13 NOIEMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, SFATURI UTILE
+) Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului și mama sa, Sf Antuza
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului – 13 noiembrie #Sinaxar
Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur – model pentru soțiile văduve
Antuza, ca văduvă și mamă creștină care nădăjduia în Dumnezeu, a alergat în orice necaz al ei la Părintele ceresc. În El și-a sprijinit orice nădejde, și Lui s-a rugat. Pe credință și-a sprijinit și nădejdea, și se lupta rugându-se. De aceea a și biruit! Femeile văduve se cuvine să-i urmeze acestei văduve răbdătoare, ca să se mângâie în marea lor durere. Să ridice și ele crucea grea a văduviei, să nu plângă nemăsurat și să nu se întristeze până la moarte.
Bucuria și fericirea permanentă și neschimbătoare există doar în ceruri. Aici pe pământ toate sunt în permanentă schimbare. De multe ori bucuria este doborâtă de tristețe, așa cum s-a întâmplat în familia binecuvântată și fericită a dregătorului din Antiohia, Secundus, și a soției sale, Antuza. Din bucurie familia a căzut în durere, în tristețe, a trecut de la starea de fericire la starea de doliu. Tatăl familiei a murit pe neașteptate, la puțină vreme după nașterea lui loan. Comandantul Secundus a murit! Și Antuza a primit fulgerător o grea lovitură. A ars-o flacăra durerii! Și a plâns mult și amar în fața soțului ei mort, a bunului ei tovarăș, în casa lor împodobită de marmură. (...)
Antuza a suferit și a pătimit mult prin moartea soțului ei, dar n-a deznădăjduit. N-a lăsat ca văduvia apărută în floarea tinereții să-i tulbure sufletul și să-i întunece mintea. Ca mamă văduvă a luat aminte la cuvintele Apostolului care îndeamnă: „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1). Antuza a purtat cu răbdare lupta pe care o avea în față, a răbdat împotriva valurilor acestei mari încercări.
Și cine a ajutat-o să rabde și să rămână liniștită în marea ei durere? Întâi de toate supunerea din tot sufletul față de voia lui Dumnezeu. Antuza n-a vrut să cerceteze voile lui Dumnezeu și a crezut că ceea ce El a îngăduit a fost spre folosul ei veșnic, și că nu i-a dat crucea iubirii Lui părintești mai grea decât putea s-o poarte. Așadar, a ridicat în fiecare zi crucea ei grea fără să cârtească și astfel și-a arătat iubirea față de Dumnezeu. Căci „aceasta înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu: a răbda și a nu cârti”.
În al doilea rând, i-a dat curaj și a ajutat-o să rabde și să accepte adevărul că soțul ei trăia în ceruri, în împărăția lui Dumnezeu. Antuza nu s-a tulburat „ca cei care nu au nădejde” (1 Tesaloniceni 4, 13), care se tânguiesc pentru cei morți și se tulbură, care nu nădăjduiesc în învierea morților. Antuza a crezut nezdruncinat că soțul ei n-a dispărut, că nu s-a risipit în neant, ci viețuiește și dincolo de mormânt în împărăția Domnului nostru lisus Hristos Cel Atotputernic. Secundus a fost un creștin bun și virtuos, și moartea lui a fost o mutare la Domnul. (...) Această cugetare și convingere, că-l va întâlni în ceruri pe soțul ei iubit, acolo unde toți sfinții lui Dumnezeu se odihnesc și se veselesc cu slavă și bucurie preaslăvită, a făcut-o pe tânăra văduvă, pe mama Antuza, să rabde neîncetat.
Femeile văduve se cuvine să-i urmeze acestei văduve răbdătoare, ca să se mângâie în marea lor durere. Să ridice și ele crucea grea a văduviei, să nu plângă nemăsurat și să nu se întristeze până la moarte, să nu lase tulburarea exagerată să le întunece mintea, încât să nu poată să vadă cele cuvenite. Să nu se îmbete din pricina durerii, iar cuvintele lor să nu fie cuvinte nesăbuite, și glasurile lor pline de puțină credință să nu tulbure și pe alții, pe casnici și rudenii, ci prin răbdarea lor să-I mulțumească lui Dumnezeu.
Prin urmare, să nu arate tânguiri de deznădejde și țipete, lamentări și cârtiri, bocete și strigăte străine, însingurare și îndepărtare de biserică, încălcarea îndatoririi de a merge regulat la locașul sfânt. Toate acestea nu folosesc, nu înseamnă cinstirea celui adormit. Tu, cea văduvă, vrei să-l cinstești pe soțul tău plecat de lângă tine? În alt mod să-l cinstești: prin psalmodii înălțate către Dumnezeu și prin viața ta virtuoasă! Dar și să faci milostenii, binefaceri, Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. (...)
În marea furtună a necazurilor, văduva Antuza n-a naufragiat, pentru că a alergat la limanul cel neînviforat, la ajutorul lui Dumnezeu. Le-a pus pe toate pe seama Proniei dumnezeiești. A luat lângă sine pe copilul ei orfan, pe micul loan, și a crezut că Domnul va fi în continuare ocrotitorul puternic al celor doi, al mamei și al copilului. (...)
Pe fundamentul acestei credințe, că Dumnezeu Părintele este iubire, a început să mediteze tot mai des asupra cuvântului dumnezeiesc. Astfel, a citit paginile inspirate ale Sfintei Scripturi, care sunt „cuvinte de îndemn” (Evrei 13, 22) de mângâiere și de întărire în încercări. Cuvintele inspirate de Dumnezeu ale psalmistului: „Domnul păzește pe cei străini; pe orfani și pe văduvă va sprijini și calea păcătoșilor o va pierde” (Psalmul 145, 9) o încredințau că Domnul o va întări și o va mângâia. De aceea repeta aceste cuvinte în fiecare zi, ca să primească curaj și putere. Sufletul îndurerat al Antuzei și-a pus toată nădejdea în Domnul Cel Atotțiitor și Atotbun, Care Se îngrijește chiar și de florile câmpului și de păsările cerului. De aceea, ca văduvă și mamă creștină care nădăjduia în Dumnezeu, a alergat în orice necaz al ei la Părintele ceresc. În El și-a sprijinit orice nădejde, și Lui s-a rugat. Pe credință și-a sprijinit și nădejdea, și se lupta rugându-se. De aceea a și biruit! „Neamul femeiesc are o oarecare înclinație către starea emoțională. Când însă se adaugă și tinerețea, și văduvia timpurie și lipsa experienței vieții, și mulțime de griji, și viețuirea de dinainte în petrecere bună, în bucurie și bogăție, atunci viața devine foarte grea. Și dacă cea care a primit lovitura nu se bucură de ajutor din ceruri, primul gând ar putea s-o doboare”. Pe Antuza însă, care a primit ajutorul lui Dumnezeu nimic n-a reușit s-o facă să cadă, s-o zdrobească, și acest lucru a fost prima și marea dovadă a grijii sporite a lui Dumnezeu fată de ea, față de mama văduvă, luptătoare, care credea și nădăjduia în Dumnezeu, ocrotitorul și ajutătorul văduvelor și al orfanilor. Ea însăși din propria experiență mărturisea că s-a aflat întotdeauna „sub înrâurirea ajutorului de sus” și faptul că: „Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să rezist!”
(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele eroine ale Sfintilor Trei Ierarhi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 282-289)
IOANA CRĂCIUNESCU
| Ioana Crăciunescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (70 de ani) București |
| Cetățenie |  România  |
| Ocupație | actriță poetă scriitoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Roluri importante | Ana (Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii) |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Ioana Crăciunescu (n. 13 noiembrie 1950, București) este o actriță de teatru, cinema și poetă română.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A absolvit Liceul Mihai Viteazul din capitală. În 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București și a devenit actriță a Teatrului Nottara. A jucat pe această scenă mai mult de 50 de roluri și în 1974 debuta pe marele ecran cu filmul "Actorul și sălbaticii". Ioana Crăciunescu s-a remarcat înainte de 1989, ca poetă și actriță de teatru și cinema.
În 1991 pleacă în Franța, fiind invitată pentru câteva luni, și a rămas 15 ani. Apoi s-a întors în România, a stat o perioadă scurtă și a plecat în Franța din nou. Și-a împărțit iubirea între două țări și două culturi, la fel cum a împărțit iubirea între actorie și poezie. Locul cel mai important pentru omul Ioana Crăciunescu, loc de dor și regăsire, rămâne Bulbucata, un sat spre Giurgiu unde se află mama artistei și casa de la țară. A jucat la Paris, la Teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar și la Avignon, în Belgia, Luxemburg, a interpretat roluri în "La Philosophie dans le boudoir" de Sade, "Les Liaisons Dangereuses" de Laclos, spectacole jucate în limba franceză. A adaptat pentru scenă și a regizat spectacolul "Les Chants de Maldoror" de Lautréamont. A mai jucat în "Les Sept contre Thčbes" de Eschil, "Le cadavre vivant" de Tolstoi, "Somnoroasa aventură" de Teodor Mazilu, "Pescărușul" de Cehov, "Salve regina" de Virgil Tănase, "Sufleurul fricii" de Matei Vișniec, "27 remarques pleines de coton" de Tennessee Williams. A revenit periodic în România și a continuat să joace la București și la Teatrul Teatrul Național Radu Stanca Sibiu, a susținut recitaluri de poezie. A jucat în țară în spectacolul din 2004, Hamlet. "Intolerable", cu o distribuție română, franceză și maghiară, în turneu internațional.
Ioana Crăciunescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariștilor români, a UCIN și UNITER.
