joi, 14 septembrie 2023

  2. /15 SEPTEMBRIE 2023- ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători


DECESE

  • 668 - Imparatul Imperiului Roman de Răsărit, Constans al II-lea Pogonatos (Barbosul),( n.7 noiembrie 630), este asasinat la Siracuza in Italia.

    Konstantinos Pogonatos (7 noiembrie 630 - 15 septembrie 668), cunoscut sub numele de Constans II (Constantin, poreclit Pogonatul sau Bărbosul), a fost împărat bizantin între 641 și 668. El era fiul lui Constantin III foto (Constans II şi fiul său Constantin IV): ro.wikipedia.org

    Constans II şi fiul său Constantin IV – foto: ro.wikipedia.org

    Konstantinos Pogonatos (7 noiembrie 630 – 15 septembrie 668), cunoscut sub numele de Constans II (Constantin, poreclit Pogonatul sau Bărbosul), a fost împărat bizantin între 641 și 668. El era fiul lui Constantin III. A urcat pe tronul Bizantului in anul 641. În 659, Constans i-a asociat la domnie pe fii săi, Constantin, Heraclius și Tiberius, iar el s-a retras la Siracusa in Sicilia.

    În restul domniei sale, Constans s-a angajat în luptă cu statele longobarde din Italia. În 663 a vizitat pentru 12 zile Roma, lucru pe care nici un împărat nu îl mai făcuse de peste două secole. În anul 668, a fost asasinat în baie de către slujitorii săi, fiind urmat la tron de fiul său cel mare, Constantin.

  • 921 - Sfanta Ludmila a fost asasinata.

    Sfânta Muceniță Ludmila.,(nascuta cca 860), este o sfânta și martira venerata de ortodocși și romano-catolici, fiind considerata patroana Boemiei. Era fiica prințului slav Slavibor si bunica Sfantului Wenceslaus, duce (cneaz) al Bohemiei. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 16 septembrie - foto: doxologia.ro

    Sfânta Muceniță Ludmila – foto: doxologia.ro

    Sfânta Muceniţă Ludmila s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai ţării. Ludmila s-a căsătorit cu prinţul Borzivoi al Boemiei. Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi fraţi Metodie şi Chiril, “apostolii slavilor”. În urma acestei întâlniri, Ludmila şi Borzivoi, soţul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulţi dintre slujitorii lor.

    Astfel a apărut prima Biserică creştină în Boemia. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei. Vratislas s-a căsătorit cu prinţesa păgână Dragomira şi au avut un fiu pe nume Venceslas.

    Acesta a fost crescut în credinţa creştină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi şi a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei. Deoarece Boleslav şi Dragomira urau pe Venceslas şi Ludmila pentru că erau creştini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se. Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său. Învingând pe Boleslav şi Dragomira, le-a impus să restabilească religia creştină şi să plătească un tribut anual.

  • 1231: Ludovic I de Bavaria (n. 1173)
  • 1450: Sejong Cel Mare de Joseon (în coreeană 세종대왕; pronunție coreeană: [se(ː)dʑoŋ], 1392 – 1450, r. 1418 – 1450) a fost al 4-lea rege al Dinastiei Joseon. A fost al doilea fiu al lui Taejong, și predecesor al fratelui sau mai în vârstă. Fondator al Hangul, singurul monarh al acestei dinastii onorat cu titulatura de Dae Wang (Mare Rege). Cu toate că apelativul "cel Mare" a fost dat postum aproape fiecărui conducător al Goryeo și Joseon, acest titlu este de obicei asociat cu Gwanggaeto și Sejong.  Sejong a fost al treilea fiu al regelui Taejong. Când avea 12 ani a devenit Marele Prinț Chungnyeong și s-a însurat cu fiica lui Shim On din Cheongchun, cunoscută sub numele de doamna Shim și mai târziu sub titulatura de regina consoartă Soheon. Ca tânăr prinț, Sejong a excelat în studii, și era favorizat de tatăl său mai mult decât cei doi frați mai mari ai săi. Ascensiunea sa la tron a fost diferită de cea a celorlalți regi. Fratele sau cel mai mare, prințul Yangnyeong, văzându-se lipsit de virtuțile și calitățile necesare unui rege, credea că Sejong este destinat să devină rege. Credea că împreună cu celălalt frate, prințul Hyoryeong aveau datoria de a-l face rege pe fratele lor mai mic. Dar s-au purtat într-un mod bădăran în cadrul curții regale, încercând să-l facă rege pe Sejong, și ajung să fie izgoniți din capitală. Într-un final, încercarea lor îl așează pe Sejong pe tron. Fratele său cel mare devine un pustnic și trăiește în munți, iar celălalt se duce la un templu budist și devine călugăr. În august 1418 Taejong abdică, iar Sejong poate urca pe tronul pe care frații săi și-au dorit atât de mult să-l vadă. Totuși, Taejong mai păstra putere la curte, în special în ceea ce privea forțele armate, până moare în 1422.  Regele Sejong a fost un strateg militar foarte eficient. În mai 1419, sub sfatul și îndrumarea tatălui sau, s-a îmbarcat în Expediția Gihae, țelul final al expediției militare fiind scăparea de pirații japonezi care operau în afara Tsushimei. În timpul expediției, 243 de japonezi sunt uciși, alți 110 sunt capturați în luptă, iar 180 de soldați coreeni pier de asemenea. De altfel, 146 de chinezi și 8 coreeni răpiți de japonezi, sunt eliberați. La granița de nord Sejong a stabilit patru forturi și șase posturi care să protejeze oamenii de nomazii manciurieni care locuiau în Manciuria. A creat de asemenea diverse reglementări militare care să întărească siguranța regatului. Tot în acele timpuri s-a dezvoltat tehnologia de război, printre care praful de pușcă sau săgeți. În 1433, Sejong îl trimite pe generalul Kim Jong-seo la granița de nord pentru a-i învinge pe manciurieni. Campania generalului a cucerit diverse castele și a restaurat teritoriul coreean, în ziua de azi granița dintre Coreea de Nord și China.  Sejong este creditat cu invenții tehnologice în timpul domniei sale. În timpul domniei sale, Jang Yeong Sil devine cunoscut ca un proeminent inventator, fiind în tinerețe un gânditor înțelept și creativ. Totuși Jang se afla jos pe scara socială. Taejong, tatăl lui Sejong observă aptitudinile lui Jang și îl cheamă la curtea regală. Inventatorul primește o poziție în guvern și fonduri pentru invențiile sale, dar oficialii protestează deoarece, credeau ei, o persoană cu o poziție socială joasă nu avea voie să se ridice printre nobili. Sejong însă credea că Jang merită tot sprijinul pentru abilitățile sale, iar acesta a ajuns să creeze designul pentru ceasuri pe apă, sfere armilare și ceasuri solare. Totuși, marea sa invenție a venit în 1422, primul pluviometru din lume (un instrument folosit de meteorologi pentru a aduna și măsura cantitatea de apă dintr-o perioadă) totuși acesta nu a supraviețuit timpului, din moment ce cel mai vechi pluviometru din Asia de Est existent este unul făcut în 1770, în timpul lui Yeongjo, care a dorit să reînvie timpurile glorioase ale domniei lui Sejong și a dat ordin să fie făcut unul nou după modelul vechi din cronicile erei lui Sejong. Sejong a mai dorit de asemenea să reformeze calendarul coreean care la timpul acela se baza pe latitudinea capitalei chineze. Așadar, pentru prima oară în istoria coreeană, regele i-a pus pe astronomi să creeze un calendar bazat pe latitudinea capitalei Coreei, Seul. Acest nou sistem a permis astronomilor să prezică destul de precis eclipsele solare sau de lună. În domeniul medicinei tradiționale, două tratate importante au fost scrise în timpul domniei lui. Acestea erau: Hyangyak chipsongbang și Uibang yuchwi, ele reprezentând conform spuselor istoricului Kim Yung Sik eforturile coreenilor de a dezvolta propriul lor sistem de cunoștințe medicale, separat de cel chinez.  Sejong a sprijinit literatura și a încurajat înalții oficiali și învățați să studieze la curtea regală. A supravegheat și chiar participat la crearea limbii scrise, Hangul, anunțând-o poporului prin Hunminjeongeum.  Sejong depindea de producția agricolă a fermierilor și le-a permis să plătească taxele în funcție de fluctuațiile economiei. Datorită acestui lucru, fermierii puteau să nu-și mai facă atât de multe griji pentru taxe și să se concentreze pe muncitul pământului, pentru a-și putea vinde recoltele și a trăi. Odată palatul regal a avut un surplus semnificativ de alimente iar regele Sejong le-a distribuit țăranilor săraci și fermierilor care aveau nevoie de ele. Vrând să ajute fermierii, în 1429 a creat un manual numit Nongsa chiksol, manual care conținea informații despre tehnicile de agricultură, cum ar fi plantarea, recoltarea și chiar tratamentele aplicate solului, adunate de oamenii de știință din diferite regiuni ale țării. Deși majoritatea oficialilor guvernamentali și a aristocraților se opuneau folosirii alfabetului Hangul, oamenii din clasa de jos s-au bucurat deoarece deveniseră știutori de carte și puteau comunica între ei prin scris. De asemenea Sejong a scris el însuși cărți, cele mai semnificative fiind: Yongbi Eocheon Ga (Cântecele dragonilor zburători, 1445), Seokbo Sangjeol (Episoade din viața lui Buddha, 1447), Worin Cheon-gang Jigok (Cântece ale lunii strălucind peste o sută de râuri, 1447) și referințele Dongguk Jeong-un (Dicționar de pronunție sino-coreeana, 1447). În 1420 Sejong instituie Jiphyeonjeon sau Sala merituoșilor la Palatul Gyeongbokgung, în care erau incluși învățați aleși de rege. Aceștia au participat la diverse îndatoriri, cea mai cunoscută fiind compilația Hunminjeongeum prin care sistemul Hangul a fost formulat întâia oară.  Sejong a murit în urma unor complicații ale diabetului la vârsta de 54 de ani și a fost îngropat la Mausoleumul Yeong, în Yeoju, provincia Gyeonggi, în 1450. Succesorul său a fost primul său fiu, Munjong, dar Sejong și-a dat seama că fiul său fiind bolnav nu va trăi mult, așa că pe patul de moarte i-a rugat pe învățații Sălii merituoșilor să aibă grijă de nepotul său, Danjong. Cum era de așteptat, Munjong moare la doi ani după ascensiune, iar Danjong devine al șaselea rege la vârsta de 12 ani. În cele din urmă, al doilea fiu al lui Sejong, Sejo uzurpă tronul în 1455, detronându-l pe Danjong. Când șase dintre învățați, cunoscuți și sub numele de Șase învățați martiri au fost implicați într-un complot prin care doreau să-l reinstaleze pe Danjong ca rege, Sejo desființează Sala merituoșilor, îl execută pe Danjong și pe mulți alți învățați care l-au servit pe Sejong.  

