MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

6. /25 AUGUST 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP

B P HASDEU

Bogdan Petriceicu Hasdeu (nume la naștere Tadeu Hîjdeu; n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Spirit enciclopedic, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile. Din anul 1877 a fost membru al Academiei Române.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Rus. A copilărit la moșia părintească din Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu (fiul lui Tadeu Hâjdeu), era un adevărat savant; cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei.

Bogdan Petriceicu Hasdeu a studiat dreptul la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofițer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de împilarea și deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.

La 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul. După șapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al universității. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicații, între altele, revista „Din Moldova”(1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.

Între 17 mai 1876 și 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice copii după acte din arhivele străine privitoare la români.

În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar și ca recunoaștere a spiritului său enciclopedist.

Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București. A tipărit o parte din lecțiile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.

Hasdeu a cochetat și cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu, a susținut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susținut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi, pe aceeași linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.

După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina. A murit la 25 august 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă și perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei și istoriei României.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Hasdeu - Poza și semnătura

Istorie[modificare | modificare sursă]

Dintre lucrările istorice se disting: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894), monumentala Arhivă istorică a României și Istoria critică.

La Iași a publicat Arhiva historică a României (1865-1867), în care multe documente vechi slavone și românești au fost editate pentru prima dată. Începută în 1865, Arhiva este o colecție în trei mari volume de documente străine și interne privitoare la istoria românilor. Au fost publicate în premieră un mare număr de acte inedite românești și străine. Lucrarea a contribuit la înaintarea studiilor istorice de istoriografie, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Șincai, de „Magazinul istoric” al lui Nicolae Bălcescu și Laurian și de letopisețele lui Kogălniceanu.

În Historia antică a Românilor (1875), deși incompletă, începe investigațiile critice asupra istoriei României.

Istoria critică (1873-1874) își propune studierea secolului al XIV-lea, epoca înființării formațiunilor statale românești din nordul Dunării. Au apărut numai un volum și un fascicul din al doilea volum.

Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acțiunea naturii asupra omului.

Întinderea teritorială dovedește că Muntenia în secolul XIV și XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înțelegeam în veacul trecut prin Muntenia) și ținutul Făgărașului, sudul Moldovei până la Bârlad și Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ținutul Hațegului și o parte din Temișana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor și rezistența contra atâtor dușmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creșterea s-a făcut treptat. La început, sâmburele coloniei romane cuprindea: Oltenia, Hațegul și partea orientală a Temișanei, alcătuind Banatul Severinului. În secolul XII, s-a întins pe malul Dunării până la Chilia și în al XIII-lea și-a adăugat ducatul Amlașului.
Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuințați ca să arate teritoriul Munteniei. Tot aici se tratează și chestiunea fundării principatului Țara Românească, socotindu-se nu că descălecătorii au venit de peste munți, ci că românii din Banatul Severinului s-au întins la nord și răsărit.
Acțiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influență asupra omului. Omul din sud e mai inteligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puțin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puțină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acțiunea naturii nu e absolută și inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: familiile olandeze stabilite de trei secole în sudul Africii nu și-au schimbat culoarea. Aceste două elemente, natura și ginta, nu sunt suficiente ca să explice diferențierea unei națiuni de alta, ci trebuie să fie adăugate și alte elemente.

Filologie[modificare | modificare sursă]

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni și Etymologicum Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881. Prin lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a fost primul exeget al literaturii apocrife din România. În această operă cu un titlul arhaic, apărută în 2 volume, a publicat o serie de documente și de studii de o mare valoare. Volumul I se intitulează Limba română vorbită între 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericești și mai toate traduceri. Hasdeu și-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri românești propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice și particulare, scrisori etc. în care - dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei - se pot vedea fazele evoluției limbii. El nu s-a mulțumit să le transcrie, ci le-a însoțit de observații felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: "Pătrunderea și erudiția lui Hasdeu se pun în evidență aici în modul cel mai splendid". Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărțile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă. În el se publică colecția de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine și cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum reduplicarea și triplicarea articolului definit ș.a.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898) a fost începutul unui amplu dicționar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiția cuvântului bărbat. Operă monumentală, dicționarul are în vedere nu numai limba literară de la acea dată, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost subintitulat: dicționarul limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când de-abia începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare articol de dicționar redă forma cea mai răspândită și formele dialectice vechi și noi; - diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; - derivarea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoților și învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credințe ale poporului. În cele 4 volume pe care le-a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.

În aceste lucrări filologice, el a lansat teoria „circulației cuvintelor”, prin care a demonstrat că fizionomia unei limbi nu este dată de inventarul unităților lexicale, ci de folosirea lor, de frecvența acestora.

Carol Storck - Bustul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu de la Muzeul Național de Artă al României

Alături cu aceste opere istorice și filologie, se situează revista Columna lui Traian (1870-1877), cea mai bună revistă filologică din România, în care a pus, prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în România.

Ultimii ani ai vieții, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole și poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm și ideal 1897), și, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito, 1892). Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârșită, ci a trecut în cursul vieții, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

Literatură[modificare | modificare sursă]

Lucrările beletristice ale lui Hasdeu, între care drama Răzvan și Vidra, dau impresia unei originalități a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiția sa profundă și imaginația vastă. A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică, Duduca Mamuca (1861), pentru care a și avut în Iași un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur în fața instanței. În urma acestui scandal ajunge în București în 1863, unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată Micuța (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuși autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut un răsunet deosebit. El a caracterizat-o prin următoarele rânduri:

O poezie neagră, o poezie dură,

O poezie de granit,

Mișcată de teroare și palpitând de ură,

Ca vocea răgușită pe patul de tortură

Când o silabă spune un chin nemărginit.

Teatru[modificare | modificare sursă]

B.P. Hasdeu - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan și Vidra, foarte criticată la vremea apariției (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăvește una dintre epocile zbuciumate ale trecutului românilor, sfârșitul secolului XVI, marcate de luptele pentru tron între boieri. Înfățișarea epocii este surprinsă cu o cunoștință desăvârșită a oamenilor și a lucrurilor; dialogul este natural și foarte viu; se observă însă oarecare tendință spre declamație, mai ales în ce privește naționalismul. Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă și astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii și simpatiei cu care este înfățișată pătura țărănească.

Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările principale din viața lui Ștefan Răzvan, aliatul lui Mihai Viteazul, anume cum acest țigan, căpitan de haiduci, ajunge ofițer în armata poloneză, hatman în Moldova și apoi domn. Modificările sunt prea puține. Sfârșitul lui Răzvan, despre care cronicile relatează că ar fi murit tras în țeapă, este modificat, arătându-se că decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos, eroic. Alături de el, Vidra este ambițioasă și trufașă. Nepoată a marelui boier Moțoc, Vidra îl întâlnește pe Răzvan în pădure și se îndrăgostește de el și îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl determină să săvârșească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar și atât de scurtă.

Criticii de la Convorbiri literare[modificare | modificare sursă]

Unele dintre scrierile sale au provocat reacția unor critici. Astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu în Convorbiri literare și o broșură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe dintre concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul și spiritul vizionar al autorului.

Falsificator[modificare | modificare sursă]

A publicat documente false despre o republică federativă la Iași, în secolul XII. Astfel, Hasdeu a publicat un act, așa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției, care ar fi stăpânit șesul Moldovei.^[6]

CRONOLOGIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

26 februarie 1838 - Se naște la Cristineștii Hotinului, fiu al lui Alexandru Hâjdău și al Elisabetei Daucș. Trăgându-se dintr-o veche familie boierească, tatăl său a făcut studii strălucite la Harkov, Lwow și München, având înclinații spre filologie, istorie și folclor; fusese autor al unor lucrări de istoria dreptului universal și avusese o bogată activitate didactică.
1841 - Familia se stabilește în Podolia, dar are de suferit din cauza temperamentului nepotolit al tatălui, considerat „tulburător al liniștei publice“.
1848 - Moare Elisabeta, mama. Gramatica românească a lui I.H. Rădulescu devine pentru viitorul lingvist și filolog carte de suflet.
1850 - Stabilindu-se cu toată familia în Basarabia, viitorul scriitor va urma cursurile liceului din Chișinău, având coleg pe Constantin Stamati-Ciurea, rudă îndepărtată.
1852 - Tânărul își descoperă înclinația spre studiul istoriei naționale. Iată ce spune acesta pe marginea unui manuscris datat 1852: „M-am ocupat în primul rând de adunarea materialului pentru istoria țării mele. Cu insistența și stăruința depusă, am reușit în curs de doi ani să strâng aproape toate izvoarele tipărite și o mulțime de manuscrise“.
- Se înscrie la Universitatea din Harkov. Aici, sub îndrumarea unor profesori vestiți, dobândește serioase cunoștințe în domeniul filologiei și al lingvisticii. Iată portretul pe care i-l face Nicolae Iorga adolescentului: „Ca prinț sărac, slab și bolnăvicios, impunător printr-o știință enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel și un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit și rănit de uimirile și însușirile lui superioare și de inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruța nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iași la 1856“.
1854 - Perioadei 1852 - 1854 îi aparțin primele încercări literare:
- Cântec popular moldovenesc
- Ștefan cel Mare
- Doină
- Moldova
- Melodii românești
- Gândirea
- fragmente epice și dramatice:
  - Arbore
  - Domnița Ruxandra
  - Domnița Voichița
1856 - Cu studiile universitare neîncheiate, se stabilește în Moldova, fiind numit judecător la Cahul. Este un fervent susținător al Unirii.
1858 - Apare la Iași, sub direcția sa, ziarul România, prin care promova ideile pașoptismului; revista apare ca: „Un campion al vederilor naționale și constituționale libere“.
1859 - Apare la Iași Foaea de storia română, cu o ortografie ciudată, amintind de Aron Pumnul, dar și conformă unor idei proprii; în același timp este custode al Bibliotecii din Iași.
1860 - Este profesor de istorie și de geografie la Școala reală din Iași. Publicația din 1859 apare cu un titlu modificat: Foiță de istorie și literatură. Aici iese de sub tipar studiul: Pierit-au dacii?
1861 - Se află pentru scurt timp în Polonia, perfecționându-se în varii domenii. Om de bibliotecă, acesta strânge material pentru următoarele studii.
1862 - Colaborează la ziarele Dacia și Tribuna Română.
- Apare revista Din Moldova, devenită Lumina (1863), unde tipărește drama Răposatul postelnic. Tot aici publică un studiu istoric despre legăturile lui Petru Rareș cu Ardealul.
1863 - Este suprimată revista Lumina în urma publicării nuvelei Duduca Mamuca, scriere care a fost acuzată de „imoralitate“ și care a declanșat primul proces celebru la noi în domeniul literaturii.
- Se mută la București, unde scoate revista Aghiuță (3 noiembrie) și unde îi apare, cu modificări uneori substanțiale, nuvela Duduca Mamuca, cu titlul modificat Micuța sau Trei zile și trei nopți din viața unui studinte.
1864 - În ziarul Buciumul al lui Cezar Bolliac îi apare nuvela istorică Ursita.
- Tot acum editează revista Arhiva istorică a României.
1865 - Se căsătorește cu Iulia Faliciu, o ardeleancă.
- Apare monografia istorică Ion Vodă cel Cumplit, o operă la hotarul istoriei cu literatura, având drept model Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul a lui Nicolae Bălcescu.
1866 - Continuând spiritul satiric al revistei Aghiuță, apare Satyrul (6 februarie).
1867 - La Teatrul Național din București (10 februarie) se reprezintă piesa Răzvan-Vodă, cunoscută mai ales sub titlul Răzvan și Vidra.
1868 - Disputa dintre Hasdeu și junimiști se intensifică, acesta probând o deosebită știință de a polemiza, un spirit satiric și o cultură multilaterală. Polemica este susținută în publicațiile care apar de-acum înainte: Revista Nouă și Revista contemporană.
- În revista Familia apare piesa Rosana.
- Hasdeu călătorește în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia și Franța, adunând un imens material documentar pentru viitoarele studii științifice.
1869 - Apare ziarul Traian, unde se publică articole politice, dar și literare, în care, după modelul Daciei literare, se promovează ideea literaturii naționale.
- Se naște Iulia, fiica sa.
1870 - Editează revista Columna lui Traian (1870-1877; 1882-1889). Aici apare poezia Odă la ciocoi. Revista are un pronunțat caracter antidinastic, directorul riscând detenția la Văcărești.
1872 - Apar primele două volume din Istoria critică a românilor.
- Iese de sub tipar volumul Poezie.
1876 - Scoate Revista literară și științifică (15 februarie - 15 mai). Este numit director al Arhivelor Statului.
1877 - Este ales membru al Academiei Române (13 septembrie).
1878 - Apar cele două volume: Cuvente din bătrâni; primul volum se intitulează Limba română vorbită între 1550 - 1600, iar al doilea: Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă ... „toți câți se vor ocupa cu istoria limbii române vor fi nevoiți să recurgă la această operă ca la mijlocul cel mai indispensabil, și chiar dacă n-ar mai fi publicat nimic afară de Cuvente, Hasdeu tot și-ar mai fi putut avea un nume nemuritor în istoria filologiei române și și-ar fi câștigat - pe drept - recunoștința noastră continuă“ (G. Weigand).
1880 - Academia Română îl premiază pentru Cuvente din bătrâni.
1886 - 1898 - Hasdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887). volumul IV (1893) și volumul V (1898) din Etymologicum Magnum Romaniae: „Hasdeu a voit să facă din Etymologicum un monument al culturii poporului nostru. El nu se mărginește să explice cuvintele pentru necesități practice curente, ci urmărește fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară. Aproape fiecare cuvânt constituie o monografie în care se înfățișează sensul și răspândirea lui precum și credințele legate de el“. (D. Macrea).
1887 - Apare la București Revista nouă, al cărei director este Hasdeu, iar redactori sunt, printre alții, Alexandru Vlahuță și Delavrancea.
1888 - Moare Iulia Hasdeu, fiica sa, o poetă de mare talent, a cărei poezie scrisă în franceză prevestea o carieră extraordinară; evenimentul l-a zguduit definitiv pe Hasdeu, care a intrat într-o fază de declin a vieții sale. În ultimii ani ai vieții se stabilește la Câmpina, unde construiește un castel, ocupându-se de practici spiritiste.
1894 Apare lucrarea Basarabii cine? – de unde? – de când?
1897 - Apare volumul Sarcasm și ideal, ultimii ani de literatură.
1907 - Moare la Câmpina Bogdan Petriceicu Hasdeu, mare creator în diverse domenii de activitate, un spirit neliniștit, continuator al direcțiilor pașoptiste în cultura română și un promotor al ideilor regăsite în Epoca marilor clasici.