VOLUMELE DE POEZIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Duminica absentă, Cartea Românească, București, 1980
- Supa de ceapă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
- Iarna clinică, Cartea Românească, București, 1983
- Mașinăria cu aburi, Editura Eminescu, București, 1984
- Creștet și gheare, Cartea Românească, București, 1998
- Supa de ceapă / Soupe à l’oignon, Editura Brumar, Timișoara, 2007
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Actorul și sălbaticii (1975) - juna patetică
- Ediție specială (1978)
- Artista, dolarii și ardelenii (1980) - pianista
- Blestemul pămîntului – Blestemul iubirii (1980) - Ana
- De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
- Femeia din Ursa Mare (1982)
- La capătul liniei (1983)
- Promisiuni (1985)
- Să-ți vorbesc despre mine (1987)
- Duminică în familie (1988)
- Întâmplări cu Alexandra (1989)
- Quelque part vers Conakry (1992)
- Mensonge (1993)
- Pullman paradis (1995)- Aurora Liceanu
- My friend Christi (2008)
- Undeva la Palilula (2012) - Soție Limoncelli
DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
IOANA CRACIUNESCU: "AM IUBIREA IN GENA!"
EUGENIA ȘERBAN
| Eugenia Șerban | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (51 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Eugenia Șerban (n. 13 noiembrie 1969, București) este o actriță română.
În anul 2003, în filmul "Dulcea saună a morții", Eugenia Șerban a fost protagonista unor scene de sex cu o femeie într-o saună, prima de acest gen într-un film românesc.[1][2]
În anul 2014, după ce a renunțat la implanturile mamare care i-au provocat necroza sânilor datorită unui malpraxis,[3] Eugenia Șerban risca să-și piardă viața dacă nu alegea extirparea ambilor sâni, aparent singura soluție salvatoare.[4][5]
Eugenia Șerban a fost căsătorită în tinerețe cu un bărbat de origine arabă. Actrița a divorțat de acesta când fiul ei avea doi ani.[6]
Drama actriței Eugenia Șerban, diagnosticată cu două cancere. Cum s-a vindecat de boala cumplită
GEORGE PIȘTEREANU
| George Piștereanu | |
.jpg) George Piștereanu la Festivalul Internațional de Film de la Berlin în 2010 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (30 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Etnie | Macedoneni |
| Ocupație | Actor |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
George Piștereanu (n. 13 noiembrie 1990) este actor de film, teatru, televiziune și voce român. A interpretat rolul principal în filmele Eu când vreau să fluier, fluier și Loverboy.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A absolvit liceul Dinu Lipatti (secția actorie) și Universitatea Naționala de Arta Teatrală și Cinematografică (UNATC). A cunoscut recunoașterea națională și internațională după ce a interpretat rolul lui Silviu din Eu când vreau să fluier, fluier, filmul lui Florin Șerban premiat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin cu Ursul de Argint în 2010.
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Eu când vreau să fluier, fluier (2010)
- Loverboy (2011)
- La pierre de sel (2012, regia Eliza Mureșan)
- #Selfie 69 (2016)
- Vlad
Interviu George Piștereanu - Alumni UNATC
CONSTANTIN CODRESCU
| Constantin Codrescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [4][5] Huși, Vaslui, România |
| Decedat | (91 de ani)[6] București, România |
| Căsătorit cu | Marga Barbu Valeria Gagealov |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actor de teatru[*] actor de film actor de televiziune[*] actor de radio[*] |
| Limbi vorbite | limba română |
| Alte premii | |
| Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] (2022)[1] Premiul Senatului UNITER pentru intreaga activitate – actor[*] (1998)[2][3] | |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Constantin Codrescu (n. 5 septembrie 1931, Huși – d. 13 noiembrie 2022, București[7]) a fost un actor român de teatru și televiziune. Dintre rolurile memorabile pot fi amintite cel din filmul La moara cu noroc și cel al lui Hamlet, din capodopera lui Shakespeare, jucată în versiune radiofonică la Radio România.[8]:p. 200
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În 1951 a absolvit Institutul de teatru din București. Între 1976 - 1989 a fost profesor la Institutul de teatru din Târgu-Mureș. Constantin Codrescu a fost cetățean de onoare al acestui municipiu.
Școli, cursuri: 1951 - Institutul de teatru și film, București.
Importantă activitate teatrală și multiple apariții la televiziune cu precădere până în 1989. Colaborator permanent al redacției Teatru la Radio România, timp de 45 de ani. Translează de pe scenă în film un patetism cu note emfatice ce pune în vedetă personajele de plan doi pe care le interpretează. Un rol principal de referință: GHIȚĂ, din "La moara cu noroc" (după nuvela omonimă a lui Ioan Slavici), film regizat de Victor Iliu.
- 1976 - 1989 Activitate didactică universitară la Institutul de Teatru din Târgu Mureș unde a participat la înființarea secției române, apoi director al Teatrului Maria Filotti din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe (județul Covasna), unde de asemenea s-a dovedit a fi fost un pionier al teatrului românesc.
- Din 1996, profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universității Ecologice, iar din 2003, profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universității Spiru Haret. În ambele poziții colaborează îndeaproape cu Vlad Rădescu, prietenie profesională care a debutat la Târgu Mureș în 1978 cu spectacolul de teatru "Omul care aduce ploaia" de Richard Nash și a continuat cu rolurile Piotr (C. Codrescu) și Alioșa Karamazov (V. Rădescu) din "Frații Karamazov" după F.M. Dostoievski, premieră regizată în 1980 de chiar maestrul Constantin Codrescu .
- A mai montat ca regizor multe spectacole în teatrele din țară (după plecarea de la Teatrul Mic din 1976, în timpul directoratului lui Dinu Săraru), evitând astfel scenele bucureștene.
- În 2008, ca actor de teatru, colaborează cu Teatrul G. Ciprian din Buzău, unde interpretează rolul principal din "Inimă de boxer", alături de mult mai tânărul Dan Bordeianu, spectacol în regia lui Mihai Manolescu.
DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.[9]
A primit totodată Premiul UNITER pentru întreaga activitate.
La 25 martie 2013, în cadrul celei de-a șaptea ediții a Galei Premiilor Gopo, i-a fost decernat Premiul pentru întreaga activitate.
În 2022 a fost distins cu Ordinul național „Steaua României”, în grad de Cavaler, acordat de Președintele României la propunerea Ministerului Culturii.[10]
Destine ca-n filme: In memoriam Constantin Codrescu – „Nimic fără Dumnezeu”
GIOACCHINO ROSSINI
| Gioachino Rossini | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Giochino Rossini |
| Născut | [1][3][4][5] Casa Rossini(d), Pisaurum, Statele Papale |
| Decedat | (76 de ani)[1][3][4][5] Passy(d), Île-de-France, Franța |
| Înmormântat | Bazilica Santa Croce din Florența[6] |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de colon) |
| Căsătorit cu | Isabella Colbran[*] (–)[7] Olympe Pélissier[*] (–) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei.svg){kind=small} Statele Papale |
| Ocupație | compozitor muzician |
| Activitate | |
| Studii | Conservatorio Giovanni Battista Martini[*] |
| Gen muzical | operă Cantată muzică clasică |
| Instrument(e) | violoncel |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*][2] Pour le Mérite |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
| Modifică date / text | |
Gioachino Rossini - de fapt Giovacchino Antonio Rossini (n. ,[1][3][4][5] Casa Rossini(d), Pisaurum, Statele Papale – d. ,[1][3][4][5] Passy(d), Île-de-France, Franța) a fost un compozitor de operă din Italia.
DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Gioacchino Rossini adică Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât părintii lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat.
După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar ancorate piternic în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart.
Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu ușurință lucrări diverse. Astfel, într-un interval de aproximativ 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.
Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în crescendo-urile atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp pentru a se plictisi, ariile fiind vii cu pasaje de umplutură ce inspira multă veselie și tinerețe.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.
Oricare ar fi subiectele, drame sumbre medievale ori glume moderne, arta lui Rossini rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare a emoției.
Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.
Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).
Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.
GALERIE DE IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Gioachino Rossini , integral Gioachino Antonio Rossini , (născut la 29 februarie 1792, Pesaro , Statele Papale [Italia] - mort la 13 noiembrie 1868, Passy, lângă Paris , Franța), compozitor italian a remarcat pentru operele sale , în special pentru operele sale comice, dintre care The Barber of Seville (1816), Cinderella (1817) și Semiramide (1823) sunt printre cele mai cunoscute. Dintre operele sale dramatice ulterioare, la scară mai mare, cea mai auzită esteWilliam Tell (1829).
PRIMII ANI
Gioachino Rossini era fiul lui Giuseppe Rossini, un trompetist sărăcit care cânta în trupe și orchestre diverse și al Anna Guidarini, cântăreață cu roluri secundare. Astfel, Rossini și-a petrecut întreaga copilărie în teatru. Deși un student leneș, tânărului Rossini i-a fost ușor să învețe să cânte și să cânte. La vârsta de 14 ani a intrat în Școala Filarmonică din Bologna (acum Conservatorul de Muzică de Stat GB Martini) și a compus prima sa opera seria -Demetrio e Polibio (1806; pus în scenă în 1812) - pentru Mombelli, o familie de cântăreți. La 15 ani învățase vioara , cornul și clavecinul și cântase adesea în public, chiar și în teatru, pentru a câștiga niște bani.
Când vocea i s-a rupt și nu a mai putut continua să cânte , Rossini a devenit însoțitor și apoi dirijor. El își dăduse deja seama de importanța școlii germane de compoziție , percepând noile elemente prin care Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart îmbogățiseră muzica . Aceste influențe pot fi găsite în cantata timpurie pe care a scris-o pentru Școala Filarmonică, interpretată acolo în 1808. În următorii 20 de ani (din 1808), acest leneș genial avea să compună mai mult de 40 de opere.
PERIOADĂ ITALIANĂ
După gust și curând prin obligație, Rossini s-a aruncat în genul de atunci la modă:opera buffa (opera comică ). Prima sa opera buffa, La cambiale di matrimonio (1810;Bill of Marriage ), a fost interpretat la Veneția și a avut un anumit succes, deși orchestrația sa neobișnuită i-a indignat pe cântăreți. Din nou la Bologna, a dat cantata La morte di Didone (1811; Moartea lui Dido ) în omagiu familiei Mombelli, care l-a ajutat atât de mult, și a obținut un triumf cu opera buffa în două acte L'equivoca stravagante (1811; Neînțelegerea extravagantă ). Anul următor, încă două dintre operele sale comice au fost produse la Veneția.
Rossini a rupt deja forma tradițională de opera buffa: și-a înfrumusețat melodiile (el a fost adevăratul creator al bel canto , un stil florid de a cânta), și-a animat ansamblurile și finalele, a folosit ritmuri neobișnuite, i-a redat orchestrei locul potrivit și l-a pus pe cântăreț în slujba muzicii. În 1812 Rossini a scris oratoriul Ciro in Babilonia ( Cyrus in Babylon ) și La scala di seta ( Scara de mătase ), o altă operă comică.
În același an, Marietta Marcolini, care cântase deja în operele lui Rossini și care era interesată de tânărul compozitor, i-a recomandat lui Rossini comitetului operei La Scala din Milano . În contract le-a scris La pietra del paragone (1812;The Touchstone ), o piatră de încercare a geniului său în devenire. În final, Rossini - pentru prima dată - a folosit efectul crescendo pe care ulterior îl va folosi și abuza fără discriminare.
- Rossini, Il Signor BruschinoUvertură din Il signor Bruschino de Gioacchino Rossini ; dintr-o înregistrare din 1951 a Orchestrei Simfonice NBC dirijată de Arturo Toscanini.© Cefidom / Encyclopædia Universalis
- Rossini, L'Italiana in Algeri („Fata italiană din Alger”)Uvertură din L'Italiana in Algeri de Gioacchino Rossini ( The Italian Girl in Alger ); dintr-o înregistrare din 1951 a Orchestrei Simfonice NBC dirijată de Arturo Toscanini.© Cefidom / Encyclopædia Universalis
În acest moment, experiența lui Rossini în scrierea a șapte opere și câteva cantate și contactul său intim cu teatrul i-au oferit o cunoaștere profundă a profesiei sale. Cântăreții nu mai țineau teroare pentru el. Acum era pregătit pentru lucrările sale majore. Veneția, cel mai rafinat oraș din Italia , urma să-i ofere adevărata sa glorie. După opera comică Il signor Bruschino (1813), scrisă pentru Teatrul San Moisè, a scris în continuare - pentru La Fenice - prima sa operă serioasă,Tancredi (1813), în care a încercat să se reformezeopera seria (operele serioase ale secolului al XVIII-lea), și a compus o piesă dramatic autentică. Această lucrare, plină de spirit și melodioasă, a avut un succes instantaneu. Celebrul cântec al lui Tancredi, „Di tanti palpiti”, a fost fluierat în tot orașul. Succesul L'Italiana în Algeri (1813;The Italian Girl in Alger ) a urmat, arătând îmbunătățiri suplimentare în reformele sale de opera buffa. Aceste două succese au deschis larg ușile La Scala. CuAureliano în Palmira (1814) compozitorul și-a afirmat autoritatea asupra cântăreților; a decis să prescrie și să scrie ornamentele pentru ariile sale, dar lucrarea nu a fost un succes. După L'Italiana a scris Il Turco in Italia (1814; Turcul în Italia ) pentru milanezi și o cantată pentru prințesa Belgioioso, „una dintre cele mai simpatice dintre protectoare”, așa cum se referea la romancierul francez Stendhal . Următoarea lucrare a lui Rossini, Sigismundo (1814), a fost un eșec.
Faima lui Rossini s-a răspândit în curând la Napoli , unde era impresarul domnitorDomenico Barbaia, an ambitious former coffeehouse waiter who by gambling and running a gaming house had amassed a fortune and was now in charge of the two great Neapolitan theatres. Barbaia realized Rossini’s growing fame and went to Bologna to offer him a contract. Impressed by the terms of this contract—security, two operas a year—as well as by Barbaia, a millionaire rather than the customary fourth-rate impresario on the verge of bankruptcy, Rossini did not hesitate to accept. How could anyone refuse a tempting impresario whose favourite was none other than the imposing diva Isabella Colbran?
Prima operă Rossini a lui Colbran, Elisabetta, regina d'Inghilterra (1815; Elisabeta, regina Angliei ), a avut un succes triumfător. Rossini l-a admirat foarte mult pe Colbran și în curând s-a îndrăgostit de ea. Succesul strălucit al Elisabettei a determinat o invitație din partea Romei pentru a petrece sezonul carnavalului din 1816. Prima dintre operele de la Roma ale lui Rossini nu a avut succes. La fel a fost și a doua, Almaviva, care va deveni în curând Il barbiere di Siviglia (1816;The Barber of Seville). The Romans, who knew and loved Giovanni Paisiello’s version of Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais’s play, took a dislike to this new setting, but when it was given elsewhere in Italy it was received with unbounded success. Written in less than three weeks, the work is a piece of inspired inventiveness that has delighted opera lovers ever since. There followed La cenerentola (1817; Cinderella). As with The Barber, this work uses a contralto for the heroine’s role (though both roles are often sung by sopranos); it proved no less successful. In between these two comedies came Otello (1816; Othello ), un decor al piesei lui William Shakespeare care a ținut scena până a fost înlocuit deopera mai mare cu același nume alui Giuseppe Verdi . La gazza ladra (1817; The Thief Magpie ), o lucrare semi-serioasă, a fost un triumf la Milano.
Armida, o mare operă care necesită un trio de tenori și o soprană dramatică (Colbran), a apărut în 1817. Rossini găsea acum interpreți care să se potrivească muzicii sale. Colbran, tenorul Manuel del Popolo García , basul Filippo Galli („cea mai frumoasă voce din Italia”) și contralto Benedetta Pisaroni (a cărui artă nu avea o profunzime egală) au fost exponenții săi obișnuiți și și-au continuat arta bel cantoului .
La donna del lago (bazată pe poezia „Doamna lacului” a lui Sir Walter Scott ) a eșuat la premiera sa în 1819, dar în curând a intrat în favoarea sa. După mai multe lucrări mai mult sau mai puțin reușite, a plecat de la Napoli la Viena , alături de Colbran (cu care tocmai se căsătorise), nerăbdător să-l cunoască pe Ludwig van Beethoven . Dezamăgit de situația economică a compozitorului lui Fidelio, s-a întors la Veneția, unde a încercat să-și încununeze cariera italiană cuSemiramidă (1823). Venetienii de modă veche, însă, nu au înțeles lucrarea uimitoare, cea mai lungă și mai ambițioasă a sa, și astfel a decis să nu mai scrie o notă pentru conaționalii săi. În urma rezoluției sale, a decis să părăsească Italia.
| Opere de Gioachino Rossini | |||||
|---|---|---|---|---|---|
| |||||
| La Cenerentola | |
 Gioachino Rossini - La Cenerentola - Pagina de titlu al libretului - Genova 1817 | |
| Genul | operă-comică |
|---|---|
| Ciclul | două acte |
| Compozitorul | Gioachino Rossini |
| Libretul | Jacopo Ferreti |
| Data premierei | 25 ianuarie 1817 |
| Locul premierei | Teatro della Valle din Roma |
| Limba | italiană |
| Durată | 2 ½ ore |
| Locul acțiunii | Palatul Prinților, Italia, Rococo |
| Modifică text | |
Cenușăreasa (în italiană La Cenerentola ossia La buontà in trionfo) este o operă comică în 2 acte de Gioachino Rossini, după un libret de Jacopo Ferreti. Premiera operei a avut loc la Teatro Valle (Teatro della Valle) din Roma, în ziua de 25 ianuarie 1817.
Durata operei: cca 2 ½ ore.
ACȚIUNEA OPEREI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Cenerentola (Cenușăreasa) este sora vitregă și săracă a celor două surori, Clorinda si Thisbe, fiicele lui Don Magnifico, baron de Montefiascone. Când Don Ramiro (prinț de Salerno, deghizat și prezentat ca fiind valetul Dandini), o vede pe Cenușăreasa, cei doi se îndrăgostesc imediat. Cenușăreasa reușește să ajungă la bal, ca o misterioasă doamnă, iar prințul Don Ramiro îi declară din nou iubirea sa. Dar, Cenușăreasa dispare, lăsând în urma ei una dintre brățări, fără a uita să-i spună să o găsească, dacă o iubește cu adevărat. Mai târziu, când prințul Don Ramiro îl vizitează pe Don Magnifico, vede pe brațul Cenușăresei o brățară identică, iar adevărul iese la iveală, spre furia neputincioasă a surorilor.
PERSONAJE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Don Ramiro, prinț de Salerno (tenor)
- Dandini, valetul său (bariton)
- Don Magnifico, baron de Montefiascone, tatăl lui Clorinda și Tisbe (bas)
- Clorinda, una din fiicele sale (soprană)
- Tisbe, altă fiică a lui Don Magnifico (mezzo-soprană)
- Angelina (numită „La Cenerentola” - „Cenușăreasa”), fiica vitregă a lui Don Magnifico (soprană)
- Alidoro, filozof și dascăl al lui Don Ramiros (bas)
- oaspeți, invitați la bal, servitori
Rossini - La Cenerentola - Abbado
| Coțofana hoață | |
 Pagina de titlu al libretului | |
| Titlu original | La gazza ladra |
|---|---|
| Genul | operă semiseria |
| Ciclul | trei acte |
| Compozitorul | Gioachino Rossini |
| Libretul | Giovanni Gherardini |
| Data premierei | 31 mai 1817 |
| Locul premierei | „Teatro alla Scala” din Milano |
| Limba | italiană |
| Locul acțiunii | un sat mare din apropierea Parisului |
| Timpul acțiunii | începutul secolului al 19-lea |
| Modifică text | |
Coțofana hoață (în italiană La gazza ladra) este o operă semiseria (din italiană semiseria = semi-serioasă) în 3 acte de Gioachino Rossini după un libret de Giovanni Gherardini, bazat pe piesa de teatru "La pie voleuse, ou la servante de Palaiseau" de Théodore Badouin d'Aubigny și Louis-Charles Caigniez.
Premiera operei a avut loc la „Teatro alla Scala” din Milano în ziua de 31 mai 1817.
Durata operei: cca 3 ore.
Locul și anul de desfășurare al acțiunii: Paris, în jurul anului 1810.
PERSONAJE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Fabrizio Vingradito, un fermier bogat (bas)
- Lucia, soția lui Fabrizio (mezzo-soprană)
- Gianetto, fiul lui, soldat (tenor)
- Ninetta, servitoarea lui familiei Vingradito (soprană)
- Fernando Villabella, tatăl Ninettei, soldat (bas)
- Gottardo Podestá, primar (bas)
- Giorgio, servitorul primarului (bas)
- Gregorio, conțopist (bas)
- Pippo, unui tânăr țăran în slujba lui Vingradito (alto)
- Ernesto, prietenul lui Fernando, soldat (bas)
- Prefectul și judecătorul, (bas)
- Isacco, un negustor ambulant (tenor)
- Antonio, temnicer (tenor)
- Jandarmi, țărani și țărănci, servitori, funcționari și o coțofană.
INTRODUCERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Melodrama "Coțofana hoață" descrie povestea unei fiice tinere de la țară (Ninetta) condamnată la moarte pentru culpa de a fi furat argintăria unui fermier bogat (Fabrizio Vingradito). În ultima clipă este descoperit adevăratul „hoț”: o coțofană.
Wilhelm Tell (în franceză Guillaume Tell, în italiană Gugliemo Tell) este o operă în 4 acte de Gioachino Rossini după un libret de Etienne de Jouy și Hippolyte Bis, bazat pe piesa de teatru omonimă de Friedrich Schiller. A fost ultima operă compusă de Gioachino Rossini. În prezent, opera este cunoscută mai ales prin uvertura ei.
Premiera operei (prezentată în limba franceză) a avut loc la Paris în ziua de 3 august 1829.
Durata operei: cca 4 ore.
Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: Elveția centrală, la începutul secolului al XIV-lea.
PERSONAJELE PRINCIPALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Wilhelm Tell (bariton)
- Arnold (tenor)
- Mathilde (soprană)
- Walther (bas)
- Melchthal (bas)
- Gemmy (soprană)
- Hedwig (alto)
- Leuthold (bas)
- Gessler (bas)
- Rodolf (tenor)
1829 - Guillaume Tell - Rossini
Gulia este o excelenta sursa de vitamina C pentru femei si o buna sursa pentru barbati, necesarul de vitamina C fiind diferit in functie de sex. Vitamina C contribuie la sanatatea oaselor, cartilajelor, dintilor si gingiilor, protejeaza contra infectiilor, favorizeaza absorbtia fierului, accelereaza cicatrizarea ranilor si are proprietati antioxidante. O alta vitamina continuta de gulie este vitamina B6 care este folosita de organism in metabolismul proteinelor si al acizilor grasi, contribuie la fabricarea globulelor rosii si le permite acestora sa transporte mai mult oxigen si ajuta la buna functionare a sistemului imunitar.
Gulia este o buna sursa de fosfor. Dupa calciu, acesta este mineralul continut in cantitate cea mai mare de organismul nostru. Fosforul joaca un rol esential in formarea si mentinerea sanatatii oaselor si dintilor, contribuie la cresterea si regenerarea tesuturilor si ajuta la mentinerea Ph-ului sangelui. Gulia mai contine si alte minerale importante pentru organism: potasiu, magneziu, calciu, mangan si cupru.
Studiile au aratat ca un consum regulat de legume din familia crucifere – din care fac parte gulia, varza, varza de Bruxelles, conopida, broccoli sau ridichile – contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer precum cancerul pulmonar. La persoanele in varsta care consumau mai des legume din aceasta familie s-a constatat ca declinul cognitiv era mai slab fata de celelalte categorii de persoane.Gulia are putine calorii – 100 de grame de gulie cruda are doar 27 de calorii – fiind indicata in curele de slabire. Mai este indicata in controlul diabetului deoarece ajuta la stabilizarea nivelului glucozei din sange, dar si in infectiile virale, bronsite, tuse sau angine.
Cum o consumam?
Gulia poate fi mancata cruda sau gatita, asemanandu-se la gust cu varza si conopida. Atunci cand cumparati gulii, preferati-le pe cele care au 5-7 cm in diametru. Cele mai mari ar putea fi lemnoase. Cele mici de 2-3 cm pot fi gatite intregi cu tot cu coaja. Se conserva la frigider, rezistand 1-2 saptamani. Frunzele pot fi si ele consumate, dar se conserva separat si rezista doar cateva zile.
Cat despre felul in care pot fi mancate, iata cateva sugestii: se pot face piure, pot fi prajite la fel ca si cartofii prajiti, pot face parte din salate (de exemplu, o salata cu mere, portocale, nuci, gulii si maioneza sau o salata din gulie si morcov ras la care puteti adauga fie un sos, fie maioneza, fie iaurt), pot fi incluse in ciorbe, coapte in cuptor sau murate. Pofta buna!
Alege guliile mai mici - pana la 7 cm diametru -, acestea fiind mai dulci si mai fragede. Cele mici de 2-3 cm pot fi gatite intregi, cu tot cu coaja. Frunzele proaspete de gulie dau gust delicios salatelor de cruditati. Sucul de gulie (combinat in proportie de 1/4 cu suc de morcovi sau mere) da vitalitate organismului. Guliile pot fi pastrate nespalate in frigider, intr-o punga de plastic, maximum 10 zile. Avand putine calorii -100 g leguma cruda = 25 cal. -, gulia este indicata in curele de slabire. Un consum constant de gulii contribuie la prevenirea cancerului, indeosebi a celui pulmonar.
Salata beuf cu... gulie! – reţeta nu e de post!
Pentru ca salata de boeuf sa iasa mai gustoasa si mai usor digerabila, adauga gulie in compozitia obisnuita. Guliile se fierb timp de sapte minute in apa cu sare, apoi se scot si se introduc intr-un vas cu apa rece, pentru a-si pastra culoarea. Dupa aceea se taie cubulete si se amesteca cu restul ingredientelor.
Gulioara terapeut!
* Sucul proaspat de gulii, baut repede, opreste hemoragia nazala.
* 10 g de praf din seminte de gulie (inghitite de doua ori pe zi) asigura o imbunatatire a vederii; infuzeaza 10 g praf de seminte in 200 ml apa clocotita, apoi strecoara zeama. Bauta dimineata, pe stomacul gol, aceasta asigura un bun tranzit intestinal si o diureaza sporita.
* Prin continutul caloric scazut, guliile sunt indicate in diete, deoarece elimina apa din organism.
* O cana de gulie are un aport de 140% din doza zilnica necesara de vitamina C.
* Din cauza continutului de glicosinolati, gulia este contraindicata persoanelor cu probleme tiroidiene.
* Contribuie la vindecarea infectiilor virale, in bronsite, tuse, angine.
* Intrucat ajuta la stabilizarea nivelului glucozei din sange, este indicata in controlul diabetului.
Supa de gulii – reţeta nu e de post!
Ingrediene: doua gulii, doua lingurite unt, o lingurita faina de grau, un pahar smantana, o lingurita marar verde, sare.
Preparare: Guliile, curatate si spalate, se taie felii subtiri, se lasa la fiert in 1 si 1/2 l apa, pana ce se inmoaie. Se trec prin sita si se pun din nou la fiert, adaugandu-se, cand da in clocot, smantana, in care s-a dizolvat anterior faina. Se lasa doua-trei clocote, se potriveste cu sare si, dupa oprirea focului, se adauga mararul tocat. Se serveste calda, cu crutoane prajite.
Gulii umplute – reţeta nu e de post!
Ingrediente: 4 gulii, o lingura cu orez, doua linguri ulei, o ceapa, piper macinat, un ou, o lingura faina, doua linguri bulion, doua linguri smantana, patrunjel verde tocat, 200 grame de carne tocata de vita, sare.
Preparare: Guliile, curatate de coaja si spalate, se scobesc inauntru. Carnea se amesteca cu sarea, piperul, oul, orezul, verdeata si ceapa prajita. Se umplu guliile cu aceasta compozitie, iar la capete se dau prin faina. Se prajesc si se asaza intr-o cratita. Se prepara un sos ca pentru sarmale, care se toarna peste gulii. Se fierb guliile pana scad, apoi se servesc cu smantana deasupra.
Salata de gulii cu chimen
Ingrediente: 3 gulii, doua mere, 4 morcovi, doua cepe, o lingurita chimen, sare.
Preparare: Guliile, merele, morcovii si cepele se curata si se dau pe razatoarea cu gauri mari. Se asaza intr-o salatiera, se amesteca, se presara chimen si sare. Se adauga un sos de salata.
Gulii pane – reţeta nu e de post!
Ingrediente: 4 gulii, 50 g faina, un ou, sare, ulei pentru prajit.
Preparare: Se curata guliile, se taie felii, se pun intr-un castron, se pudreaza cu sare si se lasa 10 minute, apoi se pune peste ele putina apa. Se scot, se dau prin faina, apoi prin ou batut si se prajesc pe ambele parti in ulei fierbinte. Se servesc calde.
Gulia protejează organismul împotriva infecţiilor virale şi accelerează cicatrizarea rănilor. În compoziţia guliei, se remarcă şi vitamina B6, care stimulează imunitatea.
Nutriţioniştii recomandă gulia în salate şi preparate puţin procesate pentru ca mineralele pe care le conţine (calciu, fosfor, potasiu, magneziu, mangan şi cupru) să nu se deterioreze.
Deoarece are un aport caloric redus (27 de calorii la suta de grame), gulia este indicată în curele de slăbire.
Calorii: 70/ porţia
Ingrediente: două gulii, patru mere, sâmburii de la 10 nuci, patru linguri de miere, 10 linguri suc de roşii, pătrunjel tocat, cimbru măcinat.
Preparare. Guliile tăiate mărunt se amestecă în salatieră cu merele fără coajă şi cu nucile. Din miere, suc de roşii, pătrunjel şi cimbru se prepară un sos care se amestecă în salatieră cu toate ingredientele. Fiecare porţie de salată se decorează cu feliuţe de roşii şi măsline.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu