6. /2 DECEMBRIE 2022 - POEZIE
COSTACHE CONACHI
| Costache Conachi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Țigănești, Munteni, Galați, România |
| Decedat | (70 de ani)[2][1] Țigănești, Munteni, Galați, România |
| Copii | Ecaterina Cocuța Conachi |
| Cetățenie |  Principatul Moldovei |
| Ocupație | poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
Costache Conachi (n. ,[1] Țigănești, Munteni, Galați, România – d. ,[2][1] Țigănești, Munteni, Galați, România) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Principatul Moldovei.[3]p.160 Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească".[4]p.13 A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.
Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățământului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.
Cariera administrativă[modificare | modificare sursă]
 | Acest articol sau această secțiune este sub formă de listă și trebuie rescris sub formă de text format din fraze legate. |
A început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietățile de terenuri; a continuat până la târziu, la retragerea din cauza vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic al ținutului Tecuci (august 1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al ținutului Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie 1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă masonică) din Iași (1828)[5]. Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuția sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al locului marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon și continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837).[4]p.244-258
Opera[modificare | modificare sursă]
Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile, otrăvirile etc.
Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri și tălmăciri 1856) îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.
Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și ale emancipării culturale a țării.
A făcut și unele traduceri din literatura franceză.
POEZII:
Am iubit, auziţi inimi, cuvîntul vostru cel mare
Ce vă pleacă la durere şi vă face sîmţîtoare,
Ce vă leagă, vă uneşte făr’ de nici o sîlnicie
Şi vă dă în viaţă asta altă viaţă şi mai vie.
Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură,
Ascultaţi, că vă grăieşte amoriul prin a mea gură.
Acest împărat a lumii, stăpînitor de plăcere,
Tiran la împrotivire şi milostiv la durere,
Nu cere de la voi slava de-zădarnică iubire,
Ce să naşte şi să trece ca un vis de nălucire.
Urăşte, fuge şi lasă inima nestătătoare,
Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare,
Gustă numai, frunzăreşte a ibovnicilor fire
Şi le lasă făr’ de vreme lipsîte de mulţămire.
El cere, vra şi doreşte de la voi acea iubire
Carele înfiinţază pe două firi într-o fire
Şi umplîndu-le de focul ce le arde cu plăcere,
Le sporeşte mulţămirea prin necăz şi prin durere.
Dar un lucru aşa mare şi cu-atîta fericire,
Ca să-l dobîndiţi aievea, voi, inimi, cu slabă fire,
Crede-mă-ţi că nu să poate decît cu îndelungare
De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.
Vreme multă, stăruială, îngrijiri şi îndoieli,
Privegheri, oftări şi lacrămi, plînsuri, rugi şi osteneli,
Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare,
Pasuri deznădăjduite, pasuri fără măsurare,
Şi peste acestea toate, încă spre îndeplinire,
Să cere prieteşugul cu credinţă şi iubire.
Prieteşug, dar din ceriuri, la om cu multă priinţă,
Ce te naşti dintr-o vedere şi te-adaogi prin credinţă,
Ce amori viu şi puternic aprinzi cu-a ta mijlocire
Cînd cuprinzînd două inimi într-un gînd şi-ntr-o unire
Şi avîndu-le deprinsă numai prin obicinuinţă
La simbatie, la milă, la dragoste şi credinţă,
Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare
Din prieteşugul dulce în amori cu înfocare.
Ah, crede-mă-ţi, inimioară, că o aşa înălţare
Dintr-o norocire mica în norocirea cea mare
Suie pe om lîngă îngeri şi lîngă dumnezeire
Şi-l face trăind să guste a raiului fericire,
Însă pînă a agiunge în stepina acea mare,
Cîte munci, cîte năcazuri şi cît plîns cu suspinare!
Inimi, soarta hotărăşte să răbdaţi cu bărbăţîe,
Ascultaţi, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.
Zulnia cea mai frumoasă decît zorile la faţă,
Între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă,
“Vai mie, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,
Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoare
Să rădică în sîmţirea bietei inimioarei mele
Şi mă arde zi şi noapte cu-ntristare şi cu jele?
Văz prăpastie cu ochii, văz a mea ticăloşie,
Dar le văz cu mulţămire şi le rabd cu bucurie.
Ah, prieteşugul sîngur are oare astă fire
Să tulbure, să aprindă şi să dea şi mulţămire?
Eu, ticăloasan de mine, mă ştiem că sînt legată
Numai cu prietenie şi cu inimă curată
Cătră omul ce cu cinste m-au iubit şi mă iubeşte,
Dar, vai mia, că durerea care îmi pricinuieşte
Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică şi măsurată,
Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată!
Zile, nopţi petrec cu gîndul la dulcea închipuirea,
Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucirea,
Nici un feli de împăcare sufletul meu nu găsăşte
Şi cunosc că pe tot ceasul patima ce mă munceşte
S-adaoge şi cuprinde sîmţîrile mele toate,
Încît nimica pe lume să mă mîngîe nu poate.
Viaţa mea este o mare care nu să linisteşte,
Prieteşugul să luptă, amoriul furtuni stîrneşte.
Aş vrea să mori, dar şi moartea aş vre-o cu acea putere
Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.
Dar, vai mia, unde este pîn’ la atîta răbdare!”
Aşa, de dureri cuprinsă în necazul ei cel mare,
Nemîngîietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,
Să veşteză ca o floare ce în zori de zî deşchisă
Şi lipsîtă de viaţa rouăi cei răcoritoare
Să topeşte supt arsura soarelui cu înfocare.
