6. /2 IANUARIE 2023 - POEZIE

OVIDIU

Biografie

Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila - d. 17 sau 18 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.

Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo (astăzi: Sulimona), situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.

Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

În traducerea liberă a lui Theodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Scrieri înainte de exil

Poeme de iubire

·         Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii.

·         Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc.

·         Ars amandi - „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei.

·         Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replică ironică la Ars Amandi, în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei.

·         De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

Poeme mitologice

·         Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente)

·         Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.

·         Fasti - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).

Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.

Lirica din exil

·         Tristia - „Tristele”, în 5 cărți

·         Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți.

Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.

Aron Cotruș

Biografie

n. 2 ian. 1891, corn. Hasag (azi Loam-nes), jud. Sibiu - m. 1 nov. 1961, Long Beach, California (SUA), inmormantat la Detroit. 

Poet

Fiul lui Aron Cotrus, preot, si al Anei (n. Isaila). Unchiul lui Ovidiu Cotrus. 

Scoala primara inceputa in satul natal, continuata in corn. Lupu, unde se muta familia; liceul la Blaj si Brasov (1911-1912); doua semestre la Facultatea de Litere a Univ. din Viena, abandonata din lipsa de mijloace materiale. intors la Arad, intra in redactia ziarului Romanul (1913) si a Gazetei de Transilvania (1915). inrolat in armata austro-ungara (1916), e trimis pe frontul italian; trece la italieni si se inroleaza in Legiunea romana; membru in Comisia Interaliata de Propaganda impotriva Puterilor Centrale, cu sediul la Padova, redactand aici gazeta saptamanala de front. Neamul romanesc (1918). in urma armistitiului. Legatia Romaniei din Roma ii incredinteaza Serviciul de Propaganda pentru unitatea tuturor romanilor (1919-1920). in 1920 se stabileste la Arad si Timisoara, redacteaza rev. Banatul si conduce col. ,.Samanatorul". Membru al Soc. Scriitorilor Romani (1920); presedinte al Sindicatului Presei din Ardeal si Banat (1928); diurnist in Ministerul Afacerilor Straine (1929); atasat de presa la Milano (1930) si Varsovia (1930-1937); atasat de presa in Ministerul din Bucuresti (1937-1940); consilier de presa la Madrid si Lisabona (1940-1945). Desfasoara, in Polonia, Spania si Portugalia, o intensa activitate de propagare a valorilor literare romanesti (in 1931, publica in lb. polona antologia Te-maty rumunskie - Teme romanesti, in care figureaza cei mai reprezentativi poeti romani moderni); sprijina reprezentarea unor piese de L. Blaga, T. Musatescu pe scenele poloneze; publica art. in rev. spaniole si portugheze despre cultura si literatura romana. Din 1945 este director al ziarului Carpatii si presedinte al Asoc. Romanilor din Spania. Debuteaza in rev. Luceafarul (1908) si editorial cu voi. Poezii (1911). Poezie austera, cu accente expresioniste, inspirata din realitatea violenta a razboiului in Sarbatoarea mortii (1915); energetism si revolta sociala in Neguri albe (1920), Versuri (1924), In robia lor (1926), Cuvinte catre taran (1928), Maine (1928), Printre oameni in mers (1933). Perspectiva eroica, inceputa cu poemul Horia (1935), se accentueaza in Peste prapastii de potrivnicie (1938) si Rapsodie valalia (1940). Premiul Soc. Scriitorilor Romani (1926; 1943). Viforos si teluric, versul lui COTRUS e dezordonat, inform, premeditat anticalofil. Stabilit in Spania (1945-1956), publica aici voi. in lb. spaniola Poemas de Montserrat (1951) si Cantos a Raman Lull (1952); in lb. romana: Drumuri in furtuna (1951), intre Volga si Mississippi (1956). in 1957 se stabileste in SUA, unde, tot mai bolnav, izolat, moare intr-un spital din Long Beach.

Departe de orice idealitate si transcendenta (singura transcendenta pe care o admite e, de fapt, o nontranscen-denta, o transcendenta a neantului: "N-as mai vedea: in dosul zambetului lui: ranjetul. / in dosul carnii fragede: scheletul / Si-n dosul biruintei omului: zadarnicia"), poezia lui COTRUS frapeaza si azi prin statura ei neguroasa, prin exuberanta si suculenta limbajului. Traditionalismul ardelenesc, incrancenat si robust, osciland intre infmita rabdare, intelepciune si violenta, si-a gasit in COTRUS unul dintre cei mai indreptatiti reprezentanti. Domeniul poeziei sale ramane, in mod exclusiv, imanenta - haotica, nedeterminata, opaca -, imanenta nesubordonata vreunui principiu, izvorand din ea insasi, intr-o sufocanta navala. Procedeul este realist, exagerat realist (limitat realist). Totul se reduce la contingenta. De aici si pesimismul consubstantial acestei atitudini (si acestor scrieri), pesimism de neocolit, abia mascat de o uriasa emotie vita-lista. Prea putin metafizic (macar ca program), sin-cronizandu-se, prin aceasta, cu un anumit modernism, poetul se cufunda, cu voluptate, in infinitatea aparentei, lasand deoparte forma si sensul, transcrie apasat, hiperbolic, invalmasala vanjoaselor sale senzatii (neluminata de vreo alcatuire suprasensibila si neorientate neaparat de vreun tel care l-ar depasi). Ceea ce umple campul vizual, ceea ce ramane si nu se clinteste sunt obiectele (si numai ele), obiectele in sens larg, fireste, obiectele in nenumaratele lor avalanse. Concretete implacabila si absurda. Individul izbeste, se izbeste in ea ca in peretii negri si duri ai unei galerii subterane: "Izbesc mereu in straturi goale, mute si pustii () / si voi izbi / pan voi albi / si voi orbi / si-oi impietri". Prin aceasta tendinta a temperamentului sau (el este un ingenuu, o forta), COTRUS se izoleaza categoric de marii imaginativi (si, in genere, de neoplatonici), de toti aceia ce intrezaresc unitatea in multitudine, de creatori de lumi, de cosmoizi (Eminescu, Macedonski, L. Blaga, I. Barbu sau Al. Philippide). Lumea operei sale e mai degraba contigua decat similara (in esenta) ontologiei. Ca tipologie stilistica, el e mult mai aproape de autorii descriptivi, de cei egal impartiti intre luciditate si afecte. Imaginatia sa (si a acestora) produce reprezentari plastice, nu ideale (posibile, adica, doar in eternitate), reprezentari plastice care au, deseori, o vigoare rar intalnita aiurea. Pentru COTRUS contactul cu mediul nu este niciodata bland si jubilatoriu, ci neconditionat, iritant si disfonic (in ciuda imensei bucurii a simturilor pe care, chiar in durere, pare a o resimti). Intr-o panorama vast-generalizatoare, COTRUS este un poet al suferintei, al chinului, un poet al infernului. Aceasta este singura organizare, singura forma pe care fragmentele selectate de intuitia sa si revarsate in tumultuoasele-i expuneri o evidentiaza (si o accepta). Sa se vada, intre altele, tablourile inspirate de primul razboi (Sarbatoarea mortii, 1915). Pamantul, luat in stapanire de demonul distrugerii, pare a strabate inca de pe acum cele dintai trepte ale apocalipsului. Amestecate cu sange si amestecate intre ele, elementele tarasc viata in primordiala si inspaimantatoarea lor indistinctie (focul, noroiul reprezinta materia groasa, dispusa numai in suprafata, a acestor tablouri). Totul e inregistrat si trait paroxistic, fie ca e vorba de confruntari armate, de natura, de dragoste sau de istorie. O probeaza sarjele de imagini, in maniera expresionista, o probeaza, de asemenea, nume si grupuri nominale precum groaza, noaptea, dezgustul imens, jindul salbatic, diavolesc, crunte goane, patima nebuna, calea blestemata etc. Vitalitatea inchisa in asemenea texte (epitetele se dezlantuie in cascade) nu este un suport al ascensiunii, al zborului spre lumina, ci al inaintarii tenace, crancene, prin relieful noroios al infernului (al apocalipsului). Intervine insa acum, in sinuozitatea acestui periplu, un element neprevazut si fascinant. Aici, in bezna perpetua, in intunericul compact, pipaibil (Murind), individul intalneste mereu o sclipire stranie, aducatoare de neliniste, o stralucire ce-i sporeste teroarea launtrica. Sunt propriii sai ochi, e privirea sa (a unui strabun, a lui Horia?) arzatoare si sumbra. Faptul este surprinzator si - esteticeste - pasionant. Fiindca o asemenea dedublare configureaza un (pre-)simbol de tip macedonskian (Faunul), construit pe identitatea ins-alter ego (daimon). Or, in ciuda titanismului sau, o sinteza narcisiaca ar trebui sa fie - la prima vedere - straina de viziunea unui autor extravertit si teluric, cum este acela care a scris Bivolii, de pilda. Si totusi, inegala si contradictorie (chiar si aceasta decizie simbolica o dovedeste, fara a-i reduce, ci, dimpotriva, sporindu-i interesul), poezia lui COTRUS isi revendica, pe de alta parte, o incontestabila modernitate. Nu e vorba de teme (temele sunt perene). Nu e vorba, in mare masura, nici de tratare: in ceea ce-1 priveste, metafora nu are rol reproductiv, ci platicizant (sa ne amintim "tunurile" - monstri apocaliptici), e pragmatica si exaltata, nu vizionara. Adancimea fondului nu se asociaza cu o profunzime de stil. Nu se constata vreo framantare a constiintei artistice. Nu in aceste dezbateri inoveaza poetul. Modernitatea lui (a ceea ce este izbutit din opera lui) rezida in formularea (implicita si suficient de confuza) a unei intrebari: pot, oare, lucrurile, asa cum sunt, fara dincoace si fara dincolo grele, neutre, pot fi ele purtatoare de semnificatie? Este exact intrebarea care, dupa o remarca a lui Roland Barthes, ar adresa-o lumii literelor si noul roman francez, in rest, elaborarea, detasarea, eleganta constructiei sunt aproximative. Caracteristic ramane si acel gen de atletism artistic (tirada urieseasca) nu lipsit de pregnanta, dar suferind de pe urma "intemperantei verbale" (E. Lovinescu) si a redundantei.

OPERA
Poezii, Orastie, 1911; Sarbatoarea mortii. 1914-1915, Arad, 1915 (ed. II, Bucuresti, f.a.); Neguri albe. Alba Iulia, 1920 (ed. II, 1921); Romania. Poema, Brasov, 1920 (ed. II, Arad, 1922); Versuri, Bucuresti, 1924 (ed. noua. Arad, 1925; 1928); in robia lor. Arad, 1926 (ed. II, 1927); Strigat pentru departari. Timisoara, 1927; Cuvinte catre taran. Versuri alese, Arad, 1928; Maine, Craiova. 1928 (ed. II, Cluj, 1928); Printre oameni in mers, Sosnowiec, 1933; Horia, Varsovia, 1935 (ed. II, Brad. 1935; ed. IV, Bucuresti, 1937; ed. V. 1938); Tara, Bucuresti, 1937; Maria Doamna. Poem, Bucuresti, 1938; Peste prapastii de potrivnicie. Bucuresti, 1938; Eminescu. Poem, Bucuresti, 1939; Rapsodie valalia, Madrid, 1940 (ed. II, Bucuresti, 1941); Tara, Lisboa, 1940; Rapsodie daca. Bucuresti, 1942; Poemas, Madrid, 1951; Versuri, antologie de O. Cotrus, pref. de I. D. Balan. 1978 (ed. II, 1985); Opere complete, Madrid, 1978; Horia, Bucuresti, 1984; Poezii, MI, ed.. tabel cronologic si bibliografie de Al. Ruja, Timisoara, 1991; Peste prapastii de potrivnicie, versuri, ed., pref., tabel cronologic de Al. Ruja, Bucuresti, 1995.

REFERINTE CRITICE

E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane. 1900-1937, 1937; G. Calinescu, Istoria; Perpessicius, Opere, II, 1967; Ov. S. Crohmal-niceanu. Literatura, II; Mire ea Popa, in Manuscriptutn, nr. 4, 1974; I. Datcu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3, 1978; Z. Omea, Traditionalism si modernitate in deceniul al treilea, 1980; I. D. Balan, Resurectia unui poet: Aron Cotrus, 1981 (ed. II, 1994); idem, Repere critice, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; Elena Indries, Dimensiuni ale poeziei romane moderne, 1989; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 13, 1996; G. Scridon, in Steaua, nr. 6, 1996; I. Pop, in Vatra, nr. 1, 1997; I. Cristo-for, in Steaua, nr. 10, 1998.

Prin vânturi ce latră

Prin vânturi ce latră,

sui cu paşi de piatră,

poteca răsleaţă:

ce şchioapă şi-ngheaţă,

către stâni de ceaţă...

Arşiţe mă coc,

umbra-mi: greu cojoc,

parc-ar fi de foc,

parc-aş duce aşa

pe cărarea grea,

veacurile-n ea...

Şi aşa cum sui,

pieptul muntelui,

un gând ca un cui

mă izbeşte, şui:

uite turma!... Nu-i!...

Caut-o, de poţi,

peste munţii toţi,

peste munţii toţi!

Cum mă întărât

după-atât urât,

sângerând, în gât,

se-ntâlnesc de-a valma:

ruga şi sudalma...

Prin brazi, prin brădui,

pe poteci haihui,

ochii-mi văd ce nu-i...

Paşii, smulşi domol,

calcă parcă-n gol,

peste munţi sălhui:

paşi ai nimănui,

paşi ai nimănui...

Fluieru-n şerpar,

În şerpar de jar,

glas vrea să înjghebe,

munţii să-i întrebe...

Printre crengi de sânger,

când diavol, când înger,

cu soarele sânger...

Pârâul: alb ţap,

se dă peste cap,

vântul: orb dulău,

se prăvale-n hău,

codru-mbătrânit

pleacă spre-asfinţit...

Şi-ori pe unde-apuci,

ca nişte năluci,

tufe, stânci tresar,

parcă-s oi de jar,

parcă-s oi de jar...

Ochii văd, nu văd...

E-ajun de prăpăd?

Furtună-ncepută?

Ori munţii se mută?...

Parcă mii de câni,

de câni de la stâni,

ca ieşiţi din piatră,

din hăuri mă latră...

Cum sui, cum nu sui,

unde ochii-mi pui,

un gând ca un cui

mă înjunghie, şui:

uite turma!... Nu-i!...

Caut-o de poţi

printre anii hoţi,

peste munţii toţi,

peste munţii toţi!...

Din antologia: „Aceşti mari poeţi mici”

alcătuită de Mihai Rădulescu

O, plecările, plecările...

O plecările, plecările, plecările

din toate porturile şi din toate gările,

pe toate mările, spre toate depărtările,

spre toate ţintele şi aşteptările,

spre marginile lumilor şi ale gândului

spre marginile sufletului meu – flămândului...

M-or înghiţi în murmure-necate valurile?

m-or aştepta în depărtări sărbătoreşte malurile?

m-or înălţa pe creste încă nevisate visurile?

ce-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele?

şi dorinţele-mi de foc, bolnavele?...

Ieie-şi, încotro le place, zborurile

ca un stol neobosit de paseri albe dorurile...

cruţe-şi ceasurile cine-o vrea şi de primejdii scape-le,

ale mele-s drumurile lumii toate, munţii, apele...

moartea umbrele-i în preajma-mi înfiripe-le

suflete, deschideţi pentru-nalturi, pentru depărtări şi vecinii, aripele!...

Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”

Alcătuită de Mihai Rădulescu

Geamurile sângerii

Ard case, şuri, jirezi de fân şi paie,

În groaznicul incendiului vezuviu.

Aleargă flacările ca un fluviu

Şi-un biet popor de-avuturi îl despoaie.

Aleargă flacările-ngrozitor,

Aleargă,

Peste câmpia roşie şi largă...

Fug flacările-ntruna, fără frâu,

Şi ard hambare aurii de grâu,

Şi-n pocnete, porumbu-n poduri arde.

Şi limbi de foc se-ntind peste clădiri,

În zăpuşala grea, care omoară,

Şi ca nişte siniştri şerpi de pară,

Se-ncolăcesc pe plopii albi, subţiri,

Şi peste cele-nsângerate unde,

În salturi, ca nişte pisici bizare,

S-aruncă sprinten, cine ştie unde,

Iar şurile, schimbate-n stâlpi de jar,

În noaptea sângerie par

Schelete de-animale-ngrozitoare,

Din lumi unde nu-i pace, nici visare.

În sat, în case, prin ferestre sparte,

Prin geamurile roşii, de departe,

Se văd făpturi purtate brusc de spaimă,

Cum vorbe nenţelese, rupte-ngaimă,

Cum uşile le cată în zadar,

Cum păru-şi smulg, cum plâng şi ţipă-amar,

Cum leşină şi pe podele cad,

Ca-n fundul unui iad...

În râu parc-au căzut macabri sori,

Şi apele murdare le-au aprins...

În râu parc-au căzut macabri sori

Şi-acum plutesc pe apele murdare...

Pe apele aprinse şi murdare.

Şi focul creşte-ntruna-n faţa lor...

Cât vezi, întinsu-i roşu, schimbător ocean,

Pe care-aleargă focul călător

Şi-n care parc-armate crunt învinse

Ori turme mari de oi şi capre-aprinse

Aleargă-n spaimă, fug din loc în loc,

Purtând cu ele baia lor de foc,

Prin fum şi prin funingine opacă,

Pe unde cad şi-n flăcări se îneacă...

Şi-mproaşcă tunurile astă-seară,

Cu flacări din plămânii lor de pară...

Împroaşcă-ntruna, cu putere grea,

Din depărtări adânci de undeva...

Sinistru ard pădurile bătrâne

Şi vânturile-n drumul lor nomad.

Aduc mirosuri grele, tari, de brad,

Aduc un suflu aspru, violent,

Şi boale din bolnavul Orient...

Sinistru ard pădurile bătrâne

Şi doar cenuşă fi-vor ele mâne,

Pe-aicea când vor trece-n roşii paşi

Imensele armii de ucigaşi...

Sinistru ard pădurile bătrâne

Iar brazii cu coroanele macabre,

Par uriaşe, roşii candelabre,

Cu mii şi mii de braţe arzătoare,

Ce ard la astă groaznică serbare,

La agonia unei lumi de fiare...

Şi creşte-ntruna roşa învălmăşeală,

Mai groaznică, ca-n Roma, când ardea,

Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.

Stă, poate, ca Nerone, cineva,

Privind cu o privire infernală,

La astă monstruoasă-nvălmăşeală...

Întruna creşte-ngrozitoarea larmă,

Iar tunurile groaznice s-aud,

Aproape-aproape, -ntruna mai aproape

Şi larma vine de pe roşii ape,

Pornită din plămâna infernală,

A tunurilor grele ce s-aud,

Venind în marşul lor de sânge ud...

...Ţărani îmbătrâniţi fără de vreme,

Cu ochi ca nişte plăci de întuneric,

Aleargă cu obrazul cadaveric...

Ei vin şi trec cu feţele de ceară,

Zdrobiţi de nedreptatea milenară...

Ei vin, şi trec, îşi duc copiii lor,

Tot ce le lasă focu-ucigător...

 Copiii trişti sunt tot ce le rămâne,

Copiii lor zdrenţoşi, dar drăgălaşi,

Ce-odat’ şi-odat’, în vremile de mâne,

Vor fi, poate, asemeni ucigaşi...

Şi vântu-nalţă-ntruna limbi de foc,

Iar flacările ce se zbat spre cer

Par roşii munţi ce nasc şi-n urmă pier,

Pentru-a renaşte mai grozavi apoi...

Fug oamenii – o turmă de strigoi –,

Treziţi din somn de focu-ngrozitor

Şi fugăriţi din paturile lor...

Şi creşte focul aţâţat mereu,

Iar tunurile durduie din greu,

Lăsând pe cele drumuri lăcrimând,

Un biet popor, zdrenţos, murdar, flămând...

Doar morţii-n urma lor de mai rămân

Şi-oştenii unui împărat păgân,

Ce şi-or căta – când vor sosi – culcuşe

Aici, în munţii-aceştia de cenuşe...

De spaimă va-ngheţa atunci oricare

Şi nebunia le-o pătrunde-n oase,

Când şi-or vedea făpturile scârboase,

În geamurile roşii, -ngrozitoare.

Incendiul ăsta groaznic se îmbată,

Cu flăcări infernale se îmbată...

Nu vezi nimic pe străzile pustii...

Decât doar geamuri lucii, sângerii,

Şi-n satul ăsta mândru, care moare,

Ele-s podoabe-atotstăpânitoare...

În satul ars, străine, de-i veni,

Tu n-ai să vezi nimic în calea ta

Decât doar geamuri lucii sângerii,

Stropite-ngrozitor de cineva...

Nici râde n-ai să poţi atunci, nici plânge,

Iar nebunia-n creieri şi în sânge

Îţi va trezi dorinţe şi viziuni...

Şi roşii fi-vor ochii tăi nebuni,

Când vor privi

Cum spectri fac satanice orgii,

În dosul celor geamuri sângerii.

Din antologia: „Aceşti mari poeţi mici”

alcătuită de Mihai Rădulescu

Ludmila Ghițescu, poetă și prozatoare

GHITESCU Ludmila, se naste la 1 dec. 1918, comuna Volintiri. judetul Cetatea Alba, Basarabia - moare in 2 ian. 1991, Pitesti. 
Poeta si prozatoare. 

Fiica lui Ivan Podust, notar, si a Marfei (n. ?). Scoala Normala din Bucuresti; Univ. Populara „N. lorga" din Valenii de Munte. Participanta, sub numele Ludmila Florea, la Sfatul Scriitoricesc de la Putna (1943), convocat de Cercul „Bucovina literara" din Cernauti. 

Studii de filologie, incomplete, la Institutul „Maxim Gorki" din Bucuresti (1954-l956). Cariera didactica la Piatra Neamt si Pitesti; inspector scolar; functii politice la nivelul judetul Arges. Fondatoarea Cenaclului literar „Liviu Rebreanu" din Pitesti (1947). Debut cu poezie in revista Cuget clar (1938); debut editorial cu volum A cazut o stea (1941), urmat de Asteptare (1945). Dupa o tacere de un sfert de veac, publica volum de poezii Fintini (1969). Stampe fragile (1970), Cimpii interioare (1975), Miez de anotimp (1977), Vifor albastru (1979), intre doua dimineti (1981), A rsita stelelor (1983). 

Colaboreaza cu poezi i la Romania literara. Luceafarul, Cronica, Orizont. Arges etc. Premiul revista Arges (1984). 

Poeta discreta, cu vibratie emotiva inegala, fidela lirismului de atmosfera; a aminat proza, publicind tirziu, un singur roman: Enigma unui ametist (1984).

Evoluind intre „tacere si asteptare" (A cazut o stea, 1941; Asteptare, 1945), poezia Ludmilei Ludmila Ghitescu isi afirma disponibilitatea solidarizarii „cu oamenii noi", desi predominante ramin starile nedefinite, vagi, cu o cauzalitate obscura (Fin-tini, 1969; Stampe fragile, 1970; Cimpii interioare. 1975; Miez de anotimp, 1977; Vifor albastru, 1979; intre doua dimineti, 1981). 

Aspiratiile poetei - „linistea si visul", „calmul zilei", propice deopotriva „coacerii merilor" si „adunarii cuvintului peste cuvinl", nu exclud gesturile mai decise, de prospectare a inte-rioritatii, sau depistarea, printr-o sugestiva metafora, a sursei raului in privirea malefica: 

„Vino! mii de ochi fac roata pe cumpana pamin-tului si iti ingroapa prietenii in fintina".

Notatia lapidara se exerseaza in pasteluri ce privilegiaza cromatica albului sau in instantanee dintr-o realitate poetica aparte - „aplec urechea / galaxiile ard de ger" - cu discret individualizat contur: „caut/ora/in clopotnita de lemn/din piata veche". Simbolurile centrale-padurea si fintina- ilustreaza semantismul purificarii si regenerarii. Sevele si miresmele, rotirea anotimpurilor si roadele intretin o conditie de proximitate sinonima cu afirmarea vietii. Considerabil imbogatit sub raportul vocabularului poetic, volumul reprezentativ al autoarei, Arsita stelelor (1983). inregistreaza semnele desfolierii si absentei, risipirii si stingerii in tentativa „impacarii cu amurgul". Tonul grav exprima stari cuprinse intre „tainice cugetari" si „singele groazei". Precipitarea tuselor, dintr-o marturisire finala, de reconsiderare a creatiei, indica factura desenului poetic de maturitate al autoarei: 

„Barbar se zbate viata flaminda, speriata, nemarginita salbatica si nebuna intre zidurile corabiei naufragiate".

Romanul Enigma unui atnetist (1984) paralelizeaza destinele a doua femei. Livia Pro-dan. mama, si Raluca, fiica, reprezentantele „feminitatii deturnate", harazite „sa poarte pe umeri pasiunea unei profesii". Drama isi reveleaza dimensiunile abia prin repetarea istoriei. Surprinse in momentele „cind sufletul are nevoie sa se hraneasca din cuvinte si prin cuvinte", eroinele traiesc din destainuiri cu aer de oratorie desueta, intretinuta insa cu constiinta autoironica a „filosofarii de dupa-amiaza". A-devarul razbate din mici scene de cotidian rutinier (mutarea intr-un apartament de bloc, admiterea in facultate, stagiul medicinistilor), ca si din retrospectiva unui jurnal intermitent. in oglinda purtata de-a lungul drumului strabatui de protagoniste, autoarea urmareste, fara complicatii sau profunzime, coerenta demonstrativa a unui roman cu teza.

OPERA: A cazut o stea. Bucuresti, 1941; Astepta re. Bucuresti. 1945; Fintini, Bucuresti. 1969; Stampe fragile. Bucuresti, 1970; Cimpii interioare. Bucuresti, 1975; Miez de anotimp. Bucuresti, 1977; Vifor albastru. Bucuresti, 1979; intre doua dimineti, Bucuresti. 1981; Arsita stelelor. Bucuresti, 1983; Enigma unui ametist, roman, Bucuresti. 1984.

REFERINTE CRITICE: FI. Manolescu, in Roma nia literara, nr. 51,1969; D. Dumitriu, in Arges, nr. 11, 1969; G. Muntean, ibidem, nr. 4, 1975; M. Blaga, in Cronica, nr. 44, 1975; I. Petrache, in Orizont, nr. 38, 1976; idem, ibidem, nr. . 1978; G. Muntean, in Romania literara, nr. 19, 1978; I. Tatarii. in Contemporanul, nr. 26, 1978; Doina Uri-cariu, in Luceafarul, nr. 13,1978; idem, ibidem, nr. 29, 1980; P. M. Gorcea, in Arges, nr. 1, 1980; G. Muntean, in Romania literara, nr. 31,1980; I. Arie-sanu, in Orizont, nr. 19, 1981; B. Constantinescu, ibidem, nr. 15, 1982; G. Muntean, in Romania literara, nr. 14, 1982; St. Albota, in Arges, nr. . 1982; D. Anghel, ibidem, nr. 12, 1984