MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

Influențe	A influențat
Aristotel, Anselm, Descartes, Goethe, Spinoza, Rousseau, Boehme, Kant, Fichte, Schelling	Feuerbach, Marx, Engels, Bauer, Bradley, Lenin, Troțki, Heidegger, Sartre, Barth, Küng, Habermas, Gadamer

Semnătură

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n. 27 august 1770, Stuttgart - d. 14 noiembrie 1831, Berlin) a fost un filozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Familie și mediu 1770-1788[modificare | modificare sursă]

Hegel s-a născut în 27 august 1770 la Stuttgart/Württemberg, într-o familie protestantă. Tatăl său, Georg Ludwig Hegel (1733-1799), era înalt funcționar la curtea de conturi a ducelui de Wurtemberg. Mama sa, Maria Magdalena Fromm (1741- 1783) provine dintr-o familie cultivată de juriști și a participat la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature. Sora sa, Christiane va preda mai târziu la Stuttgart și a fost internată într-un azil psihiatric. Fratele său mai mic a fost căpitan în armata napoleoniană, în perioada campaniei din Rusia.

Wilhelm va studia în gymnasium- ul din orașul său natal, unde va fi un școlar model. Sora sa mărturisește că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul său i- a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani. La 10 ani tatăl său îi dă primele lecții de geometrie și astronomie. Tragediile grecești erau lectura sa favorită. La fel de mult îl interesau fizica și botanica. Hegel însuși își amintea că învățase, la 11 ani, definițiile lui Christian Wolf, astfel că figurile și legile silogismului, care stau baza logicii (iar acest fapt este luat de Jacques Derrida ca un argument în polemicile privitoare la vârsta potrivită pentru o educație filosofică.

Formarea sa la Stuttgart stă sub principiile iluminismului și se bazează pe textele clasice ale Antichității. Hegel arată o preferință pentru limba și cultura greacă. Traduce tratatul Asupra sublimului de Longin, Manualul lui Epictet și Antigona lui Sofocle. Face note de lectură de literatură, estetică, fiziognomie, matematici, fizică (teoria culorilor), pedagogie, psihologie, teologie și filozofie. Scrie bine în franceză când redactează note asupra lui Rousseau.

Studii 1788-1793[modificare | modificare sursă]

Hegel se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen (numit Stift) pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filozofia, istoria, teologia și limbile clasice, latina și greaca, matematică și fizică. În 1788 redactează un articol Despre avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. Aici îi cunoaște pe Friedrich Hölderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie plantând împreună Copacul Libertății. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și urmărește cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 obține titlul der "Magister der Philosophie" cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie unde urmează cursuri despre istoria Apostolilor, a psalmilor și a Epistolelor, despre filosofia stoicului Cicero, despre istoria filozofiei, despre metafizică și teologie naturală și decide, între altele, să se înscrie la cursuri de anatomie.

Timp de opt ani lucrează ca profesor particular în diverse familii din Berna și Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena și scrie lucrarea "Diferența între sistemele lui Fichte și Schelling". Împreună cu Schelling fondează revista "Kritische Zeitschrift der Philosophie". În 1807 publică lucrarea sa fundamentală "Fenomenologia spiritului" (Phänomenologie des Geistes]]. Între 1808 și 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg și publică lucrarea "Știința logicii" (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filozofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în prelegerile ținute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în "Enciclopedia științelor filozofice" (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filozofiei etc. Hegel moare la 14 noiembrie 1831 în Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

OPERA FILOZOFICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice, care constituie realitatea și evoluția sa. Această filozofie este în mod esențial determinată de noțiunea de "dialectică", care este în același timp un concept, un principiu al cunoașterii și al mișcării reale care guvernează existența lumii sau, după Hegel, istoria "Ideii", care după ce s-a exteriorizat în natură, revine la sine pentru a se realiza în formele culturale, urmând o ierarhie formală a unui conținut identic: artă, religie, filozofie. Într-un cuvânt științificarea logicei.

Dialectica[modificare | modificare sursă]

Dialectica cu cele trei momente - teză, antiteză, sinteză - nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea/completarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.

Fenomenologia spiritului[modificare | modificare sursă]

După Hegel, fenomenologia este "știința experienței conștiinței". În acestă operă se descrie evoluția progresivă și dialectică a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care "noțiunea corespunde obiectului și obiectul noțiunei". Fenomenologia începe deci prin descrierea conștiinței în general, opusă unui obiect. Un moment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru cel care unifică toate momentele într-o singură totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale. Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței integrale a omului/theului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective.

Fenomenologia este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea.

Conștiința în general[modificare | modificare sursă]

Aceasta este conștiința lumii exterioare, în măsura în care omul este opus lumii. Există trei nivele de conștiință:

Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect exterior.
Percepția sau confirmarea sensibilității.
Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte.

Conștiința de sine[modificare | modificare sursă]

Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția "eului" ca persoană.

Rațiunea[modificare | modificare sursă]

Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală, în măsura în care devine interesată la observația naturii. Ea este expresia științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și de a le descoperii legile.

Filozofia istoriei[modificare | modificare sursă]

După Hegel, rațiunea guvernează lumea și se realizează în istorie. Această raționalitate integrală a istoriei implică afirmarea că dezvoltarea se realizează în forma cea mai completă morala și libertatea. Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său (Volksgeist). Evoluția dialectică a spiritului universal parvine în final la ideea de Stat, în care se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează.

INTERPRETĂRILE ȘI INFLUENȚELE FILOZOFIEI LUI HEGEL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După moartea lui Hegel, discipolii lui s-au divizat în două tabere. Hegelianii de "dreapta" erau grupați în corpul universitar din Berlin și reprezentau conservatismul politic al epocii de restaurație după căderea lui Napoleon. "Stânga", cunoscută și ca "Tinerii Hegeliani", interpretau filozofia lui Hegel în sens revoluționar, preconizând ateismul în religie și democrația liberală în politică. Dintre aceștia sunt de menționat Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Max Stirner și - mai ales - Karl Marx. La Marx, idealismul este transformat în materialism iar de la legile dialectice ale evoluției istorice se ajunge la ideologia luptei de clasă, la sfârșitul căreia nu mai regăsim spiritul întors la sine însuși, ci o societate comunistă lipsită de clase, presupusă liberă.

OPERE PRINCIPALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Phänomenologie des Geistes ("Fenomenologia spiritului", 1807)
Wissenschaft der Logik ("Știința logicei", 1812/1816)
Enzyklopädie de philosiphischen Wissenschaften ("Enciclopedia științelor filozofice", 1817-1830
Grundlinien der Philosophie des Rechts ("Bazele filozofiei dreptului", 1819)
Vorlesungen über die Ästhetik ("Prelegeri despre estetică", 1817-1829)
Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte ("Prelegeri de filozofie a istoriei", 1822-1831)
(Prelegeri de filozofie a religiei)
(Note despre Platon)
Prelegeri de istorie a filozofiei, 1-2, Ed, Academiei, 1963

Friedrich Hegel - citate

EUSEBIU CAMILAR

Eusebiu Camilar

Scriitorul Eusebiu Camilar

Date personale

Născut

7 octombrie 1910
Udești, Austro-Ungaria

Decedat

27 august 1965, (55 de ani)
București, Republica Socialistă România

Părinți

Ion și Natalia Camilar (născută Motrici)

Căsătorit cu

Magda Isanos

Copii

Elisabeta Camilar

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

scriitor, traducător

Limbi vorbite

limba română

Activitate

Membru corespondent al Academiei Române

Eusebiu Camilar (n. 7 octombrie 1910, satul Udești, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 27 august 1965, București, România) a fost un scriitor și traducător român, membru corespondent (din 1955) al Academiei Române.^[1]^[2]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Părinții săi au fost țăranii Ion și Natalia Camilar (născută Motrici). A urmat cursurile școlii primare din satul natal și cele ale Liceului „Ștefan cel Mare" din Suceava, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” de astăzi. A debutat în 1929 cu versuri în „Moldova literară”, revista Societății Literare "Tinerimea" din Mihăileni. A fost căsătorit cu poeta Magda Isanos cu care a avut un copil , Elisabeta.

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Scrieri[modificare | modificare sursă]

Chemarea cumpenelor, București, 1937 (versuri)
Cordun, București, 1942 (roman)
Prăpădul Slobodei, Iași, 1943 (roman)
Avizuha, București, 1945 (povestiri)
Turmele, București, 1946 (roman)
Focurile, București, 1945 (dramă; coautoare: Magda Isanos)
Valea hoților, București, 1948 (roman)
Negura, vol. I-II, București, 1949-1950 (roman)
Împărăția soarelui, București, 1955 (note de călătorie în China)
Poarta furtunilor, București, 1955 (povestiri)
Inimi fierbinți, București, 1956 (proză)
Valea Albă, București, 1957 (dramă istorică în versuri)
Farmecul depărtărilor, București, 1966 (note de călătorie)
Povestiri eroice, București, 1965
Viforul, București, 1966 (povestiri)
Cartea de piatră, București, 1981 (jurnal)

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Nikolai V. Gogol, Însemnările unui nebun, București, 1945
Aleksandr S. Pușkin, Fata căpitanului, București, 1946
Alexei N. Tolstoi, Povestiri rusești, București, 1947
Maxim Gorki, Foma Gordeev, București, 1949
As Ma, fata ecoului, București, 1955 (poezie chineză)
Din poezia chineză clasică, București, 1956
1001 de nopți, 4 vol., București, 1956-1963 (basme arabe)
Ovidiu, Tristele, București, 1957
Eschil, Perșii, "Cei șapte contra Tebei", București, 1960
Li Tai-pe, Poezii, București, 1961
Aleksandr S. Pușkin, Dama de pică, București, 1963
Kalidasa, Śakuntalā, București, 1964 (dramă în limba sanscrită)
Ovidiu, Epistole din exil, București.

În alte limbi[modificare | modificare sursă]

Fergeteg (Negura), traducere în limba maghiară de Nagy Elek, Bukarest, 1949.
Fergeteg (Negura), traducere în limba maghiară de Nagy Elek, Editura Szikra, Budapest, 1949.^[3]

Eusebiu Camilar - Citate:

CESARE PAVESE

Date personale
Cesare Pavese

Născut	9 septembrie 1908^[1]^[2]^[3]^[4] Santo Stefano Belbo, Piemont, Italia^[5]^[6]
Decedat	27 august 1950 (41 de ani)^[5]^[1]^[2]^[3] Torino, Italia^[7]^[5]^[6]
Înmormântat	Santo Stefano Belbo
Cauza decesului	sinucidere (Supradoză)
Cetățenie	Italia (18 iunie 1946–27 august 1950)^[8] Regatul Italiei (9 septembrie 1908–18 iunie 1946)
Religie	ateism
Ocupație	lingvist scriitor traducător redactor literar[] scenarist critic literar[] jurnalist biograf[*] poet
Limbi vorbite	limba italiană^[9]^[10] limba engleză^[10]
Studii	Universitatea din Torino (licențiat în English studies[], 1930) Liceo Classico Massimo D'Azeglio[] Sociale[*]
Limbi	limba italiană
Specie literară	poezie, roman
Opere semnificative	Dialoghi con Leucò[]* La luna e i falò[]*
Note
Premii	Premiul Strega
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Cesare Pavese (n. 9 septembrie 1908, Santo Stefano Belbo, Piemont, Italia – d. 27 august 1950, Torino, Italia) a fost un scriitor, poet, critic literar și traducător italian. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX.

Biografie[modificare | modificare sursă]

În data de 9 septembrie 1908 se naște la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, fiul lui Eugenio Pavese, funcționar la Tribunalul din Torino și al Consolinei Mesturini, ce provenea dintr-o familie de comercianți bogați.

Între 1915-1926 - studiile la Torino; spre sfârșitul acestei perioade începe să-i citească pe D'Annunzio, Papini și scrie primele versuri.

Între 1926-1929 - student la Universitatea din Torino, Facultatea de Litere și Filozofie. Studiază cu pasiune literatura clasică și engleză, începând să fie interesat și de literatura americană cu gândul la o bursă la Columbia University, bursă pe care n-o va obține niciodată.

în 1930 - își susține lucrarea de diplomă, dar nefiind înscris în partidul fascist, nu poate deveni asistent la Universitatea din Torino. Predă ca suplinitor latina în afara orașului Torino.

În 1933 - se înscrie în Partidul Național Fascist și astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană chiar la liceul la care a studiat și el, în Torino. Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino, în sediul publicației comuniste "Ordine nuovo".

În 1934 - din mai până în ianuarie 1935 îl înlocuiește la direcția revistei "La cultura" pe Leone Ginzburg, arestat din cauza activității sale politice.

În 1935 - o cunoaște pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mișcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viață afectivă. În 13 mai este arestat și după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciliu forțat în Calabria.

În 1936 - martie este eliberat și revine la Torino, unde află că Tina s-a logodit, veste care-i provoacă o profundă criză sentimentală și morală.

În 1937 - reia colaborarea cu editura Einaudi și lucrează și pentru editura Mondadori. La 1 mai 1938 este definitiv angajat de către editura Einaudi.

În 1943 - din 8 septembrie editura Einaudi este sub directa observare a unui comisar al regimului Mussolini, instalat în nordul Italiei. Pavese este obligat să trăiască retras, sub numele fals de Carlo de Ambrogio, până la 25 aprilie 1945.

În 1945 - după eliberarea Italiei, editura Einaudi își reia activitatea. Pavese devine un factotum al editurii, reia vechile contacte cu colaboratorii, întrerupte în timpul ocupației germane. În luna august se transferă la Roma, unde coordonează activitatea filialei editurii Einaudi.

În 1947 - se înscrie în Partidul Comunist Italian.

între 1949-1950 - conduce revista "Cultura e realta" ("Cultură și realitate").

În 1950 - în iunie primește premiul 'Strega' pentru "La bella estate" ("Vara de neuitat").

Pe 17 august 1950 - ultimele pagini din jurnalul "Il mistiere di vivere" ("Meseria de a trăi"):

"Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși." În5 1590 noaptea de 26 august 1950 - Pavese se sinucide într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Volume publicate:[modificare | modificare sursă]

1936 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește"), ed. Solaria din Florența;

1939 - romanul "Il carcere" ("Închisoarea");

1940-1941 - romanul "La Spiaggia" ("Plaja") - "Paesi tuoi" ("Satele tale") - roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;

1943 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește") ediție completă și definitivă;

1947 - romanul "Dialoghi con Leuco" ("Dialoguri cu Leuco") - romanul "Il compagno" ("Tovarășul");

1948 - romanul "Prima che il gallo canti" ("Înainte de cântatul cocoșului");

1949 - romanul "La bella estate" ("Vara de neuitat");

1950 - romanul "La luna e i falo" ("Luna și focurile");

Post-mortem:[modificare | modificare sursă]

1951 - volumul de versuri "Verra la morte a avra i tuoi occhi" ("Va veni moartea și va avea ochii tăi") - volumul "La letteratura americana e altri saggi" ("Literatura americană și alte studii");

1952 - jurnalul ținut între anii 1935 și 1950: "Il mestiere di vivere" ("Meseria de a trăi").