostate plângând, Ed. Tracus Arte, 2010
- - Jurnalul morilor de vânt, Ed. Tracus Arte, 2012
- - Aritmetica pleoapelor, Ed. Tracus Arte, 2013
- - Elegii pentru o bucată de iaht, (antologie), Ed. Tracus Arte, 2014
Este prezent în:
- Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul Uniunii Scriitorilor, 1979
- Premiul Asociației Scriitorilor din București, 1994
- Premiul Academiei Române, 1996
- Premiul Internațional "Nichita Stănescu", 2000
- Premiul Asociației Scriitorilor din București, 2004
Traian T. Cosovei - Un inger care viseaza
Într-o dimineata de iarna
dormeai atât de adânc,
încât respiratia ta era mai nelinistita
decât albul zapezii.
În timp ce eu te priveam,
tragând perdelele rosii ale frigului.
Traian T. Cosovei - Antract
Din gura paiatei sângele se scurgea cu jumatate de gura.
Secunda de-acum urla fara glas ori dantura.
Ma bâlbâiam si eu dupa o sinecura
la stirba de viata, la umplutura de plus, la amintiri care musca
cu care ma leganasera de mic între zgarda si cusca.
Ah, moartea asta ordinara de lux –
fara chip, fara nume, fara adresa
pe care o purtam noapte de noapte în lesa.
Traian T. Cosovei - Poemul de acum
Eu nu mi-am scris niciodata numele
pe bonuri de carbuni –
pe lînga silozuri am trecut fara sa privesc înapoi –
prin iarba desculta n-am alergat niciodata.
În ploaie n-am cântat, în desert n-am scris cu creionul drumul caravanelor.
Cu maturica nu m-am batut la baia de aburi.
Cu mersul meu de urs n-am rasturnat înadins portelanurile.
Odata am iubit ferocitatea oamenilor de zapada,
tandretea sperietorilor uitate pe cîmp.
Omului care lucreaza la calea ferata am vrut sa-i povestesc
o istorioara cu tîlc.
Omul e mort de mult.
Prin fata agentiilor de voiaj mi-am plimbat viata ca pe o jumatate de pâine.
Cu o masina de ocazie am mers pîna la marginea marii.
Am privit valurile cheltuindu-se pe tarm – am privit
tineretea arzînd ca o frunza de tutun verde.
In fata oglinzii, cu lanterna mi-am luminat chipul.
Acum ceata se poate risipi.
Corneliu Vadim Tudor
| Corneliu Vadim Tudor | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, Republica Populară Română |
| Decedat | (65 de ani)[1] București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale (infarct miocardic) |
| Căsătorit cu | Doina Vadim Tudor (căs. 1987-2015) |
| Copii | Lidia și Eugenia |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie | România |
| Religie | Creștin Ortodox |
| Ocupație | politician, scriitor, publicist |
| Președinte al Partidului România Mare | |
| În funcție 20 iunie 1991 – 14 septembrie 2015 | |
| Europarlamentar | |
| În funcție 2009 – 25 mai 2014 | |
| Partid politic | PCR (1980-1989) PRM (1991-2015) |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Prezență online | |
| pagină Facebook | |
| Modifică date / text | |
Corneliu Vadim Tudor (n. , București, România – d. ,[1] București, România) a fost un politician, publicist și scriitor român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.[2]
A fondat Partidul România Mare (PRM). În anul 2000, s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.
A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu.
Biografie
Copilărie și studii
Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul lui Ilie, croitor, și al Eugeniei, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei. În 1967 a absolivit Colegiul Național „Sfântul Sava” din București din București și, în 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a absolvit școala de ofițeri în rezervă, cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în presă. Între 1978-1979, cu o bursă Herder - care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu - a făcut studii de istorie la Viena.
Activitate politică
Președinte al Partidului România Mare
Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.
A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.
A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți. A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor.
