8. /29 APRILIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP

GALA GALACTION

Gala Galaction
Date personale
Nume la naștere	Grigore Pișculescu
Născut	16 aprilie 1879 Didești, Teleorman, România
Decedat	8 martie 1961 (82 de ani) București, Republica Populară Română
Copii	Maria, Elena, Magdalena, Lucreția
Naționalitate	română
Cetățenie	română
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot ortodox, scriitor, traducător, teolog, nuvelist, eseist, jurnalist
Limbi vorbite	limba română[1] limba greacă
Pseudonim	Gala Galaction
Studii	Facultatea de Filozofie la Universitatea din București, Teologie la Universitatea din Cernăuți
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1900 – 1961
Mișcare/curent literar	realism, poporanism, Semănătorul, socialism
Subiecte	teologie creștină
Specie literară	ficțiune, fantezie, literatură de călătorie, biografie, roman
Operă de debut	1900 - nuvela „Moara lui Călifar"
Opere semnificative	„Biblia", „Noul Testament", „Papucii lui Mahmud"
Influențe[ascunde] Joséphin Péladan, Nicolae Cocea, Tudor Arghezi, Lucrețiu Pătrășcanu
Note
Premii	Ordinul Muncii, clasa I-a în 1954
Membru titular al Academiei Române
Modifică date / text

Gala Galaction (pseudonim literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu) și activist de stânga^[2]. În 1947 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut la data de 16 aprilie 1879, în familia arendașului Nicolae Pișculescu ^[3], care era căsătorit cu Chiriachia Ostreanu, fiica unui preot din Roșiorii de Vede.

A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie, Universitatea din București (1898-1899), pe care le-a abandonat în favoarea celor de la Facultatea de Teologie (1899-1903). Și-a continuat studiile la Cernăuți, unde a obținut doctoratul în teologie în 1909.

În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.

Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu preotul prof. Vasile Radu).

Activism la începutul secolului 20[modificare | modificare sursă]

După ce a fost în tinerețe discipolul filosofului marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, a devenit un adept al poporanismului și al socialismului, tendințe care l-au stabilit ca o figură importantă a aripii stângi din spectrul politic român. Remarcat pentru critica represiunii violente a răscoalei țăranilor români din 1907, a devenit curând un jurnalist activ.

Cu ajutorul lui Tudor Arghezi a editat revistele Cronica și Spicul care au apărut în timpul primului război mondial. Ca și Tudor Arghezi, și-a manifestat simpatia față de Puterile Centrale și a rămas în București sub ocupația germană, colaborând cu noile autorități.^[4]

   Vezi și articolul:  Chemarea Mitropolitului Primat Conon Arămescu-Donici din 1917.

În cele din urmă, Galaction a întâmpinat favorabil noua atmosferă politică, introdusă în România de Revoluția din Rusia, apoi activitățile Partidului Socialist din România, precum și grevele din 1918-1919. În aceeași vreme a devenit un apărător înverșunat al mișcării muncitorești. După război s-a împrietenit cu Nicolae Tonitza, pictor și ilustrator al ziarelor socialiste, care a realizat coperta culegerii de eseuri a lui Galaction O lume nouă și i-a pictat portretul cu titlul "Omul lumii noi".

Perioda interbelică[modificare | modificare sursă]

Gala Galaction, pictură în ulei din 1920 de Nicolae Tonitza.

În perioada interbelică, Galaction a scris mai multe studii, articole și comentarii asupra Noului Testament, precum și o traducere remarcată a Neguțătorului din Veneția de William Shakespeare. A contribuit cu articole la revistele Viața Românească, Adevărul și Sămănătorul. În anul 1936 a fost subiectul unui denunț pentru „activități comuniste” și legături cu Cominternul, pe care le-a respins ca fiind calomnii.

Între anii 1938-1940, Galaction precum și alte personaje ale stângii socialiste (între care Petre Andrei, Mihai Ralea, Ioan Flueraș și Mihail Ghelmegeanu) au colaborat cu regimul corporatist dirijat de regele Carol al II-lea și cu Frontul Renașterii Naționale, pentru a combate influența fascistă a Mișcării Legionare.

Anii 1940[modificare | modificare sursă]

Căderea lui Carol al II-lea și instaurarea Statului Național Legionar sub Garda de Fier a antrenat retragerea lui Gala Galaction din viața publică, prelungită după Rebeliunea legionară și începutul dictaturii lui Ion Antonescu.

În anul 1944, după Actul de la 23 August Antonescu a fost destituit și arestat și a avut loc ruperea colaborării României cu Puterile Axei și instaurarea influenței Uniunii Sovietice, Galaction și-a exprimat entuziasmul. În curând, Galaction a început colaborarea cu Partidul Comunist din România și organizațiile sale.

Creația literară[modificare | modificare sursă]

A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale vremii. A debutat în 1902 cu nuvela fantastică Moara lui Călifar, o povestire sinistră despre ispita diavolului. În anul 1914 a publicat un volum de nuvele și schițe, Bisericuța din Răzoare, care a obținut premiul Academiei Române în 1915. În nuvelele sale ( De la noi, la Cladova, Moara lui Călifar, Gloria Constantini) a îmbinat fantasticul magic cu tratarea realistă. Scrierile de rezistență ale operei sale, cele care îi asigură și îi definesc locul în literatura română sunt nuvelele și povestirile scrise în perioada 1902-1910, publicate în revistele Literatura și arta română (Moara lui Călifar, 1902), Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907). Una dintre cele mai bune nuvele, care zugrăvește lupta dintre virtute și ispită este De la noi, la Cladova, așa cum afirmă George Călinescu ^[5] În romanul Papucii lui Mahmud, profesează un fel de religie naturală, admițând valabilitatea tuturor confesiunilor. Doctorul Taifun este o dezvinovățire a Magdalenelor. (apud G. Călinescu, op. cit.). La răspântie de veacuri este un roman autobiografic, suferind de dilatație verbală. Jurnalul lui Gala Galaction (publicat postum) are o valoare literară prin trăsăturile inedite cu care conturează portretul moral și psihologic al omului Galaction.

După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 - 1952 și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954. A fost ales membru titular al Academiei Române (în 1947).^[6].

A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt.

După o congestie cerebrală, și-a petrecut ultimii ani de viață imobilizat în pat.

Posteritate[modificare | modificare sursă]

În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă din preajma Văii Crucii în amintirea lui Gala Galaction, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenia a fost pusă greu la încercare.

Școli la Mangalia și la Roșiorii de Vede îi poartă numele.

Opere publicate[modificare | modificare sursă]

Lucrări teologice[modificare | modificare sursă]

• Minunea din drumul Damascului. Argument apologetic. Teză de licență, București, 1903, 67 p.;
• Scrisori teologice. Piatra din capul unghiului, București, 1926, 111 p.;
• Cartea creștinului ortodox, București, 1926, 31 p. (sub numele Grigorie duhovnicul);
• Meditare la rugăciunea domnească adică Tatăl nostru, Arad, 1927, 50 p.;
• Răbdare și nădejde conferință, București, 1928, 33 p.;
• Scrisori către Simforoza. În pământul făgăduinței, București, 1930, 179 p. (ed. a II -a, 1934 - însemnări de călătorie în Țara Sfântă);
• Biblia Românească, în BOR, an. LXI, 1943, nr. 4-6, p. 175-184;
• Epistola lui Aristeia, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, P. 272-283 (Discurs de recepție la Academia Română);
• Din exegeza Noului Testament, în BOR, an.LXIV, 1948, nr. 11-12, p. 572-580;
• De la „mormântul gol” la porțile Damascului, în ST, an.III, 1951, nr. 7-8, p. 386-39,7;
• Ziua Domnului, București, 1958, VII + 343 p. (cuprinde articole publicate în ziarul “Curentul").
• Noul Testament. Traducerea Părintelui Grigorie (Gala Galaction), București, 1927, 353 p. (în anexa - Registru de trimiteri și de citate biblice la Simbolul credinței); ed. a II-a, 1930, identică;
• Psaltirea proorocului și împăratului David. Traducerea preoților Vasile Radu și Gala Galaction, București, 1929, 116 p.;
• Sfânta Scriptură, tradusă după textul grecesc al Septuagintei confruntat cu cel ebraic. Din îndemnul și cu purtatea de grijă a I.P.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României. Cu aprobarea Sf. Sinod, București, Tipografia Căilor Bisericești, 1936, XXXII + 1525 p. (în colaborare cu pr. Vasile Radu și Mitropolit Nicodim Munteanu; lui Gala Galaction îi aparțin cărțile deuterocanonice, lov și Noul Testament);
• Biblia adică Sfânta Scriptură. Traducere după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, X + 1376 p. (tiraje noi în 1939 și 1940);
• Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Septuagintei. Prin osârdia Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României și binecuvântarea Sfântului Sinod. Ediția a doua (= socotită după ed. 1936), București Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1944, XXVIII + 1395 p. (28 de cărți traduse de V. Radu și G. Galaction);
• Noul Testament tradus de Gala Galaction, reeditat în 1951, cu îndreptările de limbă necesare - apoi în 1979;
  • Notă: Edițiile Bibliei sinodale din 1968, 1975, 1982 și 1988 reproduc cărțile Vechiului Testament după Biblia sinodală din 1936 (cu excepția Psaltirii), iar Noul Testament după ediția din 1951, cu îndreptări de limbă.
  • Câteva din cărțile Vechiului Testament (Cântarea Cântărilor, lov, Ecleziastul) au fost traduse și separate între anii 1934-1936.

Opera literară[modificare | modificare sursă]

• Bisericuța din Răzoare. Nuvele și schițe, lași, 1914, 202 p. ; ed. a III-a, București, 1924, 215p.;
• Eminescu, București, 1914, 109 p. (ed. a II-a: Viața lui Eminescu, București, 1924, 94 p.),
• Clopotele din mănăstirea Neamțu, București, 1916, 236 p. (ed. a II-a, București, 1933, 230 p.);
• La țărmul mărei (Reverii. Note), București, 1916, 88 p.;
• O lume nouă. Articole, București, 1919, 95 p.;
• Răboj pe bradul verde, Iași, 1920, 167 p.;
• Toamne de odinioară, București, 1924, 80 p.;
• De la noi la Cladova, București, 1924, 32 p.;
• Caligraful Terțiu. Adevăr și închipuire, București, 1929, 179 p.,
• Roxana, Roman, București, 1930, 235 p.;
• Papucii lui Mahmud, Roman, București, 1931, 236 p. (ed. a II-a, Sighișoara, 1939, 273 p.),
• Doctorul Taifun, Roman, București, 1933, 191 p.;
• La răspântie de veacuri, Roman, 2 vol., București, 1935, 182 + 363 p.;
• Rița Crăița. Fantezie dramatică în trei acte, București, 1942, 47 p.;
• În grădinile Sf. Antonie, București, 1942, 222 p. (nuvele, foiletoane);
• Vlahuță, București, 1944, 59 p.,
• Mangalia, București, 1947, 1116 p. (memorial de călătorie).

În alte limbi[modificare | modificare sursă]

• Hogyan lett Musztafa efendi-ből Macarie barát (Mustafa-efendi ajunge Macarie Monahul), traducere în limba maghiară de Faragó Borbála, Klumák István, Réz Pál, Szenczei László, Európa Könyvkiadó, Budapest, 1958.^[7]

Reeditări[modificare | modificare sursă]

• Bisericuța din Pala. Răzoare. Caligraful Terțiu, București, 1944, 345 p.;
• Opere, Vol.I (Bisericuța din răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamț, La țărmul mării, Caligraful Terțiu), București, 1949, 688 p.,
• Nuvele alese, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955, 136 p.;
• Oameni și gânduri din veacul meu, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955,323 p.;
• Opere alese, cu o prefață de Teodor Vîrgolici, 2 vol., București, 19561958, 408 + 448 p. (vol. 1. Doctorul Taifun, Roxana, Papucii lui Mahmud. Nuvele și povestiri;
• Opere alese. Ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici. Cu o introducere de D. Micu, 4 vol., București, 1959-1965, LXXII + 384 p. (I) + VI + 530 p. (II) + 360 (III) + 416 p. (IV); Vol. I. Nuvele, povestiri, amintiri, reverii. Vol. II. Articole. Vol. III. Roxana. Papucii Iui Mahmud. Doctorul Taifun. Vol. IV. La răspântie de veacuri.
• Lângă apa Vodislavei, Nuvele și povestiri. Prefață de D. Micu, București, 1961, XXXI + 280 p.;
• La vulturi! Antologie întocmită de Virgiliu Ene. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1962, 176 p.;
• Nuvele și povestiri, București, 1967, 171 p.;
• Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, Romane. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1969, XXVIll + 347 p.;
• 0 lume nouă. Articole. Studiu introductiv și antologic de Gheorghe Cunescu, București, 1970, 288 p.;
• Jurnal, 3 vol. Ediție îngrijită de Mara Galaction Pisculescu și Teodor Vîrgolici, București, 1973-1980, 720 p. (I) + XVIII + 605 p. (II) + XVIII + 296 p. (III);
• Sub feeria lunii. Ediție îngrijită, prefațată și note de T. Tihan (însemnări de călătorie);
• Prin țară, Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic și note de Gheorghe Cunescu, București, 1975, 156 p. (note de călătorie);
• Opinii literare, Ediție de Gheorghe Cunescu, București, 1979, 362 p.;
• La Vulturi!, Prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Tudor Cristea, Editura Ion Creangă, Colecția "Carte școlară", București, 1988;
• Opere. Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vîrgolici, vol. I-VI, București, 1994-2006;
• Jurnal, ediția a II-a, text integral, ediție îngrijită, prefață și note de Teodor Vîrgolici, vol. I-V, București, 1996-2003;
• Jurnal, 1947-1952 (pagini inedite cenzurate), ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici, București, 2006.

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

• Premiul Academiei Române (1915)
• Premiul Societății Scriitorilor Români (1933)
• Medalia „Meritul Cultural” cl. a II-a (1934)
• Premiul Național Literar (1935)
• Premiul Național pentru proză (1942)
• Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor (1947)
• Ordinul Muncii, cl. I (1954)

Afilieri[modificare | modificare sursă]

• Vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români (1947)
• Membru activ al Academiei Române (1947), apoi membru titular onorific (1955)

Gala Galaction – Citate:

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Barbu Ștefănescu Delavrancea
Date personale
Născut	11 aprilie 1858[1]  București, Țara Românească[2]
Decedat	29 aprilie 1918 (60 de ani)[3][1][4][5]  Iași, România[6]
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Căsătorit cu	Ana Delavrancea
Copii	Cella Delavrancea Henrieta Delavrancea
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, orator și avocat
Limbi vorbite	limba română[7]
Pseudonim	Delavrancea
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1878 -1914
Mișcare/curent literar	Poporanism
Specie literară	nuvelă, basm, dramă
Operă de debut	1878 cu placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri
Membru titular al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858,^[1] București, Țara Românească^[2] – d. 29 aprilie 1918,^[3][1][4][5] Iași, România^[6]) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

Viața timpurie[modificare | modificare sursă]

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Debutul literar[modificare | modificare sursă]

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Activitatea publicistică[modificare | modificare sursă]

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române^[8]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)

Delavrancea - orator[modificare | modificare sursă]

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

Barbu Ștefănescu Delavrancea

În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“

• Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
• Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
• Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.

• Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
• Omagiu adus geniului creator al poporului.
• Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
• „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.

• Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
• Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.

• Discurs ținut în ședința Camerei.
• Pagini de vibrantă poezie mesianică.
• Stil solemn - confesiv.
• Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
• „... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

Delavrancea - academician[modificare | modificare sursă]

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

„Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Tematică și particularități[modificare | modificare sursă]

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.

• Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.
• După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.
• Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Nuvele și povestiri[modificare | modificare sursă]

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină

• Sultănica (1885)
• Apă și foc
• Sorcova (1885)
• Odinioară
• De azi și de demult
• Văduvele
• Liniște (1887)
• Paraziții (1892)
• Trubadurul (1887)
• Zobie
• Milogul
• Înainte de alegeri
• Iancu Moroiu
• Domnul Vucea
• Bursierul
• Șuier
• Răzmerița
• Bunicul
• Bunica
• Boaca și Onea
• Micuții
• Angel Demetriescu
• Irinel
• Hagi-Tudose (1903)

Basme[modificare | modificare sursă]

Alexandru Vlahuță (dreapta) cu familia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1905)

• Neghiniță
• Norocul dracului
• Moș Crăciun
• Palatul de cleștar
• Dăparte, dăparte
• Delavrancea
• Stăpânea odată (1909)

Proză poetică[modificare | modificare sursă]

• Nu e giaba cafea
• Sadi-el-Mahib
• Fanta-Cella
• Sentino

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• Trilogia Moldovei:
  • Apus de soare (1909)
  • Viforul (1910)
  • Luceafărul (1910)
• A doua conștiință
• Irinel (1912)
• Hagi-Tudose (1912)

Traduceri ale operelor sale în limbi străine[modificare | modificare sursă]

Traduceri în limba franceză[modificare | modificare sursă]

• Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.
• Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

Traduceri în limba maghiară[modificare | modificare sursă]

• Novellák és elbeszélések (Nuvele și povestiri), traducere în limba maghiară de Dávid Gyula, Ifjúsági Könyvkiadó, Bukarest, 1955.^[9]

Barbu Ştefănescu Delavrancea – Citate: