2. /7 MARTIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         322 î.Hr.: A murit  Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice (n. 384 î.Hr). Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. – d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

·         161 – A decedat imparatul roman Antonius Pius si este succedat de fii săi adoptivi Marcus Aurelius si Lucius Verus; (n. 19 septembrie 86). Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) împărat Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din „Cei cinci împărați buni”. Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena)  fiu al lui Annius Verus, a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic.  Era nepot prin alianță al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat.  Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus. Lucius Ceionius Commodus Verus Armeniacus (n. 15 decembrie 130, Roma – d. 169), cunoscut simplu ca Lucius Verus, împărat roman împreună cu Marcus Aurelius, între 161 și 169. A murit de ciumă în 169, în timpul războiului cu marcomanii, pe Dunăre
* 1111: Boemund de Taranto, cunoscut de asemenea și ca Boemund I al Antiohiei sau Bohemund de Hauteville (n. cca. 1054 - d. 7 martie1111) a fost nobil normand din Dinastia Hauteville, devenit primul principe de Taranto^[1] (din 1085) și de Antiohia (din 1098), fiind unul dintre principalii conducǎtori ai primei Cruciade.

Boemund a participat activ în campaniile contra Imperiului Bizantinorganizate de tatǎl sǎu, Robert Guiscard. Datoritǎ participǎrii în cruciadă, Boemund a câștigat o reputație ca fiind unul dintre cei mai buni comandanți militari ai timpului său. A cucerit Antiohia, aflatǎ pînǎ atunci în mâinile musulmanilor și, cu acordul conducǎtorilor cruciați, s-a proclamat principe, fondând aici principatul de Antiohia, unul dintre primele state cruciate din Orient.

Boemund s-a nǎscut în San Marco Argentano în jurul anului 1054, fiind primul copil al ducelui Robert Guiscard de Apulia și Calabria cu prima sa soție, Alberada de Buonalbergo. Printre numeroșii săi veri stabiliți în sudul Italiei se numără și Roger al II-lea, primul rege al Siciliei. În urma botezului a fost numit Marcu, însǎ în copilǎrie a primit de la tatăl său porecla „Bohemond” (dupǎ numele unui gigant legendar), aceasta devenind mai târziu numele său principal.

Puține informații existǎ despre copilăria și primii ani de viață ai lui Boemund, probabil deoarece în 1058 căsătoria părinților sǎi a fost declaratǎ ilegalǎ, iar mama sa, Alberada, a fost nevoită să fugă de la palat împreună cu fiul ei de patru ani, după care tatăl său, Robert Guiscard, s-a recăsătorit cu Sichelgaita. Ca urmare, întâiul născut lui Guiscard a fost dezmoștenit. Potrivit Breve chronicon Northmannicum, în 1079 lui Boemond i-a fost încredințat comandamentul unei unități militare. În același an, luând parte la suprimarea unei rebeliuni feudale împotriva tatălui său, a demonstrat un curaj considerabil, deși nu a obținut succese militare importante fiind învins de unul dintre conții normanzi rǎsculați. Așa cum a subliniat biograful lui Boemund, el a început să joace un rol de sine stǎtǎtor abia de la începutul anilor '80.

Boemond au luat parte la invazia asupra provinciilor din Balcani ale Imperiului Bizantin, inițiată de tatăl său în anii 1080 - 1085 fiindu-i încredințat atacul asupra orașului Avlona. În fruntea unei mari armate, Boemund a devastat împrejurimile și a cucerit prin asalt orașul. Avansând fǎrǎ vreo rezistență deosebită spre nord, în 1081 s-a alăturat asediului Dyrrachiumului, asediu care era condus de tatǎl sǎu, Robert Guiscard. În ajutorul bizantinilor sosind flota venețianǎ, Boemund a fost desemnat pentru a conduce negocierile. Excedat de glumele pe care membrii delegatiei venețiene le fǎceau pe seama bǎrbii sale, Boemond a dat ordinul de atac. Dupǎ o luptǎ cumplită, armata normandă a fost înfrântǎ, fiind nevoită sǎ se retragǎ. Curând însǎ orașul a cǎzut în urma asediului realizat de armatele celor doi comandanți, Boemond și Robert.

Nevoit să se retragă în Italia, ca urmare a tulburărilor de acolo, Robert l-a lăsat pe Boemund la comanda întregii armate de invazie din Balcani. Se pare că Guiscard îl lăsase pe Boemund la comandă cu ordinul precis de a continua înaintarea în Balcani, eventual până la Constantinopol însuși. Ca urmare, în primăvara anului 1082, Boemund a părăsit Kastoria pentru a asedia Ioannina, regiune populată de foederati vlahi. Comandantul normand se pare că a ajuns la înțelegere cu aceștia, probabil obținând sprijin militar din partea lor, motiv pentru care și-a permis să lase în urmă mai multe locuri fortificate fără a le mai ataca. Trupele bizantine ale lui Alexios Comnen au intrat în contact cu invadatorii normanzi în împrejurimile Joanninei, care fuseseră deja devastate. După tatonări strategice (care denotă capacitățile militare ale ambilor comandanți militari), victoria a aparținut normanzilor, care au administrat o nouă înfrângere bizantinilor la Arta, imediat după aceea. Prestigiul bizantin în regiune a avut mult de suferit în urma acestor evoluții, drept pentru care chiar și Ohrida, sediul arhiepiscopatului de Bulgaria s-a predat lui Boemund. Deși nu a reușit să cucerească și citadela, Boemund și-a stabilit la Ohrida punctul din care să dirijeze cuceririle ulterioare. Între timp, Alexios căuta să semene discordie în rândul normanzilor prin atragerea unora dintre căpeteniile acestora și asmuțirea lor contra lui Boemund. Acesta însă și-a continuat înaintarea, pătrunzând în regiunea Tesaliei și înaintând până în dreptul Larissei. Asediul acestui oraș a durat șase luni, în cele din urmă trupele lui Alexios silindu-i pe normanzi să bată în retragere. Bohemund a revenit la Kastoria, unde a fost la rândul său asediat, orașul căzând în mâinile bizantinilor în octombrie sau noiembrie 1083.

Ulterior, în 1084, Robert Guiscard a revenit în Grecia, alături de succesorul său desemnat, Roger Borsa și de Guy, proclamat duce de Amalfi (ambii fiind frați vitregi ai lui Boemund). Între timp, Boemund se îmbolnăvise, fiind nevoit să se întoarcă în Italia.

Când Robert Guiscard a murit în 17 iulie 1085, Bohemond ar fi urmat să moștenească posesiunile de dincolo de Adriaticaale tatălui său, însă acestea erau deja pierdute în favoarea bizantinilor, în timp ce Apulia și posesiunile din Italia urmau să îi revină fratelui vitreg mai mic al său, Roger Borsa. Din fericire pentru el, Bohemond se afla în acel moment în Salerno, în timp ce Roger era încă în Grecia. Roger și mama sa Sichelgaita s-au întors imediat în peninsulă. Potrivit cronicii lui Orderic Vitalis, Bohemond a fugit la Capua de teama ca Sichelgaita, despre care se zvonea că l-ar fi otrăvit pe Guiscard, să nu facă același lucru și cu el. O altă presupunere ar putea fi că Boemund intenționa să se alieze cu principele Iordan Drengot de Capua, în contextul alianței existente între Roger Borsa și unchiul său, contele Roger de Sicilia, care asigurase recunoașterea lui Borsa încă din septembrie. Bohemond, având sprijinul celor din Capua, s-a răsculat împotriva fratelui său vitreg și a cucerit Oria, Otranto și Taranto. În cele din urmă, cei doi frați au încheiat pacea în martie 1086, moment din care au acționat efectiv ca niște co-guvernanți. La sfârșitul verii lui 1087, Bohemond a reluat totuși războiul cu sprijinul unora dintre vasalii fratelui său, răsculați împotriva acestuia. El l-a atacat prin surprindere pe Roger Borsa și l-a înfrânt la Fragneto(în regiunea Benevento), reluând Taranto.

Războiul s-a încheiat până la urmă ca urmare a medierii papei Urban al II-lea, Boemund obținând Taranto și alte posesiuni de mai mică importanță. Deși Bohemond a primit doar o mică parte a Ducatului de Apulia, drept recompensă din partea Sichelgaitei pentru renunțarea la drepturile sale asupra titlului ducal, el a continuat să caute să obțină un statut mai mare pentru sine. După cum considera cronicarul Romuald de Salerno, Bohemond "căuta întotdeauna imposibilul."

Bohemund se ridicǎ pe zidurile Antiohiei în miez de noapte (reprezentare artistică)

În 1096 Boemond, îndatǎ după ce a aflat de revolta izbucnită împotriva puterii normande în Ducatul de Amalfi, a adunat o armată și a asediat Amalfi, alături de unchiul său, Roger Bosso, contele de Sicilia. În acest moment, după cum este amintit în Gesta Francorum, el a primit un mesaj privind pregătirile ce se făceau pentru Prima cruciadă. Acele teritorii pe care Boemond a reușit să le cucereascǎ în Italia i se pǎreau acum nesemnificative față de perspectiva de a cuceri noi teritorii în Orient, de aceea Principele de Tarent a decis fără ezitare sǎ se alăture campaniei. Desigur, nu trebuie omis zelul cruciat care l-a cuprins, deși cronicarul Goffredo Malaterra arată fără menajamente că Bohemund a luat Crucea doar pentru a jefui și cuceri teritoriile din Grecia. Dupǎ estimǎrile lui Joseph Michaud, armata cruciată a normanzilor număra: 10.000 cavaleri și 20.000 de pedestrași, probabil aceste cifre sunt exagerate, dat fiind că Ana Comnena, în Alexiada în mod repetat subliniază faptul că inițial armata lui Bohemund era cu mult mai mică decât a altor lideri ai Cruciadei. Potrivit lui Jean Richard, dimensiunea micǎ a armatei normande era compensată prin disciplina mare a soldaților și prin experiența lor în luptele din Orient. De asemenea, normanzilor li s-a alǎturat o parte a cruciaților francezi, care nu a reușit să navigheze pânǎ la Constantinopol și care au iernat în Italia, cu intenția de a traversa Marea Adriatică.

După traversarea Adriaticii și debarcarea în Balcani, Bohemund a urmat traseul către Constantinopol pe care încercase să îl străbată anterior, în 1082-1084. Se pare că el ar fi cerut soldaților săi sǎ jefuiascǎ terenurile din jur. În ciuda acestui fapt, armata sa a fost atacatǎ de mai multe ori de către bizantini, care nu au uitat vechea vrăjmășie față de normanzi. Prințul normand a respins atacurile și a capturat câțiva ostași însǎ, din motive politice, i-a eliberat fără sǎ le provoace vreun rău. De asemenea, Bohemond a încheiat cu trimișii bizantini o înțelegere, prin care armatele sale gǎzduiau reprezentantul permanent al împăratului, care rǎspundea ca localnicii sǎ furnizeze cruciaților cele necesare, dar care urmǎrea și evitarea jafurilor de partea normanzilor. Acest lucru a provocat mânia lui Tancred, nepotul de Bohemund, care intenționa la un moment dat să distrugă Kissosul. Totul a ajuns chiar la o luptǎ deschisă între susținătorii și soldații lui Boemund, respectiv ai lui Tancred, însǎ în cele din urmă cruciații au căzut de acord să nu atace orașul. Bohemund a primit de la cetățeni daruri bogate pentru mijlocirea acestora și și-a continuat drumul.

Sosind la Constantinopol în aprilie 1097, Bohemund a jurat în fața împǎratului Alexios I Comnen. A rǎmas în oraș pânǎ în 1097, mai mult timp decât ceilalți cruciați, sosiți anterior, el neparticipând direct la asediul Niceei și având grijǎ de aprovizionarea trupelor cruciate din prima linie. Cu toate acestea, de la Constantinopol la Antiohia, Bohemond s-a impus ca adevăratul conducător al Primei cruciade; iar acest lucru spune multe prin aceea că, sub comanda sa, această cruciadă a fost reușită în ceea ce privește străbaterea Asiei Mici, cel puțin comparativ cu Cruciada din 1101, Cruciada a doua din 1147, cruciada lui Frederic Barbarossa din 1189, care au eșuat în această regiune.

Cruciații în frunte Godfrey de Bouillon, Bohemund și Raimond al IV-lea de Toulouse au sosit în fața porților Antiohiei pe 20 octombrie 1097. Însǎ nu au fost de acord asupra acțiunilor de a doua zi. În timp ce Raimond dorea să dea imediat atacul, Godfrey și Bohemund preferau să supună orașul asediului. Raymond a cedat fără nicio tragere de inimă și, a doua zi, cruciații au încercuit parțial orașul. Fortificațiile construite de bizantini erau suficient de puternice ca să reziste unui atac direct, deși este posibil ca efectivele armatei lui Yaghi-Siyan să nu fi fost suficient de numeroase pentru a asigura apărarea adecvată a fortificațiilor. Conducǎtorul musulman a fost ușurat și a prins noi speranțe când a văzut că armata cruciată se complică într-un asediu. Bohemund și-a stabilit pozițiile la colțul de nord-est al orașului, la Poarta "Sfântul Pavel". Raimond și-a așezat tabăra spre vest, la Poarta "Câinelui", iar Godfrey și-a plasat trupele tot la vest, la Poarta "Ducelui", unde se construise un pod de vase peste râul Orontes, care asigura legătura cu satul Talenki. Spre sudul fortificațiilor se afla Turnul "celor Două Surori", iar spre colțul de nord-vest se afla Poarta "Sfântul Gheorghe", care rămăsese neblocată de asediatori și care era folosită de Yaghi-Sian pentru aprovizionarea trupelor proprii. În părțile dinspre sud și de est se aflau mai multe dealuri, cunoscute sub numele generic de Muntele Sfântul Silpius, către aceste dealuri deschizându-se Poarta "de Fier" a cetății.

Masacrarea musulmanilor în Antiohia, reprezentare artistică.

Asediul a continuat deși cruciații au îndurat foametea și plecare bizantinilor în frunte cu Tatikios, iar la sfârșitul lunii mai 1098, în ajutorul Antiohiei a sosit o armată musulmană din Mosul, sub comanda lui Kerbogha. Această armată era mult mai numeroasă decât cele care încercaseră până atunci spargerea asediului creștin. Kerbogha își unise forțele cu cele ale lui Ridwan al Alepului și ale lui Duqaq, în rândurile noii forțe aflându-se forțe persane și din Mesopotamia Artuqidă. Cruciații s-au bucurat de un răstimp neașteptat necesar pregătirilor de luptă, Kerbogha atacând mai întâi fără succes Edessa, care fusese cucerită în 1098 de Balduin de Boulogne.

Cruciații și-au dat seama că trebuie să cucerească Antiohia mai înainte de sosirea întăririlor musulmanilor conduse de Kerbogha. Bohemund a reușit să stabilească contacte cu Firouz, un soldat armean care păzea Turnul "celor Două Surori", care dorea să se răzbune din motive personale pe Yaghi-Siyan, și l-a mituit pentru ca să deschidă poarta cetății. Bohemund a convocat adunarea cruciaților și le-a cerut ca, după cucerirea orașului prin mită și trădare, să fie de acord să i-l ofere lui ca pradă de război. Raimond a răspuns furios că orașul trebuie predat împăratului bizantin, așa cum se căzuse de acord la Constantinopol în 1097, însă Godfrey, Tancred, Robert și alți lideri creștini au fost de acord cu pretențiile lui Bohemund.

În ciuda acestor aranjamente, pe 2 iunie, Ștefan de Blois și alți câțiva cruciați au dezertat. Mai târziu în aceiași zi, Firouz i-a transmis lui Bohemund să mimeze un marș spre coloana lui Kerbogha, iar mai apoi să se întoarcă noaptea și să atace zidurile cetății. După ce a fost dusă la îndeplinire această schemă, Firouz a deschis porțile turnului pe care îl apăra și orașul a fost invadat de creștini. Creștinii sirieni rămași în cetate au deschis la rândul lor restul porților și au participat alături de cruciați la masacrarea musulmanilor. În timpul violențelor, cruciații au ucis și creștini localnici (neputându-i deosebi) alături de musulmani, inclusiv pe fratele lui Firouz. Yaghi-Siyan a încercat să fugă, dar a fost prins de creștinii sirieni în afara zidurilor cetății, decapitat, iar capul i-a fost oferit lui Bohemund.

Potrivit înțelegerii anterioare, conducătorul normand a intrat în deplina posesie a orașului în ianuarie 1099, el rămânând în apropierea Antiohiei pentru a-și asigura poziția, în vreme ce ceilalți cruciați și-au continuat înaintarea spre sud, către Ierusalim.

Ulterior, Bohemund s-a deplasat și el la Ierusalim, cu ocazia Crăciunului din 1099, influențând alegerea ca patriarh a lui Dagobert de Pisa ca patriarh al Ierusalimului, probabil în scopul de a contrabalansa puterii crescânde a elementului lotharingian în oraș ca urmare a alegerii ca rege al Ierusalimului a lui Godefroy de Bouillon.

Ca urmare a cruciadei, Bohemund a intrat așadar în posesia Principatului de Antiohia, având un teritoriu destul de extins, o bună poziție strategică și beneficiind de serviciile unei armate puternice. Din acest punct, el trebuia însă să se confrunte cu două mari forțe din vecinătate: Imperiul Bizantin, ale cărui pretenții asupra Antiohiei erau sprijinite de către alți cruciați (în primul rând, Raymond de Toulouse]], și puternicele principate musulmane din nord-estul Siriei.

Orașul Malatia, care străjuia porțile Ciliciei prin Munții Taurus în perioada imediat ulterioară Primei cruciade, fusese capturat către 1100 de către un soldat armean. În acel moment, se primeau vești potrivit cărora emirul danișmenid Ghazi Gümüștekin din Sivas, pregătea o expediție care să captureze Malatia, drept pentru care armenii au solicitat ajutorul lui Bohemond.

Temându-se de o slăbire a forței sale din Antiohia, dar nedorind să rateze oportunitatea de a-și extinde stăpânirile către nord, în august 1100 Bohemund a pornit în marș spre nord cu numai 300 de cavaleri și o mică forță de soldați pedeștri. Nereușind să trimită la timp iscoade, trupa de cruciați a fost prinsă într-o ambuscadă de către turci și complet încercuită în bătălia de la Melitene. Bohemond a reușit totuși să trimită pe unul dintre soldații săi pentru a solicita ajutor din partea lui Balduin de Edessa, însă el a fost capturat și legat cu lanțuri, fiind dus prizonier în Neo-Caesarea (astăzi, Niksar). El a lâncezit în închisoare până în 1103.

Aflând de luarea lui Bohemund în captivitate, împăratul Alexios I Comnen, considerându-se în continuare jignit de faptul că principele normand rupsese jurământul făcut la Constantinopol prin aceea că reținuse Antiohia pentru sine în loc să o cedeze Bizanțului, s-a oferit să răscumpere pe comandantul normand pentru 260.000 de dinari, cu condiția ca Ghazi Gümüștekin să îl predea împăratului pe prețiosul său prizonier. Atunci când Kilij Arslan I, seniorul selgiucid al emirului danișmenid, a auzit de această propunere, a cerut pentru sine jumătate din sumă, amenințând altminteri cu atacarea Bizanțului. La rândul său, Bohemund a propus în schimb o răscumpărare de 130.000 de dinari pe care să îi plătească doar către emir. Târgul a fost încheiat în această din urmă formă, iar Ghazi și Bohemund au schimbat jurăminte de prietenie. Răscumpărat astfel de către Balduin de Edessa, Bohemund a revenit în triumf la Antiohia în august 1103.

Nepotul său Tancred, care vreme de trei ani se stabilise în palatul unchiului său ca interimar, atacase în tot acest răstimp pe bizantini și extinsese stăpânirea Principatului de Antiohia asupra orașelor Tarsos, Adana și Massissa în Cilicia. Încurajați de întoarcerea lui Bohemund, cruciații atacat și ei, în vara anului 1103 pe Ridwan de Alep, cu scopul de a-i impune acestuia cedarea de provizii și plata unui tribut. Între timp, Raymond de Toulouse se instalase în Tripoli cu sprijinul lui Alexios și avea posibilitatea de a stopa expansiunea Antiohiei către sud, astfel încît la începutul lui 1104, Balduin și Bohemond s-au îndreptat către Alep, pentru a ataca Harran.