Dar nu ştia că-ntr-o laturi, cu asămenea durere,
Să vaită şi să plînge, făr’ de nici o mîngîiere,
Ikanok, acel prieten cu cinste şi cu credinţă,
Care, ştiind că amoriul nu suferă biruinţă,
Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire
Şi fugea, dar, vai de dînsul, că a dragostelor fire
Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare,
Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,
Ce prin toate el răzbeşte, agiunge şi biruieşte,
Uscatul tot îl cuprinde şi mările prevesteşte.
“Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia,
Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia?
Şi să-l mai ascund să poate cînd arde şi mă topeşte,
Cînd durerile cu cîte şi suflet şi trup răpeşte?
Nesuferind tăinuire, covîrşesc orice răbdare,
Întocmai ca la sfîrşitul acestei vieţi trecătoare,
Cînd moartea cu-a sa cruzime să arată, să vesteşte
În faţa bietului bolnav pe care din vii răpeşte.
Şi mai rău şi mai mult încă, căci sfîrşitul orişcare
Iartă omului să-şi spuie durerile cîte are,
Iar mia nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere,
Ce trebuie să le sufăr şi să mor întru tăcere.
Ah, prieteşugul care toată lumea îl slăveşte
Şi după care aleargă, dar rareori îl găsăşte,
Pentru mine este muncă, dojană şi chinuire,
Căci m-aruncă şi mă ţîne în jalnică stînjănire.
Ori a fi cinstit prietin şi să mă trag de Zulnia,
Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atîta tirănia
M-au cuprins şi mă-mpilează, încît nu mai am suflare,
Şi aşa, oricum, la mine, prieteşugu-i perzare.
Ah, prieteşugul, doamne, acea sfîntă legătură,
Ce să-ntăreşte prin fapte, iar nu cu vorbe de gură,
Ierta-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată?
Dar ce să fac, ceriuri sfînte, cînd inima săgetată
De-a amoriului lovire şi aprinsă de-a lui pară
Trebuie ori să iubască, ori să răbde şi să moară!”
Acest fel petrecea viaţa astă de necăzuri plină
În vaiete şi suspinuri amîndoi pentru-o pricină
Şi fugea unul de altul gîndind că prin depărtare
Amoriului vor aduce scădere şi-mpuţinare.
Dar nu ştia că la urmă un prilej de întîlnire
De mii de ori îl aprinde mai cu straşnica pornire.
“Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de durere,
Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere.”
“Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie,
Că cunosc pe toată zîua că mai mult mă robesc ţîe.”
Tot aşa cu prelungire din răbdare, în răbdare,
Amîndoi într-o durere să usca di pi picioare,
Pînă cînd, odinioară, după cum să prilejeşte
Pururea, cînd vra amoriul, la cei care îi iubeşte
Au sosît fericit ceasul de dorita întîlnire,
Căci la a lui sfîntă voie nimică nu-i spre oprire.
într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume,
Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,
Unde firea întristată şi întru posomorîre
Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire,
Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate,
Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,
Prăpăstii pste prăpăstii, adîncimi întunecoasă,
Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă,
Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică
Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică,
Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie
S-o-ntîlnit, ah, cine poate întîlnirea lor s-o scrie!
Orice condeiul s-arăte, orice graiul să rostească,
Nimic spre asămănare nu pot să închipuiască!
Lacrămi, vaiete, suspinuri, cînd şi cînd cîte-o suflare,
Leşine necontenite şi de viaţă curmătoare,
Cuprinderi, îmbrăţoşări supt prietenească faţă,
Căutături cu răpire şi căderi braţă la braţă,
Privigheri şi zî şi noapte, gînduri cu milanhonie,
Uitare de toate celea, în sfîrşit, o moarte vie,
Au stătut a lor viaţă, pînă cînd, din nerăbdare,
Ikanok, cu puţîn suflet, căzînd la a ei picioare,
“Ah, Zulnio, îmi eşti dragă, i-au zîs, cuprins de ruşine.
Îmi eşti dragă, ce pot face cînd sîmpt că mori di pi tine,
Cînd mă sfîrşesc, cînd să sufăr nu mi-au mai rămas putere,
Cînd toate celea în mine s-au prefăcut în durere?
Ştiu că-i să-mi pui înainte prieteşugul cel mare,
Dar tocmai prieteşugul mi-au aprins focul mai tare.
Vai mia, el şi amoriul, unindu-să într-o fire,
Mă muncesc şi mă omoară cu îndoită pornire.
N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună,
Văz părăile de lacrămi, ce la poale-ţi să adună.
Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,
Fii la dureri milostivă, că tu eşti a mea scăpare!
Tu eşti Dumnezău de milă, tu eşti stea de înviere,
Vindecă şi izbăveşte amarîta mea durere,
Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire!”
Acestea zicînd, la poale-i au căzut fără sîmţîre,
Au căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare,
Căci s-au prilejit cu gura sărutînd a ei picioare.
Tremurînd, biata Zulnie, cată, vede, să-ngrozăşte,
Vra s-agiute, dar nu poate, căci puterea îi lipsăşte.
“Om ticăloasan de mine, la ce-am agiuns astă dată!”
Au strigat cu-acea durere ce o inima sfărmată
De săgeţi şi de cuţîte sloboade cu văitare
Din ceasul ce să răneşte pîn-în ceasul care moare.
“O, ticăloasan de mine, eu sînt sîngura pricină
De supărări, de necăzuri şi de morţi fără de vină!
Ah, suflete împetrite, el moare şi tu rabzi încă?”
Atunci, ca o nebună aleargă din stîncă-n stîncă
Şi cată, culege ierburi, ia apa şi îl stropeşte,
Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimeşte.
“Ce să mă fac, vai de mine, strigă, ţipă de durere,
Dumnezeule, agiută-l, că eu nu mai am putere!”
În sudori, lacrămi scăldată, desculţă şi despletită,
Fuge, vine, să-nvîrteşte ca o deznădăjduită.
Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt şi la cer cată,
Vra să strige, dar şi glasul i să taie deodată.
Să povîrneşte şi cade peste dînsul, leşinată,
De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.
Acest fel o turturică, de lîngă soţîia moartă,
Nici nu zboară, nici să duce, ci-şi aşteaptă trista soartă,
Pînă ce nelegiuitul vînător să o omoare
Şi pe dînsa lîngă trupul iubitei ei surioare.
Ce privelişte de jele pentru inimi sîmţîtoare
Acest trup lungit pe ţărnă şi lipsît de-a sa suflare,
Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,
Acel sîn trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,
Acele mîni ca zăpada, acele fragede braţă
Într-un minunt să să schimbe din viaţă în neviaţă!
O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere,
Văzînd că aceşti ibovnici unul pentru altul piere,
Este oare cu putinţă să nu simţiţi îndurare,
Să nu oftaţi, să nu plîngeţi pentru jălnica lor stare?
Dar îndrăzniţi, că amoriul orişcînd binevoieşte,
Ca un stăpîn, cu durere, şi ceartă, şi miluieşte.
De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,
S-au apropiat de dînşii şi, aburind sănătate,
I-au întors la a lor viaţă, i-au umplut de fericire,
Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire
Şi le-au zis: “Destul ispită, destul atîta cercare,
Că, luptînd-vă cu mine, v-aţi aprins focul mai tare.
Muritori, cum nu ştiţi încă că puterea mea să-ntinde
Preste cer, preste văzduhuri şi toată lumea cuprinde?”
Atunci, ca din somnul mortîi, rădicîndu-să Zulnia,
Căci la femei totdeauna durerea este mai via,
Şi sîmţîndu-să pe sine de amor însufleţită,
Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,
Lîngă Ikanok iubitul supt un copaci nalt şi mare
Au priimit giurămîntul de-un amori ce sfîrşit n-are.
Şi ca să să pomenească în veci astă întîmplare,
Pe copaci au săpat slove cu această cuvîntare:
“Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte,
Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte!”
Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,
Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,
Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz
Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,
Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,
Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.
Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit
Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.
Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.
Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.
Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire
Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osândire
Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-l tu oare?
Ah, de nu l-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare,
Cunoaşte-l di pi durere cu care plângând îţi scrie,
Cunoaşte-l di pi-a lui lacrămi ce le-i găsâi pe hârtie
Cu ele odinioară udam a tale picioare,
Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire
Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,
Unde nu am alt tovarăş decât durerile mele,
Le vărs numai pentr-un suflet şi o tristă inimioară,
Ce pătrunsă de-a iubirii, şi de-a dorului tău pară
N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mângâiere.
Decât numai în suspinuri, în lacrămi şi în durere.
Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
Nu ştiu, mai trăiesc pe lume sau din lume sunt afară!
Şi de sunt şi de am viaţă, dar lumea ce-mi folosăşte
Când a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăşte!
Soarele, ce eu cu plânsul îl întâmpin când răsare,
Şi luna, ce mă găseşte în suspin şi în oftare,
Pentru mine nu colindă decât un cerc de durere,
Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere
Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jele.
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Ah, Zulnio, mai ţâi minte ziua-n care a fa faţă
Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineaţă,
Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită,
C-o căutătură blândă, de amori povăţuită,
Au zâmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte
La a mele giurământuri, la a mele rugăminte.
Ce făceam însă atuncea? scufundat în uimire
Ca de-un trăsnet ce răpeşte a sufletelor sâmţâre,
Ca de-un fulger ce-l văd ochii şi îşi perd lumina toată,
Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
Cu ochii boltiţi la tine, în genunchi, fără suflare,
Cu mânule încleştate de ale tale picioare,
Aşteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,
Într-acel ceas însuşi viaţa din cursul ei stingherită
Să sfârşa de bucuria nădejdii îndulcitoare
De-a te câştiga, Zulnio! Ah, Doamne, într-acea stare
Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere?
Tu, sângura mea stăpână, tu, viaţă, tu mângâiere,
Ai simţit şi-ndată mila din sufletul tău pornită
Cu rumăn de ruşinare pe faţa ta zugrăvită
Şi cu tremurul de spaimă, lipsâtă de cuvântare,
Ţi-ai mărturisit căderea numai prin îmbrăţoşere.
Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,
Ce pare că-l văz cu ochii şi acum în depărtare,
Ai primit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna.
Viaţa mea şi a ta însuşi, că te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume,
Nici pe pământ, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume,
Carele să mă strămute de nespusa fericire
De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.
Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare1
Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare
Sămăna înspăimântate de atâtea pătimiri.
Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire
Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare,
Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită,
În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită
Petreceam zâlele noastre în pustiiul acel mare!
Vai mia, zisăi pustiiul şi în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire.
Acei munţi până la nouri, acele stânci despicate,
Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
Acei copaci nalţi şi mândri, marturi cu a lor umbrire
De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire,
Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,
Râpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri
A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,
Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,
Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare
Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire
Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.
În sfârşit, toate acelea petreceri de mulţămire
Scrisă cu slove de pară într-a inimii sâmţâre
Le-am perdut, şi numai gândul, ce mă arde, mă munceşte,
Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfeteşte.
Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare?
Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare,
Jalnică şi năcăjită de a lui sălbatici fapte,
Fără nici o mângâiere, în suspinuri zi şi noapte.
De mai ai zare de viaţă, unde vei fi azvârlită,
Zi citind astă scrisoare, în lacrămi şi plâns urzâtă:
„Am o inimă în lume care ştiu că mă iubeşte
Şi acum, în depărtare, pentru mine să boceşte.”
Ars am fost de-a ta iubire, ah, cât te-am iubit de tare,
Dar această despărţire m-au aprins cu foc mai mare.
Giurământ îţi fac din suflet că şi ceriul şi pământul,
De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul.
De-a te iubi pân' la moarte, de-a nu avea supt soare
Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,
Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri şi durere,
Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine,
Abia zorile răvarsă şi doresc să asfinţească,
Abia noaptea înnegreşte şi vroi zori să să ivească,
Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulţămire
Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
Ah, şi acum să să împace, cum să rabde, vai de dânsul,
Când îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plânsul?
Călători pe văi, pe dealuri, pe câmpii nemărginite,
Umblu de urât cu ziua pe colnice părăsâte,
Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,
Or ţine spre pomenire urmele mele-nsămnate,
Până când vrodinioară pe-acolo, din întâmplare,
Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cât te-am dorit de tare!
Înnoptez pintre prăpăstii, pintre râpi, pintre ponoară,
Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.
Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine,
Gândul meu nu să abate câtu-i un chic de la tine.
A nopţilor întuneric nu mă îngrozăşte nimică,
Groaza mea îi numai una, tu o ştii, că mori de frică
Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,
Dup-atâta pătimire, să mă dai şi tu uitării.
Ah, la o aşa-ntâmplare, tu ştii, fără îndoială,
De mai pot trăi, Zulnio, măcar câtu-i o clipală.
Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere.
În durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere.
Caut, cerc stâncile toate, mă îngrop în adâncime,
Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntâmplare,
Să vaită şi să plânge, mă ascultă, mă jăleşte
Firea toată parcă zice: „Amoriu să răstigneşte!”
Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urâte,
De desfătările lumii poftele mele lipsâte,
Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, c-am rămas fără sâmţâre.
Ah, ce sâmţâre să aibă şi ce gust să le mai vie,
Când nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie!
M-am lepădat de tot gustul armelor omorâtoare,
Să despart o păsărică mă-ngrozăşte a mea stare,
Cum să despart, vai de mine, când îmi fac închipuire
De durerea şi năcazul care vin din despărţâre!
Cititul care-ntr-o vreme răsâpea a mele gânduri
Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rânduri
A tale scrisori duioasă, de amori însufleţâte,
Mă cufund în întuneric de gânduri mai amărâte.
Ah, şi scrisul nu-mi sporeşte decât numai cătră tine,
Mâna mea să oţărăşte a-nsămna pricini străine.
Aşadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţă,
Am agiuns într-acea stare unde sunt mort cu viaţă.
Îngâmfatele protivnici ce să au la vro părere
Şi te pomenesc cu pizmă şi acum în nevedere
În zădar mai pun silinţă cu vrun gând de răutate:
„Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate!”
Note
1. Adevărul este că tocma pe o aşa fulgeroasă şi cu trăsnet vreme, supt un fag, unde ne dosârăm, s-au dat şi s-au luat parolele (n.a.).
Ziori de ziuă se revarsă,
Și ochi încă n'am închis:
Cum să-i închid, când ei varsă
Părae de foc aprins?...
Mă vait, strig cu suspinuri
Dar nu găsesc agiutoriu:
Ce pot lacrimi, ce pot chinuri,
Când durerea-i de amoriu?...
Ah! moarte! numai la tine
Scăparea mea poate fi:
Dar la necaz moartea vine?
Și omul poate muri?
Repezite dulce rază,
Din doi ochi mângâitori,
Și vino de înviează
Pe alți doi, ce-s muritori!...
Aceasta-i a to putere,
Aceasta-i darul ce-l ai:
Ca numai printr'o videre
Viață iei și viață dai!
Necazul meu este mare,
Este rău, este cumplit,
Și să-l vindec nu am stare:
Că tu l'ai pricinuit!...
Dar puterea ta-i mai mare,
Și de-i vrea îndată poți,
Numai c'o îmbrățișare,
Din focul lui să mă scoți!
NICOLAE LABIȘ
| Nicolae Labiș | |
 Bustul poetului Nicolae Labiș din fața casei memoriale din Mălini | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România |
| Decedat | (21 de ani)[1] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | struck by vehicle[*] |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet |
| Pseudonim | Niculai Mălin |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1952–1956 |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | Primele iubiri |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Nicolae Labiș (n. ,[1] Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România – d. ,[1] București, România) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”[2].
Biografie[modificare | modificare sursă]
Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]
A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.[2][3]
A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni[4], care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.[3]
În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă.[2][3]
În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.[2][3]
Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în: George Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.[3]
Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea, acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.
La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru[3]. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.
În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.[3]
În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu.[5] O frapantă afinitate prezintă Labiș cu Arthur Rimbaud, amintit în versurile:
„Scuture-și pe bulevarde capitala româneascăGalbeni tei și scrie-și slăvii integral, semeț contur
Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească
Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar, Arthur!”
Influența lui Eminescu este vădită în versurile din poezia Primele iubiri:
„Dacă alte lumi, plecatăCu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Urma pașilor fierbinți.
Căci formându-ți unduirea
Calmă-a palmelor subțiri,
Mi-ai stins până și-amintirea
Trecătoarelor iubiri”
Un poem excepțional este Rîsul. Animalul care ucidea numai pentru sânge, nu pentru hrană, „bătrân și mohorât”, omoară încă o dată , dar dinții nu-l mai ajută să-l sfâșie, iar „limba ostenită” nu-i mai poate linge sângele.[6]:
„Din ce în ce mai slabă și inima îi sunăȘi fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghețat,
Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună
Tot sîngele pe care l-a vărsat.”
O semnificație morală se desprinde și din Moartea căprioarei. Copilul, chinuit de foame, are sentimentul de culpă pentru uciderea căprioarei care se jertfește spre a-i conserva viața:
„Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vreaTu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul , ce adânc!
Plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”
În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”
Lucian Raicu[7] scrie că: „...există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și <<punctul de vedere>>, perspectiva criticii; clasicii și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu...”
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.[3][9]
După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central[10] , spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:
- Pasărea cu clonț de rubin
- S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
- Nu mai pot s-o mângâi.
- M-a strivit,
- Pasărea cu clonț de rubin,
- Iar mâine
- Puii păsării cu clonț de rubin,
- Ciugulind prin țărână,
- Vor găsi poate
- Urmele poetului Nicolae Labiș
- Care va rămâne o amintire frumoasă...
Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”
În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.[11]
Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.[9]
Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).
Controverse privind accidentul de tramvai[modificare | modificare sursă]
Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polevoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet[11] și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae , domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.[12]
În cartea scriitoarei Stela Covaci[13] scena accidentului este descrisă altfel: „Patru persoane așteaptă să se urce [în tramvai], Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de al patrulea e Grișa [Isac Schwartzman, zis Grișa]. Când se pornește tramvaiul, cel de al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary [Maria Polevoi]...declară că îl cunoaște pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital.” Stela Covaci mai relatează că la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiș, lui Schwartzman Isac-Grișa i s-au aprobat actele de plecare definitivă din țară. Prezența lui Isac Schwartzman la locul evenimentului este de netăgăduit, deoarece în procesul-verbal întocmit de sergentul major de miliție care a constatat accidentul de circulație figurează ca martori două persoane: Rotaru Jenica și Schwartzman Isac[14]
Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956.[9]
Mihai Stoian a consemnat: La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.[12]
Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polevoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului. [15]
În 2005, scriitorul Imre Portik, prieten de la Școala de Literatură[16], a publicat memoriile sale, Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, în care a pretins că Labiș a fost împins din tramvai in seara accidentului:
- Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?
- Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.
- Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?
- Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...
- De cine, îl cunoști?
- Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.[11]
Maria Polevoi a declarat[13]: „Cînd a sosit primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc, dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui...” Această declarație contravine clar celei relatate în cartea lui Gheorghe Tomozei de aceeași Maria Polevoi, în sensul că „a fost un simplu accident.” În cursul nopții de 10 spre 11 decembrie, Mary [Maria Polevoi] primește mai multe telefoane de amenințare cu moartea. Lasă să se înțeleagă că i-a recunoscut vocea lui Grișa Schwartzman
Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el.[12]
Opera[modificare | modificare sursă]
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Puiul de cerb, București, 1956
- Primele iubiri, București, 1956
- Lupta cu inerția, București, 1958
- Primele iubiri, București, 1962
- Păcălici și Tândăleț, București, 1964
- Moartea căprioarei, București, 1964
- Versuri, București, 1964
- Anotimpurile, București, 1964
- Albatrosul ucis, București, 1966
- Scufița roșie, București, 1967
- Poezii, București, 1968
- Moartea căprioarei, București, 1969
- Scrisoare mamei, București, 1969
- Poezii, lași, 1971
- Sînt spiritul adîncurilor, București, 1971
- Vârsta de bronz, București, 1971
- Poezii, București, 1976
- Păcălici și Tândăleț, București, 1977
- Descrierea chipurilor, lași, 1982
- Moartea căprioarei, București,1983
- Poezii, București, 1984, 1985, 1987, 1989
- Albatrosul ucis, Galați, 1993
- Vioară neagră-ntre oglinzi, Chișinău, 1993
- Trei poeme (ediție liliput), Suceava, 1995
- Poezii, București, 1997
- Moartea căprioarei. Poezii, Chișinău, 1997
- Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), București, 1997
- Viața și opera, lași, 2001
- Lupta cu inerția la timpul prezent (ediție critică), Timișoara, 2001
- Doină întârziată, Suceava, 2005
- Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), Suceava, 2005
- Opera poetică, Chișinău, 2005
- Dincolo de fruntariile poeziei, I (proză, dramaturgie), Suceava, 2005
- Nicolae Labiș, folclorist (antologie folclorică), Suceava, 2006
- Traduceri, Suceava, 2007
- Corespondență, Suceava, 2009
- Puiul de cerb, Suceava, 2010
- Dincolo de fruntariile poeziei, II (texte critice), Suceava, 2011
- Opera magna, Suceava 2013
- Poezii inedite, Suceava 2015
In memoriam[modificare | modificare sursă]
- Casa memorială „Nicolae Labiș” din Mălini, județul Suceava
- Mormântul lui Nicolae Labiș din Cimitirul Șerban Vodă - Bellu, București
POEZII:
Bătrânul pădurar
Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.
Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară...
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.
Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Îi bate şi-i alungă către munţi...
El îi priveşte-ntunecat la faţă -
Noi începuturi triste de viaţă.
Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.
În cicluri neoprite - ierni şi veri -
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.
Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce -
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.
Cu-avere simplă codrii îl încarcă...
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Balada
Si vantul de toamna si noapte si chinuri revine
Si mi-a mai murit o iubire, in suflet lasand
Dureroase canale ce-odata fusesera pline
De radacinile ei dizolvate acum in nimic si in vant.
Toamna se-agita cu gleznele vinete-n ploaie,
Trupul batran invelindu-si in zdrente de foi,
Razele lampii elecrice-n vant se indoaie,
Danseaza sinistru in pomi si-n oglinzi de noroi.