    FAMILIA

    1. Regina Soheon din clanul Cheongsong Shim (소헌왕후, 1395 – 1446)
      1. Yi Hyang, Munjong de Joseon
      2. Yi Yoo, Sejo de Joseon
      3. Yi Yong, Prințul Anpyeong
      4. Yi Gu, Prințul Imyeong
      5. Yi Yeo, Prințul Gwangpyeong
      6. Yi Yoo, Prințul Geumseong
      7. Yi Im, Prințul Pyeongwon
      8. Yi Yeom, Prințul Yeongeung
      9. Prințesa Jeongso
      10. Prințesa Jeongui
    2. Nobila Consoartă Regală Hye din clanul Cheongju Yang (혜빈 양씨)
      1. Yi Eo, Prințul Hannam
      2. Yi Hyeon, Prințul Suchun
      3. Yi Jeon, Prințul Yeongpung
    3. Nobila Consoartă Regală Yeong din clanul Jinju Kang (영빈 강씨)
      1. Yi Yeong, Prințul Hwaui
    4. Nobila Consoartă Regală Shin din clanul Cheongju Kim (신빈 김씨)
      1. Yi Jeung, Prințul Gyeyang
      2. Yi Gong, Prințul Uichang
      3. Yi Chim, Prințul Milseong
      4. Yi Yeon, Prințul Ikhyeon
      5. Yi Dang, Prințul Yeonghae
      6. Yi Geo, Prințul Damyang
      7. 2 fiice
    5. Park Gwi-in (귀인 박씨)
    6. Choi Gwi-in (귀인 최씨)
    7. Jo Suk-ui (숙의 조씨)
    8. Hong So-yeong (소용 홍씨)
    9. Lee Suk-won (숙원 이씨)
      1. Prințesa Jeongan
    10. Song Sang-chim (상침 송씨)
      1. Prințesa Jeonghyeon
    11. Cha Sa-gi
      1. O fiică
Sejong Daewang
세종대왕 - 世宗大王
Sejong the Great Bronze statue 02.JPG
Sejong cel Mare de Joseon
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Seul, Coreea de Sud Modificați la Wikidata
Decedat15 septembrie 1450
Hansung, Regatul Joseon
ÎnmormântatGeonwolleung[*] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale[*] (diabet zaharat) Modificați la Wikidata
PărințiTaejong de Joseon
Regina Wongyeong[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriLady KeonAhn[*]
Lady Chonsan[*]
Lady Chonsoun[*]
Lady Keongjon[*]
Prince Hyoryeong[*]
Yangnyeong[*]
Lee SonNeung[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuRegina Soheon
Copii10 urmași nelegitimi din 22:
— JungSo (n. 1412),
— Munjong (n. 1414),
— JungUi (n. 1415),
— Sejo (n.1417),
— AhnPyung (n. 1418),
— ImYung (n. 1419),
— GuangPyung (n. 1425),
— GeumSung (n. 1426),
— PyungWon (n. 1427),
— YungEung (n. 1434)
CetățenieFlag of the king of Joseon.svg Dinastia Joseon Modificați la Wikidata
ReligieConfucianism
Neo-Confucianism[*]
Budism Modificați la Wikidata
Ocupațielingvist
politician
monarh Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Familie nobiliarăDinastia Lee
Domnie
Domnie1418 – 1450
Încoronare
PredecesorTaejong
SuccesorMunjong
  • 1963 - Patru tinere de culoare au fost ucise de membri ai gruparii Ku Klux Klan intr-un atentat cu bomba comis intr-un centru social din Birmingham, Alabama.
  • 1973: Gustaf al VI-lea Adolf (Oskar Fredrik Vilhelm Olaf Gustaf Adolf; 11 noiembrie 1882 - 15 septembrie 1973) a fost rege al Suediei din 1950 până la moartea sa. A fost fiul cel mare al regelui Gustaf V și a soției lui Victoria de Baden.  S-a născut la Stockholm iar la naștere a primit titlul de Duce de Skåne. La 29 octombrie 1950 i-a succedat tatălui său la tron. Deviza sa a fost Plikten framför allt, "Datoria înainte de orice".

    Prima dată s-a căsătorit cu Prințesa Margaret de Connaught la 15 iunie 1905 la Capela St.George a Castelului Windsor. Prințesa Margaret era fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, al treilea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei a murit brusc la 1 mai 1920 după o infecție în urma unei operații. La acel moment era însărcinată și aștepta cel de-al șaselea copil.

    A doua oară s-a căsătorit cu Lady Louise Mountbatten la 3 noiembrie 1923 la Palatul St. James. Louise Mountbatten era sora Lordului Mountbatten și mătușa Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Lady Louise este cea care a devenit regină a Suediei. Atât regina Louise cât și copii ei vitregi erau strămoși ai reginei Victoria a Marii Britanii. Din a doua căsătorie s-a născut o fiică care a murit la naștere la 30 mai 1925.  

    Prințul Moștenitor Gustaf Adolf cu prima sa soție Margaret de Connaught și copiii în 1912.

    În 1950, Prințul Moștenitor Gustaf Adolf a devenit rege la vârsta de 67 de ani, după decesul tatălui său regele Gustaf al V-lea. La momentul acela a fost cel mai în vârstă Prinț Moștenitor.

    În timpul domniei lui Gustaf al VI-lea Adolf, s-a lucrat la o nouă constituție suedeză care a intrat în funcțiune în 1975, după moartea regelui, care a înlocuit vechea constituție din 1809 și care a introdus reforme în concordanță cu vremurile. Printre reformele solicitate de unii suedezi a fost înlocuirea propoziției din vechea constituție "Regele este singurul care guvernează domeniul."

    Calitățile personale ale lui Gustaf al VI-lea Adolf l-au făcut popular printre suedezi iar popularitatea a dus opinia publică în favoarea păstrării monarhiei. Regele a fost interesat de o gamă largă de domenii (arhitectură și botanica fiind totuși primele două) iar acest lucru l-a făcut respectat, la fel ca și natura sa informală și modestă. Monarhia a fost, totuși, subordonată într-un stat democratic. Competențele suplimentare ale monarhului au fost eliminate atunci când reforma constituțională în Suedia a devenit completă în 1975.

    Gustaf al VI-lea Adolf a fost un arheolog pasionat și a fost admis de Academia britanică pentru munca sa în botanică în 1958. Gustaf al VI-lea Adolf a participat la expediții arheologice în China, Grecia, Coreea și Italia și a fondat institutul suedez de la Roma.

    Regele a murit în 1973 la aproape 91 de ani la spitalul Helsingborg după ce sănătatea sa s-a deteriorat culminând cu o pneumonie. A fost succedat la tron de nepotul său în vârstă de 27 de ani Carl XVI Gustaf, singurul fiu al Prințului Gustaf Adolf.

    Regele Gustaf al VI-la Adolf și Prințesa Moștenitoare Margareta a Suediei au avut împreună cinci copii:  

    COPII

    PortretNumeNaștereDecesNote
    Prince Gustaf Adolf, Duke of Westrobothnia.jpgPrințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten22 aprilie 190626 ianuarie 1947 (40 de ani)a murit într-un accident de avion, tatăl regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei
    LRK-SigvardB.jpgPrințul Sigvard, Duce de Uppland7 iunie 19074 februarie 2002 (94 de ani)mai târziu Contele Sigvard Bernadotte af Wisborg
    IngridofSweden.jpgPrințesa Ingrid28 martie 19107 noiembrie 2000 (90 de ani)mai târziu regină a Danemarcei; soția regelui Frederic al IX-lea al Danemarcei și mama actualei regine Margareta a II-a a Danemarcei și a fostei regine Anne-Marie a Greciei
    Prins Bertil 1934.jpgPrințul Bertil, Duce de Halland28 februarie 19125 ianuarie 1997 (84 de ani)căsătorit cu Lillian Davies, fără copii
    Carl Johan Bernadotte 2010.jpgPrințul Carl Johan, Duce de Dalarna31 octombrie 19165 mai 2012 (95 de ani)mai târziu Contele Carl Johan Bernadotte af Wisborg, căsătorit cu Contesa Gunilla Wachtmeister af Johannishus; a adoptat copii

    Prințesa Moștenitoare Margareta a Suediei a murit brusc la 1 mai 1920 de o infecție în urma unei operații. În acel moment era însărcinată în opt luni și aștepta cel de-al șaselea copil.

    Mai târziu, Prințul Gustaf Adolf s-a recăsătorit cu Lady Louise Mountbatten, la 3 noiembrie 1923. Din această a doua căsătorie a rezultat o fiică care a murit la naștere la 30 mai 1925.

    Regele Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei a fost bunicul atât a succesorului său direct, regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, cât și a reginei Margareta a II-a a Danemarcei.  

    Gustaf al VI-lea Adolf
    Gustaf VI Adolf of Sweden 1962.jpg
    Date personale
    Nume la naștereOskar Fredrik Vilhelm Olaf Gustaf Adolf
    Născut11 noiembrie 1882
    Stockholm, Suedia
    Decedat (90 de ani)
    Helsingborg, Suedia
    ÎnmormântatKungliga begravningsplatsen[*] Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluipneumonie Modificați la Wikidata
    PărințiGustaf al V-lea al Suediei[1]
    Victoria de Baden[1] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriPrințul Wilhelm, Duce de Södermanland[1]
    Prințul Erik, Duce de Västmanland Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuPrințesa Margaret de Connaught
    Lady Louise Mountbatten
    CopiiPrințul Gustaf Adolf, Duce de Västerbotten
    Prințul Sigvard, Duce de Uppland
    Ingrid, regină a Danemarcei
    Prințul Bertil, Duce de Halland
    Carl Johan Bernadotte
    CetățenieFlag of Sweden.svg Suedia Modificați la Wikidata
    Religieluteranism Modificați la Wikidata
    Ocupațieclassical archaeologist[*]
    antropolog Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Titluriduce
    Familie nobiliarăCasa de Bernadotte
    Rege al Suediei
    Domnie29 octombrie 1950 – 15 septembrie 1973
    PredecesorGustaf V
    SuccesorCarl XVI Gustaf
  • 1995: Pavel Alaszu, pictor și grafician român (n. 1942)
  • 1998: Núnez Antonio Jiménez, geograf și speolog cubanez, membru de onoare (1965) al Academiei Române (n. 1923)
  • 2001: Jaroslav Drobny, jucător ceh de tenis (n. 1921)
  • 2002: Mircea Ștefan Belu (n. 28 februarie 1941, Lugoj - d. 15 septembrie 2002, Timișoara) a fost un actor și regizor român. A studiat cu Gheorghe Dem Loghin la Institutul de Teatru și Cinematografie I. L. Caragiale, București, promoția 1969. A debutat la Teatrul Dramatic Bacovia din Bacău, iar din 1975 s-a consacrat ca actor al Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara. A interpretat un lung șir de personaje celebre, a creat și a susținut memorabile spectacole de poezie, multe dintre ele încununate cu premii ale criticii de specialitate.

    Mircea Belu a regizat și trăit pe scenele Teatrului Municipal "Bacovia" Bacău 1969-1975 și a Teatrului Național Timișoara 1975-2002.

    A fost și poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat 12 volume de poezie, iar 3 volume i-au apărut post-mortem. 

    FILMOGRAFIE

  • 2008: Richard Wright, muzician britanic (Pink Floyd) (n. 1943)

  • 2009 - A încetat din viaţă la Bucuresti, popularul actor de comedie Nicu Constantin, cunoscut pentru rolurile din “Alo, aterizează străbunica” (1981), “Secretul lui Bachus” (1983), “Grăbeşte-te încet” (1981), “Ora zero” (1979) (n. 31 iulie 1939 in localitatea Eforie).

    Nicu Constantin (n. 31 iulie 1939, Eforie Sud, județul Constanța; d. 15 septembrie 2009, București) actor român de comedie - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

    Nicu Constantin - foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

    Tatăl său, Tudor Constantin, provenea din localitatea albaneză Korcea (de unde se trag şi strămoşii lui Ion Caramitru, George Vraca şi Victor Eftimiu) şi a ajuns în România în anul 1910. Actorul Nicu Constantin îşi amintea că toate casele ce existau în fostul oraş Movilă (actualul Eforie Sud) purtau pecetea muncii tatălui său. Mama actorului, Ecaterina, era grecoaică din Ianina şi sosise în Constanţa în 1913-1914, pentru a studia la Şcoala Greacă din localitate – considerată pe atunci cea mai bună instituţie de învăţămînt din Balcani cu predare în limba greacă.

    Nicu Constantin a fost angajat al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, pe scena caruia a sustinut intre anii 1960 şi 2000, peste 9.000 de reprezentaţii. În perioada 1979-1982, a fost şi actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian”. În 2001, Nicu Constantin a devenit cetăţean de onoare al oraşului Eforie Sud, fiind decorat cu Ordinul Cultural, clasa I, pentru activitatea sa artistică.

    În palmaresul înregistrărilor lui Constantin se află peste 30 de filme de scurt şi lung metraj, 600 de emisiuni de radio şi peste 300 de televiziune. În 2005, în cadrul Galei UNITER, a primit premiul special pentru teatru de revistă, iar un an mai târziu, premiul UNITER pentru întreaga activitate.

  • 2012: Valeriu Graur (n. 23 decembrie 1940, Reni – d. 15 septembrie 2012, București)[1][2][3] a fost un disident politic basarabean, membru al Frontul Național Patriotic din Moldova.

    A fost fiul unui ofițer român deportat în Siberia. S-a născut la Reni, în Ucraina de azi, în decembrie 1940, dar spune că a „deschis ochii minții” în Siberia, unde familia sa a fost deportată la 13 iunie 1941.

    Este unul din semnatarii apelului adresat lui Nicolae Ceaușescu în 1972. După denunțarea acestor semnatari de către generalul de securitate Ion Stănescu (președintele Consiliului Securității de Stat al RSR) Este deportat pentru 4 ani în Siberia ca urmare a apartenenței la Frontul Național Patriotic din Moldova.[4]

    Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui Valeriu Graur, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupație.  

    Valeriu Graur
    Valeriu Graur.jpg
    Date personale
    Născut23 decembrie 1940
    Reni
    Decedat (71 de ani)
    București, România
    CetățenieFlag of Moldova.svg Moldova Modificați la Wikidata
    EtnieRomân
    Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
    Activitate
    Partid politicFrontul Național Patriotic 
  • 2012: Pierre Mondy, actor și regizor francez (n. 1925)
  • 2014: Nicolae Romanovici Romanov, Prinț al Rusiei[3][4] (rusă Николай Романович Романов; n. 26 septembrie 1922 – d. 15 septembrie 2014) a fost pretendent la conducerea Casei Romanov[3][5] și președinte al Asociației Familiei Romanov. Deși, fără îndoială, a fost un descendent al țarului Nicolae I al Rusiei, titlurile sale au fost revendicate de cei care susțineau că mariajul părinților săi a încălcat legile Rusiei Imperiale.  
    Prințul Nicolae copil împreună cu tatăl său Prințul Roman Petrovici și bunicul său Marele Duce Petru Nicolaevici.

    Prințul Nicolae s-a născut la Cap d'Antibes în apropiere de Antibes, Franța, ca fiul cel mare al Prințului Roman Petrovici și a soției acestuia, prințesa Praskovia Dmitrievna Sheremeteva (născută contesă Sheremeteva). Prințul Nicolae a avut un frate mai mic, Prințul Dimitri. Tatăl lor, Prințul Roman Petrovici a fost singurul fiu al Marelui Duce Petru Nicolaevici și al Marii Ducese Milica Nikolaievna (născută Prințesă de Muntenegru).

    Bunicii paterni ai Prințului Nicole au fost Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și Marea Ducesă Alexandra Petrovna (născută ducesă de Oldenburg). Străbunicii săi au fost împăratul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovna (născută Prințesa Charlotte a Prusiei).

    Prințul Nicolae a fost adus la Cap d'Antibes cu familia sa și a vorbit fluent atât rusa cât și franceza din copilărie.[3] A crescut într-un mediu rusesc; biserica locală avea un preot rus iar familia sa a angajat personal rus și o bonă rusă.[7]

    Prințul Nicolae a primit o formă de învățământ privat în Franța, studiile sale urmând vechea programă școlară rusească. În 1936 familia s-a mutat în Italia datorită standardului de școlarizare presupus a fi mai bun acolo.[7] El și-a dorit să devină ofițer de marină și și-a convins părinții la vârsta de 12 ani că acesta este visul său. Totuși el era un Romanov și exista o marină sovietică nu marina imperială rusă așa că s-a decis pentru o carieră în marina italiană. Utilizând relația strânsă a familiei sale cu familia regală italiană (ambele sale bunici, atât bunica Milica cât și regina Elena a Italiei, soția regelui Victor Emanuel al III-lea, au fost fiicele regelui Nicolae I al Muntenegru) a început să studieze în Italia sub tutela unui italian pensionar ofițer de marină, cu scopul de a urma Academia Navală din Livorno. Speranțele lui Nicolae pentru o carieră marină s-au evaporat când el a arătat semnele unei miopii.

    El și-a completat educația în Italia absolvind liceul clasic în 1942.  În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Nicolae și familia sa au locuit la reședința regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Când regele a părăsit Roma, Nicolae și familia sa s-au ascuns timp de nouă luni. În timpul ocupației Romei de către trupele germane, bunica lui Nicolae, care era într-un mare risc de deportare ca soră a reginei, a trebuit să se adăpostească la Sfântul Scaun.[3] În 1942, guvernul fascist din Italia l-a abordat pe Prințul Nicolae să-i ofere tronul din Muntenegru. El a refuzat.[8][9]

    Prințul Nicolae a vrut să studieze ingineria la Universitatea din Roma, dar războiul l-a împiedicat să facă acest lucru, astfel încât în urma încheierii acestuia, el a lucrat ca civil pentru Aliați în Divizia de război psihologic și Serviciul de Informații al Statelor Unite ale Americii. La sfatul regelui Umberto al II-lea, Prințul Nicolae și familia sa au plecat din Italia în Egipt în 1946.[10] În timp ce trăia în Egipt a fost implicat în achiziționarea și vânzarea de tutun turces și a lucrat într-o companie de asigurări.

    Revenind în Europa în 1950, Prințul Nicolae a lucrat la Roma pentru compania Austin Motor până în anul 1954. După moartea cumnatului său, el a preluat gestionarea proprietăților soției sale și afacerile din Toscana. Afacerea era constituită dintr-o fermă mare pe care a condus-o timp de 25 ani, între 1955-1980, unde a crescut rasa de bovine Chianina și a produs vin.[7] A vândut ferma în 1982 și s-a mutat la Rougemont, Elveția.[3]

    Refugiat din naștere, Prințul Nicolae a fost un apatrid și a folosit pentru a călători în străinătate o scrisoare emisă de regele Greciei. În cele din urmă a devenit cetățean al Italiei în 1988.[10] Prințul Nicolae a vizitat Rusia pentru prima dată în iunie 1992, când a acționat ca un al doilea ghid turistic pentru un grup de oameni de afaceri.[11]

    De multe ori el a apărut în mass-media pentru a vorbi despre Romanovi, oferind peste 100 de interviuri televizate,[3] și apărând în documentare de televiziune, cum ar fi documentarul danez din 2003 En Kongelig familie și în 2007 la France 3 în documentarul numit Un nom en héritage, les Romanov.[12] În 1999, un documentar despre viața lui a fost produs de canalul de televiziune rus NTV.  Tatăl său Roman Petrovici a venit cu ideea unei asociații a Romanovilor la mijlocul anilor 1970.[10] După ce a căutat prin hârtiile tatălui său, care a murit în 1978, Nicolae a constatat că totul era pregătit pentru crearea asociației. El a scris tuturor membrilor familiei Romanov care erau în relații de comunicare cu tatăl său și s-a convenit că ar trebui creată o asociație de familie. Un an mai târziu, în 1979, Asociația familiei Romanov a fost formată oficial cu prințul Dmitri Alexandrovici în calitate de președinte și Nicolae ca vicepreședinte. Când Vasili Alexandrovici a devenit președinte în 1980, Nicolae a rămas vicepreședinte.

    În 1989, după decesul lui Vasili Alexandrovici, Prințul Nicolae a fost ales noul președinte al asociației. În prezent asociația are ca membri majoritatea descendenților masculini ai împăratului Nicolae I al Rusiei, deși Marea Ducesă Maria Vladimirovna nu a niciodată membră și nici tatăl ei, Marele Duce Vladimir Kirilovici.

    Poziția oficială a Asociației familiei Romanov este că drepturile familiei la tronul Rusiei au fost suspendate când împăratul Nicolae al II-lea a abdicat pentru el și pentru fiul său Țareviciul Alexei în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail Alexandrovici, care apoi a amânat ascendența la tron până la o Adunare Constituantă care să ratifice domnia sa. Împăratul Mihail al II-lea, așa cum a fost declarat legal de către Nicolae al II-lea, nu a abdicat, dar a împuternicit Guvernul Provizoriu să se pronunțe. "Domnia" lui Mihail s-a încheiat cu executarea lui în 1918 de către bolșevici.[14]

    Prințul Nicolae a considerat că, în urma decesului Marelui Duce Vladimir Kirilovici în 1992, el a devenit șeful Casei Romanov și succesorul său de drept.[3][5][15][16] Pe baza faptului că Vladimir Kirilovici a fost ultimul dinast masculin și toți ceilalți Romanovi sunt excluși din cauza căsătoriilor "inegale" ale părinților, fiica lui Vladimir, Marea Ducesă Maria Vladimirovna, de asemenea, a pretins șefia Casei Romanov după moartea tatălui său.

    Cu excepția Marii Ducese Maria, Prințul Nicolae a fost recunoscut de restul familiei ca șef al Casei imperiale.[17] Totuși, în ultima ediție a Almanahului de la Gotha publicat de Justus Perthes în 1944 se declară că mariajul părinților lui Nicolae "nu a fost în conformitate cu legile casei",[18] deși ediții anterioare l-au listat ca membru dinastic al casei imperiale.

    Prințul Nicolae a condus familia Romanov la înmormântarea de la Sankt Petersburg a ultimului împărat rus Nicolae al II-lea și a familiei sale, în iulie 1998.[3] În calitate de șef al familiei a fost, de asemenea, prezent la reînhumarea rămășițelor împărătesei Maria Feodorovna a Rusiei în septembrie 2006.[19] Prințul Nicolae și fratele său Prințul Dmitri au fost responsabili pentru activitatea de lobby față de familia regală daneză și președintele rus Vladimir Putin pentru a permite transferul rămășițelor împărătesei Rusiei pentru a putea fi îngropată alături de soțul ei, împăratul Alexandru al III-lea.[20]

    Prințul a fost în linia de succesiune la tronul britanic prin strămoașa sa, soția țarului Nicolae I, Charlotte a Prusiei, o descendentă a regelui George I al Marii Britanii, până la căsătoria sa cu o romano catolică.  În 1950, Prințul Nicolae și contesa Sveva della Gherardesca (n. 1930), membră a nobilei familii italiene della Gherardesca din Toscana și descendentă directă a contelui Ugolino della Gherardesca, s-au întâlnit la o petrecere la Roma. Ei s-au căsătorit la Florența printr-o căsătorie civilă la 31 decembrie 1951 urmată de o căsătorie religioasă la 21 ianuarie 1952 într-o catedrală rusă la Cannes.[3]

    Prințul Nicolae și soția sa au împreună trei fiice:

  • 2015: Mihai Volontir (n. 9 martie 1934, Glinjeni, Regatul României – d. 15 septembrie 2015, Chișinău, Republica Moldova) a fost un actor din Republica Moldova, fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova în anii 1990-1994.

    Mihai Volontir a fost unul din cei 278 de delegați ai primului parlament al Republicii Moldova, care au votat Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 august 1991.

    În cariera sa, Mihai Volontir a jucat în 120 de roluri în teatru și film. Rolul lui Budulai i-a adus celebritate în întreg spațiul ex-sovietic, precum și în lumea întreagă.[2]

    A fost apreciat și ca interpret de muzică ușoară pentru șlagăre ca „Viața asta-i scurtă tare”, „Moldovenii când se strâng…”, „Rugă”, „Durere” ș.a.

    În anul 2000 Mihai Volontir a fost desemnat drept cel mai bun actor al secolului al XX-lea din cinematografia moldovenească.  Mihai Volontir s-a născut la data de 9 martie 1934, în satul Glinjeni din raionul Rezina (Regatul României, astăzi în raionul Șoldănești, Republica Moldova). Numele său de familie la naștere era de fapt Volintir, care apoi i-a fost schimbat în Volontir. Unul dintre frații săi, Ion, care învăța pe vreme războiului la o școală de meserii de Rezina, a fost evacuat împreună cu colegii săi peste Prut. Alt frate, Andrei, învăța la școala de muzică din Sibiu. Familia sa nu a știut nimic de ei timp de 18 ani. Dar și după asta nu s-au văzut multă vreme din cauza interdicțiilor sovietice. Ulterior, Mihai a devenit actor în Uniunea Sovietică, iar frații săi – artiști ai teatrului liric din Brașov.[1]

    De la vârsta de 18 ani a început să predea ca învățător la școala rurală din satul Păpăuți, Rezina. A făcut studii la Școala pedagogică din Orhei (1952-1955), după absolvirea cărora a fost numit în funcția de director al căminului cultural din satul Lipceni (raionul Rezina).

    Începând din anul 1957 a fost actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, unde a debutat în spectacolul „Chirița în Iași” în rolul surugiului, devenind în scurt timp principalul interpret al unor personaje de prim-plan.

    A debutat ca actor de film la studioul cinematografic Moldova-Film în anul 1967 în filmul Se caută un paznic al lui Gheorghe Vodă și Vlad Ioviță, interpretând rolul lui Ivan Turbincă. A obținut Premiul Național al RSSM în anul 1971. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Ivan Turbincă din filmul său de debut (1967) și Dimitrie Cantemir din filmul omonim (1973).[4]

    Mihai Volontir (1968)

    Fiind remarcat pentru interpretarea sa, a fost invitat să joace în filme montate la studiouri din Rusia. Rolul țiganului Budulai (care-și caută libertatea și fericirea) din filmul serial Țiganul (1979) i-a adus celebritate, transformându-l într-o figură marcantă a filmului moldovenesc și sovietic din anii '70-'80. Succesul acestei serii a dus la realizarea unei continuări în anul 1984, intitulată Întoarcerea lui Budulai. Acest rol i-a adus Premiul de Stat al Uniunii Sovietice (1980), Premiul Frații Vasiliev (1980) și titlul de Artist al Poporului (1984).

    Mihai Volontir

    În anul 1990 în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești, Volontir a vorbit pentru utilizarea „limbei moldovenesti culte”.[5]

    Pe lângă cinematografie, Volontir a devenit la fel de apreciat și ca interpret de muzică ușoară, fiind cunoscut mai ales pentru cântecele „Viața asta-i scurtă tare”, „Moldovenii când se strâng…”, „Rugă”, „Durere” ș.a.[6]

    Mihai Volontir a fost bolnav de diabet și afecțiuni ale sistemului vascular. Începând de la sfârșitul anilor '90 el a suferit 10 intervenții chirurgicale[7] care s-au realizat cu sprijinul financiar al guvernelor Republicii Moldova, ale oamenilor de afaceri, ale actorilor de teatru și ale spectatorilor săi.[8]

    A murit la vârsta de 81 de ani, pe 15 septembrie 2015, la Spitalului Clinic Republican din Chișinău, unde se afla de mai bine de două luni, după ce fusese transferat de la spitalul din Bălți.[9][10] În aceeași zi, Președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a semnat un decret prin care ziua funeraliilor lui Mihai Volontir, 17 septembrie, a fost declarată drept zi de doliu național, „în semn de profundă durere cauzată de trecerea în eternitate a remarcabilului actor, promotor activ al valorilor naționale și culturale, semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, regizor și interpret de muzică”. Compania publică Teleradio-Moldova va transmite în direct funeraliile și ceremonia de înmormântare a actorului.[11][12] Mihai Volontir a fost înmormântat cu onoruri militare[13] la Cimitirul Central din strada Armenească din Chișinău,[9] iar la funeraliile sale au participat înalți oficiali de stat și ambasadori străini.[13][14][15]

    Mihai Volontir în anii 1980
  • 2015: Dan Nasta, actor român (n. 1919)
  • 2017: Mircea Ionescu-Quintus (n. , Herson, Republica Rusă – d. ,[1][2] Ploiești, România[3]) a fost un politician român, fost președinte al Partidului Național Liberal între 1993-2001, senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008, ales în județul Prahova pe listele partidului PNL. Mircea Ionescu-Quintus a deținut de asemenea funcția de ministru al justiției în guvernul Stolojan, primul guvern pluripartit de după 1989.  Mircea Ionescu-Quintus s-a născut la 18/31 martie 1917, la Herson (Cherson), în Crimeea, unde familia sa era refugiată în timpul Primului Război Mondial. Părinții lui sunt Ion G. Ionescu-Quintus și Maria (născută Naumescu).[4]

    A absolvit Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești în 1934. S-a înscris în PNL în 1936, tatăl său fiind ales de nouă ori în Parlamentul României din postura de membru al acestui partid. A fost licențiat „cum laude” al Facultății de Drept a Universității din București în anul 1938 și apoi a profesat ca avocat în capitală, fiind specialist în drept și procedură penală.[4]

    În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost implicat în lupte pe Frontul de Est și pe cel de Vest. După război, Mircea Ionescu-Quintus s-a căsătorit și a fost trimis de regimul comunist în lagăre. În 1954 a fost eliberat din lagăr și a fost racolat de Securitate (în 2002, Curtea de Apel București a decis însă că liberalul nu a făcut poliție politică)[5].

    După Revoluția Română din 1989 s-a înscris în PNL și a fost ales deputat în 1990 în primul Parlament postcomunist. A deținut funcția de ministru al justiției în Guvernul Stolojan, primul guvern pluripartit de după 1989. Mircea Ionescu-Quintus a fost senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Ionescu-Quintus a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:

    • în legislatura 1990-1992: Statul Israel, Republica Elenă, Republica Polonă;
    • în legislatura 1996-2000: Ungaria, Republica Federală Germania;
    • în legislatura 2000-2004: Republica Populară Chineză.

    Mircea Ionescu-Quintus a fost consilier îndrumător de avocați stagiari (1977-1985) și profesor la catedra de Drept Constituțional și Administrativ de la Facultatea de Studii Juridice a Universității de Inventică din Ploiești (1991-1993).[4]

    Între 1993 și 2001 a fost președintele Partidul Național Liberal, iar din 2001 și până la moartea sa a fost președinte de onoare al acestui partid.

    Mircea Ionescu Quintus a fost și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor, el publicând mai multe volume de epigrame.[3]

    A decedat la 15 septembrie 2017, în București.  Mircea Ionescu-Quintus figurează pe lista foștilor colaboratori ai Securității publicate în Monitorul Oficial de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.[6] În urma unui proces intentat CNSAS-ului, Curtea de Apel București a hotărât că Mircea Ionescu Quintus nu a făcut poliție politică  În 1942 a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade și panglici de Virtute Militară.[4]

    În 2002, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit lui Mircea Ionescu-Quintus Ordinul național „Steaua României” în rang de cavaler.[7]

    Mircea Ionescu-Quintus a primit în aprilie 2009 gradul de general de brigadă în retragere din partea președintelui Traian Băsescu,[8] iar la 15 mai 2017 a fost înaintat la gradul de general-maior cu două stele, în retragere.

    La 17 martie 2017 a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României”, în grad de ofițer, de către președintele Klaus Iohannis.[9][7]

    Mircea Ionescu-Quintus a fost declarat cetățean de onoare al orașelor Ploiești și Orșova.  

  • 2017: Violet Brown, supercentenară jamaicană, cea mai în vârstă persoană din lume în momentul morții (n. 1900)


SĂRBĂTORI

  • +) Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului; +) Sf. M. Mc. Nichita; Sf Ier Visarion, arhiepiscopul Larisei  (calendar ortodox) 
    Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei, s-a născut pe la anul 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca şi Sfinţii Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi şi Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş şi primind la botez numele Iacob. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 15 septembrie - foto: doxologia.ro

    Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei - foto: doxologia.ro

    Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei, s-a născut pe la anul 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca şi Sfinţii Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi şi Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş şi primind la botez numele Iacob. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 15 septembrie.

  • Costa Rica: Ziua națională - Proclamarea independenței (1821)
  • El Salvador: Ziua națională - Proclamarea independenței (1821)
  • Guatemala: Ziua națională - Proclamarea independenței (1821)
  • Honduras: Ziua națională - Proclamarea independenței (1821)
  • Nicaragua: Ziua națională - Proclamarea independenței (1821)
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...