2. /2 MARTIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători

Decese

·         1127 – Este asasinat, pe când era îngenunchiat pentru a se ruga în biserica Sfântului Donațian, Carol cel Bun, Conte de Flandra. Brutala și profanatoarea crimă a acestui nobil foarte iubit de popor,  a provocat o mare răscoală. Carol s-a remarcat prin bunătatea sa și generozitatea față de cei săraci, iar într-o perioadă de foamete a distribuit acestora pâine. De asemenea, a luat măsuri pentru ca grânele să fie puse deoparte pentru vremuri grele și a nu fi vândute la prețuri excesive. El a căutat să reducă din influența exercitată de familia Erembald. Ca rezultat, Bertulf FitzErembald, prior al catedralei Sfântului Donațian din dioceza de Bruges, a pus la cale o conspirație menită să asasineze atât pe Carol, cât și pe sfătuitorii săi. În dimineața zilei de 2 martie 1127, pe când Carol era îngenunchiat pentru a se ruga în biserica Sfântului Donațian, un grup de cavaleri care au răspuns apelului familiei Erembald au pătruns în biserică și l-au rănit mortal. Familia Erembald, care a plănuit și a dus la îndeplinire asasinatul, a fost arestată și torturată până la moarte de către nobilii și populația din Bruges și Ghent. Regele Ludovic al VI-lea al Franței, care a sprijinit răscoala împotriva Erembalzilor, și-a folosit influența pentru a fi ales drept nou conte de Flandra propriul său candidat, Guillaume Clito. Carol a a fost imediat considerat martir și sfânt, deși din punct de vedere formal beatificarea sa a avut loc abia în 1882.
* 1573: Johann Wilhelm (11 martie 1530 – 2 martie 1573), a fost duce de Saxa-Weimar.

A fost al doilea fiu al lui Johann Friedrich I, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Sibylle de Cleves.

În momentul nașterii sale, tatăl său încă deținea titlul de Elector de Saxonia, titlu pe care l-a pierdut în 1547 după ce a fost înfrânt și capturat de împăratul Carol Quintul în urma sprijinului pe care Electorul de Saxonia îl dăduse Reformei protestante. Johann Friedrich a fost eliberat și forțat să adopte titlul mai mic de duce de Saxonia într-o zonă substanțial mai mică decât fostul său teritoriu în Turingia.

În 1554, după decesul tatălui său, Johann Wilhelm a moștenit ducatul de Saxonia împreună cu fratele său mai mare, Johann Frederick II, și cu fratele mai mic, Johann Friedrich III.

Cei trei frați: Johann Friedrich II, Johann Wilhelm și Johann Friedrich III.

Cei trei frați au împărțit ducatul: Johann Friedrich II ca șef al familiei a luat Eisenach și Coburg; Johann Wilhelm a primit Weimar; și Johann Friedrich III a moștenit Gotha. Totuși, în 1565, când John Frederick al III-lea a murit fără să lase moștenitori, cei doi frați au făcut un nou tratat prin care au împărțit teritoriile lui. Fratele cel mare a ocupat Gotha în timp ce Johann Wilhelm a reținut teritoriile lui din Weimar. De asemenea, planul stipula ca cei doi frați să facă schimb de regiunile lor între ei la fiecare trei ani. Această dispoziție nu a fost niciodată realizată.

Politicile politice ale lui Johann Friedrich al II-lea au fost îndreptate spre recuperarea teritoriilor și titlul de Elector pierdut de către tatăl său în 1547. El a recuperat pentru scurt timp electoratul în timpul perioadei 1554-1556, dar implicarea sa în intrigi politice l-au înfuriat pe împăratul Maximilian al II-lea. Împăratul a impus în cele din urmă Reichsacht (interzicerea imperială) asupra lui, devenind obiectul unei Reichsexekution (acțiune a poliției imperiale). După un asediu asupra castelului său din Gotha, Johann Friedrich a fost în cele din urmă învins în 1566 și și-a petrecut restul vieții ca prizonier imperial.

Bunurile sale au fost confiscate de către împărat și predate lui Johann Wilhelm, care astfel a devenit singurul conducător al întregului ducat al Saxoniei.

Curând Johann Wilhelm a căzut în dizgrația împăratului atunci când a intrat în serviciul regelui Carol al IX-lea al Franței ca general în campania sa împotriva hughenoților (regii francezi erau dușmanii împăraților habsburgi). Acest lucru i-a înstrăinat și pe supușii săi protestanți.

Împăratul i-a stârnit pe cei doi fii supraviețuitori ai lui Johann Friedrich al II-lea împotriva lui Johann Wilhelm și în 1572 s-a încheiat Împărțirea de la Erfurt. Ducatul de Saxonia a fost împărțit în trei părți. Fiul cel mare al lui Johann Friedrich al II-lea, Johann Casimir, a primit Coburg, iar cel mai mic, Johann Ernst, a primit Eisenach.

Johann Wilhelm a reținut doar o mică parte din ducat, regiunea din jurul Weimar, însă și-a adăugat districtele Altenburg, Gotha și Meiningen. Ca rezultat al Împărțirii de la Erfurt, toate teritoriile deținute de Casa de Wettin, indiferent de ramură, au devenit învecinate. Casa de Saxa-Weimar și prima casă de Saxa-Altenburg, ambele descind din Johann Wilhelm.

La Heidelberg la 15 iunie 1560 Johann Wilhelm s-a căsătorit cu Dorothea Susanne de Simmern, fiica lui Frederick al III-lea, Elector Palatin. Ei au avut cinci copii:

1. Friedrich Wilhelm I, Duce de Saxa-Weimar (n. 25 aprilie 1562, Weimar – d. 7 iulie 1602, Weimar)
2. Sibylle Marie (n. 7 noiembrie 1563, Weimar – d. 20 februarie 1569, Altenburg)
3. fiu (n./d. 9 octombrie 1564, Weimar)
4. Johann al II-lea, Duce de Saxa-Weimar (n. 22 mai 1570, Weimar – d. 18 iulie 1605, Weimar)
5. Maria (n. 7 octombrie 1571 – d. 7 martie 1610, Quedlinburg), stareță de Quedlinburg în perioada 1601–1610.