Amintirile zac ciuruite de-atatea erori
In spitalele mele si nu vor sa moara odata,
Le-nabus in ritmuri, in crini, in idei si vapori,
Si ele-aiureaza ciudat si se zbat si m-arata.
II.
Cum vantul de toamna si noaptea si chinuri incinge
Lumea cu urletul lui ragusit, urias,
Micsorand si marind departarile; cum sub meninge
Amintirile zac aiurind; cum danseaza-n oras
Razele lampii electrice; cum se dezbina
Stuful subtirilor ploi intre maluri de zid,
Ma gandesc la pescarii din delta cu voci in surdina,
La prietenii mei care-noata in frigul putrid
Si inima-ntr-insii isi misca-ngrozitele clape,
Si ma simt impreuna cu dansii in stuh si pe ape,
Samburii vii ai pustiului vested de stuh si de ape,
Pe cer se-oglindeste-ntunericul apei ce bate,
Intunericul pomilor negri ce aerul bat,
Intunericul vitelor care plutesc inecate,
Negrul acesta nenuantat.
La rame, in lotci, liliecii aluneca-n sire,
Liliecii, ai noptii de toamna, trec muti, cu fosniri,
Adulmeca, trec pe-ncurcatele apelor fire,
Aduna pe crestet suvitele ploii subtiri,
Suvitele ploii cad pe obraji lunecos,
Prelungindu-le barba pe piept si mai jos,
Mai jos, pana-n undele negre ce-o prind cu ardoare,
Tarandu-le-o astfel in chinuitoare meandre spre mare.
Nu se aprinde-ntre dinti umezita tigara,
Liliecii, ai noptii de toamna, viseaza o vara
Si-o noapte cand zeci de priviri de tigari isi descarca
Chemarile lor clipitoare, sclipiri de cobalt,
Cand stelele tandre si mii se rasfrang langa barca
Si inca mai multe pe cerul inalt.
Dar noaptea e neagra si-aproape-i furtuna si vantu-i.
Valuri inalte cutremura lotca trecandu-i
Peste clontu-i inalt si-ascutit,
Patrund peste gulerul asprei mantale, suit,
Si-n carpitele cizmelor teci -
Imbratisare perversa, tentacule reci.
Undeva, in colibe, asteapta sa-i scalde
Linistea orelor calde,
Undeva, in colibe, copiii viseaza acum
Duhuri din delta si verzi, submarine palate.
Nevestele stau la ferestre cu ochii in fum.
(Iar au sa capete cearcane, deci iar au sa fie mustrate.)
Liliecii, ai noptii de toamna, aluneca-n sire
Catraniti de-ntuneric mai bine ca plasele lor,
Adulmeca, trec pe-ncurcatele apelor fire,
Cauta-n apa dusmana comori
Spre a-si plati existenta de-acum si postuma,
Micului lor univers
Pe care-l consuma si care-i consuma.
III.
Ziua mai curge, dar rau incalcita in stuh,
Nedefinita in timp, fara soare, secret.
Paclele lungi se desira incet prin vazduh,
Caci undeva, enervant de incet,
Cherhanalei ii smulge din cap manios
Parul acesta latos.
Umbrele celor dintai care vin
Din ceata incep sa se-nchege, pe rand,
Vin scartaind, vin din destin,
Parca prin vata de sticla trecand.
Se-aduna mereu si-si platesc vietuirea
Tezauru-n cosuri e viu si se zbate -
Aur si-argint sangerat de zvacnirea
Crudelor bronhii cascate.
Apoi il asteapta pe ultimul, stransi in sobor,
Dar cel asteptat nu mai vine privirilor lor.
Ratacit, poate cauta-o cale acum, inzadar,
Poate-a pornit pe sub ape latoase de var
Spre lumea infor ma si goala si fara amar.
(Imi amintesc de un imn triumfal auzit,
Toamnei tarzii inchinat acel imn auzit)
In soborul tacut si egal
S-a miscat cineva dilatandu-si priviri de metal,
Cerul de toamna strangandu-l intr-insele peste masura
Si cu gura-nnegrita de ura,
Sincopat de o tusa uscata,
Incepe sub buzele sure sa-njure deodata
Toamna cu toate minunile ei ucigase,
Cu pacla ce-n oameni o cerne si nici n-o observi,
Cu putreziciunea trufasa ce-n toamna se-ngrasa,
Cu tot alcoolul pe care il picura-n nervi.
Dar din plamani, din gatlej, i-au tasnit stropi de
sange-nchegat,
Si-njuratura ori blestemul asta scancind s-a taiat.
Atunci, rand pe rand, toti ceilalti din sobor
Incepura sa-njure-n multiplele limbi ale lor,
Pumni ramurosi se-nclestau de vazduh scuturandu-l,
Ca-ntr-un rit de revolta teribil si vechi ca pamantul,
Cor intr-un zbor arzator ce-l masor cu doar cor pul pe care
Plantele albe-l cantara tasnite din soare,
Zbucium vital afirmandu-si puterea si ura
In lupta cu moartea ce-a pus-o in toata natura.
IV.
Cel care aceasta revolta umana-ncepuse,
Dar si-o curmase pe rosii petale de tuse,
Buzele negre-si misca si acum, ca si cum
Ar fi strigat cu ceilalti impreuna si-acum,
Dar nici un cuvant nu-i iesea din gatlejul surpat
Doar un suspin modulandu-se, doar un oftat,
Neputincios, pregatindu-se parca s-adoar ma
Acoperit de melodica larma.
V.
Vantul de toamna si noaptea ce vine la mine,
Dragostea mea ce murise in suflet lasand
Dureroase canale ce-odata fusesera pline
De radacinile ei dizolvate acum in nimic si in vant,
Dansul luminii sinistru-n oglinzi de noroi,
Versul nescris, ori strivita in buze rasura,
Sunt numai tonuri tesute in masa acelui
Zbucium vital afirmandu-si puterea si ura.
A zburat repede-o frunza prin razele geamului meu,
Am privit-o distrat, neluand-o in seama nici eu,
Si m-am gandit la pescarii din delta mereu
Noaptea intreaga de 9 spre 10 octombrie.
(21 octombrie 1956)
Toamna
Câte doruri, câte vise,
Câte suflete ucise
S-au pornit să mai petreacă-n
Crângul galben de mesteacăn!
GEORGE IARIN
George Iarin biografia
|
George Iarin opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
IARIN George (pseudonimul lui Glieorghe Ionescu). se naste la 2 dec. 1940, Ploiesti.
Poet.
Fiul lui Gheorghe Ionescu, ofiter, si al Vioricai (n. Barescu).
Scoala elementara la Ploiesti si Rimnicu Sarai (1947-l953); Liceul Teoretic din Rimnicu Sarat (absolvit in 1957); in urma arestarii si a condamnarii la inchisoare a tatalui sau (1957), este incorporat intr-un detasament militar de munca fortata (eliberat in 1961); studii, neterminate, la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale" din Bucuresti (1962). Prof. de limba romana, inuzica si desen la scoli generale din mediul rural (1962-l966); inspector si bibliotecar la Centrala Petrolului Bolintin Vale (1966-l983); statistician la Schela de foraj Chitila - S.C. Foraj Sonde Bucuresti (din 1984).
Debut cu versuri in Luceafarul (1959), semnind George Gh. Ionescu; debut editorial cu placheta Elegii pentru pamint (1977), urmata de Scrisori clin Atulro-meda (1981), Ziar de seara (1983), Tinuturile mentei (1986) si Biblioteca pierduta (1988).
Colaboreaza la Gazeta literara, Luceafarul, Viata Romaneasca, Steaua, Tribuna, Tomis, Flacara. Este prezent cu poezii in antologiile Antologia poetilor tineri (1982), Arta poetica (1983), Questions at the turn oftlte milenium (1984), Poezia izvor de frumusete (1987). Rafinamentul caligrafic si muzical al poeziei lui George Iarin izvoraste din convingerea secreta ca verbul poetic poate exorciza demonia realului, acreditind o utopie a frumusetii dincolo de accidentele biografiei individuale.
Inteleasa ca „o magica oglinda", „un dans fara contururi", poezia lui George Iarin se nutreste de-a lungul tuturor cartilor sale din „sentimentul privirii", autorul autodefinindu-seca „stapin al unor lande deadinci melancolii" (Din copilarie). Transpusa, de regula, incantatoriu in pagina, adinca melancolie sufera o difuziune de contur si culoare, mai important decit figuratia si miscarea in poem dovedindu-se tonul versurilor. Acesta asigura compunerilor lirice o reverberatie sentimentala si crepusculara. Recurenta unor termeni precum „moale", „plapind", „dulce-blind", „cald", „suav" ctc. denota o obsesie a atenuarii realului prin poezie. Specialitatea poetului este reveria, iar preocuparea pentru rafinamentul transpunerii sale poetice ofera cheia atitor miniaturi, feerii, cantilene, improvizasi, mici balade, in care mirarea, incintarea, mai apoi nostalgia dupa „minunile simple ale naturii", emotia elegiaca in fata anotimpurilor, a elementaritatii („asculta undeva in lume cinta / tarina cerul apa piatra vintul") gasesc intotdeauna „o limba de culori si de miresme". 0 data cu Scrisori din Andromeda (1981), George Iarin isi va alcatui urmatoarele volume de versuri prin reluarea printre textele inedite a unor poeme anterioare, asupra carora opereaza mici modificari de titlu, de versuri sau si de una. si de alta.
Este si acesta, probabil, un mod prin care poetul propune o unitate si o continuitate de ton si de viziune. Reveriile naturist-livresti. intre care tipica este Sa fii gasii in iarba, ramin o constanta a poeziei lui George Iarin Regresiunea muzical-melancolica intr-o utopie a imaginarului procura poetului delicii senzoriale, dar si un bun prilej de a desfasura mitologii personale: „in infloritul cosmos taranesc - / fosnet cu fosnet - trupul meu se muta" (Aici ma nasc). Dar, departe de a fi htonic si vernacular. lirismul lui George Iarineste gratios si evanescent, mai ales in primele carti, pentru ca. mai tirziu, sa devina contem-plativ-ironic si satiric. in volumul Ziarele scara (1983) apar accentele unei gravitati reflexive, temele ireversibilitatii timpului, nelinistile existentiale, care configureaza expresionist unele poeme. Bucuriile simple, perceptia fermecata, narcotica parca a naturii sfa aventurilor sale vegetale cedeaza locul citeodata unei stari de brusca precipitare a imaginatiei alertate:
„Si deodata moartea te-adulmeca pe cimp
precum o iapa ce si-a pierdut stapinul"
(Si deodata)
sau:
| "Putin albastru obosit, o frunza, un pumn de fluturi - iata tot cc-am strin's Cind am sa plec si am s-o uit, padurea va izbucni ca o femeie-n plins". |
Totusi placerea expresivitatii cursive, caligrafice a abandonului in vegetatia sonora a cuvintelor, modularea eleganta a versului reprezinta o alternativa la sentimentul de alienare in „veacul cibernetic". Exista la George Iarin un patetism al rostirii stilate, al „versurilor frumoase" mai apasat in poemele in care orasul e antipatizat („marele oras fara duminici"), pe cind satul ori spatiul provincial sint cu voluptate remise unor feerii nostalgice si. pe alocuri, funambulesti. Sporeste totodata un alexandrinism al melancoliei, privelistile agreste se imputineaza, atentia lirica a poetului oprindu-se asupra spatiilor domestice ocrotitoare, cintate intr-o maniera ce aminteste „dn-tecele naive" ale lui Emil Brumaru. George Iarin surprinde sub pelicula unor „privelisti gratioase" semnele unor misterioase atrocitati, dupa cum - in sens invers - stie a converti agresiunea in delicatete. Tinuturile mentei (1986) si Biblioteca pierduta (1988) sint carti care dezvaluie pierderea sentimentului auroral al vietii, a prospetimii simturilor si a linistitei contemplari a lucrurilor si, concomitent, accentuarea laturii elegiace a poeziei lui George Iarin
| OPERA: Elegii pentru pamint. Bucuresti. 1977; Scrisori din Andromcda, Bucuresti. 1981; Ziar deseara, Bucuresti, 1983; Tinuturile mentei. Bucuresti, 1986; Biblioteca pierduta, Bucuresti. 1988. |
| REFERINTE CRITICE: Florenta Albu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1977; Al. Cistelecan, in Familia, nr. 7, 1977: N. Prelipceanu, in Tribuna, nr. 7, 1978; . Cristofor, in Steaua, nr. 10, 1981: Gh. Suciu, ibidem, nr. 2, 1987: Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. . 1987; I.B. Lefter, in Romania literara, nr. 19, 1987; L. Raicu. ibidem, nr. 49, 1987; E. Siinion, ibidem, nr. 41, 1988; L. Ulici, ibidem, nr. 9,1989; I. Istrate, in Steaua, nr. . 1989. |
GHEORGHE CHIVU
Gheorghe Chivu (n. 2 decembrie 1912, Chirnogeni, județul Constanța – d. octombrie 1986, Sighet) a fost un poet și pictor român.
Deces: octombrie 1986, Sighet S-a nascut la 2 decembrie 1912 in comuna Chirnogeni - Constanta. Urmeaza studiile secundare la Constanta, Dorohoi si Galati. Din 1933 se inscrie la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, fiind elev al lui Camil Ressu. Dupa absolvirea Academiei, in 1939, un timp (1943-1944) este desenator la Subsecretariatul de Stat al Aerului, pentru ca apoi sa-si urmeze cariera profesorala prin multe colturi ale tarii: Medgidia, Oradea, Simleul Silvaniei, Sighetul Marmatiei. in acelasi timp isi continua preocuparile de pictor si de poet. Debutul sau literar este adapostit de revista "Claviaturi" din Brasov, condusa de Gherghinescu Vania, in 1944. in 1946 i se decerneaza Premiul Scriitorilor Tineri Needitati al Editurii Fundatiilor Regale pentru volumul in manuscris Zumbe, care va aparea, din motive independente de autor, abia in 1966, dar din care numai titlul, cu nuante teribiliste, s-a pastrat cu adevarat neschimbat. Poetul cultiva de la inceput o asemenea lirica fantasta, ironica, proprie multor colegi de generatie, precum Constant Tonegaru sau Mircea Popovici. Apoi ea se lasa influentata de elanurile la moda ale timpului; din cand in cand redescoperim valentele lirice specifice autorului, printre care tentatia pentru fronda, vechea fantezie conotativa, muzicalitatea textului poetic. Ultimul sau volum, Cantoria, reimprospateaza imaginea lirica si, mai ales, face din poet un remarcabil cantaret al iubirii in toate nuantele ei, un cantec de un farmec rezonant si memorabil. A murit in octombrie 1986 la Sighet. Volume de versuri: Zumbe, Bucuresti, E.P.L., 1966; Apocrife, Bucuresti, E.P.L., 1969; Metope, Editura Eminescu, 1972; Cantoria, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980; Brazde strabune, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984. Poezia Dor cu dor a aparut in volumul Cantoria, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980. | |||||||
Biografie[modificare | modificare sursă]
Urmează școala primară și secundară la Constanța, apoi cursurile Seminarului Teologic la Constanța, Dorohoi și Galați. Între 1934 și 1940 urmează Academia de Arte Frumoase din București, fiind elevul lui Camil Ressu. Frecventează cenaclul „Sburătorul”. Debutează cu poezie în „Luceafărul” (1938). Devine profesor de desen la Medgidia, Oradea, Șimleul Silvaniei și Sighet.
Volume de versuri[modificare | modificare sursă]
- Zumbe (1946)
- Apocrife (1969)
- Metope (1972)
- Cantoria (1980)
- Brazde străbune (1984)
Afilieri[modificare | modificare sursă]
- Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul Scriitorilor Tineri al Fundațiilor Regale (1946)
- În 1946 primeste "Premiul scriitorilor needitați", pentru volumul "Zumbe"
Azi-noapte țara ne-a făcut un dar;
În fraged strai, din brazde reci ca plumbul
Azi-noapte-n cui uri s-a trezit porumbul.
Combustiune vie, vegetală,
Îmi pâlpâie în câmp ca o răscoală;
Aducere aminte-n noapte
A bunilor din nouă sute șapte.
O, aurul din bob se-nalță-n spadă,
Și urcă-n nestemate, înmiit;
Armie vegetală, cavalcadă,
Un fel de mare-n vânt, din răsărit,
Spre iarnă, când sub crivățul sălbatic,
Își trece-n aur trunchiu-i de smarald,
Ia boabele acelea de jăratic
În podul palmei, să ne ție cald.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu