6. /28 NOIEMBRIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP

MARTHA BIBESCU

Martha Bibescu
Date personale
Născută	28 ianuarie 1886[3][4][5]  București, România
Decedată	28 noiembrie 1973 (87 de ani)[3][4][5]  Paris, Franța[6]
Părinți	Ion N. Lahovari
Căsătorită cu	George-Valentin Bibescu
Copii	Valentine Bibesco[*]
Cetățenie	Franța (1959–)[7]  România
Ocupație	poetă eseistă romancieră[*] scriitoare biografă[*]
Pseudonim	Lucile Decaux
Partid politic	Frontul Renașterii Naționale
Limbi	limba franceză[1]
Note
Premii	Marcelin Guérin Prize[*] Prix Gustave Le Métais-Larivière[*] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][2]
Modifică date / text

Martha Bibescu (alias Marthe Bibesco; n. 28 ianuarie 1886, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovari, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

„Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”

—Christopher Birdwood Thomson, 1st Baron Thomson of Cardington

Biografie[modificare | modificare sursă]

Privind data exactă a nașterii scriitoarei, din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat aparține unei dinastii princiare de origine greacă și descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari (1844-1915) avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Unchiul Marthei Bibescu, Alexandru Lahovari (1841-1897), a fost în mai multe rânduri ministru de justiție, ministru al agriculturii, ministru al industriei și ministru de externe. ^[8]

Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va completa educația primită într-o mănăstire din Belgia cu studii specifice culturii românești. Prin căsătoria în 1902, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte. Singurul copil al Marthei cu George Valentin Bibescu a fost Valentina care se va căsători în 1925 cu prințul Dimitrie Ghika-Comănești (1904-1989).

Principele Ferdinand al României (viitor rege) o aprecia mult, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei (la curtea căruia a făcut o vizită în 1929) îi nutrea afecțiune, prințul moștenitor Wilhelm de Prusia nu-și ascundea preferința pentru Martha Bibescu.

După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).

Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.

Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu părăsește România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la Paris și apoi în Anglia.

Aici se întâlnește cu nepotul și moștenitorul ei, prințul John Nicolas Ghika-Comănești (fiul Valentinei cu Dimitrie Ghika-Comănești) pe care l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care au urmat după instaurarea comunismului.

Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. În 1962 primește în Franța Crucea Legiunii de Onoare.

Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).

Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic (1979). Opera sa La Nymphe Europe, apărută la Paris în 1960, este un amestec de istorie și genealogie, întemeiată pe observațiile politice, diplomatice și sociale ale prințesei, prezentată sub forma unei biografii istorice a familiei sale, de-a lungul secolelor.

Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este înmormântată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei.^{[necesită citare]} În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care este înmormântată Martha Bibescu, precum și Ana, contesă de Noailles.^[9]

Opera[modificare | modificare sursă]

• Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri (1908)
• Alexandre Asiatique, ou l'histoire du plus grand bonheur possible <=> Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, 1912
• Isvor, Le Pays de Saules <=> Izvor, țara sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții din România]
• Le Perroquet Vert <=> Papagalul verde (1923) ^[10]
• Le destin du lord Thomson of Cardington <=> Destinul lordului Thomson (1927)
• Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928) ^[11]
• La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon, Paris, (1951 - 1957)
• Une fille inconnue de Napoleon, Paris, Flammarion, 1935; O fiică necunoscută a lui Napoleon, trad. de Andreea Gheorghițoiu, București, 1993
• Egalité, Paris, Grasset, 1935
• Pages de Bukovine et des Transylvanie, Paris, 1936, Cahiers, Livres
• Le Confesseur et les poètes <=> Confesorul și poeții (1970)
• Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența cu Paul Claudel (1972)
• Le perroquet vert <=> Papagalul verde , Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998
• Catherine-Paris , 1927 ^[12]
• Une victime royale, Ferdinand de Roumanie , <=> O victimă regală, Ferdinand de România 1927,
• Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
• Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale )
• Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru anemonă ), 1931
• Le rire de la Naïade <=> Rîsul naiadei , 1935 etc.
• La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa, Paris, editura Plon, 1960

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Rainer Maria Rilke

„Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane.“

Max Jacob

„Sunteți un mare scriitor.“

François Mauriac

„Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest «Bal»; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult.“

Tudor Ionescu

„Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor», cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.

Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.“

Șerban Cioculescu

„Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.“

Martha Bibescu

WASHINGTON IRVING

Washington Irving
Date personale
Nume la naștere	Washington Irving
Născut	3 aprilie 1783 New York City
Decedat	28 noiembrie 1859 (76 de ani) Sunnyside, New York
Înmormântat	cimitirul Sleepy Hollow[*]
Părinți	William Irving[*][2] Sarah Sanders[*][2]
Naționalitate	american
Cetățenie	Statele Unite ale Americii
Ocupație	povestitor, eseist, biograf, editor, diplomat
Limbi	limba engleză[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Opere semnificative	The Legend of Sleepy Hollow[*] Rip Van Winkle[*] The Spectre Bridegroom[*] Tales of the Alhambra[*] The Sketch Book of Geoffrey Crayon, Gent.[*] The Crayon Miscellany[*] Adventures of Captain Bonneville[*] Letters of Jonathan Oldstyle[*] A History of New York, from the Beginning of the World to the End of the Dutch Dynasty[*]
Note
Premii	Real Academia de la Historia[*] Royal Society of Literature[*] National Academy of Design[*] Academia Americană de Arte și Științe[*]
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Washington Irving (n. 3 aprilie 1783,^[3][4][5][6] New York City, New York, SUA^[7] – d. 28 noiembrie 1859,^[3][4][5][6] Tarrytown^⁠(d), comitatul Westchester, New York, SUA) a fost un scriitor american de la începutul secolului al 19-lea. A scris o proză umoristică, de mare succes în epocă, cu ușoare accente de satiră politică, într-un stil romanțat și grațios.

Este cel mai bine cunoscut pentru povestirile „Legenda Văgăunii Somnoroase” („The Legend of Sleepy Hollow”) și „Rip Van Winkle”, amândouă au apărut în cartea sa „The Sketch Book of Geoffrey Crayon”. Munca sa istorică cuprinde biografiile lui George Washington, Oliver Goldsmith și Mahomed și câteva istorisiri din secolul al 15-lea despre Spania conținând subiecte ca Alhambra, Cristofor Columb sau maurii din Spania. Irving a servit ca ambasador american în Spania între 1842 și 1846.

Opera[modificare | modificare sursă]

• 1809: Istoria New York-ului de Dietrich Knickerbocker ("A History of New-York by Diedrich Knickerbocker")
• 1819: Albumul de schițe al lui Geoffrey Crayon (" The Sketch Book of Geoffrey Crayon")
• „Dolph Heyliger”, 1822
• 1828: Istoria vieții și călătoriilor lui Cristofor Columb ("A History of the Life and Voyages of Christopher Columbus")
• 1829: Cronica cuceririi Granadei ("A Chronicle of the Conquest of Granada")
• 1840: Viața lui Oliver Goldsmith ("The Life of Oliver Goldsmith")
• „The Knight of Malta”, 1840 - „Cavalerul de Malta”
• 1855/1859: Viața lui George Washington ("Life of George Washington").

• O diligență medievală
• „Stafia mirelui” („The Spectre Bridegroom”, 1819), povestire

 Washington Irving - Citate

CORNELIU VADIM TUDOR

Corneliu Vadim Tudor
Date personale
Născut	28 noiembrie 1949  București, Republica Populară Română
Decedat	14 septembrie 2015 (65 de ani)[1]  București, România
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Doina Vadim Tudor (căs. 1987-2015)
Copii	Lidia și Eugenia
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	politician, scriitor, publicist
Președinte al Partidului România Mare
În funcție 20 iunie 1991 – 14 septembrie 2015
Europarlamentar
În funcție 2009 – 25 mai 2014
Partid politic	PCR (1980-1989) PRM (1991-2015)
Alma mater	Universitatea din București
Prezență online
pagină Facebook
Modifică date / text

Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București, România – d. 14 septembrie 2015,^[1] București, România) a fost un politician, publicist și scriitor român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.^[2]

A fondat Partidul România Mare (PRM). În anul 2000, s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu.

Biografie

Copilărie și studii

Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul lui Ilie, croitor, și al Eugeniei, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei. În 1967 a absolivit Colegiul Național „Sfântul Sava” din București din București și, în 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a absolvit școala de ofițeri în rezervă, cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în presă. Între 1978-1979, cu o bursă Herder - care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu - a făcut studii de istorie la Viena.

Activitate politică

Președinte al Partidului România Mare

George Becali și Corneliu Vadim Tudor în 2013

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.

A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.

A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți. A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor.

La 15 iunie 2013, a avut loc o ședință extraordinară, ilegală, a Consiliului Național, la care au participat reprezentanții din 24 de organizații județene ale PRM. Atunci s-a decis revocarea lui Vadim Tudor și a conducerii PRM, cu 116 voturi "pentru" și 9 "împotrivă". Astfel, la 15 iunie 2013, Corneliu Vadim Tudor a fost revocat din funcția de președinte al PRM.^[3]

La 27 iulie 2013, Corneliu Vadim Tudor, fondatorul partidului și cel care afirma despre el însuși: „Singurul președinte al PRM sunt eu”, a fost exclus din PRM.^{[4][5][6][7][8][9][10][11]}

Magistrații Tribunalului București au decis însă ca europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor să fie repus în funcția de președinte al Partidului România Mare după ce fusese exclus din partid și înlocuit cu Gheorghe Funar, la așa zisul Consiliu Național, constatând ilegalitatea lui.^[12]

Candidat la președinția României

A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.

În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.^[13]

Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate.

Membru în Parlamentul European

La 7 iunie 2009 a fost ales în Parlamentul European pe lista Partidului România Mare.^[14] În nouă luni până în martie 2010 a participat la 15 din 37 de ședințe în plen - prezență de 40,54 %.^[15] Prin aceasta a contribuit la plasarea României pe ultimul loc între națiunile reprezentate în Parlamentul European, România având o prezență de 84,46 %.^[16]

Decesul

Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18:30, potrivit agenției Mediafax.^[17]

Publicist

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

A înființat revistele România Mare, în care a continuat politica revistei scriitorului Eugen Barbu, Săptămîna (culturală a capitalei), considerată de mulți critici literari o oficină a Securității, prin care, în anii '70-'80, erau puse în circulație informații provenite din arhivele acestei instituții și erau utilizate pentru șantaj politic și pentru contracararea postului Radio Europa Liberă în cadrul proiectului zis Melița și eterul.

A publicat 14 volume de poezie și proză, unul din ele, intitulat „Saturnalii”, fiind interzis și retras de pe piață în anul 1984, scriitorul fiind interzis de două ori de regimul comunist.

Este autorul a patru scenarii pentru teatru radiofonic și a debutat pe scena spectacolelor de teatru la Teatrul Tănase, în 5 decembrie 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.

Actualmente, micul său trust de presă publică revistele săptămânale, România Mare și Politica și ziarul Tricolorul.

Vadim Tudor a fost dat în judecată de mai multe ori pentru insultă și calomnie, după publicarea pamfletelor apărute fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul Alcibiade, în revistele România Mare și Politica.

Controverse

Poezia pamflet „În apărarea lui Eminescu”, scrisă la începutul anilor 1980, ca răspuns la un articol al rabinului Moses Rosen, care denunța revenirea antisemitismului în cultura română și făcea referire la unele poezii antisemite ale lui Mihai Eminescu.^[18] a trezit reacții în presa internațională prin publicațiile Washington Post și Paris Match. Adunate protestelor intelectualilor români, ele au dus la retragerea volumului antisemit Saturnalii.

În ultimii ani,^[Când?] Corneliu Vadim Tudor a exclus mai mulți membri care doreau schimbarea doctrinei PRM,^[19] printre care: Corneliu Ciontu, Lia Olguța Vasilescu, Daniela Buruiană, Codrin Ștefănescu, Anghel Stanciu, Dorel Onaca, Dan Claudiu Tănăsescu (revenit în PRM în 2009). Cea mai răsunătoare plecare a fost a lui Corneliu Ciontu, considerat unul dintre cei mai de încredere oameni ai liderului PRM. I-a fost atât de apropiat încât, în martie 2005, Vadim Tudor s-a retras de la șefia partidului și i-a predat-o lui Ciontu. Șefia acestuia a durat însă mai puțin de trei luni. În iunie 2005, Vadim Tudor a revenit la conducere, iar Ciontu a fost forțat să părăsească atât președinția, cât și partidul. Odată cu el au plecat vicepreședintele Anghel Stanciu și zece parlamentari. După plecarea lui Ciontu, Vadim spunea despre acesta, în comunicatul de presă prin care declara că l-a dat afară din partid, că este: „electrician pensionar și analfabet”, „care nu știe nicio limbă străină”, ”fost activist PCR la sectorul 5”, „personaj mediocru pe care l-am instalat, provizoriu, în locul meu pentru că nu găsisem altul mai prost printre cei care îmi duceau servieta”.^[20]

În 2011, a fost acuzat de fals în declarații și evaziune fiscală, conform ziarului Cotidianul ^[21] și web situl Puterea.ro.^[22]

Declarații rasiste

De-a lungul timpului, discursul său împotriva romilor a mers până foarte departe.^[23] Ziarul său, „România Mare”, a cerut la un moment dat exterminarea acestora, alături de „jidani și unguri”.^[23]

După crima săvârșită de Romulus Mailat în Italia, a declarat: „În ce privește scandalul asasinării soției unui amiral italian de către un țigan originar din județul Sibiu declar în mod răspicat: italienii au perfectă dreptate, așa ceva reprezintă o barbarie fără margini și ne face țăndări imaginea în lumea întreagă.^[23] Rog, totuși, să nu se utilizeze cuvântul „român”, fiindcă nemernicul nu e român, ci țigan!”.^[23]

Amendă

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării l-a amendat pe Vadim Tudor cu 3000 de lei pentru că a numit-o „prostituată” în repetate rânduri pe fosta candidată la parlamentare Anca Cârcu.^[24] Pe 30 aprilie 2014, Tribunalul București a decis, ca acesta să-i plătească daune de 1.000 de lei și să publice sentința în două publicații: Tricolorul și România Mare.^[25]

Publicații

Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris, împreună cu Sergiu Nicolaescu, scenariul filmului Triunghiul morții (1999), regizat de Nicolaescu.

• 1977: Poezii, Editura Eminescu
• 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
• 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
• 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
• 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
• 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
• 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
• 1986: Miracole, Ed. Albatros,
• 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
• 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
• 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
• 1998: Piesele de teatru radiofonic:
  • Colindul puiului de cerb, 1968,
  • Secerișul de iarnă, 1976
  • Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
  • Adevărul la puterea I-a, 1977
  • Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
• 2000: Pamflete cu sifon albastru
• 2004: 101 Poezii, Bijuterii
• 2007: Cartea de Aur
• 2008: Cîntece de dragoste
• 2010: Europa Creștină ^[26]
• 2010: Artificii ^[26]
• 2011: Cele mai frumoase aforisme
• 2015: Elegii pentru suflete nobile
• 2015: Pamflete explozive

Corneliu Vadim Tudor

JEAN BART

Jean Bart
Date personale
Nume la naștere	Eugeniu P. Botez
Născut	28 noiembrie 1874[2]  Burdujeni, Botoșani, România
Decedat	12 mai 1933 (58 de ani)[3]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Pseudonim	Jean Bart
Limbi	limba română[1]
Studii	Academia Navală „Mircea cel Bătrân”
Activitatea literară
Specie literară	jurnalul de bord, schița marină
Operă de debut	Iapa capitanului, 1896 (schiță)
Modifică date / text

Membru corespondent al Academiei Române

Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (n. 28 noiembrie 1874,^[2] Burdujeni, Botoșani, România – d. 12 mai 1933,^[3] București, România), împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române.^[4]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Eugeniu P. Botez s-a născut la Burdujeni, în județul interbelic Botoșani și a fost fiul lui Panait Botez, căpitan de grăniceri, și al Smarandei Botez. În perioada 1877-1878, tatăl este mobilizat în Războiul de Independență, unde este înaintat la gradul de maior. În 1878 familia se stabilește la Iași, în Fundacul 40 de Sfinți nr. 40 din Dealul Copoului.^[5] La școala primară, „Școala de băieți nr. 2” (azi, Școala Gimnazială „Ion Creangă”) din Păcurari, Iași, l-a avut ca dascăl pe Ion Creangă. Între 1889-1894, urmează Liceul Militar din Iași. A absolvit în 1896 Școala de ofițeri din București, cu gradul de sublocotenent, fiind instruit și la bordul bricului „Mircea” (călătorie descrisă în Jurnal de bord) și a îndeplinit diferite funcții în administrația navală și portuară din epocă, fiind membru fondator al Revistei Maritime și întemeind Liga Navală Română.

Prima pagina din capitolul al 15-lea al romanului Europolis

Jean Bart rămâne un nume important pentru proza română, un scriitor autentic și original, care a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord și schița marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin Europolis, care i-a încoronat opera, ne-a dăruit primul și cel mai realizat roman al unui port românesc. Aducând în proza română „candida navă cu pânzele desfăcute”, odată cu terminologia marinărească, utilizată pentru prima dată într-o operă literară, Jean Bart a încetățenit la noi literatura vieții maritime și fluviale, a portului și a largului marin. Criticul literar Nicolae Manolescu evocă^[6] romanul Europolis la capitolul insolit „literatura pentru copii și adolescenți”: „Pe degetele de la o mână se numără romanele de aventuri demne de a fi remarcate: Europolis, Toate pânzele sus!, Cireșarii, Seri albastre.”

Eugeniu Botez a avut trei copii: Călin-Adam (n. 1909) și Stroe-Botez (n. 1912) din căsătoria cu Mărioara Dumitrescu și Ada (n. 1918) din căsătoria cu Manya Botez.

Opera literară^[7][modificare | modificare sursă]

Schițe marine

• Jurnal de bord, Schițe de bord și marine, 1901 (ed. II, 1916; ed III, 1921, pref. și note de V. Ene 1965, altă ed., 2002).
• Datorii uitate, Documente omenești. Nuvele, București 1916, (ed. II, Iași, 1921; ed. III, București, 1928).
• În cușca leului, memorii de război, București, 1916.
• Prințesa Bibița, roman, București, 1923.
• În Deltă..., București, 1925.
• Peste Ocean, Note dintr-o călătorie în America de Nord, București, 1926.
• Însemnări și amintiri, București, 1928.
• Schițe marine din lumea porturilor, Cartea Românească S.A. București, 1928
• O corabie românească. Nava-școală bricul Mircea, București, 1931.
• Pe drumuri de apă, București, 1931.
• Europolis, roman, București, 1933 (ed. II, pref. de G. Călinescu, 1933; ed. III, pref. G. Călinescu, 1939; pref. de G. Ivașcu, ed. îngrijită de C. Mohanu, 1962; pref. de O. Botez, ed. note si tabel cronologic de C. Mohanu, 1971; pref. și note de V. Ene, 1982; postfață și bibliografie de F. Băileșteanum 1985; pref. de A. Goci, 1993; pref. de Paul Cernat, 2010).

Traduceri în limbi străine[modificare | modificare sursă]

• Europolis, traducere în limba franceză de Constantin Botez, România, 1958. ^[8]
• Europolis, traducere în limba germană de Alfred Kittner, Germania de Est, 1974.^[9]
• Europolis , traducere în limba maghiară de Beke György, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1987.
• Europolis, traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux, Franța, 2016.

Jean Bart - Citate