La 15 iunie 2013, a avut loc o ședință extraordinară, ilegală, a Consiliului Național, la care au participat reprezentanții din 24 de organizații județene ale PRM. Atunci s-a decis revocarea lui Vadim Tudor și a conducerii PRM, cu 116 voturi "pentru" și 9 "împotrivă". Astfel, la 15 iunie 2013, Corneliu Vadim Tudor a fost revocat din funcția de președinte al PRM.[3]
La 27 iulie 2013, Corneliu Vadim Tudor, fondatorul partidului și cel care afirma despre el însuși: „Singurul președinte al PRM sunt eu”, a fost exclus din PRM.[4][5][6][7][8][9][10][11]
Magistrații Tribunalului București au decis însă ca europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor să fie repus în funcția de președinte al Partidului România Mare după ce fusese exclus din partid și înlocuit cu Gheorghe Funar, la așa zisul Consiliu Național, constatând ilegalitatea lui.[12]
Candidat la președinția României
A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.
În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.[13]
Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate.
Membru în Parlamentul European
La 7 iunie 2009 a fost ales în Parlamentul European pe lista Partidului România Mare.[14] În nouă luni până în martie 2010 a participat la 15 din 37 de ședințe în plen - prezență de 40,54 %.[15] Prin aceasta a contribuit la plasarea României pe ultimul loc între națiunile reprezentate în Parlamentul European, România având o prezență de 84,46 %.[16]
Decesul
Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18:30, potrivit agenției Mediafax.[17]
Publicist
A înființat revistele România Mare, în care a continuat politica revistei scriitorului Eugen Barbu, Săptămîna (culturală a capitalei), considerată de mulți critici literari o oficină a Securității, prin care, în anii '70-'80, erau puse în circulație informații provenite din arhivele acestei instituții și erau utilizate pentru șantaj politic și pentru contracararea postului Radio Europa Liberă în cadrul proiectului zis Melița și eterul.
A publicat 14 volume de poezie și proză, unul din ele, intitulat „Saturnalii”, fiind interzis și retras de pe piață în anul 1984, scriitorul fiind interzis de două ori de regimul comunist.
Este autorul a patru scenarii pentru teatru radiofonic și a debutat pe scena spectacolelor de teatru la Teatrul Tănase, în 5 decembrie 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.
Actualmente, micul său trust de presă publică revistele săptămânale, România Mare și Politica și ziarul Tricolorul.
Vadim Tudor a fost dat în judecată de mai multe ori pentru insultă și calomnie, după publicarea pamfletelor apărute fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul Alcibiade, în revistele România Mare și Politica.
Controverse
Poezia pamflet „În apărarea lui Eminescu”, scrisă la începutul anilor 1980, ca răspuns la un articol al rabinului Moses Rosen, care denunța revenirea antisemitismului în cultura română și făcea referire la unele poezii antisemite ale lui Mihai Eminescu.[18] a trezit reacții în presa internațională prin publicațiile Washington Post și Paris Match. Adunate protestelor intelectualilor români, ele au dus la retragerea volumului antisemit Saturnalii.
În ultimii ani,[Când?] Corneliu Vadim Tudor a exclus mai mulți membri care doreau schimbarea doctrinei PRM,[19] printre care: Corneliu Ciontu, Lia Olguța Vasilescu, Daniela Buruiană, Codrin Ștefănescu, Anghel Stanciu, Dorel Onaca, Dan Claudiu Tănăsescu (revenit în PRM în 2009). Cea mai răsunătoare plecare a fost a lui Corneliu Ciontu, considerat unul dintre cei mai de încredere oameni ai liderului PRM. I-a fost atât de apropiat încât, în martie 2005, Vadim Tudor s-a retras de la șefia partidului și i-a predat-o lui Ciontu. Șefia acestuia a durat însă mai puțin de trei luni. În iunie 2005, Vadim Tudor a revenit la conducere, iar Ciontu a fost forțat să părăsească atât președinția, cât și partidul. Odată cu el au plecat vicepreședintele Anghel Stanciu și zece parlamentari. După plecarea lui Ciontu, Vadim spunea despre acesta, în comunicatul de presă prin care declara că l-a dat afară din partid, că este: „electrician pensionar și analfabet”, „care nu știe nicio limbă străină”, ”fost activist PCR la sectorul 5”, „personaj mediocru pe care l-am instalat, provizoriu, în locul meu pentru că nu găsisem altul mai prost printre cei care îmi duceau servieta”.[20]
În 2011, a fost acuzat de fals în declarații și evaziune fiscală, conform ziarului Cotidianul [21] și web situl Puterea.ro.[22]
Declarații rasiste
De-a lungul timpului, discursul său împotriva romilor a mers până foarte departe.[23] Ziarul său, „România Mare”, a cerut la un moment dat exterminarea acestora, alături de „jidani și unguri”.[23]
După crima săvârșită de Romulus Mailat în Italia, a declarat: „În ce privește scandalul asasinării soției unui amiral italian de către un țigan originar din județul Sibiu declar în mod răspicat: italienii au perfectă dreptate, așa ceva reprezintă o barbarie fără margini și ne face țăndări imaginea în lumea întreagă.[23] Rog, totuși, să nu se utilizeze cuvântul „român”, fiindcă nemernicul nu e român, ci țigan!”.[23]
Amendă
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării l-a amendat pe Vadim Tudor cu 3000 de lei pentru că a numit-o „prostituată” în repetate rânduri pe fosta candidată la parlamentare Anca Cârcu.[24] Pe 30 aprilie 2014, Tribunalul București a decis, ca acesta să-i plătească daune de 1.000 de lei și să publice sentința în două publicații: Tricolorul și România Mare.[25]
Publicații
Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris, împreună cu Sergiu Nicolaescu, scenariul filmului Triunghiul morții (1999), regizat de Nicolaescu.
- 1977: Poezii, Editura Eminescu
- 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
- 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
- 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
- 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
- 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
- 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
- 1986: Miracole, Ed. Albatros,
- 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
- 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
- 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
- 1998: Piesele de teatru radiofonic:
- Colindul puiului de cerb, 1968,
- Secerișul de iarnă, 1976
- Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
- Adevărul la puterea I-a, 1977
- Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
- 2000: Pamflete cu sifon albastru
- 2004: 101 Poezii, Bijuterii
- 2007: Cartea de Aur
- 2008: Cîntece de dragoste
- 2010: Europa Creștină [26]
- 2010: Artificii [26]
- 2011: Cele mai frumoase aforisme
- 2015: Elegii pentru suflete nobile
- 2015: Pamflete explozive
Când un bărbat iubește o femeie
e îmbătat de muzici în amurg
palate de cleştar din filme triste
răsfaţă ochii lui de demiurg
cu pieptul podidit de-o rană grea
prin vămile orbirii se înalţă
pentru a-şi lua lumină de la Ea
în catedrala unui câmp de maci
iniţiat în tainele nuntirii
reîncarnarea unui antic vraci
depune jertfe pe altarul Ei
mărinimos ca prinţul ce salvează
creştinii daţi la gropile cu lei
ceva bolnav şi purificator-
când un bărbat iubeşte o femeie
se-mperechează îngerii în zbor.
Drojdia
Au, totuşi, şi un merit cam grotesc:
Scot la iveală drojdia murdară
Care zăcea în Neamul Românesc.
Migraţii de barbari şi venetici
Fanarioţii cu moravuri rele
Care-şi lăsară icrele pe-aici.
Le-am dat apoi odaia cea mai bună
Ba chiar cu unii ne-am împerecheat
Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat
Iar toate astea, astăzi, se răzbună...
Tristă duminică trăim.
Om bun, şi drag, şi fără seamăn
Abia acum te preţuim.
Adio, forţă a naturii
Te-au pus pigmeii la pămînt.
"Complotul bubei" şi al urii
Te-a hărţuit pîn' la mormînt.
Curînd vor răsuna colinde
Curînd Crăciunul va veni
Şi candele se vor aprinde
Pe-ntinsul scumpei Românii.