Bustul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu realizat de Dimitrie Paciurea

NUMISMATICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La 15 iulie 2013, Banca Națională a României a pus în circulație, cu ocazia împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, o monedă comemorativă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, având titlul de 900‰. Moneda este rotundă, are diametrul de 21 mm, greutatea de 6,452g, iar cantul este zimțat. Întregul tiraj, de 250 de exemplare, a fost emis de calitate proof.^[7]^[8]

B P Hasdeu - Citate:

1. Când faptul ţii, atunci adevărul ştii.

2. Patriotismul este dreptul cel mai scump şi cea mai săracă datorie a fiecărui cetăţean.

3. Dictatura este o mare patimă a nulităţilor.

4. Nu necinsti pe alţii, ca să te cinsteşti pe tine.

5. Fără a avea o însemnătate politică, fără a lua parte la formarea cetăţenilor activi ai statului, biblioteca publică este nulă.

6. Moldova, Transilvania, Muntenia nu există pe faţa pământului; există o singură Românie, există un singur corp şi un singur suflet, în care toţi nervii şi toate suspinele vibrează unul către altul.

7. Dintre toate regiunile locuite de români la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor comună în ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului românesc – un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin.

8. Nu este suferinţă pe lume pe care să nu o răscumpere o singură zi de fericire. O mică lumânare goneşte întunericul dintr-o mare încăpere.

9. Răzvan: Femeie! Precum pojarul se naşte dintr-o scânteie,

Aşa m-aprinde pe mine ciudata vorbă: femeie!...

10. Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului.

11. Cea mai cruntă răzbunare este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.

12. Vidra: Nici chiar Dumnezeu el însuşi nu schimbă ceea ce-i scris!

13. Dragostea e ca spinul: nu-l simţi când intră, dar te doare cand îl smulgi cu sila.

14. Căci adesea sunt foarte mari tocmai nenorociţii care mor semănând, pentru ca mediocra posteritate să aibă fericirea de a culege mai târziu rodul cel ce se coace greu.

15. Cele mai bune cărţi nu sunt tocmai acelea care ne învaţă, ci acelea care ne fac a cugeta peste cele cuprinse în ele.

16. Trecutul este uşa viitorului.

17. Fără istorie nu este patrie şi fără dragoste de istorie nu poate fi dragoste către patrie.

18. Răzvan: Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău

E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.

19. Greşelile născute din iubire de Patrie le iartă şi Dumnezeu din Cer.

20. Fii liberal sau conservator, fii cum ştii, dar crede în patrie.

FRIEDRICH NIETZSCHE

Friedrich Wilhelm Nietzsche

Friedrich Nietzsche, 1882

Date personale

Nume la naștere

Friedrich Wilhelm Nietzsche

Născut

15 octombrie 1844^[1]^[2]^[3]^[4]

Röcken, Saxonia-Anhalt, Germania^[5]

Decedat

25 august 1900 (55 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]

Weimar, Saxa-Weimar-Eisenach, Imperiul German^[6]^[5]

Înmormântat

Lützen

Cauza decesului

neurosyphilis[*]

Părinți

Carl Ludwig Nietzsche[*]

Frați și surori

Elisabeth Förster-Nietzsche[*]

Cetățenie

Regatul Prusiei (15 octombrie 1844–17 aprilie 1869)^[7]

Ocupație

filozof
poet
scriitor
compozitor
pedagog[*]
filolog clasic[*]
critic muzical[*]
filolog clasicist[*]

Locul desfășurării activității

Bonn^[8]
Leipzig^[8]
Basel^[8]
Weimar^[8]

Limbi vorbite

limba germană^[9]

Filozofi occidentali
Filozofia secolului XIX

Școală/tradiție

Întemeiator al Filosofiei existențiale

Interese principale

Etică, Metafizică, Estetică, Epistemologie, Morală, Psihologie

Idei importante

Dualitatea apolinic-dionisiac, Voința de putere, Nihilism, Instinctul de turmă, Supraom, Critică la adresa creștinismului, Dumnezeu a murit, Morală stăpân-sclav

Influențe	A influențat
Burckhardt, Socrate, Emerson, Goethe, Heraclit, Montaigne, Schopenhauer, Dostoievski, Wagner, Stendhal	Foucault, Heidegger, Iqbal, Jaspers, Sartre, Deleuze, Camus, Rilke, Bataille, Rand, Freud, Tolstoi, Derrida, Jung, Onfray

Semnătură

Prezență online

pagină Facebook
Internet Movie Database
hasthtag

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este unul dintre cei mai importanți filosofi europeni al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Încă din tinerețe, este confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filosofică. Studiază filosofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărții lui Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voință și reprezentare"), va constitui premisa ideatică a vocației sale filosofice. În 1869, în vârstă de numai 24 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel și primește cetățenia elvețiană. Studiază filosofia antică greacă, în special pe reprezentanții perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. Din motive de sănătate, abandonează învățământul universitar și, începând din anul 1879, peregrinează între Veneția, Torino, Nisa și Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1882 o cunoaște pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În același an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also sprach Zarathustra ("Așa grăit-a Zarathustra"), care va apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârși operele Götzen-Dämmerung ("Amurgul idolilor") și Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciuirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.

Filosofia lui Nietzsche[modificare | modificare sursă]

Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință, decadent. Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a dezordinii, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-raționalizate în care trăia, ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.

Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înțelegerea lumii: "esența cea mai intimă a existenței este voința de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: "Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filosofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizație și acelea ale democrației. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viața. În Die Geburt der Tragödie ("Nașterea tragediei"), opune și asociază figurile dionisiace și cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o beție a descărcării de energie, a doua o beție pur vizuală. În consecință, Nietzsche adaugă o a treia formă: forța voluntară care se manifestă în arhitectură.

Nietzsche este cel care a spus că Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice obținute prin exacerbarea simțurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.

Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voință și reprezentare îl determină pe Nietzsche să "îndrepte" conceptul de voință, alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voința ca voință.

Muzică și despre muzică – Nietzsche[modificare | modificare sursă]

Încă de mic copil, Nietzsche găsește în muzică un refugiu, o împăcare. Ca prim impuls către muzică, observăm influența celor doi prieteni ai săi din Naumburg. Un mijloc de dezvoltare este pianul pe care îl primește de la mama sa. Friedrich primește lecții de pian și la 9 ani începe să compună și să scrie poezii. După prima compoziție, Nietzsche se axează pe studierea titanilor: Mozart, Haydn, Beethoven, Schubert, Mendelssohn-Bartholdy, Bach și Haendel.

În perioada adolescenței, la 14 ani, Nietzsche obține un loc în internatul umanist de la Pforta, un institut pedagogic ce dorea educarea complexă și completă a copiilor și modelarea caracterelor prin muncă și disciplină. Rămâne aici timp de 6 ani, timp în care Nietzsche începe să cunoască singurătatea datorită educației severe și a legilor stricte. În timpul petrecut în acest internat, Friedrich scrie un poem simfonic, Ermanarich, scris pentru patru mâini. Lucrarea se va transforma într-o simfonie și chiar într-o operă, fără ca vreuna să fie finalizată. Nietzsche, între timp, mai compune lieduri, piese pentru două și patru mâini pentru pian, 12 lieduri pe versurile lui Puskin, Chamisso și Petöfi, Schițe ungare pentru pian, Două dansuri poloneze pentru pian, O Noapte de Anul Nou. Muzica ca frumos existent cât și pasiunea asupra ei, îl face pe Nietzsche să continue să compună muzică și să scrie despre muzică. Producția muzicală a lui Nietzsche nu e foarte bogată și ocupă intervalul dintre 1862 și 1889 (anul în care sănătatea mentală începe să i se deterioreze grav și ireversibil). Ea cuprinde, printre altele, 15 lieduri, 9 piese pentru piano solo, una pentru cor și orchestră, mai multe bucăți pentru pian la patru mâini. S-au păstrat și schițele altor compoziții, rămase neterminate. Nedispunând de o pregătire muzicală sistematică, autorul scria lăsându-se condus mai degrabă de spontaneitate decât de principii ale compoziției. Această caracteristică pare strâns legată de caracterul ocazional al unora din lucrări. De exemplu Cosimei Wagner (soția lui Richard Wagner) i se dedică piesa pentru vioară sau pian Eine Sylvesternacht (subintitulată „Poem simfonic”), iar cu prilejul căsătoriei prietenilor săi Olga Herzen și Gabriel Monod îi cadorisește cu Monodie à deux pentru două piane. Dacă lucrările muzicale ale lui Nietzsche sunt elaborate sau spontane, ocazionale sau nu, e desigur interesant ca detaliu anecdotic. În definitiv, dacă un pictor avea pasiunea cântatului la vioară, de ce nu i s-ar permite și filozofului să compună? Mai important e poate dacă sunt sau nu compoziții valoroase. În această direcție, contemporanul lui Nietzsche, muzicianul Hans von Bülow găsea câte ceva bun de spus despre producțiile muzicale ale acestuia.[1] Nitzsche a fost influențat de titanul Wagner, nu numai din punct de vedere al filosofului ci și din punctul de vedere al muzicianului. Influența, însă, nu a dispărut după moartea lui Wagner, ci a continuat și după aceasta, ca model negativ asupra oricărui fel de gândire. În schimb, modelul pozitiv este Beethoven, cel care a îndrăznit să scrie la sfârșitul vieții sale fantastica Odă a bucuriei, adresându-se omenirii. Această lucrare este un minunat exemplu pentru Nietzsche, care și el se adresează aceleiași omeniri prin lucrările Imn prieteniei și Rugăciune pentru viață.

Contribuțiile lui Nietzsche ca compozitor au legătură cu ceea ce se petrecea în creația muzicală la mijlocul și în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Câteva momente și fenomene muzicale semnificative din acea perioadă sun: Liszt și poemul simfonic ca gen al muzicii cu program; lied-ul strofic cultivat de Brahms și alții; Liszt și școala de la Weimar legată de creația wagneriană, în contrast cu centrul de la Leipzig, reprezentat de Mendelssohn și susținut de Robert Schumann.

În acest context s-ar situa și creația lui Nietzsche, cea pianistică și liedurile, dar și măsura în care Also sprach Zarathustra este poem simfonic. Între liedul Die junge Fischerin a lui Nietzsche și liedul Loreley a lui Liszt, putem observa oarecare asemănare, având anumite elemente comune. Aici regăsim legătura compozițiilor lui Nietzsche cu forma aforistică a scrierilor sale, cu tendințe către concizie și concentrare asupra elementelor contradictorii, chiar parodice.

Muzica pe care Nietzsche o scrie reprezintă sensibilitatea sufletului său dar și a gândirii sale. S-a spus despre compozitorul Nietzsche că ar fi fost influențat de o multitudine de compozitori (Berlioz, Schumann, Mahler, Liszt) însă niciodată de Richard Wagner; incontestabilă această idee deoarece audițiile creației lui Wagner în perioada tinereții l-au marcat pe muzicianul Nietzsche. Luându-ne după scrierile sale filosofice, găsim personalitatea sa puternică care a ajuns să nu se plece nimănui. Acesta a compus pentru că a simțit că asta vrea și că asta trebuie să facă.

Muzica sa este deasupra conveniențelor și legilor, exprimându-se în muzică la fel ca în cuvinte. Diferența sesizabilă dintre cele două exprimări este dată de măiestria cu care a mânuit cele două limbaje.

Prin muzică, Nietzsche a descris o toamnă însorită și colorată, O Noapte de Anul Nou, frământările lui Manfred, forța credinței în Dumnezeu, în prietenie, în viață. Prin muzică, Nietzsche și-a spus propria poveste, muzica ajutându-l în cele mai grele momente. Chiar în perioada în care boala a pus stăpânire pe el și exprimarea prin cuvinte nu i-a mai fost la îndemână, muzica încă îi era coerentă și încă prezentă în sufletul său.

[1] Cristina Maria Sârbu, Nietzsche și muzica , p. 45

Falsificarea moștenirii lui Nietzsche[modificare | modificare sursă]

Filosofia lui Nietzsche a avut o influență considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea și a unor reprezentanți ai ei: Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger sau Emil Cioran. În anii '20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de "voință de putere" în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta a contribuit și sora lui Nietzsche, Elisabeth Forster, nazistă înverșunată și admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea filosofului. Unele dintre aceste false interpretări persistă și în zilele noastre.

În afară de erorile de transcriere și de atribuire, manuscrisele lui Nietzsche au fost supuse și unor falsificări directe: pe această pagină din *Ecce Homo* se pot vedea modificări făcute de Peter Gast.

După «Nietzsche-Lexicon» editat de Prof. Cristian Niemeyer (2009), cu participarea a 150 de cercetători specialiști în filozofia lui Nietzsche, sora sa, Elisabeth Forster a măsluit masiv și sistematic opera marelui filosof. Schimbările introduse de Elisabeth Forster au fost caracterizate în respectivul lexicon drept „scandaloase și criminale” (Cristian Niemeyer). Dintre 505 scrisori ale lui Nietzsche publicate postum în 1909, numai 60 au fost găsite originale, 32 au fost reconcepute total și la multe altele s-au făcut adnotări, completări, eliminări și schimbări de cuvinte și fraze în scopul de a-l prezenta pe filosof ca un promotor al nazismului, xenofob, antisemit, cu vederi de extremă dreaptă, în profundă contradicție cu ideile lui Nietzsche și în concordanță cu propriile ei vederi. Ideologii naziști s-au grăbit să preia și să se împăuneze cu filosofia falsificată a lui Nietzsche.

Un exemplu: în cartea sa „Dincolo de bine și de rău”^[10] fraza care se referea la antisemitism „Nu am nimic comun cu un om care ia parte la această înșelătorie abjectă” a fost anulată de sora autorului.

Elisabeth Forster și soțul și tovarășul ei de idei au creat în jungla paraguayană o comună germană-ariană, «Nueva Germania» („Germania Nouă”), dar soțul s-a sinucis și ea s-a întors în Germania în urma prăbușirii fratelui său. La funeraliile Elisabethei, care a murit în 1935 a participat și Hitler, personal.

Nietzsche este considerat precursorul curentului postmodernist prin ideea ca nu există un centru de la care se revendică toate valorile general umane. El este autorul care sparge conceptul de dogmă, înțeleasă ca limita dincolo de care nu se mai poate trasa niciun orizont. Fărâmițarea valorilor prin filiera nietzscheană s-a impus ca un concept major în curentul postmodernist.

Opera filozofică (selectiv)[modificare | modificare sursă]

Fatum und Geschichte, 1862 ("Destin și istorie")
Willensfreiheit und Fatum, 1862 ("Libertatea voinței și destinul")
Homer und die klassische Philologie, 1868 ("Homer și filologia clasică")
Die Geburt der Tragödie, 1872 ("Nașterea tragediei")
Unzeitgemässe Betrachtungen, 1876 ("Considerații inactuale")
Menschliches, Allzumenschliches: Ein Buch für freie Geister, 1878 ("Omenesc, prea omenesc: O carte pentru spiritele libere")
Morgenröte, 1881 ("Aurora")
Die fröhliche Wissenschaft, 1882 ("Știința veselă")
Also sprach Zarathustra, 1885 ("Așa grăit-a Zarathustra")
Jenseits von Gut und Böse, 1886 ("Dincolo de bine și rău")
Zur Genealogie der Moral, 1887 ("Genealogia moralei")
Götzen-Dämmerung, 1888 ("Amurgul idolilor")
Der Antichrist, 1888 ("Anticristul")
Ecce Homo, 1888
Voința de putere, 1906 (postum)

Traduceri în limba română[modificare | modificare sursă]

A doua considerație inoportună. Despre folosul și neajunsurile istoriei pentru viață, traducere de Amelia Pavel, București, Editura Ararat, 1994
Aforisme. Scrisori, traducere de Amelia Pavel, București, Editura Humanitas, 1992 (reed. 2001, 2007)
Amurgul idolilor, traducere de Vasile Frăteanu și Camelia Tudor, note de Vasile Frăteanu, Cluj, Editura Eta, 1993
Amurgul idolilor sau Cum se filozofează cu ciocanul, traducere de Dinu Grama, București, Editura Antet, 1993 (reed. 2003)
Amurgul idolilor sau Cum se filozofează cu ciocanul, traducere de Alexandru Al. Șahighian, București, Editura Humanitas, 2001 (reed. 2005, 2007)
Antichristul, traducere de George B. Rareș, Cluj, Editura Eta, 1991
Antichristul, traducere, note și postfață de Vasile Muscă, Cluj, Biblioteca „Apostrof”, 1996 (reed. 1998, 2003)
Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți și pentru nimeni, versiune românească de Victoria Ana Tăușan, București, Editura Edinter, 1991
Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți și nici unul, traducere de Ștefan Aug. Doinaș, București, Editura Humanitas, 1994 (reed. 1997, 2000)
Așa grăit-a Zarathustra, traducere de George Emil Bottez, București, Editura Antet, 2009
Călătorul și umbra sa. Omenesc, prea omenesc, traducere de Otilia-Ioana Petre, București, Editura Antet, 1996
Cazul Wagner, traducere de Alexandru Leahu, București, Editura Muzicală, 1983 (ediție revăzută, Editura Humanitas, 2004, 2008)
Despre genealogia moralei. O scriere polemică adaugată recentei „Dincolo de bine și de rău” spre împlinire și înțelegere, traducere de Janina Ianoși și Horia Stanca, postfață de Ion Ianoși, Cluj, Editura Echinox, 1993
Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filozofie a viitorului, traducere de Francisc Grünberg, București, Editura Humanitas, 1992 (ediție revăzută, 2006)
Dincolo de bine și de rău, traducere de Francisc Grünberg, București, Editura Universitas, 1998
Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului, traducere de Victor Scoradeț, București, Editura Ideea Europeană, 2016
Ecce homo, traducere de Mircea Ivănescu, Cluj, Editura Dacia, 1994 (reed. 1999)
Ecce homo: cum devii ceea ce ești, traducere de Liana Micescu, București, Editura Centaurus, 1991
Ecce homo. Cum devii ceea ce ești, traducere, studiu introductiv și note de Vasile Muscă, Editura Ideea Europeană, 2016;
Genealogia moralei, traducere din germană de Darie Lăzărescu, preambul de Harald Hoffding, Editura Mediarex, 1996
Genealogia moralei: o scriere polemică, traducere din germană de Liana Micescu, traducerea textelor din latină și greacă Traian Costa, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2006
Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești, traducere de Mircea Ivănescu, Cluj, Editura Dacia, 1992 (reed. 1998, 2002)
Noi, filologii, traducere, studiu introductiv și note de Vasile Muscă, Editura Ideea Europeană, 2017;
Opere complete. Ediție critică științifică în 15 volume de Giorgio Colli și Mazzino Montinari, traducere de Simion Dănilă, vol. I-VI, Timișoara, Editura Hestia, 1998-2005
- (Vol. I, Poezia, 1998. Vol. II, Nașterea tragediei. Considerații inactuale I-IV. Scrieri postume, 1998. Vol. III, Omenesc, prea omenesc, 1999. Vol. IV, Aurora. Idile din Messina. Știința veselă, 2001. Vol. V, Așa grăit-a Zarathustra, 2004. Vol. VI, Dincolo de bine și de rău, 2005)
Poezii, traducere de Simion Dănilă, București, Editura Univers, 1980
Știința voioasă. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, traducere de Liana Micescu și Alexandru Al. Șahighian, traducerea versurilor de Simion Dănilă, București, Editura Humanitas, 1994
Știința voioasă („la gaya scienza”), traducere de Liana Micescu, traducerea versurilor de Simion Dănilă, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2006;
Genealogia moralei, traducere de Janina Ianoși și Horia Stanca, prefață de Ion Ianoși, Editura Contemporanul, 2016;
Voința de putere: încercare de transmutare a tuturor valorilor (fragmente postume), traducere de Claudiu Baciu, Oradea, Editura Aion, 1999

Friedrich Nietzsche – Citate:

TRUMAN CAPOTE

Date personale
Truman Capote
Truman Capote în 1959
Nume la naștere	Truman Streckfus Persons
Născut	30 septembrie 1924 New Orleans, Louisiana, Statele Unite
Decedat	25 august 1984 (59 de ani) Los Angeles, California, Statele Unite
Înmormântat	Westwood Village Memorial Park Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale (Insuficiență hepatică)
Cetățenie	Statele Unite ale Americii
Ocupație	Romancier, scenarist, dramaturg, actor
Limbi vorbite	limba engleză^[1]
Studii	Greenwich High School[] Dwight School[]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1943–1984
Limbi	limba engleză
Mișcare/curent literar	Southern Gothic
Specie literară	Southern Gothic[*]
Operă de debut	O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005)
Opere semnificative	Alte glasuri, alte încăperi (1948), Mic dejun la Tiffany (1958), Cu sânge rece (1966), Muzică pentru cameleoni (1980)
Influențe[ascunde] Malcolm Lowry, Edgar Allan Poe, James Agee, E. M. Forster, Henry James, Gustave Flaubert, Ivan Turgheniev, Anton Cehov, Marcel Proust, Raymond Chandler
A influențat pe[ascunde] Joseph Wambaugh, Harper Lee, John Updike, James Robert Baker, Andy Warhol, John O'Hara
Note
Premii	Premiul Edgar Allan Poe (1962) Premiul Emmy (1967)
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database canal YouTube
Modifică date / text

Truman Capote (n. 30 septembrie 1924, Orleans Parish^⁠(d), Louisiana, SUA – d. 25 august 1984, Los Angeles, California, SUA), născut Truman Streckfus Persons, a fost un scriitor și scenarist american. Începuturile carierei sale scriitoricești se leagă de literatura gotică sudistă, grăitor în acest sens fiind romanul Alte glasuri, alte încăperi. Mai târziu a dezvoltat interesul pentru un stil de scriere jurnalistic, punând bazele romanului-reportaj construit cu personaje și evenimente reale datorită operei de succes Cu sânge rece. Alte lucrări reprezentative ale autorului american sunt Harfa de iarbă, Mic dejun la Tiffany sau Muzică pentru cameleoni.

Primii ani de viață[modificare | modificare sursă]

S-a născut la New Orleans, cu numele Truman Streckfus Persons. Părinții săi, Lillie Mae Faulk, o demimondenă cu veleități artistice în vârstă de 17 ani și Archulus Persons, avocat, au divorțat pe când el avea doar patru ani, eveniment care-i va marca profund sensibilitatea. În lungile peregrinări, purtat de mama sa prin încăperi închiriate și camere precare de hotel, copilul a învățat singur să scrie și să citească. Mama îl încredințează până la urmă spre creștere mătușilor lui din sud; ajunge astfel în orășelul Monroeville din statul Alabama, o comunitate conservatoare destul de săracă unde va rămâne aproape un deceniu. Va petrece acolo anii de aventură ai unei copilării idilice, în sânul naturii și într-o deplină libertate, pe care îi va evoca mereu cu nostalgie în scrierile sale. Afecțiunea copilului Truman se îndreaptă mai ales spre una din verișoarele lui în vârstă, Sook Faulk, persoană de o candoare și un simț moral care-l vor marca, admirabil portretizată în nuvelele „O amintire de Crăciun” și „Oaspetele din Ziua Recunoștinței”. Printre copiii care îi sunt tovarăși de joacă în acei ani se află și Harper Lee, autoarea de mai târziu a romanului „Să ucizi o pasăre cântătoare” și cea care avea să-i rămână prietenă întreaga viață. Copilăria lui Truman Capote este umbrită însă de absența părinților și de statutul aparte pe care ea i-l conferea în ochii celorlalți copii; în excursiile la care participau tații acestora, el e nevoit să vină mereu singur și să inventeze povești neverosimile despre tatăl său: „Mă simțeam ca un fel de orfan spiritual, ca o țestoasă întoarsă pe spate”.

Mama lui se recăsătorește în 1933 cu un om de afaceri new-yorkez, Joseph Capote, mutându-se alături de acesta în New York. Tânărul Truman îi urmează; este fascinat rapid de tumultul și farmecul marelui oraș. Tatăl său vitreg îl adoptă oficial, schimbându-i în acte numele în Truman Garcia Capote. Mama, o narcisică devenită alcoolică, pe care băiatul o iubește enorm, e oripilată de la început de latura lui efeminată, umilindu-l cu cruzime și în mod repetat. E înscris pe rând la mai multe școli private. Din cauza rezultatelor dezastruoase la învățătură, părinții sunt sfătuiți să își supună copilul, bănuit de retardare, unui examen psihiatric. În urma testelor, află cu surprindere că acesta a obținut calificative neobișnuit de înalte și este clasificat drept „geniu”. Profesoara de engleză de la Greenwich High School este prima care îi remarcă talentul. Visul copilului a rămas același dintotdeauna: să devină scriitor. La 17 ani, abandonează școala, considerând că instrucția e irelevantă pentru talentul literar, și primește o slujbă măruntă la The New Yorker, publicația unde îi vor apărea mai târziu multe din lucrările sale celebre.

Cariera[modificare | modificare sursă]

Debutul literar[modificare | modificare sursă]

Oamenii ca mine au știut mereu unde au vrut să ajungă. Mulți își petrec jumătate din viață fără să știe acest lucru. (...) Eu însă am știut întotdeauna că doresc să fiu scriitor și că doresc să fiu bogat și celebru.

– Truman Capote

Începe să scrie proză scurtă, trimițându-și încercările literare la redacțiile mai multor publicații. Abandonează un prim roman, „O vară de răscruce”, pe care îl consideră prea slab (acesta va fi publicat postum, în 2005, în pofida dispoziției lui exprese). Nuvela „Miriam”, apărută în Mademoiselle, este remarcată imediat, iar tânărul Capote e răsplătit cu Premiul O. Henry, premiu acordat celei mai bune nuvele de debut. Această primă reușită îi facilitează semnarea unui contract cu editura Random House, care îi oferă și un avans de 1.500 de dolari pentru viitorul roman. Apărut în 1948 sub titlul „Alte glasuri, alte încăperi”, romanul se impune imediat ca bestseller, fiind recunoscut ca un eveniment pe piața cărții și în lumea literară.

Un scandal colateral avea să sprijine eficient nivelul remarcabil al vânzărilor: poza de pe coperta a patra a cărții îl înfățișează pe autor într-o postură considerată „șocantă”. Unii cititori protestează la vederea fotografiei, declarându-se scandalizați de sugestia licențioasă pe care aceasta o îngăduie. Poza face înconjurul Americii, reluată în cotidiane și dezbătută în publicații mondene. Editura profită rapid și trimite în librării afișe publicitare reproducând fotografia, pe care stă scris cu litere de-o șchioapă: „Acesta este Truman Capote”. Abila manevră de marketing sporește rumoarea provocată de carte și impune numele autorului acolo unde acesta își dorise întotdeauna să ajungă: în rândurile jet set-ului american, lumea de miraj și strălucire a bogaților și a celebrităților din domeniul literar, artistic sau monden. „Trebuia să am succes, și trebuia să am succes devreme”, declară el în 1978, rememorându-și debutul.

În jet set[modificare | modificare sursă]

Capote publică în anii următori o serie de nuvele, interviuri, articole și însemnări de călătorie, cu predilecție în The New Yorker. Acestea vor fi antologate în volumele „Arborele nopții și alte povestiri” (1949), „Culoarea locală” (1950) și „Au cuvântul muzele” (1956). Sunt anii libertății sale depline. Începe să câștige de pe urma scrisului, să cunoască numeroși autori din întreaga lume și să călătorească mult peste ocean, cu precădere în Europa.

Prima colaborare cu studiourile de film de la Hollywood are loc în urma ecranizării piesei „Harfa de iarbă”. Interesat de noua lume pe care o descoperă, va scrie, singur sau în colaborare, câteva scenarii de film, teatru sau musical. Homosexual, amator de petreceri și amfitrion al unora dintre ele (celebrul Black and White Ball, un bal mascat cu 500 de invitați îmbrăcați doar în alb și negru, considerat „petrecerea secolului”, este organizat de el),^[6] înconjurat de numeroși admiratori și prieteni, respectat și temut pentru remarcile sale ascuțite și adesea memorabile (este supranumit „mica teroare”, aluzie la cei 1,62 m ai staturii sale), Truman Capote găsește în atmosfera frivolă care înconjura lumea filmului din acei ani terenul ideal de inspirație și manifestare pentru libertatea sa de creație.

Consacrarea deplină sosește în 1958: Capote publică al doilea roman, inițial considerat o nuvelă mai extinsă, „Mic dejun la Tiffany”. Aducându-i vânzări importante, ecranizat mai apoi, în 1961, cu Audrey Hepburn în rolul grațioasei eroine Holly Golightly, romanul îi aduce recunoașterea deplină a criticii și a publicului, transformându-l imediat într-o celebritate. Tot atunci va primi însă și vestea de care se temuse tot timpul, aceea că mama sa s-a sinucis; artista minoră nu reușise să intre în lumea ale cărei porți se deschiseseră larg pentru el. Acest contrast îi dă prima idee de a scrie „Rugăciuni împlinite”. Succesul îl ajută totuși să suporte cu stoicism drama; scrie în continuare, călătorește, face proiecte. Scriitorul este filmat, premiat, invitat în saloane și la evenimentele timpului, adulat de public și recunoscut pe stradă. Un statut măgulitor care, în primă instanță, nu îi displace deloc și pe care de altfel și-l dorise. Abia intrat în această lume pe care avea să o descrie, mai târziu, cu detașare și acrimonie, îi observă atent slăbiciunile, regulile nescrise și protagoniștii.

Punctul de cotitură: romanul „Cu sânge rece”[modificare | modificare sursă]

În liniștea apartamentului său din Long Island, Truman Capote deschide într-o dimineață de noiembrie a anului 1959 ziarul The New York Times, unde citește o scurtă relatare a unei crime sângeroase petrecute în Holcomb, Kansas: doi tineri jefuiesc casa unui fermier, ucigând până la urmă întreaga familie, pe acesta, soția sa și cei doi copii. Notița are un efect hipnotic. Violența și absurditatea acelei crime, petrecută într-un orășel îndepărtat din Sud, într-o comunitate liniștită și conservatoare, captează interesul lui Capote. O roagă pe Harper Lee să-l însoțească imediat la fața locului, pentru a cerceta împrejurările crimei și a scrie un reportaj ca trimis al săptămânalului The New Yorker. Debutează astfel o poveste uimitoare, acoperind șase ani de cercetări exhaustive și zeci de interviuri, culminând, după condamnarea și executarea criminalilor, cu ceea ce avea să devină revelația scenei literare americane: apariția romanului „Cu sânge rece”, carte inaugurând un gen literar nou, „romanul de non-ficțiune”, în care „fiecare cuvânt este adevărat”. Pe plan financiar, cartea este o lovitură și îi aduce două milioane de dolari din vânzări; emoțional, însă, munca la această carte și implicațiile ei morale îl epuizează. Publicat mai întâi în foileton în The New Yorker, romanul apare în 1966 la editura Random House și e considerat „cartea deceniului”, aducându-i deplina recunoaștere internațională.

În același timp, apariția romanului marchează subtil o schimbare în viața autorului. După cum o arată biograful și prietenul său Gerald Clarke, un Capote epuizat de munca de cercetare este nevoit să aștepte câțiva ani verdictul judiciar, condamnarea definitivă și executarea criminalilor, „pentru a avea un final” al cărții în care cei doi apar ca personaje. Ecranizată în filmele Capote (2005) și Infamous (2006), această istorie a sfâșierii lăuntrice a autorului, prins el însuși într-un conflict clasic dintre conștiință și datorie, marchează punctul de cotitură din viața lui Truman Capote. În timpul redactării romanului, confruntat cu redarea universului dur pe care cartea îl revelă, începe să bea cantități tot mai însemnate de alcool. Prietena sa Phyllis Cerf, soția editorului Bennett Cerf de la Random House, avea să afirme că scrierea acestei cărți e cea care l-a făcut alcoolic. În paralel, întreaga lume a celebrității, pe care o frecventase, cu personajele și strălucirile ei, își pierde subit din importanță. Obținând tot ce-și dorise să obțină, atât pe tărâmul literaturii cât și pe cel al faimei, Capote începe să privească cu o luciditate sporită mecanismele lumii în care s-a afirmat, iluziile, căderile și turpitudinile ei. Începe să experimenteze tot mai mult alcoolul și drogurile ușoare la petrecerile faimoase ale timpului. Observă, ascultă, adună impresii și anecdote, și scrie mai ales, în secret, pregătindu-se de o înfruntare violentă cu lumea de care nu se voia anexat: micul univers frivol și exclusivist al celebrităților americane.

Anii din urmă[modificare | modificare sursă]

Scriitorul este tradus și reeditat masiv; în continuare, îi apare „Lătratul câinilor”, antologie de texte inedite sau reluate din publicații. Orice text cu semnătura sa este devorat de admiratori. Sunt anii în care Truman Capote e tot mai prezent în conștiința publicului. Participă la diverse talk-show-uri și emisiuni de televiziune, este solicitat și invitat peste tot, spune anecdote, lansează replici acide, face dezvăluiri, creează spectacol. Anunță, mai ales, mereu că lucrează neobosit la o carte, un roman care va fi ceva cu totul diferit și neașteptat, dar al cărui conținut înțelege să nu îl dezvăluie. Va fi un „roman proustian”, ține el să adauge. Nimeni nu bănuie despre ce ar putea fi vorba. Apariția primelor fragmente declanșează, de aceea, o furtună devastatoare.

Apărute în revista Esquire, primele două fragmente din romanul anunțat „Rugăciuni împlinite” produc o explozie de atacuri violente împotriva sa. Se întâmplase inimaginabilul: toate personajele romanului, cu nume abia schimbate, sunt foarte ușor de recunoscut. Actori, regizori, mondeni, vedete, moștenitori ai unor familii, producători TV, editori, agenți literari, filfizoni, bancheri, manechine, artiste, scriitori, amante, magnați ai timpului, cu toții se recunosc, șocați, în personajele înfățișate acolo, cu poveștile, cruzimile, secretele și infidelitățile lor, în artificialitatea și vidul lumii care-i înconjoară. Imediat, scriitorul este izolat total de scena publică. Nu mai este primit nicăieri, toate ușile i se închid în față. Prietenii îl părăsesc în marea lor majoritate, presa se declară dezgustată, criticii desființează la unison cartea. Chiar prietenii vorbesc deschis de o sinucidere simbolică. Scriitorul se apără, explică, apoi renunță: spusese adevărul despre o lume cinică și artificială, care amenința să îl înghită. Prezent în numeroase show-uri de televiziune, cu câțiva prieteni fideli care i-au rămas alături, Capote își petrece ultimii ani continuând să scrie. Publică „Muzică pentru cameleoni”, splendid volum de proză scurtă care este primit cu răceală. Împreună cu prietena sa, actrița Joanne Carson, se mută pe Coasta de Vest, în Los Angeles, unde aceasta avea o proprietate. Reușește să învingă dependența de droguri și alcool, dar în cele din urmă inima sa cedează. Pe 25 august 1984, scriitorul se stinge în brațele prietenei sale. Avea 59 de ani. Stilist desăvârșit, cu o proză intimistă de o mare sensibilitate, tradus în zeci de țări, socotit unul din cei mai mari scriitori ai vremii sale, Truman Capote a marcat istoria literară, opera și viața sa suscitând și astăzi un imens interes din partea publicului.

Stilul lui Capote[modificare | modificare sursă]

Truman Capote, omulețul acesta plin de curaj, este cel mai împlinit scriitor al unei generații din care fac și eu parte. Frazele lui sunt perfecte până la detaliu, ritmul poveștilor lui este impenetrabil. N-aș schimba o virgulă în „Mic dejun la Tiffany”.

– Norman Mailer

„Mic dejun la Tiffany” este opera care l-a consacrat pe Capote. „Mic dejun la Tiffany” este povestea unui scriitor care își amintește că a cunoscut-o în urmă cu 15 ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly, o fată excentrică și misterioasă, care locuia în aceeași clădire. În scurt timp, scriitorul aspirant de atunci și fata aceasta ciudată, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiați, iar opiniile și modul de viață neconvențional, precum și lucrurile neobișnuite pe care le află despre trecutul și aventurile prin care a trecut vecina sa ajung să-l fascineze tot mai mult. Firul narativ simplu, liniar al microromanului îi permite lui Capote să-și rafineze stilul caracteristic minimalist, într-o formă vie și proaspătă, care i-a adus un succes masiv la critică și public.^[7] Raportat la curentul literar, „Mic dejun la Tiffany” aparține postmodernismului („termen folosit într-un sens foarte larg «și adesea confuz» pentru a desemna o categorie amplă de fenomene culturale și a indica o îndepărtare, inițiată în jurul lui 1960, de cultura elitistă a modernismului, în direcția unei abordări eclectice și populiste”).^[8] Caracterizat de limbajul trivial, romanul „Mic dejun la Tiffany” abordează emanciparea (cu toate că e o falsă emancipare, Holly Golightly s-ar vrea modelul femeii independente, dar este întreținută de bărbați bogați cu care are relații pasagere) și diversitatea sexuală tipice postmodernismului – chiar Holly, eroina principală, măcinată de conflictul dintre nevoia de stabilitate și cea de libertate, dar și de alienarea față de ceilalți, își recunoaște propria diversitate sexuală.^[8] Capote fiind un scriitor ale cărui începuturi se află în strânsă legătură cu literatura gotică sudistă, trebuie remarcat faptul că influențele acesteia se regăsesc și în romanul „Mic dejun la Tiffany”. Literatura gotică sudistă se caracterizează prin teme grotești. Poate include elemente ale supranaturalului, însă aceasta este cunoscută prin aceea că are în prim plan personaje tulburate, având ca sursă de inspirație literatura gotică la modă în Anglia secolului al XVIII-lea.^[8]

„Mic dejun la Tiffany” contrastează cu romanul „Cu sânge rece” atât prin ton și structură, cât și prin așteptările pe care le are cititorul față de operă.^[9] „Cu sânge rece” este romanul cel mai cunoscut al lui Truman Capote, cu un succes imens atât la public, cât și la critică, lansând totodată la vremea sa un nou gen de roman, „de nonficțiune”, cum l-a numit autorul. Cartea prezintă într-un stil elegant și bine calibrat o crima multiplă ce a făcut furori în ziarele de la sfârșitul anului 1959: patru membri ai unei familii prospere din Kansas au fost asasinați în casa lor, de doi escroci mărunți, în căutarea unui seif inexistent. Capote reconstituie minuțios ultima zi din viața victimelor, trecutul și psihologia complicată a criminalilor, peripețiile și transformările subtile prin care trec aceștia după săvârșirea crimei și până când sunt prinși, judecați și executați. Capote pătrunde cât se poate de adânc în mintea protagoniștilor săi, dezvăluindu-le motivațiile, angoasele și iluziile, fără să-și exprime direct nicio poziție morală față de criminali sau condamnarea lor la moarte. Autorul își maschează prezența prin adoptarea unei priviri ce analizează totul cu același interes, construind un hibrid curios, roman realist cu o structură perfect echilibrată și reportaj ultrastilat, imaginativ în același timp.^[10] Procesul de creație a acestei cărți constituie și subiectul filmului Capote (2005), cu Philip Seymour Hoffman în rolul scriitorului.

În 2014, editorul Peter Haag a descoperit 14 proze scurte pe când căuta în arhiva Truman Capote din New York Public Library fragmente lipsă din romanul său neterminat, „Rugăciuni împlinite”. Textele descoperite se pare că au fost scrise de Capote undeva la jumătatea anilor '30. Criticii spun că în aceste texte se ghicește deja stilul sofisticat al lui Capote, gustul lui pentru melodramă și conflicte întunecate, preferința pentru teme precum singurătatea, violul, crima.^[11]

Capote a scris despre oameni marginalizați, oameni care au purtat etichete toată viața, nereușind să treacă de puterea acestora. Personajele lui au fost create din propriile frustrări (a fost homosexual) și propriile idei cu privire la ceea ce întâmpla în lume (oamenii de culoare care apar în povestirile lui nu prea găsesc speranță în viețile lor). Personajele lui Capote sunt depersonalizate, fiind doar un ecou al propriilor gânduri și idei. Fiind el însuși un băiat simplu din Monroeville, Alabama, care a reușit să-și depășească condiția, a fost întotdeauna atras de oamenii arătați cu degetul. În povestirile lui timpurii apare des ideea supremației albilor și a torturilor fizice și morale la care au fost supuși oamenii de culoare.

Pasiunea pentru intruși s-a născut din propriile temeri: fiind homosexual, se temea că oamenii îl vor judeca pe nedrept, punându-i chiar și operele sub semnul întrebării. Aceste încercări de a scrie bine sunt exemplul unui om care și-a depășit condiția, neluând în seamă prejudecățile epocii sau ale oamenilor de care era înconjurat. Un om puternic și sensibil în același timp, un luptător talentat, fără armură sau sabie împotriva lumii. Forța cuvintelor lui a fost mai puternică decât complexele, cuvintele lui cucerind cititorii chiar și azi.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Capote a avut un stil de viață extravagant și nu s-a sfiit să-și afișeze orientarea homosexuală într-o perioadă în care subiectul era tabu. A avut o relație de 35 de ani cu autorul Jack Dunphy.^[12]

Unul dintre primii săi iubiți a fost profesorul de literatură Newton Arvin căruia i-a dedicat romanul „Alte glasuri, alte încăperi”.^[13] A avut relații cu celebrități ale epocii, printre care, se pare, și actorul Errol Flynn.^[13] Deschiderea lui și încurajarea altora pentru deschidere față de homosexualitate, l-au făcut să devină un jucător important în domeniul drepturilor homosexualilor.

Traduceri în limba română[modificare | modificare sursă]

Capote, Truman, Harfa de iarbă, tradus de Constantin Popescu și Catinca Ralea, București, 1967, 492 pagini: Editura pentru Literatura Universală, Colecția: Meridiane;
Capote, Truman, Cu sânge rece, tradus de Constantin Popescu, București, 1968, 410 pagini: Editura pentru Literatură, Colecția: Biblioteca pentru toți nr. 449;