Aflat în fruntea atacului asupra Harran, Bohemund a fost înfrânt categoric de către musulmani. Înfrângerea a condus la imposibilitatea realizării unui principat în Orient extins și puternic, așa cum visa Bohemund. Momentul a fost urmat de un atac al bizantinilor asupra Ciliciei; lipsit de resurse, la sfârșitul lui 1104 Bohemund s-a văzut nevoit să revină în Europa pentru întăriri, necesare consolidării poziției sale. Este o chestiune de dezbatere istorică în ce măsură "cruciada" antibizantină pe care o plănuia ar fi putut conduce la obținerea de sprijin și indulgențe din partea papei Pascal al II-lea. Este cert că Bohemund, în audiențele sale în Occident, a reușit să farmece curtea Franței, atât prin cadouri și moaște sfinte aduse din Țara Sfântă, cât și prin istorisirile sale asupra faptelor de eroism purtate împotriva infidelilor. Ca urmare, el a găsit posibilitatea de a aduna resurse pentru ridicarea unei armate competitive. De asemenea, noul său statut i-a permis să obțină mâna Constanței, fiica fostului rege al Franței, Filip I, fapt descris cu lux de amănunte de abatele Suger:

Bohemund a sosit în Franța pentru a găsi prin orice mijloace putea mâna sorei domnului Ludovic Constanța, o tânără domnițp de nemaipomenită educație, înfățișare elegantă și chip minunat. Atât de mare era reputația Regatului Franței și a domnului Ludovic că înșiși sarazinii erau înspăimântați de proiectul acestei căsătorii. Ea nu era logodită de când rupsese angajamentul de a se căsători cu Ugo, contele de Troyes, și își dorea să evite vreo altă alegere nepotrivită. Principele de Antiohia era experimentat și bogat atât în cadouri, cât și în făgăduieli; el merita pe deplin căsătoria, care a fost celebrată cu mare pompă de către episcopul de Chartresîn prezența regelui, domnul Ludovic, și a multor arhiepiscopi, episcopi și nobili ai regatului.

Mausoleul lui Bohemind din Canosa di Puglia.

Orbit de succesul avut, Bohemund a luat hotărârea de a-și folosi noua sa armată de 34.000 de oameni nu pentru a apăra Antiohia contra bizantinilor, ci pentru a trece el la atac împotriva lui Alexios.^[2] Ceea ce a și făcut; însă basileul, având și sprijinul venețienilor, s-a dovedit prea puternic, iar Bohemond a trebuit să se supună printr-o pace umilitoare (Tratatul de la Devol din 1108), prin care devenea vasal față de Alexios, consimțea la obținerea titlului de sebastos și promitea să cedeze teritoriile aflate în dispută și să primească un patriarh grec în Antiohia. Se pare că supărarea acestui eșec a condus la moartea sa, petrecută 6 luni mai târziu, fără ca el să revină vreodată în Orient,^[3] și a fost înmormântat la Canosa, în Apulia, în 1111.

Boemund de Taranto
Principe de Taranto și Antiohia
Date personale
Născut	1054 San Marco Argentano
Decedat	7 martie 1111 Canosa di Puglia
Înmormântat	Canosa di Puglia
Părinți	Robert Guiscard Alberada de Buonalbergo
Frați și surori	Matilde d'Altavilla[*] Sibylle de Hauteville[*] Emma de Apulia Roger Borsa Guy de Hauteville Robert Scalio
Căsătorit cu	Constanța de Franța
Copii	Bohemund al II-lea de Antiohia
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Dinastia Hauteville
Domnie
Domnie	1085–1111
Predecesor	primul
Succesor	Boemund al II-lea

·         1274: Sfântul Toma de Aquino (n. cca. 1225, Aquino, Regatul Siciliei - d. 7 martie 1274, Mănăstirea Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia) a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii.

Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu exactitate.^[2] S-a născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romano-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei.

Își începe educația în filosofie odată cu studiul "artelor" logicii și astronomiei: citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda.

În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei și-a manifestat atât de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drumul într-acolo, este răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an în castelul de la Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Köln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

Era un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i "Bou Taciturn" însă erau plini de admirație pentru notițele lui. Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său a spus Albertus.

În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii, pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Parisspre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.

În 1256 a căpătat titlul de Magistru și preia catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba lui Papa Urban al IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie.

În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274.

Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

Opere mari[modificare | modificare sursă]

• Scriptum super Sententiis
• Summa contra Gentiles
• Summa Theologiae

Quaestiones[modificare | modificare sursă]

• Quaestiones disputatae
  • De spiritualibus creaturis
  • De unione Verbi
  • De veritate
  • De potentia
  • De anima
  • De malo
  • De virtutibus
• Quaestiones de quolibet

EDIȚII ÎN LIMBA ROMÂNĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Summa Theologica (Ia), vol.1, traducere de Alexander Baumgarten (coord.), Cristian Bejan, Andrei Bereschi, Gabriel Chindea, Marcela Ciortea, Emanuel Grosu, Laura Maftei, Mihai Maga, Adrian Muraru, Laura-Maria Popoviciu, Vasile Rus, Delia  Savinescu, Wilhelm Tauwinkl, Editura Polirom, Iași, 2009.
• Summa Theologica (Ia IIae), vol.2, traducere colectivă coordonată de Andrei Bereschi (în curs de apariție la Editura Polirom)
• Summa Theologica (IIa IIae), vol. 3, traducere de Stela Avram, Alexandra Baneu, Alexander Baumgarten (coord.), Cristian Bejan, Mihai Ciucur, Daniel Coman, Ioana Curuț, Claudia Renata David, Carmen Fenechiu, Emanuel Grosu, Cristina Melania Horotan, Florina Ion, Andrei Marinca, Laura-Maria Popoviciu, Otniel Vereș, Notă preliminară, note și îngrijirea ediției de Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iași, 2016.
• Expunere la simbolul apostolilor (Expositio in Symbolum Apostolorum), ediție bilingvă, traducere și studiu de Wilhelm Dancă, Editura Polirom, Iași, 2016.
• Despre adevăr (De veritate), traducere de Tereza-Brândușa Palade, Editura Galaxia Gutenberg, 2012.
• Despre fiind și esență (De ente et essentia), ediție bilingvă, traducere de Eugen Munteanu, Editura Polirom, Iași, 2008.
• Întrebări disputate despre suflet (Quaestiones disputate de anima), traducere de Gabriel Chindea, Editura Humanitas, 2006.
• Despre guvernământ (De gubernatione), ediție bilingvă, traducere de Andrei Bereschi, prefață de Peter Molnar, Editura Polirom, 2005
• Despre Dumnezeu Treime (De Deo Trino), traducere de Cristian Șoimușan, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004.
• Despre principiile naturii către fratele Slivestru (De principiis naturae ad fratem Silvestrum), traducere de Valentin Doru Căstăian, note și comentarii de Alexander Baumgarten, eseu despre analogia ființei la Sfântul Toma de Aquino de Alin Tat, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.
• Despre eternitatea lumii (De aeternitate mundi), în: Despre eternitatea lumii. Fragmente sau tratate, traducere de Alexander Baumgarten, Editura IRI, București, 1999.
• Despre unitatea intelectului împotriva averroiștilor (De unitate intellectus contra Averroistas), traducere de Alexander Baumgarten, Editura Decalog, Satu Mare, 1997; sau în: Despre unitatea intelectului. Fragmente sau tratate, traducere de Alexander Baumgarten, editura IRI, București, 2000.
• Despre ființă și esență (De ente et essentia), traducere de Dan Negrescu, Editura Paideia, București, 1995.
• Despre învățător (De magistro), ediție bilingvă, traducere de Mariana Baluta-Skultety, Editura Humanitas, 1994.

Toma de Aquino
Toma de Aquino
Date personale
Nume la naștere	Tommaso d'Aquino
Născut	25 ianuarie 1225  Roccasecca, Regatul Siciliei
Decedat	7 martie 1274 (49 de ani)  Fossanova Abbey[*], Statele Papale[1]
Înmormântat	Church of the Jacobins[*]
Părinți	Landulphe d'Aquino[*]
Religie	catolicism
Ocupație	filozof scriitor teolog[*] dominican friar[*] profesor preot catolic[*]
Filozofi occidentali Filozofie medievală
Școală/tradiție	Scolastică
Interese principale
Metafizică (incl. Teologie), Logică, Epistemologie, Etică, Politică
Idei importante
Cinci dovezi pentru existența lui Dumnezeu, Principiul efectului dublu
Influențe A influențat Aristotel, Boethius, Scotus Eriugena, Anselm, ibn Rușd, ben Maimom Giles de Roma, Godfrey de Fontaines, School of Salamanca, Jacques Maritain, Étienne Gilson, G. E. M. Anscombe, Ayn Rand, Anthony Kenny

* 1305: Guy de Dampierre (n. circa 1226 – d. 7 martie 1305, Compiègne) a fost conte de Flandra de la 1251 până la moarte.

Guy a fost cel de al doilea fiu al lui Guillaume al II-lea de Dampierrecu contesa Margareta a II-a de Flandra. Moartea fratelui său, Guillaume în timpul unui turnir l-a adus pe Guy la conducerea comitatului de Flandra alături de mama sa. Margareta și Guy au luptat împotriva familiei d'Avesnes, conduse de Ioan I, conte de Hainaut în Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut, fiind însă înfrânți în 1253 în bătălia de la Walcheren, ocazie cu care Guy a căzut prizonier.^[1] Ca urmare a medierii regelui Ludovic al IX-lea al Franței, el a fost răscumpărat în 1256. A urmat o perioadă de răgaz ca urmare a morții lui Ioan de Hainaut în 1257.

În 1270, Margareta a luat măsura cponfiscării proprietăților negustorilor englezi din Flandra, fapt care a condus la un devastator război comercial cu Anglia, care asigurase mari antități de lână pentru producătorii flamanzi. Chiar și după abdicarea mamei sale din 1278, Guy s-a aflat adeseori în dificultate în relația sa cu oamenii de rând flamanzi.

În 1288, diverse plângeri cu privire la taxe l-au pus pe regele Filip al IV-lea al Franței în situația de a-și spori controlul asupra Flandrei. Tensiunea dintre Guy și rege (seniorul său) avea să izbucnească atunci când, în 1294, Guy a pus bazele căsătoriei fiicei sale, Filipa cu Eduard, prințul moștenitor al Angliei. În cele din urmă, Filip l-a luat prizonier pe Guy și pe doi dintre fiii săi, forțându-l să renunțe la proiectata căsătorie, și a capturat-o și pe Filipa, care a rămas închisă la Paris până la moarte (1306). Guy a fost nevoit să compară în fața regelui Franței și în 1296, iar principalele orașe flamande au trecut sub protecția regală până când Guy ar fi avut posibilitartea să plătească o indemnizație și să predea teritoriilr autorității lui Filip al IV-lea.

După toate aceste evoluții nefavorabile, Guy a încercat să se răzbune pe Filip și a încheiat o alianță cu regele Eduard I al Angliei în 1297, măsură față de care regele Franței a luat atitudine prin declararea Flandrei ca fiind anexată domeniilor Coroanei. Sub comanda lui Robert al II-lea de Artois, trupele franceze i-au înfrânt pe flamanzi în bătălia de la Furnes, în timp ce expediția de sprijin a lui Eduard în Flandra nu a mai avut loc. Regele Angliei a încheiat pacea cu Filip în 1298, părăsind alianța cu Guy. Francezii au invadat din nou Flandra în 1299, capturându-l din nou pe Guy de Dampierre și pe fiul său, Robert în ianuarie 1300.

Cu toate acestea, burghezii flamanzi au constatat că dominația directă a francezilor se dovedea mult mai opresivă decât cea a propriului lor conte. După ce armata franceză a fost zdrobită în bătălia de la Courtrai ("bătălia pintenilor de aur") din 1302, Guy a fost eliberat temporar de către francezi, în încercarea de a negocia cu flamanzii răsculați. Supușii săi au refuzat însă orice compromis, drept pentru care o nouă ofensivă franceză a avut loc în 1304. După distrugerea flotei flamande în bătălia de la Zierikzee și încheierea nedecisă a confruntării de la Mons-en-Pévèle, Guy a revenit în închisoare, unde a încetat din viață.

În iunie 1246, Guy a luat în căsătorie pe Matilda de Béthune (d. 8 noiembrie 1264),^[2] fiică a lui Robert al VII-lea de Bethune, cu care a avut următorii copii:

• Maria (d. 1297), căsătorită inițial cu Wilhelm de Jülich (d. 1278), fiul contelui Wilhelm al IV-lea de Jülich, iar apoi, din 1285 cu Simon al II-lea de Chateauvillain (d. 1305), senior de Bremur
• Robert (n. 1249– d. 1322), succesorul său
• Guillaume (n. după 1249 – d. 1311), senior de Dendermonde și Crèvecoeur, căsătorit în 1286 cu Alix de Beaumont, fiică a lui Raul of Clermont
• Ioan (n. 1250 – d. 4 octombrie 1290), episcop de Metz și episcop de Liège
• Balduin (n. 1252– d. 1296)
• Margareta (n. cca. 1253 – d. 3 iulie 1285), căsătorită în 1273 cu ducele Ioan I de Brabant
• Beatrice (n. c. 1260 – d. 5 aprilie 1291), căsătorită în cca. 1270 cu contele Floris al V-lea de Olanda
• Filip (n. cca. 1263 – d. noiembrie 1318), conte de Teano, căsătorit cu Mahaut de Courtenay, contesă de Chieti, apoi cu Philipotte de Milly

În martie 1265, Guy s-a recăsătorit cu Isabela de Luxemburg (d. septembrie 1298),^[3] fiică a lui Henric al V-lea de Luxemburg, cu care a avut următorii copii:

• Beatrice (d. 1307), căsătorită în cca. 1287 cu Ugo al II-lea de Châtillon, conte de Blois
• Margareta (d. 1331), căsătorită la 14 noiembrie 1282 la Roxburgh cu prințul Alexandru, fiul regelui Alexandru al III-lea al Scoției); ulterior, căsătorită la 3 iulie 1286 în Namur cu contele Reginald I de Geldern
• Isabela (d. 1323), căsătorită în 1307 cu Jean de Fiennes, senior de Tingry și castelan de Bourbourg
• Filipa (d. 1306, Paris)
• Ioan (n. 1267– d. 1330), devenit marchiz de Namur, căsătorit cu Margareta de Clermont, fiică a contelui Robert de Clermont, iar apoi cu Maria de Artois (1291–1365), fiică a lui Filip de Artois
• Guy (d. 1311), senior de Ronse, devenit la un moment dat conte de Zeelanda. Căsătorit cu Margareta de Lorena, fiică a ducelui Theobald al II-lea de Lorena
• Henric (d. 6 noiembrie 1337), conte de Lodi, căsătorit în ianuarie 1309 cu Margareta de Cleves
• Ioana (d. 1296), călugăriță la Flines

Guy de Dampierre călare pe un cal. Blazonul Flandrei este desenat pe haina sa.

·         1517: Maria de Aragon (sau Maria a Spaniei) (n. 29 iunie 1482 - d. 7 martie1517) a fost o prințesă spaniolă, a doua soție a regelui portughez Manuel I din anul 1500 până la moartea ei.

Rainha D. Maria de Aragão e Castela.

S-a născut la Córdoba la 29 iunie 1482 și a fost a treia fiică a regilor Isabela de Castilia și Ferdinand al II-lea de Aragon. A avut o soră geamănă care a murit la naștere.^[1]Una dintre surorile ei a fost Caterina de Aragon, soția lui Henric al VIII-lea al Angliei și mama Mariei I a Angliei. O altă soră, Ioana, s-a căsătorit cu Filip, Duce de Burgundia și a fost mama împăratului Carol Quintul.

Ca infantă a Spaniei, mâna ei era foarte importantă pentru politicile europene; înainte de căsătoria cu Manuel I al Portugaliei, părinții ei s-au gândit la o căsătorie cu regele Iacob al IV-lea al Scoției.^[2] Aceasta se întâmpla când căsătoria surorii sale Caterina cu Arthur, Prinț de Walesera deja aranjată. Ferdinand și Isabela s-au gândit că dacă Maria devenea regină a Scoției, cele două surori puteau menține pacea. Aceste planuri nu s-au îndeplinit.

Sora ei cea mare, Isabela de Asturia, a fost prima soție a lui Manuel I, dar moartea acesteia, în 1498 a dus la necesitatea politică ca Maria să se căsătorească cu Manuel. Manuel și Maria s-au căsătorit la Alcazar de Sal la 30 octombrie 1500 și au avut zece copii, dintre care opt au atins vârsta maturității, printre care regele Ioan al III-lea al Portugaliei, împărăteasa a Sfântului Imperiu Roman Isabela a Portugaliei și Beatrice, Ducesă de Savoia.

Maria a murit la Lisabona la 7 martie 1517 la vârsta de 34 de ani și a fost înmormântată la mănăstirea Jerónimos din Belém.

Din căsătoria cu Manuel I au rezultat următorii copii:

• Ioan al III-lea al Portugaliei (6 iunie 1502 - 11 iunie 1557), i-a succedat lui Manuel ca al 15-lea rege al Portugaliei.
• Infanta Isabela (24 octombrie 1503 - 1 mai 1539), s-a căsătorit cu împăratul Carol Quintul.
• Infanta Beatrice (31 decembrie 1504 - 8 ianuarie 1538), s-a căsătorit cu Carol al III-lea, Duce de Savoia.
• Ludovic, Duce de Beja (3 martie 1506 - 27 noiembrie 1555), necăsătorit însă a avut descendenți nelegitimi.
• Infantele Ferdinand, Duce de Guarda și Trancoso (5 iunie 1507 - 7 noiembrie 1534), s-a căsătorit cu Guiomar (Guyomare) Coutinho, contesă de Marialva.
• Cardinalul Afonso al Portugaliei (23 aprilie 1509 - 21 aprilie 1540), cardinal al regatului.
• Infanta Maria (1511 - 1513)
• Henric al Portugaliei (31 ianuarie 1512 - 31 ianuarie 1580), cardinal al regatului care i-a succedat nepotului său, regele Sebastian, ca al 17-lea rege al Portugaliei.
• Infantele Eduard, Duce de Guimarães (7 octombrie 1515 - 20 septembrie 1540), Duce de Guimarães și străbunic al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei. S-a căsătorit cu Isabella de Braganza, fiica lui Jaime, Duce de Braganza.
• Infantele Anton (9 septembrie 1516 - 1516)

Maria de Aragon
Regină a Portugaliei
Date personale
Nume la naștere	Maria d'Aragó i de Castella
Născută	29 iunie 1482 Córdoba, Coroana Castiliei
Decedată	7 martie 1517 (34 de ani) Lisabona, Regatul Portugaliei
Înmormântată	Jerónimos Monastery[*]
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Ferdinand al II-lea de Aragon Isabela I a Castiliei
Frați și surori	Isabella, Prințesă de Asturia Catherine de Aragon Ioana de Castilia Alonso de Aragón[*] John, Prince of Asturias[*] Alonso de Estrada[*] John of Aragon, Prince of Girona[*]
Căsătorită cu	Manuel I al Portugaliei
Copii	Ioan al III-lea al Portugaliei Isabela a Portugaliei Beatrice, Ducesă de Savoia Ludovic, Duce de Beja Cardinalul Afonso al Portugaliei Henric al Portugaliei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă Infant of Aragón[*] Queen consort of Portugal[*]
Familie nobiliară	Casa de Trastamara
Domnie
Domnie	30 octombrie 1500 – 7 martie 1517

* 1625: Johann Bayer (n. 1572 la Rain Germania - d. 7 martie 1625 la Augsburg) a fost un magistrat german pasionat de astronomie, autorul unui atlas stelar renumit, Uranometria. A studiat la Ingolstadt, Augsburg.

Marea lucrare a lui Johann Bayer a fost atlasul astronomic Uranometria, editat la Augsburg în 1603, și care a fost primul atlas care a acoperit în întregime sfera cerească.

Conține 51 de hărți siderale: câte una pentru fiecare din cele 48 de constelații ale lui Ptolemeu, una pentru cerul sudic și care nu era cunoscut de Ptolemeu, precum și două planisfere. A fost reprodus în 1627 sub titlul de Coelum stellarum christianum.

Pentru hărțile sale ale constelațiilor, Bayer a folosit observațiile cele mai moderne ale epocii sale, cele ale marelui astronomdanez Tycho Brahe.

Pentru harta sa a cerului austral, el s-a folosit de însemnările a doi navigatori olandezi, Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman.

Uranometria a introdus denumirile Bayer, care mai sunt folosite și în prezent, cât și unele din constelațiile moderne.

Nomenclatura propusă de Bayer permite o mare simplificare a clasificării stelelor. A imaginat, într-adevăr, să se desemneze stelele unei aceleiași constelații folosind literele alfabetului grec: alpha pentru steaua cea mai luminoasă, beta pentru a doua cea mai luminoasă, și așa mai departe. Dacă o constelație avea peste 24 de stele (numărul literelor din alfabetul grec), el utiliza apoi literele alfabetului latin.

·         1724: Papa Inocențiu al XIII-lea (n. 1655)
* 1767: Jean-Baptiste Le Moyne de Bienville, numit și Sieur de Bienville (n. 23 februarie 1680, Montreal, Quebec, d. 7 martie 1767, Paris, Franța) a fost un colonizator și guvernator al Louisianei franceze, numit de 4 ori în această funcție între 1701-1743. A fost fratele mai mic al exploratorului Pierre Le Moyne d'Iberville.

Jean-Baptiste Le Moyne era fiul lui Charles le Moyne și al Catherinei Primot. Originar din Dieppe, Franța, Charles le Moyne și-a stabilit familia în așezarea Ville-Marie (actualul Montreal) încă de tânăr, și a avut în total paisprezece copii. La optsprezece ani, Bienville a plecat cu fratele său Iberville într-o expediție de înființare a coloniei Louisiana. Bienville și Iberville au explorat în timpul acestei expediții coasta central-nordică a Golfului Mexic, descoperind Insulele Chandeleur în largul coastei Louisianei și insulele Cat și Ship în largul coastei actualului stat Mississippi înainte de a se deplasa către vest pentru a naviga pe gurile fluviului Mississippi. În cele din urmă, expediția s-a aventurat până în zona actualului oraș Baton Rouge și a lui False River. Înainte de a reveni în Franța, Iberville a înființat prima așezare din colonia Louisiana, în aprilie 1699 sub numele de Fort Maurepas (Vechiul Biloxi, aflat pe locul localității actuale Ocean Springs, Mississippi), și l-a numit pe Sauvolle de la Villantry guvernator, Bienville fiind secundul acestuia.

După plecarea lui Iberville, Bienville a efectuat o nouă expediție pe fluviul Mississippi și s-a întâlnit cu vase englezești. Auzind de această întâlnire la întoarcerea lui Bienville, Iberville i-a cerut acestuia să înființeze o nouă așezare pe fluviul Mississippi, oriunde găsește teren solid. La cincizeci de mile în amonte, Bienville a înființat în 1699 Fort de la Boulaye. După moartea lui Sauvolle în 1701, Bienville a devenit pentru prima oară, la 21 de ani, guvernator al noului teritoriu. În 1701, mai rămăseseră doar 180 persoane în colonie, restul murind de malnutriție și boli.

Bienville a scris directorilor Companiei în 1717 anunțându-i că a găsit un meandru al fluviului Mississippi, în formă de semilună, pe care o considera protejată de uragane și de maree și lângă care a propus să se construiască noua capitală a coloniei. A priit permisiunea, iar Bienville a plecat în 1718 să înceapă construcția. Până în 1719, se construit un număr suficient de case și depozite pentru ca Bienville să mute proviziile și soldații din Mobile. În urma conflictelor cu arhitectul-șef al coloniei, Le Blond de la Tour, Bienville a ordonat ca un arhitect asistent, Adrien de Pauger, să traseze planurile noului oraș în 1720. În 1721, Pauger a alcătuit dreptunghiul de 11x7 străzi denumit astăzi Cartierul Francez sau Vieux Carré. După ce s-a mutat în noua sa casă de pe locul actualei clădiri Custom House, Bienville a botezat orașul „La Nouvelle-Orléans” în cinstea lui Filip al II-lea, duce de Orléans, principele regent al Franței. New Orleans a devenit capitala Louisianei franceze din 1723, în timpul celui de-al treilea mandat de guvernator al lui Bienville.

În 1725, Bienville a fost rechemat în Franța și a lăsat colonia pe mâinile lui Pierre Dugué de Boisbriant, urmat de Étienne Périer. Bienville și-a reluat postul din Louisiana în 1733. Acest ultim mandat avea să fie marcat de conflicte cauzate de deteriorarea relațiilor cu băștinașii Chickasaw. Bienville a plănuit imediat o ofensivă, cerând guvernatorului districtului Illinois, Pierre d'Artaguette să i se alăture cu toată forța disponibilă în teritoriul Chickasaw, pentru un atac coordonat. Bienville a întârziat, iar d'Artaguette a atacat singur la 25 martie 1736, fiind învins. După mai multe săptămâni de pregătiri, Bienville a atacat dinspre sud la 26 mai, invazie care a eșuat și ea într-un măcel sângeros. Umilit, Bienville a organizat o a doua campanie și și-a adunat forțele la Chickasaw Bluff în 1739. Triburile Chickasaw au cerut pace, iar Bienville a semnat tratatul în aprilie 1740. După două campanii terminate departe de așteptări, Bienville a demisionat din funcția de guvernator.

În timp ce aștepta venirea noului guvernator, Bienville a contribuit la înființarea unui spital care a fost înzestrat de marinarul Jean Louis. Bienville a coordonat și efortul de înlăturare a efectelor a două uragane care au lovit coasta Golfului Mexic în toamna lui 1740. Noul guvernator a sosit în 1743, iar Bienville s-a reîntors în Franța, unde a depus eforturi de a împiedica guvernul să transfere colonia Spaniei. Bienville a murit la Paris în 1767.

Jean-Baptiste Le Moyne
Date personale
Născut	23 februarie 1680 Montréal, Canada
Decedat	7 martie 1767 (87 de ani) Paris, Regatul Franței
Părinți	Charles le Moyne de Longueuil et de Châteauguay[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	Guvernator al Louisianei franceze

* 1802: Marie Adélaïde Clotilde Xavière a Franței ^[1] (23 septembrie 1759 – 7 martie 1802) a fost prințesă franceză care a devenit regină a Sardiniei în 1796. A fost sora mai mică a regelui Ludovic al XVI-lea al Franței și soția regelui Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei.

Născută la Versailles, Marie Clotilde a fost fiica cea mare a Delfinului Franței, Ludovic (singurul fiu al regelui Ludovic al XV-lea al Franței) și a soției lui, Prințesa Marie-Josèphe de Saxonia. Ca nepoată a unui rege francez a fost Petite-Fille de France. După decesul bunicului ei în 1774, fratele ei mai mare, Louis Auguste, a devenit regele Ludovic al XVI-lea al Franței.

Din cauza excesului de greutate, Marie Clotilde a fost poreclită Gros-Madame în tinerețea ei. Ea și sora ei mai mică Élisabeth au fost crescute de Madame de Marsan după decesul tatălui lor în 1765 și a mamei lor în 1767. Pentru că s-a căsătorit și a părăsit Franța la scurt timp după ce Ludovic al XVI-lea a devenit rege, Marie Clotilde nu a avut timp suficient pentru a forma o relație strânsă cu cumnata ei, regina Maria Antoaneta.

Marie Clothilde a fost descrisă ca fiind pasivă și apatică, lucru care a dat percepția de insensibilitate, dar ea a fost, totuși, foarte apropiată de sora ei

La 27 august 1775, Marie Clotilde s-a căsătorit la Versailles prin procură cu Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei, fiul cel mare al regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și al reginei Maria Antonia Ferdinanda a Spaniei. Marie Clotilde a călătorit spre Torino întâlnindu-și soțul în drum, la Pont-de-Beauvoisin și în cele din urmă socrul și restul curții la Chambéry.

Ea a fost însoțită de fratele ei Contele de Provence. Nunta oficială a avut loc la Torino.

Clothilde a Franței
Regină a Sardiniei
Date personale
Nume la naștere	Marie Adélaïde Clotilde Xavière de France
Născută	23 septembrie 1759 Versailles, Regatul Franței
Decedată	7 martie 1802 (42 de ani) Napoli, Regatul Neapolelui
Înmormântată	Santa Caterina a Chiaia[*]
Cauza decesului	boală infecțioasă
Părinți	Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Marie-Josèphe de Saxonia
Frați și surori	Ludovic al XVI-lea al Franței Ludovic al XVIII-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Marie Thérèse, Madame Royale[*] Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*] Louis, Duce de Burgundia
Căsătorită cu	Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Bourbon
Domnie
Domnie	1796-1802

·         1809 – A încetat din viaţă Jean Pierre Francois Blanchard, inventator, pionier al aeronauticii;(n. 4 iulie 1753).

·         1842: Paul Friedrich (15 septembrie 1800 – 7 martie 1842) a fost Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin din 1837 până în 1842.

S-a născut la Castelul Ludwigslust ca fiu al Marelui Duce Ereditar Friedrich Ludwig de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei.^[1] Paul Friedrich a fost educat la Geneva, Universitatea Jena și Universitatea Rostock. Paul Friedrich a devenit moștenitor aparent al tronului de Mecklenburg-Schwerin în 1819, după decesul tatălui său, Marele Duce Ereditar.

La 1 februarie 1837 el l-a succedat pe bunicul său, Friedrich Franz I. În timpul domniei sale au existat îmbunătățiri ale sistemului judiciar și de infrastructură, precum și o schimbare a capitalei de la Ludwigslust la Schwerin. Cu toate acestea, Paul Friedrich fost în mare măsură interesat doar de chestiuni militare și a petrecut cea mai mare parte a timpului alături de trupe. Cum Paul Friedrich ajunsese la vârsta de mijloc, el a adoptat un stil de viață mai retras, preferând doar compania amantei sale.

Paul Friedrich a murit în 1842 de o răceală prinsă în timp ce se grăbea la un incendiu în capitala sa.

Paul Friedrich s-a căsătorit cu Prințesa Alexandrine a Prusiei la Berlin la 25 mai 1822. Împreună au avut doi fii și patru fiice:^[2]

• Friedrich Franz II (1823–1883)
• Luise (1824–1859) căsătorită cu Hugo, Prinț de Windisch-Grätz
• Wilhelm (1827–1879) căsătorit cu Prințesa Alexandrine a Prusiei fiica Prințului Albert al Prusiei
• Helene (1829–1836)
• Marie Alexandrine (1831–1836)
• Pauline (1833–1894)

Paul Friedrich a avut de asemenea copii cu amanta sa, contesa Catarina van Hauke (sora Prințesei Julia de Battenberg):

• Catarina (1830–1834)
• Paul Friedrich (1832–1903) căsătorit cu contesa Maria Anna van Nieppell
• Alexander (1833)
• Helene Catarina (1835–1915)

Paul Friedrich
Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
Date personale
Născut	15 septembrie 1800 Ludwigslust
Decedat	7 martie 1842 (41 de ani) Schwerin
Înmormântat	Schwerin Cathedral[*]
Părinți	Frederick Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin
Căsătorit cu	Alexandrine a Prusiei
Copii	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducesa Louise Ducele Wilhelm
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare Ducele
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin
Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	1 februarie 1837 - 7 martie 1842
Predecesor	Friedrich Franz I
Succesor	Friedrich Franz II

·         1845: Constantin Faca, dramaturg și poet român (n. 1800). ACA Constantin, se naste la c. 1800, Bucuresti - moare in 7 mart. 1845, Bucuresti. 

Dramaturg si poet.

Fiul lui Ioan (sau Constantin) Faca, clucer, si al Mariei (n. Hrisoscoleo). 

Se trage dintr-o familie de boieri mijlocii de origine greceasca. Studiaza acasa si, probabil, la Acad. Greceasca de la Magureanu. Membru in Obsteasca Adunare (1838), presedinte al Tribunalului de Comert din Bucuresti (1842), procuror la inaltul Divan (1843). 

Desi inrudit cu domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, se numara printre opozanti, avind vederi liberale. Prieten cu Anton Pann, apropiat si de cercul lui Heliade-Radulescu, a fost membru al Soc. Filarmonice si un sustinator convins al teatrului romanesc. 

Piesa Comodia vremii (1833) si dialogul Conversatii ridiculizeaza snobismul si galomania, intr-un mod destul de blajin insa, demonstrind aptitudini dramatice aflate inca in stare embrionara.

Cunoscut posteritatii multumita lui I. Heliade-Radulescu, care-l editeaza in 1860, Constantin Faca a lasat doar citeva fabule si poezii satirice (Vulpea, Ministrul, Blestemul lumii) lipsite de vigoare, dar nu si de duh, si isi datoreste locul in istoria literara mai ales celor doua incercari dramatice. Piesa Comodia vremii, cunoscuta si cu titlul Frantuzite le, scrisa in 1833 si jucata in 1835 de elevii Scolii de Mimica si Declamatie a Societatii Filarmonice, se numara printre textele de debut ale dramaturgiei pasoptiste. Ea denota mai curind inclinarea satirica a autorului si acordarea lui la spiritul vremii (ridiculizarea frantuzomaniei va fi unul dintre caii de bataie favoriti ai comediilor acestei epoci), capacitatea de observatie si puterea de a schita portrete comice, decit indeminarea in alcatuirea unei actiuni dramatice. 

Compusa in versuri si impartita in trei acte, Comodia vremii e, de fapt, o insailare de scene scurte, insuficient elaborate, nu lipsite de haz, dar fara a depasi stadiul de pretext dramatic. Desi inspirata de Pretioasele ridicole, miezul actiunii e diferit de cel al piesei lui Moli6re: eroinele lui Constantin Faca nu sint inselate in pretentiile si sperantele lor de a-si popula salonul cu tineri educati si la moda, ci impiedicate sa-si realizeze proiectul, prin hotarirea ferma a tatalui de a nu ingadui in casa lui instapinirea noului mod de viata. Dimitrache, Simion si Panaiotache nu sint niste impostori, ci, ca si Elena si Luxandra, reprezentanti ai tinerei generatii, lipsiti de sanatosul respect pentru economie si avere, furati de mirajul unei pseudoculturi reduse aproape exclusiv la mondenitate, dar inzestrati totusi cu o anume subtirime de cuget si maniere care lipsesc cu desavirsire „batranilor". 

Conflictul ia nastere deci nu intre pretentii si realitate, ci intre parinti si copii, reprezentind moduri diferite de comportare, de abordare a vietii si de ierarhizare a valorilor ei. Autorul nu e de acord cu mondenitatea exagerata ce risca sa devina parazitism si persifleaza manifestarea ei exterioara cea mai frapanta, galomania lingvistica, dar atitudinea lui nu e lipsita de oarecare nuante. Mai intii, frantuzis-mul exprimarii tinerilor nu e mimat, ci autentic: nici una dintre vorbele folosite nu e gresit inteleasa si nici incorect pronuntata (.abia doua sau trei verbe primesc desinente grecesti); stil-cirea cuvintelor franceze e doar o falsa impresie de natura vizuala, datorata transcrierii lor in alfabet chirilic, iar efectul comic se datoreaza contextului neaos in care sint plasate. Apoi, batrinii nu sint scutiti nici ei de privirea ironica a autorului: sfaturile lor, oricit de intelepte, recurg mai putin la argumente temeinice si mai mult la stereotipii de gindire, iar idilica lume veche pe care o regreta e, de fapt, una a comoditatii intelectuale si a patriarhalei chiverniseli. 

Datorita caracterului schematic al subiectului, confruntarea celor doua puncte de vedere e pur declarativa. Finalul nu e un adevarat dezno-damint: desi momentan coconul Ianache invinge, cuvintele lui fac sa se prevada o serie intreaga de rebeliuni familiale viitoare. Autorul nu ofera deci o solutie, ci-l lasa pe spectator sa aleaga una conforma cu propriu-i punct de vedere, multumindu-se sa atraga atentia asupra slabiciunilor fiecareia dintre pozitiile aflate in confruntare. Mai categoric este Constantin Faca in dialogul Conversatii, in care, mizind tot pe efecte de comic lingvistic, pledeaza pentru teatrul national si denunta snobismul neintemeiat al celor ce-l dispretuiesc.

OPERA: Din ale lui Constantin Faca, in I. Heliade-Radulescu, Poezii inedite, Bucuresti, 1860; Como-dia vremii (Frantuzitele), in trei acte, in versuri, ed. dupa original cu o introducere de V. Vircol, Bucuresti, 1906; Frantuzitele. Comedie farsa in doua acte in versuri. Satire si fabule, pref. si comentarii de I. Heliade-Radulescu, ed. noua, tiparita prin ingrijirea d-lui 1.. Rosea, Bucuresti, 1906; Primii nostri dramaturgi, ed. ingrijita si glosar de Al. Niculescu, antologie, studiu introductiv si notebio-bibliografice de FI. Tornea, Bucuresti, 1956; inceputurile teatrului romanesc, antologie, pref. si note de T. Avramescu, Bucuresti, 1963.

REFERINTE CRITICE: G. Bogdan-Duica, Istoria literaturii romane moderne, 1923; G. Calinescu, Istoria; . Massoff, Teatrul romanesc, I, 1961; idem, Istoria teatrului in Romania, I, 1965; I.L.R., II; D. Popovici, Romantismul .

* 1875: John Edward Gray, FRS (n. 12 februarie 1800 – d. 7 martie 1875) a fost un zoolog britanic. Era fratele mai mare al lui George Robert Gray și fiul botanistului Samuel Frederick Gray (1766–1828). A fost custode al zoologiei la British Museum din Londra din 1840 până în 1874. A publicat mai multe cataloage despre colecțiile muzeului care curpind descrierea unor noi specii de animale.
* 1904: Theodor Herzl cunoscut în ebraică ca Binyamin Zeev Herzl (în ebraică:בנימין זאה הרצל sau תיאודור הרצל ,în maghiară Herzl Tivadar, n. 2 mai 1860, Pesta - d. 3 iulie 1904, Edlach an der Rax, Austria Inferioară), a fost un ziarist și dramaturg evreu originar din Ungaria și care a trăit în Austria, care a devenit conducător al luptei pentru dreptul la autodeterminare al poporului evreu. El a pus această luptă sub semnul ideologiei numite de el „sionism politic” și a fondat Organizația Sionistădestinată să realizeze împlinirea aspirațiilor naționale amintite prin renașterea statală a evreilor în Sion, nume geografic care în tradiția evreiască simbolizează Ierusalimul și țara strămoșească a evreilor, Eretz Israel (Palestina). Herzl este supranumit vizionarul statului Israel חוזה מדינת ישראל, deoarece a crezut cu tărie că se poate crea din nou un stat pentru poporul evreu, risipit până atunci în lume, și supus în multe locuri la persecuții, și a pregătit condiții concrete pentru realizarea acestei viziuni. De la Primul Congres sionist care a avut loc la Basel în anul 1897și până la moartea timpurie a lui Herzl în 1904, mișcarea sionistă a devenit o mișcare politică pragmatică, dinamică și de anvergură. Ideile lui Herzl au găsit răsunet în rândurile evreilor din Europa și în comunitățile evreiești din întreaga lume. Sprijinul maselor de evrei, mai ales din estul Europei, dar și din vest și din lumea islamică, a influențat creșterea valurilor de emigrare a evreilor în Palestina, și a netezit în cele din urmă calea pentru înființarea în anul 1948 a Statului Israel.

·         1931: Lupu Pick (n. 2 ianuarie 1886,^[1][2][3] Iași, România – d. 7 martie 1931,^[1][2][3] Berlin, Germania^[4]) a fost un actor, regizor, producător și scenarist german din epoca filmului mut.

Lupu Pick a apărut în circa 50 de filme mute între 1910 și 1928.

S-a născut în România, având un tată evreu austriac și o mamă de origine română.^[5] Și-a început cariera ca actor de teatru la Hamburg, Flensburg și Berlin, înainte de a se lansa în cinematografie în 1910. El a jucat în special în filme regizate de Gerhard Lamprecht, Richard Oswald, Fritz Lang și în propriile filme.

În 1917 a fondat propria companie de producție, Rex-Film, și a regizat primul său film. Animat de angajamentul său social, a pledat în 1919 împotriva pedepsei cu moartea în filmul Miséricordia.

Împreună cu prietenul și colaboratorul său, scenaristul Carl Mayer, s-a orientat către filmul Kammerspiel și a creat două opere artistice exemplare: Le Rail (1921) și La Nuit de la Saint-Sylvestre (1924). Ultimul său film mut în 1929, La Fin de Napoléon à Sainte-Hélène ou Sainte-Hélène sau Sainte-Hélène (Napoleon auf St. Helena), este atât un film psihologic, cât și un film istoric care a adaptat scenariul lui Abel Gance. Mai târziu Lupu Pick a turnat, împreună cu sextetul Comedian Harmonists, singurul lui film sonor, în două versiuni, una franceză (Les Quatre Vagabonds) și alta germană (Gassenhauer).

Pick a murit în 1931, probabil în urma unui suicid prin otrăvire. Soția lui, actrița Edith Posca, a murit la patru luni după el.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actor[modificare | modificare sursă]

• 1910 : Japanisches Opfer : Baronul Kamaishi
• 1914 : Die Pagode
• 1914 : Die geheimnisvolle Villa (seria Stuart Webbs)
• 1915 : Und wandern sollst Du ruhelos
• 1915 : Satan Opium
• 1915 : Schlemihl : Moritz
• 1915 : Auf der Alm, da gibt's ka Sünd : Seppl
• 1916 : Nuit d'horreur (Nächt des Grauens)
• 1916 : Homunculus, 4. Teil - Die Rache des Homunculus
• 1916 : Die grüne Phiole
• 1916 : Contes d’Hoffmann (Hoffmanns Erzählungen) : Spalanzani
• 1916 : Homunculus (Homunculus, 1. Teil)
• 1916 : Die Rache der Toten
• 1916 : Das unheimliche Haus : tânărul
• 1916 : Der chinesische Götze - Das unheimliche Haus, 3. Teil : Wu, un servitor chinez
• 1916 : Freitag, der 13. - Das unheimliche Haus, 2. Teil
• 1917 : Lehrer Matthiesen : Merten, Rektor
• 1917 : Die Claudi vom Geiserhof
• 1917 : Der Tod des Baumeisters Olsen : servitor
• 1917 : Der Fall Routt...!
• 1917 : Der Fall Dombronowska...!
• 1917 : Das Opfer der Yella Rogesius
• 1917 : Das Geschäft : secretar
• 1917 : Das Geheimnis der Briefmarke
• 1917 : Aus Liebe gefehlt
• 1917 : Que la lumière soit (Es werde Licht! 1. Teil) : dr.  Franzius
• 1917 : Des Goldes Fluch : vechiul îngrijitor
• 1917 : Frank Hansens Glück
• 1917 : Das Bildnis des Dorian Gray : valetul lui Dorian
• 1917 : Der Schloßherr von Hohenstein
• 1917 : Der Fremde d'Otto Rippert
• 1917 : Höhenluft : Von Melbitz
• 1917 : Edelweiß
• 1918 : Die zweite Frau
• 1918 : Es werde Licht! 3. Teil
• 1918 : Die Serenyi
• 1918 : Die Rothenburger
• 1919 : Mister Wu (Mr. Wu)
• 1920 : Tötet nicht mehr
• 1920 : Niemand weiß es : Richter
• 1920 : Der verbotene Weg : Amtsmann
• 1921 : Der Dummkopf : dr. Thilenius
• 1921 : Le Rail (Scherben) : Reisender
• 1922 : Aus den Erinnerungen eines Frauenarztes - 1. Fliehende Schatten
• 1922 : Aus den Erinnerungen eines Frauenarztes - 2. Lüge und Wahrheit
• 1922 : Zum Paradies der Damen
• 1926 : Le Dernier Fiacre de Berlin (Die letzte Droschke von Berlin) : Gottlieb Lüdecke
• 1926 : Der Feldherrnhügel
• 1928 : Les Espions (Spione) : dr. Matsumoto

Regizor[modificare | modificare sursă]

• 1918 : Die Liebe des Van Royk
• 1918 : Der Weltspiegel
• 1918 : Die Rothenburger
• 1918 : Die tolle Heirat von Laló
• 1919 : Mister Wu (Mr. Wu)
• 1919 : Misericordia
• 1919 : Mein Wille ist Gesetz
• 1919 : Marionetten der Leidenschaft
• 1919 : Kitsch
• 1919 : Die Herrenschneiderin
• 1919 : Der Terministenklub
• 1919 : Der Herr über Leben und Tod
• 1919 : Seelenverkäufer
• 1920 : Tötet nicht mehr
• 1920 : Oliver Twist
• 1920 : Niemand weiß es
• 1920 : Das lachende Grauen
• 1921 : L'Idiot (Der Dummkopf)
• 1921 : Le Rail (Scherben)
• 1921 : Grausige Nächte
• 1922 : Aus den Erinnerungen eines Frauenarztes - 1. Fliehende Schatten
• 1922 : Aus den Erinnerungen eines Frauenarztes - 2. Lüge und Wahrheit
• 1922 : Au Bonheur des Dames (Zum Paradies der Damen)
• 1923 : Weltspiegel
• 1924 : La Nuit de la Saint-Sylvestre (Sylvester)
• 1926 : Karl Hau
• 1926 : Le Canard sauvage (Das Haus der Lüge)
• 1926 : La Casemate blindée (Das Panzergewölbe)
• 1928 : Une nuit à Londres (Eine Nacht in London)
• 1929 : La Fin de Napoléon à Sainte-Hélène ou Sainte-Hélène (Napoleon auf St. Helena) sur un scénario d'Abel Gance
• 1931 : Gassenhauer
• 1931 : Les Quatre Vagabonds

Lupu Pick
Date personale
Născut	2 ianuarie 1886[1][2][3]  Iași, România
Decedat	7 martie 1931 (45 de ani)[1][2][3]  Berlin, Germania[4]
Căsătorit cu	Edith Posca[*]
Cetățenie	Germania  România
Ocupație	actor regizor de film producător de film scenarist actor de film[*]

·         1931: Akseli Gallen-Kallela, pictor și grafician finlandez (n. 1865)

·         1932 – A încetat din viaţă Aristide Briand, om politic , laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în 1926; (n. 28 martie 1862).

·         1942: Nina Arbore, pictor, grafician român (n. 1889)

·         1965: Louise Alexandra Marie Irene (13 iulie 1889 – 7 martie 1965), regină a Suediei, a fost a doua soție a regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.

Louise s-a născut la Palatul Heiligenberg în Marele Ducat de Hessa. Tatăl ei, Prințul Louis de Battenberg, care era amiral al Flotei Regatului Unit a renunțat la toate titlurile germane în 1917, în timpul Primului Război Mondial. Mai mult, el a anglicizat numele de familie ("Battenberg") la "Mountbatten". A fost primul marchiz de Milford Haven. Fiica lui a devenit cunoscută ca "Lady Louise Mountbatten". Louise a fost sora lui Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma, mătușa Prințului Filip, Duce de Edinburgh și nepoata împărătesei Alexandra Feodorovna a Rusiei.

Portret al Prințesei Louise Alexandra Marie Irene von Battenberg

Datorită muncii tatălui ei, familia s-a mutat în diferite teritorii britanice, cum ar fi Malta, dar adesea ei se întorceau la Palatul Heiligenberg în apropiere de Darmstadt, pe care l-au considerat casa lor. În timpul copilăriei, Louise împreună cu mama ei o vizitau adesea pe regina Victoria a Marii Britanii.^[1]

Familia a fost descrisă ca armonioasă; părinții Louisei au trăit o relație frumoasă de dragoste iar în mod special, Louise era apropiată de fratele ei, Louis Mountbatten, cu care a corespondat până la moartea lui.^[1]. Louise și sora ei au fost educate de guvernante, cu excepția unei perioade scurte când au urmat o școală de fete în Darmstadt.

În 1909, Louise a primit o cerere în căsătorie de la regele Portugaliei. Eduard al VII-lea era în favoarea căsătoriei însă Louise a refuzat deoarece dorea să se căsătorească din dragoste.^[1]. La vârsta de 20 de ani, Louise s-a logodit în secret cu cumantul ei, Prințul Christopher al Greciei, însă au fost obligați să renunțe la relația lor din motive economice.^[1].

În 1914, Louise și mama ei au vizitat Rusia invitate de rudele lor imperiale. Călătoria a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial când tatăl Louisei le-a telegrafiat și le-a cerut să se întoarcă de urgență. Mama Louisei și-a lăsat bijuteriile spre păstrare împărătesei și cele două au părăsit Rusia pe vas, plătind cu aur deoarece banii lor nu mai erau acceptați în Rusia.^[1]. Au stat în Suedia ca oaspeți ai Prințului Moștenitor la Palatul Drottningholm doar o noapte înainte să se întoarcă în Marea Britanie.

La 3 noiembrie 1923, la vârsta de 34 de ani, la Palatul St. James din Londra, Louise s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor al Suediei care era văduv după decesul rudei ei, Prințesa Margaret de Connaught. Singurul copil al Louisei, o fiică, s-a născut și a murit la 30 mai 1925.

Trei dintre nepoții soțului ei, pe care Louise îi știe de copii, au devenit capete încoronate: Margareta a II-a a Danemarcei, Carl XVI Gustaf al Suediei și Anne-Marie a Greciei.

Regina Louise a murit la 7 martie 1965 la spitalul St. Göran din Stockholm, în urma unei intervenții chirurgicale de urgență după o perioadă de boli grave. Ultima apariție publică a fost la ceremonia de decernare a Premiilor Nobel din decembrie 1964.

* 1968: Gustav Janouch (n. 1 martie 1903,^[1][2] Maribor, Slovenia – d. 7 martie1968,^[2] Praga, Cehoslovacia) a fost un compozitor, traducător și scriitor ceh, cunoscut mai ales ca autor al cărții Conversații cu Kafka(Gespräche mit Kafka: Anmerkungen und Erläuterungen., 1951), în care consemnează discuții pretinse a fi purtate cu scriitorul praghez de limbă germană Franz Kafka.

În anul 1951 Gustav Janouch a publicat la Frankfurt volumul Conversații cu Kafka(Gespräche mit Kafka) în care consemnează discuții purtate cu scriitorul evreu la începutul anilor 1920. Deși Max Brod și Dora Diamant au crezut în autenticitatea acestei cărți,^[4] unii literați precum Milan Kundera o consideră scriere apocrifă.^[5] Autenticitatea și seriozitatea acestei cărți a fost atacată în trecut de germanistul Eduard Goldstücker și de criticul literar și traducătorul Josef Čermák, care a publicat în anul 2005 cartea Franz Kafka – Výmysly a mystifikace.^[6][7] Ignorând criticile lui Eduard Goldstücker, Josef Škvorecký s-a ridicat în 1962 în apărarea lui Janouch și a explicat că, potrivit informațiilor sale, Gustav Janouch era singura persoană în viață din Praga care l-a cunoscut personal pe Franz Kafka.^[8] Din paginile sibilico-aforistice ale Conversațiilor nu reiese însă un portret prea diferit de ce se știe deja despre Kafka și de aceea cartea este privită astăzi, dacă nu cu încredere, măcar cu indulgență. Conform lui Janouch, Kafka ar fi declarat de exemplu că se simte la fel de bătrân ca iudaismul și ca Evreul rătăcitor^[9] sau mai singur decât Kaspar Hauser, copilul care a crescut în izolare totală.^[10]

De asemenea, Janouch a tradus în limba cehă în anul 1956 Jurnalul Annei Frank.

* 1977: Virgil Gheorghiu (n. 22 martie 1903, Roman^[1] - d. 7 martie 1977, București) a fost un poet român, pianist și critic muzical.

Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie în Roman. După studii muzicale la Conservatorul din București (1928-1930), își continuă studiul la Viena și la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefațat de Demostene Botez. Între 1926 și 1928 ia parte la mișcarea de avangardă din Iași și - împreună cu Aurel Zaremba - editează revistele suprarealiste Prospect și XX-literatură contimporană.

Paralel cu cariera de muzicolog se desfășoară și cea de pianist, mai întâi în trioul Boniș (1932-1939) și, după război, la Filarmonica din București. Compune muzică vocal-simfonică și de cameră și este foarte activ ca cronicar muzical.

Cariera sa, împărțită între muzică și poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica și în alte reviste, ca Bilete de papagal (editată de Tudor Arghezi), Adevărul, Cuvântul liber. Volumele publicate după 1930 - Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) - nu se înscriu, propriu-zis, pe coordonatele avangardei. Ele combină, în diferite proporții, modernismul tinzând către rigoare formală și un suprarealism particularizat prin accente expresioniste, în direcția cultivării grotescului și a violenței imagistice.Este foarte probabil să fi publicat, în anul 1946, la Editura de Stat din București, lucrarea "Inițiere muzicală" (http://www.scribd.com/doc/205151511/Ini%C5%A3iere-muzical%C4%83). Cele 138 de pagini cuprind nu numai o introducere extrem de savantă în știința și arta muzicii, ci și exemplificări concrete. Lucrarea este o capodoperă de sinteză și erudiție.

Virgil Gheorghiu
Date personale
Născut	22 martie 1903  Neamț, România
Decedat	7 martie 1977 (73 de ani)[1]  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	poet pianist muzicolog[*] critic muzical[*] compozitor
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București

·         1982 - A murit regizorul Konrad Wolf, figură de prim plan a cinematografiei germane (filmele: „Stele”, „Oameni cu aripi”) (n.20.10.1925).

·         1983: Dumitru D. Panaitescu, eseist și traducător român (n. 1915)
* 1985: Arkady Adam Fiedler (n. 28 noiembrie 1894, Poznań - d. 7 martie 1985, Puszczykowo) a fost un scriitor, reporter și explorator polonez.

·         1997: Edward Mills Purcell (n. 30 august 1912, Taylorville, Illinois, SUA - d. 7 martie 1997, Cambridge, Massachusetts, SUA) a fost un fizicianamerican, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1952 pentru descoperirea rezonanței magnetice nucleare în solide și lichide, simultan cu Felix Bloch, cu care a împărțit premiul.
* 1998: Josep Escolà Segalés (n. 28 august 1914 – d. 7 martie 1998) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol.

·         1999: Stanley Kubrick (n. 26 iulie 1928—d. 7 martie 1999) a fost un regizor, scenarist și producător de film american, câștigător al Premiului Oscar, care în ultimii 40 de ani ai carierei sale a locuit în Anglia. Kubrick a fost renumit prin grija cu care își alegea subiectele, metoda lentă de a lucra, varietatea de genuri pe care le-a abordat și perfecționismul său.

Este de asemenea recunoscut ca unul dintre cei mai inovativi și influenți regizori de film din istoria cinematografică. A regizat o serie de filme foarte apreciate, adesea controversate, filme care au fost percepute ca o reflexie a naturii sale obsesive și perfecționiste. Filmele sale sunt caracterizate de prezența elementelor de suprarealism, expresionism, dar și a unui pesimism ironic, fiind totodată și unele dintre cele mai originale, provocative și vizionare făcute vreodată. Șapte dintre cele șaisprezece filme ale sale realizate ca regizor sunt prezente în lista IMDb Top 250.

* 2000: Charles Gray (n. 29 august 1928, Bournemouth, Dorset, Anglia - d. 7 martie 2000, Londra) a fost un actor englez care a fost celebru pentru roluri cum ar fi cel al răufăcătorului Blofeld din filmul Diamonds Are Forever cu James Bond, Mycroft Holmes, fratele lui Sherlock, în serialul de televiziune realizat de Granada TV, și criminalistul în The Rocky Horror Picture Show (1975).
* 2000: Hirokazu Ninomiya (22 noiembrie 1917 - 7 martie 2000) a fost un fotbalistjaponez.

·         2002 – A murit Alexandru Balaci, critic şi istoric literar, membru al Academiei Române; a fost unul dintre cei mai străluciţi traducători ai literaturii italiene, la noi, şi coordonatorul monumentalei lucrări „Istoria literaturii italiene” (n.12.06.1912).

După absolvirea liceului la Craiova și a Facultății de Litere și Filosofie din București, își va lua doctoratul în anul 1943 cu teza Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian.

A fost, rând pe rând, redactor-șef la ESPLA, vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, director al Bibliotecii române din Roma situată în fosta Accademia di Romania (Școala Română din Roma), între anii 1981-1990, profesor și șef de catedră la Facultatea de Litere din București, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei Viața românească.

S-a consacrat studiului culturii italiene, elaborând numeroase lucrări de referință și traducând din opera unor mari personalități ale ei. A coordonat monumentală lucrare Istoria literaturii italiene și numeroase dicționare. A fost membru în numeroase academii, societăți europene și mondiale.

A fost căsătorit cu actrița Maria Mimi Botta

Monografii[modificare | modificare sursă]

• Giosué Carducci (1947)
• Dante Alighieri (1966)
• Franceso Petrarca (1968)
• Machiavelli (1969)
• Manzoni (1974)
• Lodovico Ariosto, contemporanul nostru (1975)
• Giovanni Boccaccio (1976)
• Ugo Foscolo (1978)
• Torquato Tasso (1982)
• Luigi Pirandello (1986)
• Vittorio Alfieri (1989)

Studii[modificare | modificare sursă]

• Studii italiene (1958), (1964)
• Studii despre Dante (1965)
• Antologia della litteratura italiana delle origini fino ai nostri giorni
• Studii și note literare (1979)

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• Gabriele d’ Annunzio
• Giovanni Verga
• Salvadore Quasimodo
• Luigi Pirandello

Alexandru Balaci
Date personale
Născut	12 iunie 1916 Aurora, Austro-Ungaria
Decedat	7 martie 2002, (86 de ani) București, România
Căsătorit cu	actrița Maria Mimi Botta (fosta soție a lui Emil Botta)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	filolog[*] critic literar[*] istoric
Activitate
Alma mater	Facultății de Litere și Filosofie din București
Partid politic	Partidul Comunist Român
Membru titular al Academiei Române

·         2004 – A murit medicul Nicolae Cajal, membru al Academiei Române, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române şi preşedinte al Fundaţiei „M.H.Elias”; (n.01.10.1919).

* 2008: Luisa Isabel Alvarez de Toledo și Maura (Luisa Isabel Maria del Carmen Cristina Rosalía Joaquina, cunoscut doar ca Isabella în cercul său interior) (Estoril 21 luna august, 1936 - Sanlucar de Barrameda 7 martie, 2008) a fost o aristocrata, scriitoare și istoric spaniol, XXI ducesa de Medina Sidonia, care deține prima ducatul ereditară care a fost acordat în Coroanei Castiliei în 1445, XVII marchiză din Villafranca del Bierzo, marchiză din Velez XVIII, XXV de ceață Countess și de trei ori mai mare din Spain.1 2 era cunoscut în mod obișnuit ca porecla "Red Ducesa", din cauza idealurilor sale republicane și opoziția față de Franco, care a făcut un nobil aristocrat atipic.

reședința sa principală a fost palatul lui Medina Sidonia, Sanlucar de Barrameda, care adaposteste una dintre cele mai mari arhive private din Europa.

A publicat mai multe romane, iar activitatea sa istoriografică destul de controversat și controversat. El a dedicat o mare parte a vieții sale pentru conservarea și catalogarea arhivei Casei Medina Sidonia, precum și crearea Fundației Casa Medina Sidonia.

Copilaria shi tineretea. Luisa Isabel Alvarez de Toledo și Maura a fost fiica lui Joaquin Alvarez de Toledo si Caro, XX Duce de Medina Sidonia, iar Maria del Carmen Maura și Herrera, fiica lui Julia de Herrera și Herrera, V contesa de Mortera, și Gabriel Maura și Gamazo, fiul prim-ministru Antonio Maura, istoric și am Duce de Maura. Născut în august 1936 in Estoril, unde familia sa s-au refugiat în timpul războiului civil din Spania, în luna octombrie a acelui an sa mutat la Sanlucar de Barrameda, unde a rămas timp de zece ani, până la moartea mamei sale, în 1946, din grija lor bunicii materne. La 18 ani a fost prezentat în societate în Estoril, împreună cu infanta Pilar de Borbon y Borbon Sicilii. Prima casatorie si urmasii. Isabel sa căsătorit cu data de 16 iulie 1955, cu Mortera Leoncio González de Gregorio și Martí (Madrid, 29 octombrie, 1930 - Soria 23 februarie 2008), 3 familia conților din Puebla de Valverde, cu care a avut trei copii: 4

• Leoncio Alonso González de Gregorio (3 ianuarie 1956), care s-ar moșteni titlurile mamei sale.
• María del Pilar Leticia González de Gregorio și Alvarez de Toledo (10 ianuarie 1957), XVI Ducesa de Fernandina după titlul de reabilitare în 1993. Titlul revocat la 2012.5
• Gabriel Ernesto González de Gregorio și Alvarez de Toledo.

Pe 17 ianuarie 1967 de Luisa Isabel de Toledo Álvarez arestat de Garda Civila când a început fără autorizație un marș pe la Madrid, unde urmau să se manifeste, aproximativ cincizeci de fermieri care cer despăgubiri ca urmare a poluării suferința pe terenurile lor de accident Palomares nucleară. Acesta a fost procesată de acesta, care se încheie în închisoare din Alcala de Henares, unde a rămas timp de opt luni, în 1969. A fost eliberat datorită amnistie decret-lege. Ca urmare a publicării Strike sa carte, Ordinul Curții Publice a emis o altă sentință, dar ea a exilat în mod voluntar în Franța. Dupa moartea dictatorului Francisco Franco, Isabel a revenit în Spania, preluând amnistía și sa stabilit în Sanlucar de Barrameda, unde a rămas tot restul vieții sale.

In anul 1967, guvernul spaniol a inițiat negocieri cu guvernul Cubei pentru a le obține pentru a compensa insula spaniolă a cărei proprietate a fost expropriat ca urmare a Revoluției cubaneze. Ducesa de Medina Sidonia deținute de proprietate pe insulă și acțiunile Tropical, unul dintre cele mai mari fabrici de bere din țară, moștenirea Contilor de Mortera. Cu toate acestea, deși negocierile au fost reluate de guvernele Adolfo Suarez și Felipe González, când ducesa sa întors din exil, ea a spus: "Tot ce am vrut sa spun despre Cuba am spus în 1965" în articole el a scris apoi pentru Revolución.

Luisa Isabel Álvarez de Toledo
Date personale
Nume la naștere	Luisa Isabel Álvarez de Toledo y Maura
Născută	21 august 1936  Estoril, Portugalia
Decedată	7 martie 2008 (71 de ani)[2][3]  Sanlúcar de Barrameda, Spania
Cauza decesului	cancer pulmonar
Părinți	Joaquín Álvarez de Toledo, 20th Duke of Medina Sidonia[*] María del Carmen Maura y Herrera[*]
Căsătorită cu	Liliane Dahlmann[*]
Copii	Leoncio Alonso González de Gregorio, 22nd Duke of Medina Sidonia[*] Pilar González de Gregorio, 13th Duchess of Fernandina[*]
Cetățenie	Spania
Religie	catolicism
Ocupație	istorică scriitoare
Activitate
Cauza decesului	cancer pulmonar
Premii	Gold Medal of Merit in the Fine Arts (Spain)[*] (2007)[1

* 2013: Peter Banks, numele la naștere, Peter William Brockbanks (n. 15 iulie1947 în Barnet, North London - d. 7 martie 2013) a fost un chitarist de muzică rock englez. A fost chitaristul original al formației Yes, o trupă engleză de rock progresiv. Comentatorii BBC-ului Danny Baker și Big George l-au numit adesea pe Banks "Arhitectul muzicii progresive" (conform "The Architect of Progressive Music").

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Sfințiți Mc Efrem, episcopul Tomisului; Vasilievs; Evghenie; Capiton; Eterie; Agatodor și Elpidie, episcopi din Herson