·         1619: Ana a Danemarcei, soția lui Iacob I al Angliei (n. 1574)

·         1729: Francesco Bianchini, filosof italian (n. 1662)
* 1782: Sophie Philippine Élisabeth Justine de France,^[1] fille de France (27 iulie 1734 – 2 martie 1782) a fost prințesă de sânge a Franței. A fost al optulea copil și a șasea fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a soției lui Maria Leszczyńska. La început cunoscută sub numele Madame Sixième, mai târziua a devenit Madame Sophie.
* 1835: Francisc I al Austriei (în germană Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen) din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n. 12 februarie 1768, Florența - d. 2 martie 1835, Viena) a fost primul împărat al Imperiului Austriac (1804-1835) și, înainte de aceasta, ultimul împărat romano-german al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806), sub numele de Francisc al II-lea (Franz II). Alături de demnitatea de împărat, a fost totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei, mare principe al Transilvaniei etc.

A fost fiul împăratului Leopold al II-lea (1747-1792) și al soției acestuia, Maria Luiza de Spania.

Francisc I și-a continuat rolul de opozant marcant al Franței în timpul războaielor napoleoniene și a mai suferit câteva înfrângeri după Austerlitz. Căsătoria fiicei sale Maria Luiza de Austria cu Napoleon din rațiuni de stat pe 10 martie 1810 este cu certitudine cea mai severă înfrângere. După abdicarea lui Napoleon ca urmare a războiului celei de-a șasea coaliții, Austria a participat drept statul proeminent al "Sfintei Aliațe" la Congresul de la Viena, care a fost marcat vizibil de Kemens Wenzel, cancelarul lui Francisc, prinț de Metternich. Epilogul acesteia este trasarea unei noi hărți a Europei și restaurarea domeniilor străvechi ale lui Francisc (cu excepția Sfântului Imperiu de națiune germană, care fusese dizolvat).

Domnia sa a fost marcată de rivalitatea cu Franța revoluționară și napoleoniană. Abia urcat pe tron, a primit vestea sumbră a decapitării mătușii sale, regina Maria-Antoaneta, în timpul terorii Revoluției Franceze. În anii următori, Austria s-a confruntat militar cu Franța, fiind învinsă de geniul militar al lui Napoleon I Bonaparte. Prin Tratatul de la Campo-Formio (27 octombrie 1797), cedează Franței teritoriile de la stânga Rinului, în schimbul Veneției și Dalmației. Semnează Tratatul de la Lunneville (9 februarie 1801), care dizolvă Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Apoi, în timpul celei de-a Doua Coaliții Antinapoleoniene, înfruntă din nou Franța suferind o severă înfrângere în bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805).

La 11 august 1804 se declară împărat ereditar al Austriei, iar la 6 august 1806, în urma creării Confederației renane și dispariției Sfântului Imperiu Roman, renunță la titlul de împărat romano-german luând numele de Francisc I (Franz I).

În 1809 atacă din nou Franța, profitând de cursul nefavorabil al intervenției militare napoleoniene din Spania.

În 1814, își atacă pentru a patra și ultima dată marele inamic, aliat fiind cu Anglia, Prusia și Rusia. În urma victoriei, este recunoscut rolul crucial al Austriei în obținerea acesteia, Francisc prezidând Congresul de la Viena, care a pus bazele Sfintei Alianțe.

A fost căsătorit de patru ori:

1. La 6 ianuarie 1788 s-a căsătorit cu Elisabeta de Württemberg (21 aprilie 1767 – 18 februarie, 1790), care a murit la nașterea fiicei sale, Ludovika (1790-1791).

2. La 15 septembrie 1790, s-a căsătorit cu verișoara lui primară atât pe parte maternă cât și paternă, Maria Theresia de Napoli și Sicilia (6 iunie 1772 – 13 aprilie 1807), fiica regelui Ferdinand I al Regatului celor Doua Sicilii, cu care a avut 12 copii din care doar 7 au ajuns la maturitate:

• Maria Louisa
• Ferdinand I, urmașul său pe tronul Austriei.
• Maria Leopoldina, căsătorită cu Pedro I al Braziliei.
• Maria Clementina (1798-1881), căsătorită cu unchiul său, prințul Leopold al Regatului celor Două Sicilii (fiul regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii).
• Maria Carolina (1801-1832), căsătorită cu Prințul Moștenitor Friedrich August al Saxoniei.
• Franz Karl, al cărui fiu a fost viitorul împărat Francisc Iosif I al Austriei.
• Maria Anna (1804-1858).

3. La 6 ianuarie 1808, s-a căsătorit cu o altă verișoara lui primară, Maria-Ludovika de Austria-Este (14 decembrie 1787 – 7 aprilie 1816), cu care nu a avut urmași. Ea era fiica Arhiducelui Ferdinand de Austria-Este și a Maria Beatrice d'Este, Prințesă de Modena.

4. La 29 octombrie 1816, s-a căsătorit cu Karolina Augusta de Bavaria (8 februarie 1792 – 9 februarie 1873), cu care nu a avut urmași. Ea era fiica regelui Maximilian I Iosif de Bavaria și mai fusese căsătorită cu regele Wilhelm I de Württemberg.

În 1810 își căsătorește fiica Maria-Louise cu vechiul său inamic, împăratul Napoleon I.

Din 1815 lasă "de facto" conducerea imperiului lui Metternich, ultimii 20 de ani de viață stând departe de problemele politice și economice.

* 1839: Charlotte Napoléone Bonaparte (31 octombrie 1802 – 2 martie 1839) a fost fiica lui Joseph Bonaparte, fratele mai mare a împăratului Napoleon I, și a lui Julie Clary. Mama ei a fost sora lui Désirée Clary, iubita lui Napoleon. Charlotte s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Napoleon Louis, al doilea fiu al lui Louis Bonaparte și al Hortense de Beauharnais. A studiat gravura și litografia la Paris cu artistul Robert Louis Léopold, care are reputația de a se fi îndrăgostit de ea.

·         1855: Nicolae I al Rusiei (în limba rusă: Николай I Павлович, Nicolai I Pavlovici), (6 iulie (stil nou)/25 iunie (stil vechi), 1796–2 martie (stil nou)/18 februarie, (stil vechi), 1855), a fost Împărat al Rusiei din 1825 până în 1855, și rege al Poloniei din 1825 până în 1831.

S-a născut la reședința imperială de la Gatcina, fiind fiul împăratului Paul I și al soției sale Sophie Marie Dorothea de Württemberg, rebotezată în Rusia ca Maria Fiodorovna. Era fratele mai mic al viitorului țar Alexandru I și al Marelui Duce Constantin Pavlovici.

Lui Nicolae îi lipseau cu desăvârșire larga deschidere spirituală și intelectuală a fratelui său, Alexandru. A considerat că rolul lui ca împărat era doar acela de autocrat paternalist, care își guvernează poporul prin orice mijloace găsește necesar. Având experința revoltei decembriste, Nicolae a fost hotărat să țină în frâu toată societatea rusă. Poliția secretă, așa numita Secția a treia a Cancelariei Maiestății Sale Imperiale, a creat o uriașa rețea de informatori și spioni, gestionată cu ajutorul jandarmeriei. Guvernul a exercitat cenzura și controlul strict în domeniile educației publice, presei și a tutror manifestărilor vieții publice. În 1833, ministrul educației, Serghei Uvarov, a conceput un program numit "Autocrație, ortodoxie și naționalitate" ca ghid călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să fie loial autorității nelimitate a țarului, bisericii ortodoxe și, într-un mod vag definit, națiunii ruse. Aceste principii nu s-au bucurat de susținerea populară, în schimb au dus la represiuni în rândul naționalităților ne-ruse și a altor confesiuni decât cea ortodoxă. Astfel, guvernul a reprimat Biserica Unită din Ucraina și Belarus în 1839.

Accentul pus pe naționalismul rusesc a dus la o dezbatere cu privire la locul Rusiei în lume, cu privire la sensul istoriei naționale și al viitorului țării. Unul dintre grupuri, al occidentaliștilor, credeau că Rusia a rămas în urmă cu dezvoltarea, fiind o țară primitivă și nu se poate dezvolta decât prin europenizare. Grupul slavofililor, ridicau în slăvi slavii și cultura și obiceiurile lor și se delimitau de occident și cultura și obiceiurile din această parte a lumii. Slavofilii considerau că filozofia slavă este sursă a împlinirii în Rusia și erau sceptici față de materialismul și raționalismul european. Unii dintre ei credeau că obștea sătească tradițională rusă – mir – oferea o alternativă atractivă la capitalismul occidental și putea salva Rusia din punct de vedere social și moral. Slavofilismul este privit din această ultimă cauză ca o formă de mesianism rusesc.

În politica externă, Nicolae I a acționat ca protector al domniilor de drept și luptător împotriva mișcărilor revoluționare. Ofertele sale de înăbușire a revoluțiilor de pe continentul european, acceptate uneori, i-au adus supranumele de jandarm al Europei. În 1825, Nicolae I a refuzat să fie încoronat monarh constituțional, iar în schimb a continuat să limiteze libertățile monarhiei constituționale a Poloniei. În schimb, după izbucnirea Revoltei din noiembrie în 1831, Seimul Poloniei i-a ridicat lui Nicolae I titlul de rege, ca răspuns la continua reducere a drepturilor constituționale ale Parlamentului. Țarul a reacționat trimițând trupele imperiale în Polonia. Rebeliunea a fost înăbușită, Nicolae abrogând Constituția, transformând Polonia într-o provincie a Imperiului (Привислинский Край – Privislinski Krai), totodată declanșând o politică de represiune a catolicilor.[1]. În 1848, când o serie de revoluții a zguduit Europa, Nicolae a fost vârful de lance al reacțiunii și a intervenit în ajutorul Habsburgilor pentru înăbușirea revoluției din Ungaria. De asemenea, a făcut presiuni asupra Prusiei să nu accepte o constituție liberală. După ce a ajutat forțele reacționare din Europa să înfrângă revoluțiile, se părea că Rusia lui Nicolae I domină Europa.

Dominația rusă s-a dovedit iluzorie până în cele din urmă. În vreme ce încerca să mențină status quo-ul în Europa, Nicolae a adoptat o politică agresivă față de Imperiul Otoman. El urmărea linia tradițională a politicii externe țariste de rezolvare a așa-numitei Probleme Orientale prin împărțirea Imperiului Otoman și stabilirea unui protectorat asupra populației ortodoxe din Balcanii aflate încă sub stăpânirea turcilor. Rusia a repurtat victorii în războiul din 1828 – 1829. În 1833, Rusia a semnat cu Imperiul Otoman Tratatul de la Hünkâr İskelesi. Cele mai importante puteri europene au crezut în mod greșit că tratatul conținea o clauză secretă care ar fi permis Rusiei să trimită corăbii de răboi în Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Prin Convenția strâmtorilor din 1841, puterile europene au reafirmat dreptul la control deplin al turcilor asupra strâmmtorilor și a interzis tuturor puterilor, inclusiv Rusiei, să trimită vreo flotă prin strâmtori. Bazându-se pe rolul jucat în înăbușirea revoluțiilor de la 1848 și crezând în mod greșit că se bucură de sprijinul diplomatic al Angliei, Nicolae a atacat încă o dată Imperiul Otoman în 1853. Regatul Unit și Franța, temându-se de consecințele unei înfrângeri a turcilor în război, s-au aliat cu otomanii în 1854 și i-au sprijinit în războiul Crimeii. Austria a oferit sprijin diplomatic Turciei, iar Prusia a rămas neutră, lăsând Rusia fără aliați în Europa. Aliații europeni ai otomanilor au debarcat în Crimeea, asediind puternica fortăreață de la Sevastopol, care a fost cucerită după un an. Asediul a fost o dovadă tristă a incapacității Rusiei de a-și apăra propriul teritoriu. Nicolae I a murit înainte de încheierea asediului, dar el era deja conștient de eșecul guvernării sale. Rusia a fost astfel obligată să înceapă o serie de reforme majore, altfel putând să-și piardă statutul de mare putereeuropeană.

Frați și surori:

Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei
Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei
Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei
Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei
Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei
Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*]
Alexandru I al Rusiei
Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei
Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei 

Căsătorit cu Alexandra Feodorovna a avut copii:

Țarul Alexandru II Marea Ducesă Maria Nikolaevna Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nikolaevna Marele Duce Constantin Nicholaievici Marele Duce Nicholas Nicolaievici Marele Duce Mikhail Nicolaievici

·         1895 – A murit pictoriţa franceză Berthe Morisot; (n.14.01.1841). Berthe Marie Pauline Morisot a fost membra a cercului de pictori din Paris, care au primit denumirea de impresioniști. Ea a fost descrisă de Gustave Geffroy în 1894 ca una din “Les Trois grandes dames” ale Impresionismului alături de Marie Bracquemond și Mary Cassatt.
* 1895: Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei (rusă Алексей Михайлович; 28 decembrie 1875 – 2 martie 1895) a fost cel mai mic copil al Marelui Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei. A murit la vârsta de 19 ani de tuberculoză.

·         1915 – A murit Charles Jacques Bouchard, fiziolog francez, membru de onoare străin al Academiei Române (n.26.09.1837).
* 1925: William Andrews Clark, Sr. (n. 8 ianuarie 1839 – 2 martie 1925) a fost un politician, senator al Senatului Statelor Unite ale Americii, bancher și antreprenor american acționând în minerit, finanțe și căi ferate. A fost tatăl lui William Andrews Clark, Jr.

·         1930 – A murit David Herbert Lawrence, poet şi eseist unul dintre cei mai importanţi şi controversaţi romancieri ai secolului XX,(romanul “Amantul Doamnei Chatterley”); (n.11.09.1885). David Herbert Richards Lawrence (n. 11 septembrie 1885 – d. 2 martie 1930) a fost un scriitor englez. Opera sa, puternic influențată de psihanaliza freudiană, exprimă efectul industrializării asupra ființei umane, conflictul dintre instinct și intelect, revolta împotriva supraevaluării spiritualului și reprimării senzualității naturale, ca manifestări puritane, pledând pentru întoarcerea la natură și reintegrarea erosului, întrevăzut ca o forță sacră a vieții, printre valorile esențiale ale umanității.

·         1936: Alexandru Ciura, prozator și publicist român (n. 1876)

·         1936: Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha (n. 25 noiembrie1876 – d. 2 martie 1936) a fost o membră a familiei regale britanice și nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. Victoria a deținut titlul de Mare Ducesă de Hesse (1894-1901) și Mare Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei.

Victoria a scandalizat famiilile regale ale Europei cu divorțul său și recăsătoria de la începutul secolului XX.

Victoria s-a născut la 25 noiembrie 1876 în Palatul San Anton din Malta, de unde și al doilea nume al său, Melita.^[1] Tatăl ei era prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria. Mama ei era Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica țarului Alexandru al II-lea. Ca nepot al unui monarh britanic, Victoria se intitula Alteța Regală Prințesa Victoria de Edinburgh. În familie i se spunea Ducky. În momentul nașterii sale era a zecea în linia de succesiune la tronul britanic.

După spusele surorii sale mai mari, Maria, regină a României, "Ducky" avea un temperament dificil. În copilărie, Victoria era timidă, serioasă, sensibilă, sinceră, conform spuselor surorii sale. Mama sa și-a crescut copiii ignorând boala și învățându-i să fie activi fizic.

Ca fiu al prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, tatăl Victoriei era moștenitor al Ducatului Saxa-Coburg și Gotha după ce fratele său mai mare, prințul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea al Marii Britanii a renunțat la drepturile sale de succesiune asupra Ducatului. Familia s-a mutat la Coburg, Germania în 1889. Mama lor, care era pro-germană, a început imediat să-și crească copiii în stil filogerman; o nouă guvernantă, stilul de îmbrăcăminte simplu, le-a confirmat la biserica luterană germană chiar dacă înainte copiii aparțineau de biserica anglicană.^[2]

După căsătoria surorii mai mari, Maria, cu Ferdinand, prințul moștenitor al României, regina Victoria a observat că Victoria are o bună relație cu verișorul ei, prințul Ernest Ludovic de Hesse, moștenitorul Ducatului de Hesse, fiul cel mare al celui de-al treilea copil al reginei Victoria, prințesa Alice, Mare Ducesă de Hesse. Regina Victoria și-a dorit foarte mult ca cei doi nepoți ai ei să se căsătorească.^[3] Însă atât Victoria cât și Ernst erau reticenți; în plus, Victoria l-a reîntâlnit pe Kiril la St. Petersburg și s-a îndrăgostit

Victoria Melita și Ernst Ludwig la căsătoria lor din 1894

În cele din urmă, Victoria și Ernst s-au căsătorit la 9 aprilie 1894 la Schloss Ehrenburg, Coburg. Victoria a devenit Mare Ducesă de Hesse și de Rin^[5] Nunta ei a fost semnificativă deoarece în același timp s-a anunțat logodna viitorului țar Nicolae al II-lea cu sora mai mică a lui Ernst, Alix de Hesse.

Victoria și Ernst au avut o fiică, prințesa Elisabeth de Hesse poreclită Ella, născută la 11 martie 1895 însă mariajul lor nu a fost unul fericit. Victoria se plângea de lipsa de afecțiune a soțului ei în timp ce Ernst era complet devotat fiicei lor, Elisabeth, pe care o adora. Victoria și Ernst și-au cultivat prietenii, care erau artiști progresivi și intelectuali. Victoria își îndeplinea rolul public fără entuziasm. Evita să răspundă la scrisori, să viziteze persoanele vârstnice a căror companie nu îi era pe plac, vorbea doar cu oamenii care o amuzau la întâlnirile publice ignorând pe cei pe care îi considera plicticoși.^[6]

Această neglijență a datoriilor sale provoca ceruri cu Ernst. Schimbătoarea Victoria striga, arunca tăvi de ceai, spărgea vase de China de perete și arunca cu ce avea la îndemână în Ernst în timpul cerurilor.^[6] Victoria se elibera în dragostea sa pentru cai. În timp ce era în Rusia pentru încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, pasiunea Victoriei pentru Kirill s-a reaprins. A flirtat cu el la balurile și festivitățile care au marcat încoronarea.^[7]

Fiica lui Ducky Prinţesa Elisabeth de Hesse, care a murit în 1903 de febră tifoidă.

Mariajul cu Ernie a suferit o nouă lovitură în 1897, când Victoria întoarsă din vizită de la sora sa regina Maria a României l-a prins pe Ernst în pat cu un servitor de sex masculin. Regina Victoria s-a întristat când a auzit de problemele căsniciei celor doi nepoți de la diplomatul Sir George Buchanan dar a refuzat să le permită divorțul din cauza fiicei lor Elisabeth.^[8]

Eforturile de a restabili mariajul au eșuat când regina Victoria a murit în ianuarie 1901.^[9] Curtea Supremă din Hessa a dizolvat căsătoria la 21 decembrie 1901. Ernst, care la început s-a împotrivit divorțului, a sfârșit prin a crede că este singurul pas posibil. Divorțul a provocat scandal în cercurile regale ale Europei. Țarul Nicolae i-a scris mamei sale că e preferabilă moartea unei "rușini a divorțului".

Marea Ducesă Victoria cu cele trei surori ale sale. De la stânga la dreapta, Beatrice, Victoria Feodorovna, Alexandra și Maria.

După divorț, Victoria s-a dus să locuiască cu mama sa la casa de pe Riviera Franceză. Ea și Ernst au împărțit custodia Elisabetei care locuia câte șase luni pe an cu fiecare părinte. Elisabeth o acuza pe Ducky pentru divorț iar Ducky a avut o perioadă dificilă în reconcilierea cu fiica sa. Ernst a scris în memoriile sale că Elisabeth ascunsă sub canapea, plângea înaintea unei vizite la mama ei. Ernst a asigurat-o că și mama sa o iubește. Elisabeth a răspuns "Mama spune că mă iubește dar tu mă iubești." Ernst a tăcut și nu a corectat impresiile copilului.^[10]

Elisabeth a murit la vârsta de opt ani și jumătate de febră tifoidă în noiembrie 1903 când era în vizită la țarul Nicolae al II-lea și la familia acestuia la o reședință din Polonia. Doctorul a sfătuit familia țarului să anunțe mama copilului de boala sa însă țarina a întârziat în trimiterea telegramei. Victoria a primit telegrama prin care era anunțată de moartea copilului ei chiar când se pregătea să plece în Polonia pentru a fi la capătul ei.^[11]

La câteva săptămâni de la funeraliile copilului, Victoria a fost înfuriată de refuzul Țarului de a-i permite surorii sale mai mici, Beatrice să se căsătorească cu verișorul lor, Marele Duce Mihail al Rusiei.

Marea Ducesă Victoria Feodorovna şi două din fiicele sale Maria și Kira.

După divorțul Victoriei de Ernst, sora acestuia, țarina Alexandra Fiodorovna, și-a convins soțul, Nicolae al II-lea să-l exileze pe Kirill în Extremul Orient. Părinții lui Kirill, Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și Maria de Mecklenburg-Schwerin (Maria Pavlovna), au încercat, de asemenea să descurajeze relația.

În timpul războiului ruso-japonez, în 1904, Kirill a supraviețuit unui atac și s-a întors la Moscova ca erou de război. În cele din urmă, țarul i-a permis să părăsească Rusia și să se ducă la Coburg pentru a fi cu Victoria.^[12] Trecerea pe lângă moarte l-a determinat pe Kirill să se căsătorească cu Victoria. "Pentru aceia peste care a trecut umbra morții, viața are un nou înțeles" scrie Kirill în memoriile sale.

Cuplul s-a căsătorit la 8 octombrie 1905 la Tegernsee. A fost o ceremonie simplă la care au participat mama Victoriei, sora ei Beatrice și un prieten Contele Adlerburg. Ca răspuns la căsătorie, țarul Nicolae al II-lea l-a expulzat din Marina Rusă.^[13] Țarina a declarat că niciodată nu-i va mai primi pe Victoria "o femeie care s-a comportat așa de rușinos" sau pe Kirill.^[14] Cuplul s-a retras la Paris, unde au cumpărat o casă pe Champs-Élysées și au trăit din venituri de la părinți.^[15]

Victoria a decis să se convertească la ortodoxism în 1907, o decizie care i-a încântat atât pe mama cât și pe soțul ei.^[16] Primul copil al Victoriei cu Kirill a fost o fată, Maria Kirillovna, născută în 1907. A fost numită după bunica sa și poreclită "Masha".^[16] A doua fiică, Kira Kirillovna s-a născut în 1909. Victoria și Kirill, care sperau să aibă un fiu, au fost dezamăgiți însă și-au numit fiica după tată

Fiica Victoriei Maria Kirillovna, înainte de primul război mondial.

După câteva decese în familia regală rusă, Kirill a trecut pe locul trei în linia la succesiunea tronului Rusiei. Kirill și Victoria s-au instalat în Rusia iar Victoriei i s-a acordat titlul de Mare Ducesă a Rusiei.

În timpul primului război mondial, Victoria a lucrat la Crucea Roșie ca asistentă și a organizat ambulanțe mobile. Kirill și Victoria au privit întotdeauna cu antipatie prietenia țarului și țarinei cu Grigori Rasputin.^[18]Cân Rasputin a fost asasinat în decembrie 1916, Kirill și Victoria au semnat o scrisoare împreună cu alte rude cerându-i țarului să arate clemență față de Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei, unul dintre cei implicați în crimă. Țarul a respins cererea lor. Câteva săptămâni mai târziu, țarul a abdicat. La 14 martie 1917 Kirill a jurat loialitate față de Dumă în speranța că ordinea va fi restabilită și monarhia va fi păstrată. Acest act a fost privit ca un act de trădare de mulți membri ai familiei.^[19] Victoria și-a susținut soțul. De asemenea, ea a simpatizat cu oamenii care doreau să reformeze guvernul.

Victoria şi Kirill.

Speranțele lor s-au năruit când au fost forțați să plece în Finlanda, apoi la Coburg. Guvernul Provizoriu le-a permis să plece însă n-au putut lua nimic de valoare cu ei.

În august 1917 Victoria în vârstă de 40 de ani l-a născut pe Marele Duce Vladimir Kirillovici, singurul băiat al ei și moștenitor al dinastiei.^[20] Familia a rămas în Finlanda, un fost Mare Ducat sub conducere rusească, care și-a declarat independența în decembrie 1917. Treptat au fost nevoiți să ceară ajutorul rudelor pentru subzistență. În iulie 1918, Victoria a scris verișoarei ei primare Prințesa Margareta a Suediei implorând-o să-i trimită mâncare pentru copil pentru a-l putea hrăni pe Vladimir.^[21] Ea s-a înstrăinat de Anglia deoarece a simțit că rudele sale n-au făcut suficient de mult pentru Romanovi.^[22]

Familia exilată s-a mutat la Coburg apoi la Saint-Briac în Franța unde au trăit pentru restul vieții lor. Când era în Germania, Victoria a arătat interes pentru Partidul Nazist, care a apelat la ea din cauza faptului că era antibolșevică iar speranțele Victoriei se legau de restabilirea monarhiei ruse.^[23] Kirill a suferit o cădere nervoasă iar Victoria l-a îngrijit până s-a însănătoșit. L-a încurajat în visele sale despre revenirea monarhiei ruse și devenirea sa ca Țar.^[24] În 1924 Victoria a călătorit în Statele Unite sperând în ajutor american ^[25] însă încercarea sa nu a avut succes.

Victoria era excesiv de protectoare cu Vladimir, singurul ei fiu, cel de care se legau speranțele pentru moștenirea tronului Rusiei. Temându-se că nu este în siguranță nu l-a lăsat la școală și i-a angajat un tutore. Victoria, care și-a dedicat viața soțului ei Kirill, a fost devastată când în 1933 a descoperit că soțul ei i-a fost necredincios.^[26] A păstrat aparențele de dragul copiilor dar nu l-a putut ierta niciodată pe Kirill.^[27] A suferit un accident vascular imediat după botezul celui de-al cincilea nepot, Mechtilde, în februarie 1936. A murit la 2 martie 1936.

·         1939: Howard Carter (n. 9 mai 1874, Kensington, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 2 martie 1939, Londra, Regatul Unit^[6]) a fost un arheolog și egiptolog englez, cunoscut drept descoperitor al mormântului lui Tutankhamon.

Howard Carter s-a născut în Putney, Londra, la data de 9 mai 1874, dar și-a petrecut mare parte din copilărie în orașul Swaffham, Norfolk. Tatăl său era artist, și își câștiga existența pictând portretele animalelor care aparțineau localnicilor și facând ilustrații pentru ziarul "Illustrated London News".

Mormântul cunoscut sub numele de serie KV 62 din Valea Regilor, cel care va fi mai apoi cunoscut ca Mormântul lui Tuthankamon

Carter a fost cel mai mic dintre cei 11 copii, dar fiind educat acasă, a simțit lipsa acută de educație formală pentru tot restul vieții. A învățat de la tatăl său să picteze impecabil, fiind capabil să rețină o casă sau o scenă dintr-un sat. A devenit celebru fiind arheologul și apoi egiptologul care a descoperit mormântul lui Tutankhamon

* 1940: Șneer Kogan (n. 1875, Orhei, Gubernia Basarabia - d. 2 martie 1940, Regatul României) a fost un pictor evreu basarabean.

A învățat într-o școală tradițională evreiască (heder), după absolvirea căreia s-a mutat cu familia la Chișinău. În capitala Guberniei a făcut gimnaziul, iar apoi a mers împreună cu fratele său Moișe la Odesa să învețe de inginer. Intrând în contact cu mediul artistic, Șneer decide să-și dedice viața picturii și intră la școala de arte plastice.

În 1903 pleacă la Munchen unde face cunoștință cu exponenții expresionismului în pictură Vasili Kandinski și Alexej von Jawlensky. A intrat la Academia bavareză de arte frumoase, iar la sfârșitul primului deceniu din secolul trecut își expunea lucrările în expoziții colective.

În 1910 pleacă în Palestina, unde a executat mozaicuri (unele din ele s-au păstrat până în ziua de astăzi la Tel-Aviv). Kogan își dobândise un oarecare renume când s-a întors la Chișinău, la părinți. Aici el fondează o școală de pictură, care apoi o transformă în Școala de Belle Arte pe care, din 1919, a condus-o Alexandru Plămădeală. Șneer Kogan a predat pictura la această instituție până la sfârșitul vieții. În timpul șederii sale la Chișinău, Kogan a expus aproape exclusiv în regat. Până în 1940, Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, pe care a fondat-o, a organizat 11 saloane de artă.

·         1964: Nicolae Vasilescu Karpen (n. 10 decembrie 1870, Craiova — d. 2 martie 1964, București), ^[1][2] a fost un om de știință, inginer, fizicianși inventator român. A efectuat o importantă muncă de pionierat în domeniul elasticității, termodinamicii, electrochimiei și ingineriei civile.^[3] A fost membru titular al Academiei Române (din 1923).^[4]

A studiat și realizat pilele cunoscute sub denumirea de pile Karpen, care funcționeză folosind căldura din mediul ambiant

S-a născut în Craiova la 10 decembrie 1870 (22 decembrie stil nou). Aici urmează cursurile școlii primare și Colegiul Național Carol I. După terminarea liceului, urmează cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București^[6] absolvind-o în anul 1891, ca șef de promoție,^[5] pe când nici nu împlinise vârsta de 21 de ani.

Timp de trei ani a activat ca inginer în Ministerul Lucrărilor Publice,^[5]unde a lucrat în domeniul căilor de comunicație.

Atras de domeniul electrotehnicii, tânărul inginer român a plecat la Paris. Aici a frecventat cursurile Școlii Superioare de Electricitate, avându-l ca profesor pe Paul Janet și obținând diploma în anul 1900. În paralel, a frecventat și cursurile Universității, devenind licențiat în științe fizice în anul 1902.^[5] A rămas la Paris pentru a-și face doctoratul în fizică. După doi ani, în 1904, a obținut titlul de doctor cu teza Recherches sur l'effect magnétique des corps électrisés en mouvement,^[6] susținută în fața unei comisii formată din Gabriel Lippmann, Henri Poincaré și Henri Moissan.^[5]

Nicolae Vasilescu Karpen a fost numit profesor la catedra de electrotehnică a Universității din Lille, unde a activat timp de un an.^[5] În anul 1905 s-a întors în țară și a inaugurat cursul de electricitate și electrotehnică la catedra cu acest profil proaspăt înființată în cadrul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București. La izbucnirea primului Război Mondial(1914) este înrolat și construiește la Băneasa primul telegraf fără fir din estul Europei, antena acestuia având o rază de acțiune de peste 2000 km.^[7] Ca director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele, are meritul de a fi elaborat - pe baza unui studiu amplu, documentat și realist - proiectul de transformare a acesteia în Școală Politehnică. Numit rector al noii universități, N. Vasilescu Karpen a deținut această funcție timp de 20 de ani, până în 1940.^[5][6]În 1948 a fost exclus din Academia Republicii Populare Române, fiind repus în drepturi abia în 1955.^[8]

A murit în 2 martie 1964, la venerabila vârstă de 94 ani.

Și-a desfășurat activitatea de cercetare în domenii precum: elasticitate, aerodinamică, fizică atomică, termodinamică, electrostatică, teoria cinetică a gazelor, electromagnetism, chimie fizică, electrochimie și pile electrice. A efectuat studii asupra aderenței fierului la beton și a făcut cercetări asupra presiunii interne a lichidelor și mecanismului presiunii osmotice.^[5]

În anul 1909, a propus pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Științe din Paris, folosirea curenților purtători de înaltă frecvență pentru telefonia prin cablu la mare distanță.^[5][3][6]

A scris și a participat la proiecte de centrale electrice și la proiecte de electrificare a orașelor (Câmpina, Constanța).^[5]

A fost membru de onoare al Societății Franceze a Electricienilor, doctor honoris causa al Institutului Politehnic din Bucureștiși membru al Academiei Române (membru corespondent din 5 iunie 1919, membru titular din 6 iunie 1923, vicepreședinte între 1930-1932 și 1942-1944, președinte al secțiunii științifice între 1945-1948).^[5][6]

În 1928 a fost ales președinte al Comitetului Electrotehnic Român.

În 1931 a fost numit în funcția de ministru al Comerțului și Industriei în cabinetul Iorga

În sursele științifice sunt citate^[9] aproape 140 de lucrări publicate, dintre cele mai importante fiind:

• 1904 - Recherches sur l'effect magnétique des corps électrisés en mouvement (teza de doctorat, Paris, 1904)
• 1925 - Manual de electrotehnică generală
• 1934 - Pila electrică care folosește energia oxidantă din alcool
• 1942 - Electricitate
• 1953 - Pila electrică cu clorură de argint
• 1953 - Pila electrică cu concentrație de oxigen și termodinamica (despre legătura dintre această pilă și termodinamică)
• 1957 - Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică

În lucrarea din 1957^[10] creatorul pilei explică modul de funcționare a pilelor create în contextul general valabil prezentat pentru toate pilele electrochimice. Autorul arată rolul esențial al electronilor în funcționarea tuturor pilelor electrochimice și compară energia electrică furnizată de destinderea izotermă a electronilor, de la concentrații mari la concentrații mici, cu energia destinderii, tot izoterme, a unui (mol de) gaz ideal, de la presiune mai mari la unele mai mici, cu preluare de căldură din mediul ambiant.

În pilele electrochimice obișnuite, tip Volta, Daniel, concentrația diferită a electronilor în vecinătatea electrozilor este menținută prin intermediul reacțiilor chimice de încărcare-descărcare. Autorul prezintă comparativ aspecte legate de reacțiile produse direct în afara dispozitivelor electrochimice și aceleași reacții prin dispozitivele electrochimice, cum ar fi atacul direct al zincului de sulfatul de cupru. Reacțiile directe prezintă necompensarea căldurii de reacție prin eliberare de energie electrică în exteriorul sistemului reactiv. Căldura de reacție necompensată a reacțiilor directe produce abateri de la izotermicitatea sistemului de reacție zinc-sulfat de cupru. Autorul mai analizează mecanismul efectului Volta și construirea unei pile cu vid între două lame metalice. Este descris și potențialul standard de electrod al unui metal (numit prescurtat de autor potențial electrolitic) ca egal numeric cu căldura de neutralizare a ionului său sau echivalent cu afinitatea pentru electron a ionului metalic^[11].

În pilele K cu electrozi metale inerte chimic, menținerea concentrației diferite a electronilor se datorează diferenței energiei de interacție electron-aur, respectiv platină, .

Nicolae Vasilescu Karpen menționează în această carte^[12] și unele obiecții care se pot face unor concepte din electrochimie, pe care le consideră cu caracter formalist, precum electrodul gazos.

Volumul are și o expunere sintetică^[13] a unor considerente legate de abaterile de la principiul al doilea al termodinamicii, constatate de el însuși la dispozitive electrochimice și publicate în articole științifice anterioare. El arată că principiul al II-lea al termodinamicii nu e la fel de evident și clar ca primul principiu al termodinamicii, iar gazul electronic (din metalele electrozi) considerat ca agent de lucru în funcționarea motoarelor termice conform cerințelor principiului al doilea nuparticipă la procese ciclice biterme, în consecință restricția privind transformarea izotermă a căldurii în alte forme de energie folosind motoare termice nu se aplică la pilele Karpen.

Contribuțiile lui Nicolae Vasilescu Karpen în aceste domenii sunt comentate critic tangențial de fizicianul Cristian Presură^[14], acesta arătând că savantul vine cu o propunere îndrăzneață împotriva principiului al doilea al termodinamicii, demers similar cu al unui alt fizician cu propuneri îndrăznețe într-un alt domeniu al fizicii teoretice, și anume Niels Bohr.

·         1968: Grigore Nandriș, filolog, lingvist și memorialist român, profesor la Cernăuți, București, Londra și Oxford (n. 1895).

·         1981 – A murit compozitoarea Maria Andriescu; (n.18.09.1878).
* 1982: Philip Kindred Dick (n. 16 decembrie 1928,Chicago, Illinois, SUA^[15] – d. 2 martie 1982,Santa Ana, California, California, SUA^[16]) a fost un scriitor și eseist american, a cărui operă publicată a aparținut aproape în întregime genului science fiction. Dick a explorat teme sociologice, politice și metafizice în romane dominate de corporații monopoliste, guverne autoritariste și stări de conștiință alterată. Tema centrală a operelor târzii ale lui Dick reflectă interesul personal în problemele de metafizică și teologie. Deseori s-a inspirat din experiențele sale de viață, explorând abuzul de droguri, paranoia, schizofrenia și experiențele transcendentale în romane ca Substanța M și VALIS.^[17]

Romanul Omul din castelul înalt a unit istoria alternativă cu science fiction-ul, aducându-i lui Dick un premiu Hugo pentru "Cel mai bun roman" în 1963.^[18] Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, un roman despre o celebritate care se trezește într-un univers paralel în care este necunoscută, a câștigat premiul memorial John W. Campbell pentru "Cel mai bun roman" în 1975.^[19] Dick a spus despre aceste cărți: "Vreau să scriu despre oamenii la care țin, punându-i într-o lume ficțională izvorâtă din mintea mea, nu în cea în care trăiesc în realitate, deoarece lumea în care trăim nu se ridică la înălțimea standardelor mele. În scrierile mele pun la îndoială chiar universul; întreb cu glas tare dacă e real și dacă toți suntem reali."^[20] Dick se referea la el ca la un "filozof de ficțiune".

Pe lângă cele 44 de romane publicate,^[21] Dick a mai scris aproximativ 121 de povestiri, dintre care multe au apărut în reviste science fiction.^[22]Deși marea parte a carierei de scriitor a lui Dick a fost marcată de sărăcie,^[23] nouă dintre poveștile lui au fost ecranizate după moartea lui, incluzând aici Blade Runner, Total Recall, A Scanner Darkly și Minority Report. În 2005, revista Time a considerat romanul Ubik ca unul dintre cele mai bune 100 de romane de limbă engleză publicate din 1923.^[24] În 2007, Dick a devenit primul scriitor de science fiction inclus în seria The Library of America

* 1987: Randolph Scott (n. 23 ianuarie 1898 – d. 2 martie 1987) a fost un actor american de film.

·         1989 – Liviu Cornel Babes, un pictor braşovean ( n.10 septembrie 1942), s-a autoincendiat în timp ce cobora pe pârtia de schi Bradu din Poiana Braşov, în semn de protest față de regimul comunist din România. El a lasat în urma lui o pancartă cu mesajul: „Stop Mörder! Brașov = Auschwitz”. Era o referire la represaliile cunoscute de participanţii la ampla revoltă anticomunistă din 15 noiembrie 1987, dintre care unii fuseseră lichidaţi în mod subtil de regim. Gestul său extrem de protest a fost reflectat amplu de presa internaţională, dar în România regimul lui Ceauşescu a păstrat o tăcere de mormânt. Dupa Revolutie, prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat erou-martir, iar o stradă din Brașov îi poartă numele. În ziua de 2 martie 2007, a fost dezvelită o placă de bronz comemorativă în curtea Bisericii din Poiana Brașov. Dumnezeu să-l odihnească!

·         1991: Serge Gainsbourg, interpret francez de muzică pop (n. 1928)

·         1995: Gusztáv Abafáy (Gusztáv Öffenberger), scriitor, istoric literar și publicist român de etnie maghiară (n.1901)

·         2007 – A decedat la Paris, Henri Troyat, (născut Lev Aslanovici Tarasov (n. 1 noiembrie 1911, Moscova, Imperiul Rus) , un romancier și istoric francez de origine rusă (descris inexact și ca scriitor rus de expresie franceză), membru al Academiei Franceze, laureat al unor premii importante, distins cu mai multe ordine si medalii. A fost un reprezentant marcant al imigrației intelectuale ruse din Franța, generate de Revoluția din Octombrie (alături de alte nume mari ca Romain Gary sau Ivan Bunin).
* 2016: Janusz Bolonek (n. 6 decembrie 1938, Huta Dłutowska, Polonia - d. 2 martie 2016, Łódź)^[1] a fost un arhiepiscop romano-catolic, diplomat al Sfântului Scaun, nunțiu în România între 1995-1998. Din 24 mai 2008 a îndeplinit funcția de nunțiu apostolic în Bulgaria, iar din 4 mai 2011 a îndeplinit și funcția de nunțiu apostolic în Republica Macedonia.

În 1989 a fost numit episcop titular de M'daourouch.^[2]

A decedat la Łódź, la 2 martie 2016. A fost înmormântat în cimitirul parohial al localității natale, duminică, 6 martie 2016

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Teodot, episcopul Chiriniei; Sf Mc Isihie; Canonul cel Mare