Un scaun gol va fi la masă
Precum e tronul princiar.
Şi-un strop de vin de tămîioasă
Noi vom vărsa, plîngînd amar.
E-o zi de toamnă aurie
Ce pace dulce e-mprejur!
Doar eu sînt ca o rană vie
Ce îmi dai, Doamne, să îndur?
De ce ni-l iei aşa devreme
Pe cel mai nobil dintre noi?
Crucificat peste poeme
Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi...
De ce rămîn toţi ticăloşii
Cei mincinoşi şi paraziţi?
Şi-n vremea asta generoşii
În patru zări sînt răstigniţi?
Fă o minune şi ridică
Acest nenorocit blestem.
Şi vindecă-ne Tu de frică
E tot mai greu, nu mai putem.
Ai milă, Doamne, şi-ndurare
De-acest colos cu miere-n grai
Şi pentru inima lui mare
Dă-i viaţă veşnică în Rai.
Întreaga ţară te jeleşte
Românii doliu pun la steag.
Azi steaua ta pe cer porneşte.
Adio, fratele meu drag!
să o vedem cum moare de frumos,
bolnavă grav de molima trădării
cuţitul scârbei i-a ajuns la os.
Au hărtănit-o ca pe-o căprioară
şi lupi, şi corbi, şi câini fără stăpâni
trag toţi de ea, o rup în colţ de fiară
ţigani, maghiari, arabi, evrei, români.
Aşa-i democraţia, ni se zice,
sub masca ei se jefuieşte tot,
Consiliul Europei ne dă bice,
suntem paralizaţi de-un vast complot.
A fi român e-o vorbă de ocară,
a-ţi apăra hotarul - e stupid -
prin puşcării trag generali să moară
iar bişniţarii şi-au deschis partid.
Invazia lăcustelor e-o glumă
în faţa jecmănelii de acum,
parcă mânaţi de-o primitivă ciumă
tâlharii dau cu fumigene-n drum.
Ei strigă primii: "Hoţii, ne omoară!"
eşti ba fascist, ba comunist sadea,
o presă ticăloasă şi murdară
pândeşte zilnic sângele să-ţi bea.
Nu poţi să zici nimic în apărarea
acestei ţări, tribunilor din veac
devii suspect, se cheamă chiar Salvarea
eşti ştampilat "nebun fără de leac".
Se fură munţi de aur şi uraniu,
se fură grâu şi se importă boli,
piraţi cu flamuri negre într-un craniu
ne târguiră flota - pe doi poli.
Dar ce anume, Doamne, nu se fură?
se fură prunci care devin cobai,
se fură cruci, odăjdii şi prescură
ba chiar şi poarta care dă spre Rai.
Deci nu vă mai miraţi că ţara moare
voi, care staţi cu mămăliga-n ţest
tot aşteptând umili minunea mare
să mântuiască ţările din Est.
Priviţi din pat cum ne vânează hoţii
Voi - la Telejurnal, noi - arşi de vii
aşa vă apăraţi voi patrioţii?
Treziţi-vă, români, sau veţi pieri!
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.
Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?
E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce câştigi?
Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?
Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.
Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.
Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?
Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.
| acob Mureșianu | |||
 Iacob Mureșianu Portret de Mișu Popp | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | Rebrișoara, Bistrița-Năsăud, România | ||
| Decedat | (74 de ani) Brașov, Austro-Ungaria | ||
| Căsătorit cu | Sevastia Nicolau | ||
| Copii | Iacob Mureșianu | ||
| Ocupație | poet, publicist, politician | ||
| Activitate | |||
| |||
| Modifică date / text | |||
Iacob Mureșianu (n. , Rebrișoara, (jud. Bistrița-Năsăud), Imperiul austriac – d. , Brașov, Austro-Ungaria) a fost un publicist, poet și om politic român, membru de onoare (din 1877) al Academiei Române.[1]
| Martha Bibescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [3][4][5] București, România |
| Decedată | (87 de ani)[3][4][5] Paris, Franța[6] |
| Părinți | Ion N. Lahovari |
| Căsătorită cu | George-Valentin Bibescu |
| Copii | Valentine Bibesco[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța (–)[7] România |
| Ocupație | poetă eseistă romancieră[*] scriitoare biografă[*] |
| Pseudonim | Lucile Decaux |
| Partid politic | Frontul Renașterii Naționale |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Note | |
| Premii | Marcelin Guérin Prize[*] Prix Gustave Le Métais-Larivière[*] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][2] |
| Modifică date / text | |
Martha Bibescu (alias Marthe Bibesco; n. 28 ianuarie 1886, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovari, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.
„Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”
Biografie[modificare | modificare sursă]
Privind data exactă a nașterii scriitoarei, din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat aparține unei dinastii princiare de origine greacă și descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari (1844-1915) avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Unchiul Marthei Bibescu, Alexandru Lahovari (1841-1897), a fost în mai multe rânduri ministru de justiție, ministru al agriculturii, ministru al industriei și ministru de externe. [8]
Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va completa educația primită într-o mănăstire din Belgia cu studii specifice culturii românești. Prin căsătoria în 1902, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte. Singurul copil al Marthei cu George Valentin Bibescu a fost Valentina care se va căsători în 1925 cu prințul Dimitrie Ghika-Comănești (1904-1989).
Principele Ferdinand al României (viitor rege) o aprecia mult, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei (la curtea căruia a făcut o vizită în 1929) îi nutrea afecțiune, prințul moștenitor Wilhelm de Prusia nu-și ascundea preferința pentru Martha Bibescu.
După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).
Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.
Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu părăsește România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la Paris și apoi în Anglia.
Aici se întâlnește cu nepotul și moștenitorul ei, prințul John Nicolas Ghika-Comănești (fiul Valentinei cu Dimitrie Ghika-Comănești) pe care l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care au urmat după instaurarea comunismului.
Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. În 1962 primește în Franța Crucea Legiunii de Onoare.
Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).
Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic (1979). Opera sa La Nymphe Europe, apărută la Paris în 1960, este un amestec de istorie și genealogie, întemeiată pe observațiile politice, diplomatice și sociale ale prințesei, prezentată sub forma unei biografii istorice a familiei sale, de-a lungul secolelor.
Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este înmormântată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei.[necesită citare] În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care este înmormântată Martha Bibescu, precum și Ana, contesă de Noailles.[9]
Opera[modificare | modificare sursă]
- Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri (1908)
- Alexandre Asiatique, ou l'histoire du plus grand bonheur possible <=> Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, 1912
- Isvor, Le Pays de Saules <=> Izvor, țara sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții din România]
- Le Perroquet Vert <=> Papagalul verde (1923) [10]
- Le destin du lord Thomson of Cardington <=> Destinul lordului Thomson (1927)
- Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928) [11]
- La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon, Paris, (1951 - 1957)
- Une fille inconnue de Napoleon, Paris, Flammarion, 1935; O fiică necunoscută a lui Napoleon, trad. de Andreea Gheorghițoiu, București, 1993
- Egalité, Paris, Grasset, 1935
- Pages de Bukovine et des Transylvanie, Paris, 1936, Cahiers, Livres
- Le Confesseur et les poètes <=> Confesorul și poeții (1970)
- Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența cu Paul Claudel (1972)
- Le perroquet vert <=> Papagalul verde , Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998
- Catherine-Paris , 1927 [12]
- Une victime royale, Ferdinand de Roumanie , <=> O victimă regală, Ferdinand de România 1927,
- Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
- Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale )
- Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru anemonă ), 1931
- Le rire de la Naïade <=> Rîsul naiadei , 1935 etc.
- La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa, Paris, editura Plon, 1960
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
„Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane.“
„Sunteți un mare scriitor.“
„Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest «Bal»; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult.“
„Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor», cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.
Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.“
„Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.“
Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-irstoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923; Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.
E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...
Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Montparnasse...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu