Materialele prezentate reprezintă un colaj realizat din publicații diferite și au drept scop informarea publică cuprinzând sinteza evenimentelor zilei în timp.
vineri, 3 noiembrie 2023
4 NOIEMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, POEZIE, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, GÂNDURI PESTE TIMP
Sf Cuv Ioanichie cel Mare;
Sf Mc Nicandru și Ermeu;
Sf Cuv Gheorghe Mărturisitorul din Drama;
Pomenirea Morților - Moșii de Toamnă
Sf Cuv Ioanichie cel Mare
Ioanichie cel Mare a fost un călugăr și teolog creștin bizantin, care este venerat ca sfânt. Cunoscut pentru ascetismul său devotat și pentru apărarea venerării icoanelor, Ioanichie și-a petrecut majoritatea vieții ca pustnic pe Muntele Uludağ, în apropierea actualului oraș Bursa din Turcia.
Pe când murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinții cei ce viețuiau în muntele Olimpului au văzut un stâlp de foc înălțându-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizându-i ușile Raiului și ridicându-l spre fericirea cea de acolo.
Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părțile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maică să, Anastasia. Și începând a veni în vârstă, păștea vitele, după porunca părinților săi. Apoi, deși nu era dat la învățătura cărții, mai mult decât toți cei ce învățau, a înțeles ce este viața, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povățuit de Duhul Sfânt, era foarte îmbunătățit, blând, smerit, răbdător și foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osârdie, încât de multe ori lăsând turma să, toată ziua stătea la un loc deosebit și se rugă cu sârguință către Dumnezeu. Iar când mergea la rugăciune, își însemna turma să cu semnul crucii și rămânea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tâlhari furată, până când fericitul copil, întorcându-se seara, o mină la casa părinților. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfântul până la vârsta matură.
În acea vreme, împărățea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpânirea sa, ca să aleagă tineri plăcuți, harnici și viteji pentru oaste.
Ajungând trimișii în părțile Bitiniei și fiind în satul unde viețuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tânăr, frumos, cu vârsta desăvârșit, cu trupul voinic și îndemânatic la oaste, l-au luat cu dânșii și l-au înscris în rânduiala ostășească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaș, era înfricoșător vrăjmașilor pentru bărbăția lui și iubit celor ce ostășeau împreună cu dânsul, pentru blândețea și smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.
Însă diavolul, pizmuind viața lui cea îmbunătățită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împărați eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniți. Și atât de mult a fost înșelat Ioanichie cu acel eres, încât nu voia nici să audă de sfintele icoane.
Iar Dumnezeu, Care voiește ca toți să se mântuiască, l-a mântuit și pe el de acea înșelăciune în acest chip. A rânduit a fi trimis cu oștile spre Apus, de unde întorcându-se, trecea pe lângă muntele Olimpului; și după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lângă un călugăr, care pustnicea în acel munte și care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oștile, și prin Duhul lui Dumnezeu înștiințându-se despre toate cele ce gândea dânsul, a ieșit din chilia sa și, arătându-se lui, a zis: „O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credința cea dreaptă!”.
Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l știa pe el și a vădit credința lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăiește către dânsul este plin de Duhul lui Dumnezeu și, cu ochii mai înainte văzători, a știut tot despre dânsul. Pentru aceea a căzut la pământ, închinându-se și cerând iertare, pentru că din neștiință a greșit; și a făgăduit a se îndrepta și a da cinstea și închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos și chipurilor tuturor sfinților.
Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osârdie a cinsti sfintele icoane și se căia că altădată, în neștiința sa, le trecuse cu vederea; și parându-i rău de aceasta, se pedepsea cu post și cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecând lângă ușile împărătești, se culca pe pământ și făcea rugăciune cu sârguință și priveghere de toată noaptea și niciodată nu mânca bucate până la săturare. Deși adeseori stătea la masa de obște cu ostașii săi, însă atunci numai gusta din mâncare și băutură, în acest fel de pocăință petrecând el șase ani.
În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor și au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieșit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oștile sale, între care era și fericitul Ioanichie. Iar când s-au apropiat amândouă oștile și făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în fața împăratului a apărat pe tovarășii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăție împotriva vrăjmașilor săi și tăindu-i ca pe niște buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnați ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii și a fost biruit de dânșii, căzând în mâinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alții i-a izgonit și pe cel robit l-a scăpat.
Odată, văzând el un bulgar înfricoșător ca Goliat, care păzea o cale strâmtă și ucidea mulți greci, s-a pornit asupra lui și îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmașilor celor văzuți, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare și biruința care avea să o aibă contra vrăjmașilor celor nevăzuți.
Văzând împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam și despre nume și a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvârșirea războiului să-l cinstească cu boierie mare și cu multe daruri ca pe un ostaș viteaz.
Sfârșindu-se războiul și întorcându-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducându-și aminte de călugărul acela, care ieșise la dânsul din pustie, și-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, și-a pus în gând să lase toate și, sălășluindu-se în acel munte, să urmeze în liniște vieții călugărești și să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a și făcut. Căci, când a venit în cetatea împărătească și avea să primească boierie cinstită și daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate și ca pe niște gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci și patru de ani ai ostășirii sale împotriva trupului și a sângelui, părăsind oștirea, a mers la cei ce petreceau viață călugărească, vrând a începe războiul împotriva duhurilor răutății celor de sub cer.
Întâi a venit în mănăstirea Avgarov și, fiind primit de părinții cei ce petreceau acolo, și-a descoperit gândul său egumenului Grigorie, cum că voiește a merge în pustie și a viețui singur în liniște. Iar egumenul, lăudând scopul, a zis: „Deși cugeți cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viața cea pustnicească și depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, până ce nu te vei deprinde mai întâi cu rânduiala și obiceiul călugăresc. Deci mai întâi sălășluiește-te între oarecare călugări cu fapte bune și iscusiți și vei afla de la dânșii vremea și rânduiala rugăciunilor; apoi învață smerita cugetare, ascultarea și blândețea și după aceea te vei duce și în pustie. Păzește-te, fiule, că nu cumva, fiind neînvățat și începând viața aceasta, în loc să rănești pe vrăjmașul, să fii tu rănit de dânsul, și în loc să-l biruiești, să fii biruit!”.
Un sfat folositor ca acesta ascultând Ioanichie, a părăsit scopul său până la o vreme și s-a sălășluit împreună cu bărbații insuflați de Dumnezeu ca să se obișnuiască cu viața lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mănăstiri a luat aminte și a învățat rânduiala și viața călugărească. Mai întâi s-a dus la mănăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mănăstire, care se numea Utotelos și, neștiind carte, a început acolo a învăța. Dar, văzând că în mănăstirea aceea vin mulți oameni mireni și le tulbură liniștea, a ieșit de acolo și s-a dus în a treia mănăstire, care se numea Antidiu. Petrecând în ea doi ani, a învățat treizeci de psalmi ai lui David și mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.
Iar după doi ani a dorit iarăși liniștea pustiei și voia să se suie într-un munte care era aproape și acolo, în singurătate sălășluindu-se, să înceapă viața pustnicească. Dar șapte zile mai înainte le-a petrecut postind și rugând pe Dumnezeu cu sârguință, ca să-i fie povățuitor pe calea ce dorea. În a șaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Și a ieșit Ioanichie din mănăstirea Antidiului și a mers departe, și pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte și într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Și iată, a văzut doi monahi viețuitori în pustie, ale căror haine erau de păr și se hrăneau din verdețurile ce creșteau în pustie. Către aceștia alergând fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stând, au făcut rugăciune și după aceasta au vorbit cu dânsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său și mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.
Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfârșitul vieții lui, va veni asupra lui o ispită de la niște oameni zavistnici; dar au zis sfinții, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a și împlinit și despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei țări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeților vrăjmașilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.
După vorbă cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărțit și s-au dus în cea mai adâncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix și acolo petrecea fără chilie, având numai cerul drept acoperământ. Înștiințându-se despre dânsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mănăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi și de zăpadă; deci în acea chiliuță petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulți dintre frați a veni la dânsul, vrând a-i vorbi și a se folosi de la el. Pentru aceea, supărându-se pentru că i se tulbura liniștea, a lăsat muntele acela și s-a dus, căutându-și alt loc de liniște.
Mergând pe lângă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dânsul un munte înalt și foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; și săpându-și în pământ o peșteră strâmtă și adâncă, a început a viețui acolo fără a ieși din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păștea caprele în acel munte; acesta aducea sfântului câte puțină pâine și apă și aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dânsul binecuvântare și rugăciune. Acolo a petrecut Sfântul trei ani, ziua și noaptea rugându-se și slăvind pe Dumnezeu, apoi cântând psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperământul meu Sfântul Duh”. Aceste cuvinte ca pe o dulceață purtându-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulți deprinzându-le de la dânsul, totdeauna le aveau în gurile lor.
După trei ani de la nevoința lui în acea peșteră strâmta, a ieșit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Și, din întâmplare, au venit la acea biserică niște ostași, care odinioară ostășiseră cu Ioanichie și avuseseră cu dânsul prietenie. Dintre aceștia unul, văzându-l pe Ioanichie, l-a recunoscut și, îmbrățișându-l, plângea de bucurie și îi aducea aminte de viața lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slavă și de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea și a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcându-se ostașul acela către tovarășii săi, vrând să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dânșii. Și, vrând să se ascundă mai bine, s-a dus în munții Conturiului, în care erau mulțime de fiare și de balauri. Acolo sălășluindu-se Sfântul și fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele și cu balaurii, cântând ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, și m-am sălășluit în pustie. Așteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuiește de puținătatea sufletului și de vifor.
Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, pentru închinare și rugăciune. Deci, sculându-se, a plecat și, trecând pe lângă un lăcaș de rugăciune la apusul soarelui, l-au întâmpinat un bărbat și o femeie, mergând la același lăcaș ca să săvârșească pomenirea părinților lor. Aceștia, văzându-l pe cale, s-au înfricoșat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculț și pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfântul, văzându-i pe ei tremurând de frică, a zis cu blândețe către dânșii: „Nu vă temeți, fiilor, ci spuneți-mi unde duce calea aceasta!”. Iar ei au zis că duce către râul ce este înainte și care atunci era foarte mare, încât nimeni nu era cu putință a trece râul acela fără luntre. Dar Sfântul mergând lângă râu, s-a odihnit puțin, apoi la miezul nopții, sculându-se, a mers pe apă - o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Și mergând pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.
După ce a sosit în Efes și s-a apropiat de biserica Sfântului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine ușile bisericii și, intrând înăuntru, s-a rugat dindestul, închinându-se și sărutând sfânta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieșind din biserică, îndată s-au închis ușile singure. Iar el iarăși s-a întors la a sa petrecere în nevoință din munții Conturiului.
Deci, i s-a întâmplat a merge pe lângă o mănăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tânără, și aceasta fiind cuprinsă de dorința lumească, voia să lase cinul său călugăresc și pe maică să, să se ducă în lume și să se mărite cu un bărbat. Iar maică să o sfătuia cu plângere și o rugă ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-și omoare trupul său, să nu-și lase călugăria și să nu se dea spre batjocură și pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dânsa, căci ardea de văpaia patimii și voia să fugă din mănăstire.
Despre toate acestea înștiințându-se Sfântul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea și, chemând-o pe ea, a zis: „Pune, fiică, mâna ta pe grumajii mei!”. Când a făcut aceasta fecioară, Sfântul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă și de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui și toate patimile ei cele trupești să fie asupra lui, ceea ce a și fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gândurile cele necurate și de poftele cele trupești; apoi a petrecut în mănăstirea sa, viețuind fără de patimi și bineplăcînd lui Dumnezeu.
Iar Sfântul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergând pe cale a simțit în sine o dorință necurată și s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gândurile cele lumești și s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încât fierbea sângele într-însul ca într-o căldare și toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-și trupul cu mari nevoințe. Apoi, aflând undeva un balaur înfricoșător încuibat în crăpăturile pământului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mâncare, voind mai bine a muri decât să se învoiască cu gândurile cele necurate și să-și prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mâncat de el. Însă șarpele nici n-a voit a se atinge de dânsul ci, atunci când îl întărita pe el Sfântul Ioanichie, îndată a murit.
Din acel ceas au pierit de la dânsul toate gândurile necurate, s-a stins patimă, a încetat poftă și s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpânire peste balaurii cei văzuți și peste cei nevăzuți, ca să calce peste dânșii și să sfărâme capetele lor. Odinioară, stând el și cântând psalmii lui David, a început a se clătina o stâncă ce era acolo. Uitându-se sfântul, a văzut ieșind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoșător. Sfântul punând peste dânsul toiagul ce-l avea în mină, îndată balaurul a murit.
Altădată, în vreme de iarnă, sfântul intrând într-o peșteră adâncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul și sfântul nu știa că este acolo balaurul; ci parându-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne și le-a pus pe ochii șarpelui vrând să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat și a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfântul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dându-se puțin într-o parte a peșterii, a petrecut împreună cu balaurul până ce a trecut iarna.
După doisprezece ani petrecuți în pustia aceea, a venit către dânsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mănăstirea care se numește Erist și acolo să se îmbrace în rânduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugărești acest pustnic îmbunătățit cu atâtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mănăstirea aceea, unde, ajungând pe vremea secerișului, a spus dorința sa egumenului mănăstirii, care se numea Ștefan. Acesta, a doua zi, făcând rugăciunile cele obișnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deși mai înainte de chipul acela era călugăr desăvârșit și pe mulți călugări îi întrecea cu faptele bune.
Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugărești, a început mai mult a se nevoi, adăugind osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; și s-a ferecat cu un lanț de fier lung de șase coți și a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat și mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegându-se din legături s-a dus; și când a ajuns la râul Goram, a dat iarăși peste un balaur care tulbură râul și oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorât cu rugăciunea și cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lingă dânsul alți trei ani și a învățat de la el toată Psaltirea; și iarăși s-a dus la păstorul locașului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.
Fiind în mănăstirea Avgarovului, s-a dus cu alți călugări ca să vadă o mănăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Și când s-a apropiat de munte, a venit din pustie un țap mare neobișnuit, pe care, văzându-l monahii care mergeau cu dânsul, cugetau între ei cum l-ar putea vâna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înțelegând cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă și să aducă țapul acela la dânsul. Iar Sava a zis: „Dar de se va porni țapul pe fugă, cum îl voi ajunge?”. Iar Sfântul a zis către dânsul: „Tu, frate, mergi numai și fă ceea ce-ți spun, căci el de bunăvoie va veni la tine și-ți va urma ție”. Dar întorcându-se către ceilalți călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea țapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: „Foarte bună este; aceasta cugetam și noi mai înainte de a spune tu”. Și fiind adus țapul, cuviosul îl netezea cu mâna sa, iar pe frați îi învăța să le fie milă de sufletele dobitoacelor și să-și potolească poftele. Apoi iarăși a slobozit țapul la pășunea sa în pustie.
Cuviosul avea și darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a și împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfârșit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăți după dânsul.
Pe când petrecea Sfântul în muntele Prusantiului, care este înalt ca și muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viață fățarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toți slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzându-se departe de Sfântul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor și săvârșitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrând să-l piardă pe el de pe pământ, a gătit otravă de moarte și, venind la dânsul cu vicleșug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu știa zavistia și vicleșugul lui.
Neștiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte și îndată a căzut în boală cumplită și se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvârșească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfântul Mucenic Eustatie. Acesta, arătându-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală și i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulțumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfântului marelui mucenic Eustatie și a făcut o mănăstire lingă dânsa.
Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe când stătea și se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulțime de oi care beau apa ce curgea din izvor; și Sfântul se minună de acea vedenie, căci știa că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cândva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos și bineplăcut pentru viețuire. Apoi s-a înștiințat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tâlcuit vedenia sa, zicând: „Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sunt poporul care se împărtășește din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Deci a pus multă sârguință ca să se zidească biserica, iarăși pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvârșit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă și a așezat mănăstire lângă ea. Apoi a adunat mulțime de frați, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sporirea Binecuvântatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar când se zidea biserica, se ostenea și Cuviosul Ioanichie, ducând pietre și ajutând celor ce zideau. Odată, întinzându-și mâna ca să ia o piatră de pe pământ, a ieșit o viperă de sub piatră și l-a apucat de mină. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturând vipera de pe mâna, n-a pățit nimic.
În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sârguință, încât nu numai cu duhul, ci și cu trupul se înălța de la pământ. Altă dată cuviosul mergând singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul și următorul vieții lui celei sfinte, fericitul Eustatie și ascunzându-se într-un colț al bisericii, lua aminte cu sârguință la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicându-și mâinile și înălțându-se de la pământ, stând în văzduh și rugându-se, lucru pe care văzându-l Eustatie, s-a înspăimântat. Iar după rugăciune iarăși a coborât pe pământ. Și simțindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scârbit asupra lui și a zis: „Scris este: Nu va locui lângă tine cel ce viclenește. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleșug smerita mea rugăciune”. Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.
Multe minuni făcea acest bărbat sfânt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvântul și tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii și cu rugăciunea și de vătămările șerpilor pe mulți a izbăvit. De aceea mulțime de popor alerga la dânsul: unii cerând tămăduiri de boli, alții izbăvire de duhurile cele necurate, iar alții numai binecuvântare și rugăciune, lucru care tulbură liniștea lui. Pentru aceea, supărându-se, s-a dus în muntele Trihalicului și a trăit acolo, petrecând fără acoperământ. Iar Eustatie din mănăstirea Avgarovului, având dragoste cu osârdie către părintele său și dorind să se vadă cu dânsul, s-a dus acolo și, căutându-l cu sârguință, l-a aflat în acel munte.
Apoi, după rugăciunea obișnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărățea: „Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?”. Iar Sfântul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul și i-a luat împărăția.
Fericitul bărbat Ioanichie se obișnuise a umbla cu toiag la bătrânețe; și umblând el prin unele locuri strimte printre munți, s-a întâmplat că i-a căzut toiagul din mână și s-a pierdut și nu era cu putință a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfântul pentru pierderea toiagului, și-a plecat genunchii făcând Domnului obișnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtându-se prin văzduh a venit cu nevăzută mina și s-a așezat în mâinile sfântului.
Umblând fericitul pe munte, a aflat o peșteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfântul, iubind peștera aceea, s-a sălășluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i și multe feluri de supărări îi făceau, vrând să-l înfricoșeze și să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrâșneau din dinți, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feței lui și toată peștera părea că se clatină. Iar Sfântul, după cuvântul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmându-se cu zaua dreptății și cu pavăza credinței și întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmașilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: „Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuiești pe noi?” și neputând birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiți, diavolii au fugit de la dânsul.
În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ținea credința dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă și bolea cumplit. Fiind adusă la Sfântul, el îndată a întâmpinat-o și, făcându-i-se milă de ea pentru buna ei credință – căci, în mijlocul atâtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane –, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni și cu semnul sfintei Cruci, dându-i sănătate desăvârșită.
S-a întâmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfântului în însoțire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăța Sfântul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credințe și să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele - căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitând rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupești ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufletești. Și a fost așa, căci a orbit cumnatul său după soră și a luat pedeapsă vrednică pentru credința sa cea rătăcită.
Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întâmpinare, când auzea că vine cineva la dânsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dânsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dânsul doi episcopi, al Calcedonului și al Niceei, și cu dânșii Petru și Teodor Studitul, cu Iosif și cu Clement. Pe aceștia, fericitul i-a întâmpinat, pogorându-se din munte și închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obișnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înșii, cu numele Iosif: „Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregătește pentru ieșire!”. Aceste cuvinte ale lui nu le-au înțeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecând optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viață și atunci și-au adus aminte de cuvântul fericitului Ioanichie și au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif și că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieșire.
În al cincilea an al împărăției lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfârșitul împăratului Nichifor și de când bulgarii, bătând pe greci, au robit pe mulți dintre dânșii, din boierii cei mari și slăviți și din ostași și îi țineau în legături și în temniță, atunci și-a adus aminte cuviosul de cei robiți și s-a mâhnit pentru dânșii. Căci a auzit că sunt în mare strâmtoare și nevoie și că șed în temniță rea și întunecată, legați cu lanțuri și că mai bine ar fi voit să moară decât să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dânșii, a lăsat pustia și viața cea fără de gâlceavă și s-a dus în pământul bulgarilor, vrând să dezlege pe cei legați și să slobozească pe cei robiți.
Venind la cetatea unde erau grecii ținuți în legături, s-a apropiat de temniță nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau ușile temniței nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uși și îndată s-a deschis temnița în care intrând, pe toți i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii și le-a poruncit să meargă după dânsul. Deci au ieșit toți cei legați din temniță, fiind straja acolo și neștiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfântul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepților, așa și el, slobozind pe greci din legături și din temniță, i-a îndreptat toată noaptea, că alt Moise, în strălucire de lumină până la hotarele stăpânirii grecești.
Mergând pe cale cu dânșii, îi învăța să nu fie ca părinții lor, neam îndărătnic și amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu și să nu uite facerile de bine și minunile Lui. Iar când s-a despărțit de dânșii, au căzut toți la picioarele lui, rugându-l să le spună numele său și ziceau: „Spune-ne cine ești tu, o! omule al lui Dumnezeu?”. Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulțumire; și astfel s-a întors iarăși întru a sa liniștită petrecere.
Odinioară, cuviosul a șezut într-o corabie și a plutit spre biserica Sfântului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcându-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind viețuitorii ostrovului aceluia, călugări și mireni, despre venirea lui Ioanichie la dânșii, au alergat toți la dânsul și, căzându-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dânșii și să izgonească șerpii din insula lor; căci se înmulțiseră atunci șerpii fără de număr în insula aceea și foarte mult îi vătămau pe oameni și dobitoace. Iar Sfântul, ascultându-i pe dânșii, ca niște săgeți a slobozit asupra șerpilor rugăciunile sale cele cu sârguință către Dumnezeu și, îndată, adunându-se toți șerpii din insula aceea, s-au aruncat în adâncul mării. De atunci nu mai erau șerpi în insula aceea.
Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniștit și mergea împreună cu dânsul și Daniil, egumenul mănăstirii, care era în insula Fâs. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfârșit ce avea să fie degrabă, Sfântul mai înainte i l-a spus, zicând: „Frate Eftimie, grăbește-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!”. Acestea zicându-le lui Eftimie, a intrat într-o peșteră mică vrând să se odihnească și a aflat acolo un diavol viețuind, care era mai cumplit decât cel dintâi.
Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălășluit într-acea peșteră. Iar diavolul, nerăbdând venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul și înfricoșător, iuțindu-se și năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peșteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigașul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere așa de grea, încât a rămas fără glas șapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peșteră, neputând să petreacă la un loc cu plăcuții lui Dumnezeu.
După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăși s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă și a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea și cu semnul Sfintei Cruci.
Odată, a venit pentru rugăciune o stareță împreună cu fiica sa; și aceea era egumenă a mănăstirii Cluviului. Iar el, luând toiagul ce era în mâna maicii, l-a dat în mâna fiicei sale și, tulburându-se maică, a zis: „Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrânețe”. Dar el, nerăspunzând nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puțină vreme stareța aceea a murit și a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăși s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios și mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut câtăva vreme. S-a suit apoi în munții mănăstirii Antidiului și acolo, zidindu-și o chilie strâmta, viețuia după voia lui Dumnezeu.
El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gângavi le-a îndreptat, pe cei iuți și mânioși i-a schimbat în blândețe, pe eretici i-a întors din rătăcire și a prevăzut multora mai înainte sfârșitul, căci era plin de darul Sfântului Duh, care viețuia într-însul.
Acest cuvios astfel își petrecea viața, încât nu toți oamenii puteau să-l vadă. Că mulți, dorind să-l vadă, au venit la dânsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducându-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: „Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit”.
Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfântului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit niște frați de departe, vrând să vadă fața cea cu sfânta cuviință a cinstitului și de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceștia, venind, ședeau lângă biserica ce se zidea, așteptând acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Și a venit Cuviosul Ioanichie vrând să vadă de se zidește biserica după forma cea dată de dânsul. El a stat înaintea fraților care veniseră la dânsul, luând seamă la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.
După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătându-se pe sine celor care veniseră și așteptau cu osârdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce viețuiau aproape de el, cu numele Ioan, înțelegând lucrul ce se făcuse, a zis către dânsul: „Părinte, nu se cădea ca frații care s-au ostenit pentru tine atâta cale, să se întoarcă mâhniți, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta și atinge inima”. Iar Sfântul, lăudând osteneala și osârdia fraților acelora, a început a se ruga pentru dânșii. Apoi, după rugăciune, întorcându-se către Ioan, a zis: „Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voiește pentru noi, acestea le și face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă frații care veniseră, apoi chiar de m-aș fi ascuns de dânșii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci așa a voit Dumnezeu”.
Altădată, venind niște frați la cuviosul și șezând înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare și înfricoșătoare ieșind din lunca ce era acolo aproape și venea spre dânșii. Ei, văzând-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfântul a zis către ei: „Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu și peste balaur, care sunt cele mai înfricoșătoare, iar voi vă temeți de o ursoaică?”. Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pâine; iar ea, luând pâinea, s-a dus în pustie. Și atât era de duhovnicesc acest cuvios părinte și ochii săi sufletești îi erau atât de luminați, încât duhurile cele cerești și sufletele drepților putea să le vadă. Odată, stând el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; și a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.
În acea vreme împărățea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbați cinstiți la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungând trimișii, Sfântul și-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată și când a început a grăi din înțelepciunea cea dată lui de sus. Bărbații aceia s-au rușinat, neputând a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvânt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiți mai înainte ce veți grăi, că Eu vă voi da vouă gură și înțelepciune.
Apoi, arătând clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povățuit pe ei la bună credință și trimișii, lepădându-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.
Odată Eustatie, egumenul mănăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi sfintele icoane călcate și când se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos că fiarele cele sălbatice?”. El a răspuns: „Așteaptă puțin, frate, și vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocârmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stârpi eresurile și va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce liniște și unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.
Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecând puțină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dânsul, a venit fiul său Mihail, cu maică să, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credință și toată tulburarea a schimbat-o în liniște. Însă după puțină vreme, iarăși a ridicat diavolul pe cei necredincioși, care tulburau și clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oștindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvânt, alteori prin scrisorile sale, apăra bună credință și pe cei depărtați de Biserică îi întorcea.
De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuția cu ereticii, cuviosul îl întărea și-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori și a huli pe fericitul. Înțelegând aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului și a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu și pentru cele dumnezeiești, încât toți se mirau de înțelepciunea și cuvintele lui. Și n-au fost în deșert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, așa și în această adunare făcând Ioanichie prin cântare de Dumnezeu, încât cei ce auzeau se mângâiau cu inima, și cu dragoste primeau cuvântul lui și se întorceau la bună credință. Astfel de sârguința avea cuviosul pentru pacea Bisericii și pentru mântuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sârguință și cu rugăciunile lui, s-a stârpit eresul și s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu rușine, căci temându-se de Ioanichie și de rugăciunile lui, se topea ca ceară de fața focului.
Odată se făcea în mănăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise și, adunându-se soborul fraților, și Sfântul nefiind cu dânșii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieșind dintr-un deal și toți se temeau foarte, fiind nedumeriți. Dar Sfântul Ioanichie, deși nu era acolo cu dânșii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întâmplase. Făcând îndată rugăciune și ridicându-și mâinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu și, ca niște săgeți asupra taberei celei diavolești, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Frații, văzându-i pe draci fugind, că izgoniți de moarte, au lepădat frica și au săvârșit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.
În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii și, biruind ismailitenii, pe mulți au robit, ținându-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviți, având un tânăr, rudenie de-a sa, în robie la păgâni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiți de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pământul ismailitenesc și, ajungând în temniță, a eliberat nu numai pe tânărul acela, ci și pe toți cei care erau legați împreună cu dânsul, neștiind nimic straja despre aceasta; căci ușile singure de la sine se deschideau sfântului și legăturile se dezlegau. Iar când erau pe cale, mergând pe pământul grecesc, au năvălit asupra lor o mulțime de câini cumpliți, iar Sfântul i-a lovit pe ei cu orbirea și au trecut printre ei fără vătămare.
În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credință. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie și s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slavă cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat și curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos și ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears și pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.
Văzând fericitul răutatea vrăjmașului său, nu s-a mâniat asupra lui, nici s-a scârbit; ci, vrând cu bunătate să biruiască răutatea, și cu blândețea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebându-l de pricină mâniei și cerându-i iertare. Iar acela, din mânie, a lovit pe Sfântul în pântece cu toiagul, care avea în vârf un fier ascuțit, vrând să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, a păzit pe Sfântul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniți, care îi spuseseră lui: „La sfârșitul vieții tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmașului, iar tu nici un rău nu vei pătimi”.
Ajungând la adânci bătrâneți, Cuviosul Ioanichie și, slăbindu-i-se trupul de multe nevoințe și osteneli, s-a dus în mănăstirea Antidiului și acolo, făcând o chiliuță mică, s-a închis într-însa. Dacă se întâmplă câteodată să iasă din chilie și să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.
În al cincilea an al împărăției lui Mihail, cel dintre sfinți Părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dânsul cu clerul său, cerând rugăciunea și binecuvântarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfântul Metodie și învățând dreapta mărire a credinței pe cei ce veniseră cu dânsul, a proorocit lui Metodie că și acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viața aceasta vremelnică la cea veșnică. După aceea făcând rugăciune și sărutându-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărțit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugându-se și pregătindu-se pentru sfârșitul său.
A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, având nouăzeci și patru de ani de la naștere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfințitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; și s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă și el va trece după dânsul din viața aceasta vremelnică la cea veșnică.
Pe când murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinții cei ce viețuiau în muntele Olimpului au văzut un stâlp de foc înălțându-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizându-i ușile raiului și ridicându-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvârșindu-și alergarea nevoinței sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viață, ci și după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulți neputincioși, atingându-se de sfintele lui moaște, au dobândit sănătate; mulți s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat și cei ce erau ținuți de orice fel de neputință, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoși.
Așa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni și în viață și după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate și nouă mila Sa și să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufletești și trupești, pentru slavă sfântului Său nume. Amin.
Sf Mc Nicandru și Ermeu
Acesti sfinti, dezlipind pe multi de idoli si apropiindu-i de Hristos, au fost pârâti la Libaniu, comitele cetatii, care i-a chinuit în felurite chipuri. Si înca fiind în viata, i-a bagat într-o groapa si i-a acoperit cu pamânt. Si asa cu acea cumplita si nesuferita sila, si-au dat sfintele lor suflete lui Dumnezeu.
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Nicandru, Episcopul Mirelor
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Nicandru, Episcopul Mirelor
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Nicandru, Episcopul Mirelor
Sfântul Nicandru, fiind aruncat într-un cuptor cu foc, a rămas nevătămat, căci venind îngerul Domnului a răcorit cuptorul și pe dânsul l-a păzit de foc.
Sfântul Nicandru a fost luminat cu credința și pus la lucrarea cea sfințită de către Sfântul Apostol Tit. Deci, întorcând pe mulți elini de la rătăcire și aducându-i la Hristos, a fost prins de păgâni și adus înaintea lui Livanie comitul, spre întrebare, silindu-l să se lepede de Hristos. Iar dacă a văzut că nu poate, a poruncit să-l lege de niște cai iuți și, fugărind caii, să-l târască pe robul lui Hristos.
Deci, fiind târât îndelungă vreme, s-a înroșit pământul cu sângele lui, căci i se rănise trupul, lovindu-se pe pământ de pietre și de lemne; și era gata să moară, dacă Domnul nu l-ar fi întărit pe el în niște chinuri ca acestea.
După aceasta, fiind abia viu, l-au aruncat în temniță și-l chinuiau acolo cu foamea și cu setea. Iar Domnul îl hrănea cu pâine cerească și îi tămăduia rănile. Apoi, după câtăva vreme, iarăși a fost scos la întrebare și, nesupunându-se poruncii chinuitorului, a fost spânzurat pe lemn, strujit cu unghii de fier și ars cu făclii.
După aceea fiind aruncat într-un cuptor cu foc, a rămas nevătămat, căci îngerul Domnului, venind la dânsul, a răcorit cuptorul și pe dânsul l-a păzit de foc.
Auzind aceasta, ighemonul a poruncit să i se înfigă cuie de fier în cap, în inimă și în pântece; și făcându-i aceasta, i-a săpat o groapă. Și, încă răsuflând, l-au târât acolo, apoi l-au acoperit cu țărână. Deci cu aspră și silnică moarte săvârșindu-se, acum viețuiește în dulce și veselitoare viață împreună cu Domnul, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Viața Sfântului Mucenic Ermeu, preotul
Viața Sfântului Mucenic Ermeu, preotul
Viața Sfântului Mucenic Ermeu, preotul
Auzind aceasta, ighemonul a poruncit să i se înfigă cuie de fier în cap, în inimă și în pântece; și făcându-i aceasta, i-a săpat o groapă.
Sfântul Ermeu a fost luminat cu credinţa şi pus la lucrarea cea sfinţită de către Sfântul Apostol Tit. Deci, întorcând pe mulţi elini de la rătăcire şi aducându-i la Hristos, a fost prins de păgâni şi adus înaintea lui Livanie comitul, spre întrebare, silindu-l să se lepede de Hristos. Iar dacă a văzut că nu poate, a poruncit să-l lege de nişte cai iuţi şi, fugărind caii, să-l târască pe robul lui Hristos.
Deci, fiind târât îndelungă vreme, s-a înroşit pământul cu sângele lui, căci i se rănise trupul, lovindu-se pe pământ de pietre şi de lemne; şi era gata să moară, dacă Domnul nu l-ar fi întărit pe el în nişte chinuri ca acestea.
După aceasta, fiind abia viu, l-au aruncat în temniţă şi-l chinuiau acolo cu foamea şi cu setea. Iar Domnul îl hrănea cu pâine cerească şi îi tămăduia rănile. Apoi, după câtăva vreme, iarăşi a fost scos la întrebare şi, nesupunându-se poruncii chinuitorului, a fost spânzurat pe lemn, strujit cu unghii de fier şi ars cu făclii.
După aceea fiind aruncat într-un cuptor cu foc, a rămas nevătămat, căci îngerul Domnului, venind la dânsul, a răcorit cuptorul şi pe dânsul l-a păzit de foc.
Auzind aceasta, ighemonul a poruncit să i se înfigă cuie de fier în cap, în inimă şi în pântece; şi făcându-i aceasta, i-a săpat o groapă. Şi, încă răsuflând, l-au târât acolo, apoi l-au acoperit cu ţarină. Deci cu aspră şi silnică moarte săvârşindu-se, acum vieţuieşte în dulce şi veselitoare viaţă împreună cu Domnul, a Cărui slavă este în veci. Amin
Sf Cuv Gheorghe Mărturisitorul din Drama
Viața Sfântului Cuvios Gheorghe, Mărturisitorul din Drama
Sfântul Cuvios Gheorghe, Mărturisitorul din Drama
Sfântul Cuvios Gheorghe, Mărturisitorul din Drama
Sfântul Cuvios Gheorghe din Drama este un sfânt din epoca contemporană. El a viețuit între anii 1901 și 1959 și de aceea mai este cunoscut și cinstit ca „Noul Mărturisitor din Drama”.
Cuviosul Părinte Gheorghe s-a născut în anul 1901, în orașul Arghiropolis din ținutul Pontului (astăzi Gümüșhane, Turcia), ca fiu al unor evlavioși creștini, Sava și Sofia Karslidis. La botez a primit numele Atanasie, dar de mic a rămas orfan de ambii părinți, încât a fost crescut, împreună cu un frate mai mare și o soră, de bunica din partea tatălui. Aceasta a sădit în inima lor dragostea de Dumnezeu și de sfintele slujbe ale Bisericii, ducându-i uneori și în pelerinaj la vestita Mănăstire Panaghia Sumela din Pont, pe atunci o vatră monahală înfloritoare. După moartea bunicii sale, care i-a dat ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului, de care Cuviosul nu se va despărți toată viața, el a plecat împreună cu bunicul său din orașul natal spre Erzurum (Turcia), apoi spre Tbilisi (Georgia).
Plin de dumnezeiescul dor, tânărul Atanasie a intrat în obștea mănăstirii georgiene Noul Athos. Acolo a învățat limba georgiană, dar mai ales s-a nevoit să dobândească ascultarea, smerenia, răbdarea, privegherea și rugăciunea. În anul 1917 bolșevicii au venit în mănăstire, au spânzurat pe toți clericii, iar pe ceilalți membri ai obștii, care nu au vrut să se lepede de credință, i-au legat unii de alții lângă o groapă comună și i-au împușcat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, evlaviosul novice și alți câțiva au scăpat cu viață. La 20 iulie 1919 a fost călugărit cu numele de Simeon, dar la scurt timp a fost întemnițat și chinuit în mod nemilos de atei. În urma grelelor suferințe i-au căzut dinții și i s-au vătămat grav picioarele. În 1923 a fost eliberat și s-a mutat la Suhumi (regiunea Abhazia), iar la 8 septembrie 1925 a fost hirotonit preot de un ierarh georgian, care i-a schimbat numele în Gheorghe.
Deși tânăr, Cuviosul a primit de la Dumnezeu darul dreptei socotințe și al înainte-vederii, pentru care era cinstit de credincioșii ortodocși georgieni, ruși și greci. Cuviosul Gheorghe a plecat în Grecia în anul 1929 și s-a așezat în satul Sipsa (astăzi Taxiarhes), de lângă Drama, unde, deși suferind cu picioarele, a desfășurat o bogată lucrare duhovnicească în rândul credincioșilor, pe care i-a apropiat de Biserică și i-a povățuit, îndeosebi prin Taina Spovedaniei, căreia îi acorda o deosebită însemnătate. În anul 1936 a călătorit ca pelerin în Țara Sfântă, cuprins de dorul de a vedea locurile unde Hristos Domnul a înfăptuit mântuirea lumii. Întors la Sipsa, Cuviosul Gheorghe a hotărât să construiască o mănăstire, cu hramul Înălțarea Domnului, ridicând o modestă biserică și câteva locuințe în anul 1939.
Din această perioadă a vieții sale se cunosc cele mai multe mărturii ale fiilor săi duhovnicești. Cuviosul cerea ucenicilor să se spovedească și să postească înainte de primirea Sfintei Împărtășanii. Nenumărate mărturii arată că, prin darul primit de la Dumnezeu, Cuviosul le aducea aminte, celor ce se spovedeau, păcatele pe care le uitaseră sau se rușinau să le spună. Nu îi împărtășea pe cei cu păcate grele, pe cei care nu-și făceau canonul dat de duhovnic, pe cei îmbrăcați indecent, dar mai ales pe cei care erau certați cu cineva sau nedreptățeau pe aproapele.
Cuviosul Gheorghe era un mare nevoitor. Nu vorbea mult, ci era foarte serios și modest. Dormea câteva ore pe o rogojină întinsă pe scânduri. Deși hainele lui erau vechi și peticite, erau totdeauna curate. Nu mânca niciodată carne, iar pește foarte rar. Deși suferea de anemie și de alte neputințe trupești, primea zilnic pe credincioși, iar în fiecare noapte se ruga în biserică de la miezul nopții până dimineața, adesea săvârșind înainte de zori Sfânta Liturghie. Mai mulți ucenici dau mărturie despre strălucirea feței Cuviosului în vremea dumnezeieștii Liturghii. Uneori, Duminica trimitea pe cineva să meargă pe la casele credincioșilor să-i cheme să lase lucrul și să vină la Sfânta Liturghie. Îi învăța pe credincioși să-și facă semnul sfintei cruci corect și să păstreze liniștea în biserică.
Cuviosul a săvârșit numeroase vindecări, pe care căuta să le ascundă cu smerenie. Prin harisma înainte-vederii a prorocit începerea celui de-al Doilea Război Mondial, ca și Războiul civil din Grecia, dar în timpul acestora, prin rugăciuni cu lacrimi, Cuviosul a ocrotit mănăstirea și pe toți credincioșii din împrejurimi, care n-au avut de suferit.
În anul 1959 și-a prevăzut sfârșitul, vestind aceasta în mai multe rânduri ucenicilor apropiați. În zorii zilei de 4 noiembrie, după ce s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, rostind rugăciunea: Ușa milostivirii deschide-o nouă..., Cuviosul Mărturisitor Gheorghe și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos. După trei zile trupul Cuviosului, neatins de stricăciune, a fost înmormântat lângă ctitoria sa de mitropolitul Filip al Dramei.
Numeroase vindecări și arătări minunate s-au săvârșit și după trecerea Cuviosului la cele veșnice. Moaștele sale, binemirositoare, au fost aflate în ziua de 9 februarie 2006, de către Înaltpreasfințitul Părinte Pavlos, Mitropolitul Dramei.
Canonizarea Sfântului Gheorghe a fost făcută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol la 18 martie 2008, rânduindu-se ca zi de pomenire 4 noiembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice.
În anul 2011, mitropolitul Pavlos al Dramei a dăruit Patriarhiei Române un fragment din moaștele Sfântului Gheorghe din Drama şi o frumoasă icoană pictată cu chipul sfântului, care se află în Paraclisul istoric al Reşedinţei Patriarhale din Bucureşti. În decembrie 2010, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, pe atunci mare eclesiarh al Catedralei patriarhale, alături de Arhim. Paisie Teodorescu şi Arhim. Dionisie Constantin au participat împreună cu grupul psaltic Tronos al Catedralei patriarhale la o serie de manifestări liturgice şi culturale, organizate de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, cu prilejul zilelor oraşului grecesc Drama.
În cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2015, în prezența Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, a fost aprobată propunerea de înscriere în Calendarul bisericesc a Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama, cu data de prăznuire 04 noiembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
Pomenirea Morților - Moșii de Toamnă
Sambata, 4 noiembrie 2023, Biserica Ortodoxa a randuit sa se faca pomenirea mortilor. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscuta si sub denumirea de Mosii de toamna. Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din rai.
În această zi, pe lângă colivă, credincioșii pun pe farfurie nu doar mâncare gătită, dar și fructe și legume. Mai ales în mediul rural, lângă farfuria cu colivă și mâncare, credincioșii mai pun și un bănuț, pentru a atrage binele asupra familiei.
Una dintre sărbătoarele importante în calendarul ortodox și în tradiția creștină, Moșii de Toamnă sau Sâmbăta Morților, are loc sâmbătă, 4 noiembrie. Este ziua în care credincioșii îi pomenesc pe cei trecuți la cele veșnice.
- Publicitate -
Sărbătoarea Moșii de Toamnă are loc, sâmbătă, 4 noiembrie, când este și Sâmbăta Morților. Sărbătoarea pică, în fiecare an, în prima sâmbătă a lunii noiembrie.
Moșii de Toamnă este o sărbătoare cu o mare însemnătate, pentru că este ziua în care credincioșii îi pomenesc pe cei trecuți la cele veșnice.
Sărbătoarea este plină de tradiții și obiceiuri. După slujba religioasă, credincioșii împart de pomană. În această zi, pe lângă colivă, credincioșii pun pe farfurie nu doar mâncare gătită, dar și fructe și legume.
Mai ales în mediul rural, lângă farfuria cu colivă și mâncare, credincioșii mai pun și un bănuț, pentru a atrage binele asupra familiei. Conform obiceiului, se spune că pomana se dă celor mai amărâți și astfel cei care primesc farfuria cu colivă vor fi ajutați să cumpere și cele necesare lor.
Tot de pomană, lângă farfuria cu mâncare și colivă, se spune că este bine să pui un pahar cu vin roșu, dar și o sticlă cu apă.
Un alt obicei ar fi ca, de Sâmbăta Morților, să ierți celor care ți-au greșit de-a lungul anului. Se mai spune că este bine ca în această zi nu trebuie să te cerți cu nimeni pentru a nu tulbura liniștea celor trecuți la cele veșnice.
După slujba de la biserică și după ce împarți de pomană, conform tradiției, este bine să mergi la cimitir să aprinzi o lumânare și să dai cu tămâie, dar și să decorezi mormântul cu flori. Tot de Sâmbăta Morților nu este bine să mături și să speli rufe. În Sâmbăta Morților nu se fac petreceri.
MOȘII DE TOAMNĂ. Potrivit crestinortodox.ro, Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti", termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului "adormit", intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52).
MOȘII DE TOAMNĂ. Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup.
MOȘII DE TOAMNĂ. În ziua de Moși se săvârșește Sfântă Liturghie. La Proscomidie, preotul scoate din prescură miridele pentru morți și le așează sub Sfântul Agneț, rostind numele morților de pe pomelnicele ce i-au fost aduse. în cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface în Trupul și Sângele Domnului. Astfel, miridele (care îi reprezintă pe cei pomeniți), participă la sfințenie prin prezența lor alături de Trupul Lui Hristos de pe Sfântul Disc.
MOȘII DE TOAMNĂ. In Biserica Ortodoxa, sambata este o zi de pomenire pentru cei trecuti la viata vesnica, pentru ca Iisus a stat cu trupul in mormant intr-o zi de sambata, coborand cu sufletul in iad pentru eliberarea celor drepti- adormiti. In lacasurile ortodoxe, in aceasta zi de praznuire, dupa Sfanta Liturghie se oficiaza slujba parastasului.
Tradiții pentru spor și sănătate
MOȘII DE TOAMNĂ. In credinta crestina, viata nu se termina odata cu moartea trupeasca. De aceea, o zi de comemorare pentru cei trecuti la viata vesnica are o semnificatie aparte. In aceasta zi, sa mergem la biserica, sa rostim rugaciuni pentru rudele comemorate, sa le amintim numele la Sfanta Liturghie si sa facem fapte de milostenie, impartind sarmanilor din comunitatea in care traim: coliva, vin, colaci, pachete cu mancare, lumanari, haine si diverse obiecte pentru un trai mai bun al acestor sarmani.
[citeste si]
Prin traditie, cei adormiti participa in mod nevazut la Sfanta Liturghie, iar aceste jertfe, aduse de credinciosi spre pomenirea celor dragi, insotesc rugaciunea rostita de preotii slujitori.
Simboluri creștine în ziua praznicului
MOȘII DE TOAMNĂ. Coliva si vinul nu trebuie sa lipseasca de la slujbele de pomenire. Coliva semnifica trupul celui adormit, este expresia materiala a credintei noastre in inviere, pentru ca este preparata din boabe de grau, iar Mantuitorul Iisus s-a folosit de parabola bobului de grau, prevestind Invierea Sa.
Coliva suntem noi, toți
MOȘII DE TOAMNĂ. De asemenea, coliva suntem noi toti, uniti in aceeasi credinta in Dumnezeu. Cand se spune „Vesnica pomenire", tinem coliva noi, cei prezenti la acea pomenire, impreuna cu preotul. Daca nu ajungem la platoul cu coliva, atingem cu mana persoana din fata noastra. Astfel, toti suntem uniti in acelasi crez si in aceeasi credinta. „La Sfanta Liturghie, vinul si painea se transforma in sangele si trupul Domnului. Prin Sfanta Liturghie se reactualizeaza jertfa de pe Muntele Golgota in mod nesangeros. Totodata, prin aceasta jertfa am fost eliberati noi, oamenii, din robia pacatului stramosesc, faptuit de Adam si Eva", ne spune parintele Valentin Fotescu, Doctor in Teologie, preot la Biserica Sfanta Vineri Noua din Bucuresti (Bd. Nicolae Titulescu).
Lumânările aprinse sunt faptele bune
MOȘII DE TOAMNĂ. Lumanarile aprinse in ziua praznicului simbolizeaza atat lumina credintei, cat si lumina faptelor bune ale celui comemorat. De aceea, pe parcursul slujbei trebuie sa arda tot timpul lumanari.
Tămâia este încrederea în viața veșnică
MOȘII DE TOAMNĂ. In zilele de pomenire, in timpul ritualului, tamaia trebuie sa arda din belsug, iar preotul sa tamaieze ofrandele si mormantele celor pomeniti. Tamaia aprinsa reprezinta, de asemenea, increderea in viata vesnica.
În cimitire, ofrande la mormintele celor dragi
MOȘII DE TOAMNĂ. Prin traditie, pana in ziua praznicului Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, in data de 8 noiembrie, fiecare crestin ii comemoreaza pe cei dragi, rude si prieteni, plecati la viata de dincolo. In aceste zile, in cimitire asezam ofrande pe mormintele celor dragi : flori proaspete, aprindem lumanari si tamaie langa crucea care vegheaza somnul celui adormit. Momentele de reculegere si rugaciunile rostite la mormintele celor comemorati sunt dovezi ale iubirii noastre fata de cei dragi, plecati in eternitate.
A debutat în 1950 cu versuri pentru copii. În SF debutează cu o povestire despre mutanți, "Omul care are timp", apărută în nr. 233/1964 al C.P.S.F. În 1966 publică o primă culegere de povestiri SF intitulată "Moartea păsării-săgeată",[1] în care piesele de bază sunt "Pălăria de pai" și "Pianul preparat". În 1967 publică o a doua culegere, "Cosmonautul cel trist".[1] În 1972 a apărut Țărmul interzis, iar în 1976 Verde Aixa.[1]
A fost redactor la Radio București, apoi la revistele Luminița și Cutezătorii.[1] În 1990 a fost redactor-șef al revistei Start 2001. A scris și povestirea științifico-fantastică „Planeta celor doi sori”.
"Simpaticul Charlie". Piesa de teatru a apărut în 1961 în revista Teatru din București și a văzut lumina rampei în același an la Teatrul Evreiesc de Stat din Iași.[3]
Fiul lui Grigore Chelariu, magazioner la căile ferate, și al Rahilei, casnică, face clasele primare la Măriței, Ițcani și Suceava și urmează liceul cernăuțean Aron Pumnul (1919), absolvit în anul 1926, an în care se înscrie la Facultatea de medicină din Iași. Din cauza unei boli de ochi se retrage după câteva luni și se întoarce la Cernăuți, unde se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Suceava.
În anul 1930 își ia licența în filozofie, cu magna cum laude[2]. Obține o bursă academică de specializare și pleacă la Școala Română de la Fontenay-aux-Rose, Paris (1931-1933), condusă de Nicolae Iorga, și apoi ca doctorand bursier la Școala Română din Roma (1933-1934). Lucrează intens la Teoria istoriografiei la Benedetto Croce în lumina teoriilor contemporane, cu privire la filozofia duratei a lui Henri Bergson.
Între timp, în țară, îi apare primul volum de versuri (1933), Exod, elogiat de multe personalități ale criticii literare de atunci, printre care și Perpessicius. Intors în țară publică Proze pentru anul inimii, versuri (1934), Zaruri, aforisme (1936), Casă pe nisip, aforisme (1937). Susține doctoratul cu teza Aspecte finaliste și biologice în pozitivismul lui David Hume (1937). Devine asistent la Catedra de psihologie și logică la Universitățile din Cernăuți, Iași, și apoi București, unde se stabilește în anul 1940.
Odată cu instaurarea regimului comunist, pentru Traian Chelariu și familia sa încep ani grei de nenumărate umilințe și privațiuni, consemnate cu o sinceritate uimitoare în paginile unui jurnal ținut cu perseverență și curaj în ciuda riscurilor evidente, așa cum precizează Nicolae Manolescu (Zilele și umbra mea, pagini de jurnal, Iași, 1976).
În anul 1952 soții Chelariu sunt dați afară din învățământ, luându-li-se dreptul de a mai profesa, și rămân fără servici pentru o perioadă de câțiva ani. Traian Chelariu își găsește în cele din urmă de lucru la Serviciile de Deratizare ale capitalei-Ecarisaj, unde lucrează la secția de dezinfecții și deratizare (1955).
În urma unui proces intentat Ministerului Învățământului își recâștigă amândoi drepturile de a profesa (1957) și revin în învățământul mediu. În anul 1958, sfătuit de Eusebiu Camilar, Traian Chelariu depune o cerere de reintegrare în Uniunea Scriitorilor. Nedorit de Mihai Beniuc[3][4], în ciuda unor referințe excelente date de nenumărați academicieni, cererea poetului nu este rezolvată pozitiv (1960). În anul 1964 este, în sfârșit, reabilitat în învățământul superior și devine lector la Institutul Pedagogic din Suceava, dar numai după doi ani se stinge din viață în urma unui atac fulgerător de cord, la vârsta de numai 60 de ani (1966).
Debutează cu versuri în revista Floarea Soarelui din București (1926)
Colaborează la Glasul Bucovinei (unde a fost și redactor șef), Junimea Literară (a fost și secretar de redacție), Gazeta Bucovinei, Bilete de papagal, Gândirea, Convorbiri literare, Bucovina, Universul literar (a fost și redactor), Bucovina Literară (unde a făcut parte din comitetul de redacție), Revista Fundațiilor Regale, etc.
Teoria istoriografiei la Benedetto Croce în lumina teoriilor contemporane, cu privire la filozofia duratei a lui Bergson. (1933)
Exod’, versuri, Cernăuți, 1933, primit elogiativ de criticii literari ai vremii, printre care și Perpessicius
Proze pentru anul inimii, versuri, Cernăuți, 1934
Zaruri, aforisme, Cernăuți, 1936
Aur vechi, versuri, Cernăuți, 1936
Cântec de leagăn, versuri, Mediaș, 1936
Casă pe nisip, aforisme, Cernăuți, 1937
Teza de doctorat Aspecte finaliste și biologice în pozitivismul lui David Hume (1937).
Pietre la care mă închinai, versuri, Cernăuți, 1937
Suflet Nipon, traduceri din poezia japoneză, Cernăuți, 1937
Dulcile cuvinte, versuri, Cernăuți, 1940
Versuri de după amiază, versuri, Cernăuți, 1940
Balade și strofe răzlețe, versuri, Cernăuți, 1943
Volume postume (în ordine cronologică):
Scrieri lirice, versuri, ediție îngrijită și prefațată de Emil Manu, București, 1970
Necunoscuta, nuvele, ediție îngrijită de soția scriitorului, Ecaterina Chelariu. Cuvânt înainte de Mircea Horia Simionescu, București, 1972
Scrieri lirice, sonete, cuvânt înainte de Eugen Barbu, București, 1973
Teatru, ediție îngrijită și prefață de Adrian Anghelescu, București, 1976
Zilele și umbra mea, pagini de jurnal, ediție îngrijită și prefațată de Corneliu Popescu, Iași, 1976
Poezii în vers alb, ediție îngrijită și prefațat de Corneliu Popescu, Iași, 1983
În căutarea Atlantidei, aforisme, ediție îngrijită de Doina Florea și Corneliu Popescu, prefața Doina Florea, Cluj-Napoca, 1989
Strada Lebedei no. 8, Pagini de jurnal, prefața: Traian Chelariu, sau o viață trăită eroic, de Mircea A. Diaconu, Editura Paideia, București, 2002
Zilele si umbra mea, pagini de jurnal, volumul I, editie prefațată de Mircea A. Diaconu, Traian Chelariu: O viață trăită eroic, Editura Ideea Europeană, București, 2010
Zilele si umbra mea, pagini de jurnal, volumul II, editie, prefață și indice de nume de Mircea A. Diaconu, Editura Ideea Europeană, București, 2010
Eugen Barbu, O istorie polemica și antologica a literaturii romane de la origini până în prezent, vol. I, Poezia contemporana, p. 162-163, București, 1975
Nicolae Manolescu (comentariu pe contracoperta volumului Strada Lebedei no. 8, pagini de jurnal, Editura Paideia, București, 2002; vezi și Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45, București, 2008, p. 1143)
„Iată un jurnal tipic maiorescian, apărut la exact un secol după celebrele Însemnări zilnice: cotidian, minuțios, precis, plin de detalii, documentar, neliterar. Traian Chelariu n-a pregetat să înregistreze tot ce i s-a întâmplat între anii 1956 și 1960, a notat informații, date, nume, liste, făcând practic o radiografie a vieții unui intelectual și scriitor epurat de regimul comunist (care-și câștigă existența făcând dezinsecții și deratizări, sau, după o relativă reabilitare –în termenii epocii! –predând, de exemplu, aritmetica la clasa a cincea, deși este profesor de filozofie și litaratură sau traducând, stilizând, redactând pentru edituri texte pe care numele său nu apare). Uimitoare este sinceritatea acestor pagini. Ca și tonul normal, fără revolte inutile, fără strigăte de disperare, dar și fără definitivă resemnare. Jurnalul lui Traian Chelariu este un document – factual și moral – excepțional.”
„...sertarele literaturii române ascund încă surprize. Contrar opiniei lui George Călinescu, scriitorul român nu ignora acest gen, cultivat, crede marele critic, numai de cine nu este în stare să scrie operă de ficțiune. Sunt atâtea dovezi în literatura română care-l contrazic.”
„Cine vrea să afle prin ce umilințe poate să treacă un intelectual < pătat > (cum se zicea în epocă) într-un regim dictatorial să citească acest jurnal. (...) Această sinceritate este uluitoare și dă credibilitate confesiunii. Citind jurnalul, am avut multă vreme impresia că Traian Chelariu retrăiește viața unui personaj literar: filozoful Petrini din romanul lui Marin Preda (...) În alți termeni, că viața plagiază literatura. Din nefericire pentru autorul jurnalului pe care îl comentez, nu este așa: el nu și-a inventat viața, a trăit-o in mod tragic.”
Mircea Iorgulescu (comentariul care urmează este citat din prefața lui Mircea A. Diaconu la volumul Zilele și umbra mea, p. 6, apărut la Editura Ideea Europeeană, București, 2007)
„Eseurile lui Traian Chelariu sunt) o revelație pentru cugetarea morală și filozofică românească, pe deplin comparabilă cu ceea ce a însemnat pentru proză publicarea povestirilor lui V. Voiculescu.”
Andrei Pleșu (comentariul care urmează este un citat din prefața lui Mircea A. Diaconu la volumul Strada Lebedei no. 8, pagini de Jurnal, pg. 9, apărut la Editura Paideia (București, 2002), în care Mircea A. Diaconu precizează: Dar iată cum își încheia Andrei Pleșu postfața la acest volum, este vorba de volumul de aforisme În căutarea Atlantidei, postfață nemainclusă în carte pentru că, între timp, Andrei Pleșu însuși devenise indezirabil)
„...dincolo de tot ceea ce se poate recolta din lectura propriuzisă a acestui volum, două beneficii importante reziltă, pentru omul de cultură de azi, < la sfârșitul lecturii >: mai întâi, redeschiderea unui dialog (îndeobște periclitat) între filozofie și poezie și apoi victoria –încurajatoare- a discreției harnice împotriva timpului și a vremurilor. În cuprinsul unei vieți care nu i-a amenajat răgazurile, Traian Chelariu a lucrat neîntrerupt, la lumină când s-a putut, < sub obroc > când au cerut-o împrejurările. Ar fi putut fi uitat cu totul. Dar printr-o sectretă –și binecuvântată- economie a valorilor, el iese, iată, cu mult-puținul său, la suprafață, dovedind că, în spirit, nici un destin nu se poate pierde; se poate amâna, până când istoria se mai cumințește și oamenii recapătă desprinderea respectului.”
Mircea A. Diaconu, (citat din prefața lui Mircea A. Diaconu Traian Chelariu, sau o viață trăită eroic, la volumul Zilele și umbra mea, p. 19, Editura Ideea Europeană, București, 2007)
„...recuperarea integrală a jurnalului lui Traian Chelariu scoate la lumină neliniștile unui intelectual care, aflat sub vremi, caută de la începuturi rațiunile care transformă întâmplările unei vieți în destin. În felul acesta, a-ți interoga destinul și a-l iubi este principiul fundamental al unei vieți clădite pe bine, frumos, adevăr. El, care bănuia că ne-alegem doar cu rana înțelepciunii, era convins că nu există decât Un singur mod de înfruntare a destinului: primirea lui cu conștiința curată. Aceasta este singura posibilitate de a rămâne liber, căci libertatea rezidă în biruirea destinului prin dragoste de destin: Amor fati. Sunt cuvintele testamentare ale unui intelectual care, căzut în istorie, își asumă o condiție tragică.”
„Aceasta divinitate care poate fi și este animalul, acest animal care poate fi și este divinitate: omul.”
„Niciodată nu ar trebui să uităm că locuim în cer și călcăm luminile unei stele, că ni se pare numai că este noroi la picioarele noastre.”
Rânduri deopotrivă
Să ne-aşezăm aici aproape de trecut, Vreau să-ţi citesc sfinte rânduri deopotrivă Cu vorbele mele, cu sufletul meu prea tăcut, Cu totul ce simplu în piept am avut.
Inima mea pot să ţi-o spun, Ce-a fost mai sincer şi ce-a fost mai bun Mi-am strâns din gânduri şi din depărtare Precum apusul când pe iazuri moare, Precum nespusul zvon de întristare.
Şi-acolo unde-ncepe „Te iubesc“ Am încercat alt vers şi-am suferit Şi n-am aflat cuvânt mai nimerit Să-ţi spună pe deplin cât te iubesc.
Sfârşitul însă căutat nu-ţi pară; Vag pâlpâit de albăstrie pară Aşa sfârşi orice durere mare, Chin umilit în vie destrămare, Gest ce-a voit să fie o chemare, Plâns rătăcit de necuprinsă mare...“.
Sunt pulbere și vânt acele glorii
Sunt pulbere şi vânt acele glorii ce doar pe jaf au fost întemeiate, decât cetăţi şi tronuri şi palate mai trainice sunt apele şi norii!
Degeaba-nving în veac biruitorii, zădarnic ţin puterea să-şi arate şi-n darn muiaţi în fir şi nestemate se-asemuie cu munţii şi cu sorii!
Nesăbuitele lor vreri şi doruri întunecă, dărâmă, dau pieirii oştiri şi ţări şi seamănă omoruri.
Deşertăciune toate-s, numai crinii de foc şi nea şi aur ai iubirii răsar etern în undele luminii.
Iubire, stemă ’naltă-a tinereţii
Iubire, stemă ’naltă-a tinereţii, rai alb rămas pe culmi fără prihană, tu ce dai viaţă vie frumuseţii şi ne răneşti cu cea mai dulce rană,
în ochii tăi ca-n ochii dimineţii nici o nădejde nu mai este vană, căci sufletului negrăită hrană aşezi dumbrăvi pe căile vieţii.
Nu-ţi calc viclean grădinile şi crinii cum nu râvnesc acele curcubeie ce te coboară una prin stihie,
ascultă doar struna stranie-a luminii ce mi te cântă ca pe o femeie şi te-nveşmântă-n ceruri şi vecie.
Nascut la 4 noiembrie 1939 in Bucuresti face primele clase la scoala din cartierul Ion Creanga apoi clasele V-VII la scoala Colentina. Pleaca la Galati si termina Liceul militar de marina in 1956. Intra la Scoala Militara Superioara de marina si trece in rezerva in 1958 cu gradul de sublocotenent. 1960 este anul in care isi incepe studiile la Institutul de arta teatrala si cinematografica "I.L.Caragiale"pe care le termina in 1964 cind este angajat la Teatrul de stat Oradea.
Din 1966 pina in 1974 face parte din trupa Teatrului Tineretului din Piatra Neamt. Vine apoi in Bucuresti si pina in 2009 joaca pe scenele teatrelor "Ion Creanga,"Nottara"si Teatrul evreiesc de stat. Se retrage in Moroieni-Dimbovita unde mai colaboreaza cu Teatrul "Tony Bulandra" din Targoviste.
Absolvent Școala Militară Medie de Marină Galați (1953-1956), Şcoala Militară superioară de Marină Constanța (1956-1958) și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (1959-1964), clasa Pop Marțian și Octavian Cotescu. Actor la Teatrul de Stat din Oradea (1959-1961), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (1961-1969), Teatrul ”Ion Creangă”, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Nottara din București.
Adrian Sitaru (n. , Deva, Hunedoara, România) este un cineast român născut în 1971 la Deva, autor de scurt-metraje și filme pentru televiziune, dintre care cel mai cunoscut, „Valuri” (2007) a fost răsplătit cu multiple premii.
Printre altele, a fost colaborator al lui Costa Gavras la realizarea filmului Amen. (2002). Primul sau lung-metraj, „Pescuit sportiv”, pentru care semnează scenariul și regia, a fost lansat în 2008, și selecționat la festivalele din Toronto, Palm Springs, Estoril și în competiția oficială a festivalului „Premiers Plans” din Angers (Franța), ediția 2009.
În 2010, scurt-metrajul "Colivia" a fost decernat cu premiul serviciului german de schimburi academice (DAAD) în cadrul celei de-a șaizecea ediții a Festivalului Internațional de Film de la Berlin (Berlinale). Pelicula face parte dintr-un proiect de lung-metraj intitulat "Domestic".
În aceeași grădină (2016) - omnibus; cu Ali Asgari, Alexandre Rockwell, Rolf De Heer, Gurvinder Singh, Chema García Ibarra, Roger Deutsch, Sergey Bodrov, Andrej Landin
A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, "contaminat" de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.
Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, "Ghiocelul", cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată "Ardealul". A scris schițe, romane, piese de teatru, dar succesul i-a fost adus de teatru.
La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori. [A se înțelege că a fost şi actor?!]
Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile "Titanic-Vals", "...escu" și melodrama "Visul unei nopți de iarnă", au avut succes și în străinătate. Titanic-Vals și „...escu” au fost ecranizate.
Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.
A fost căsătorit cu actrița Kitty Stroescu. Fiul lui, Bogdan (Bobiță) Mușatescu, a fost actor la TNB.
In 1934 Tudor Mușatescu a tradus și adaptat o farsă a autorilor vienezi Franz Arnold și Ernst Bach, pe care regizorul Sică Alexandrescu a pus-o în scenă la deschiderea primei stagiuni a Teatrului Vesel din București. Pe afiș spectacolul a apărut cu titlul „Birlic”. Acțiunea farsei a fost plasată în nordul Moldovei, eroul principal fiind contabilul Costache Perjoiu, poreclit Birlic, din Fălticeni. Rolul lui Costache Perjoiu a fost încredințat tânărului actor Grigore Vasiliu, care a rămas și el ulterior cu porecla Birlic. Numele „Birlic“ este de origine turcească („birlik”), însemnând „as la jocul de cărți”.
Sosesc deseară (1931). Adaptată ca Sosesc de la Paris, un musical de comedie realizat de regizorul Cornel Popa. Personajul principal este Puiu, un tânăr student în drept la Sorbona, care se întoarce de la Paris în orașul său natal pentru a-i cere tatălui său 500.000 de lei pentru... „diverse”.[1]
Moni Ghelerter s-a născut într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Milo Ghelerter, de meserie farmacist, era ziarist la Evenimentul. Prieten cu scriitorul Șalom Aleihem, Milo Ghelerter l-a găzduit la Iași în cursul vizitei acestuia în România în anul 1906. Milo Ghelerter era fratele cunoscutului Dr. Leon (Litman) Ghelerter, conducător al mișcării socialiste din România și medic, ctitor de spitale la Iași și București.
A urmat în orașul natal Conservatorul de Artă Dramatică, fiind elevul poetului și profesorului Mihai Codreanu, și Facultatea de Drept.[2] Și-a luat doctoratul în drept la Paris.[3] Apoi, timp de un deceniu, a practicat avocatura și ziaristica. A fost secretar de redacție la ziarul Le Moment din București și secretar al avocatului și scriitorului Demostene Botez.[2]
Primul contact cu lumea teatrului îl are la vârsta de opt ani, în anul 1913. Nepotul lui, arhitectul Lou Gelehrter, își amintește de povestea unchiului său, Moni:
Aveam vreo 8 ani și am intrat în salonul de mode, (pălării) al mamei mele, salonul Hélène din Iași. Mama pleca în fiecare an la Paris și aducea cele mai elegante pălării pentru elegantele Iașiului din acele vremuri. În prăvălie se afla o frumoasă care discuta râzând cu mama. „Eu, dragă, nu port nimic pe dedesubt.” Domnișoara își ridică rochia lungă și se arătă goală în fața noastră. Era Elvira Popescu!
Moni Ghelerter și-a început ucenicia pe lângă regizorul Alexandru Finți, montând piesa Gema de Margaret Kennedy la Teatrul Barașeum din București, locul unde în timpul prigoanei fasciste antonesciene se adunaseră actorii și oamenii de teatru evrei, între care M. H. Maxy, Alexandru Finți și Beate Fredanov. Aici, întâi ca ajutor și apoi ca regizor, a pus în scenă mai multe de piese de teatru, care au avut succes.[3]
Debutul propriu-zis, ca regizor, a avut loc la 23 ianuarie1946, cu premiera absolută a piesei Ultima oră de Mihail Sebastian, pe scena Teatrului Național din capitală,[2] unde a activat până la sfârșitul vieții sale, la 4 noiembrie1979.
Fratele lui Moni Ghelerter a fost Felix Ghelerter, care și-a continuat activitatea în domeniul cărții și după naționalizarea și desființarea în 1952 a editurii Forum, pe care a fondat-o. Cei doi frați, Moni și Felix, au fost legați strâns în viață, ca și în lumea de dincolo, mormintele celor doi se află unul lângă celălalt la Cimitirul Filantropia din București
„Era un băiat cult și contemplativ... slab, palid, cu părul vâlvoi..., purta în toată făptura lui o veșnică stare de nervozitate... Avea ochi mari, exagerați, ca de o alarmă perpetuă, ca de o spaimă neprecisă.” (S. Galeriu)
„Avea, în contactul cu oamenii (și secolul) erupții verbale și explozii uluitoare; spectacolele lui erau epurate de tot ce este țipător iar orice pată de culoare cât de cât violentă pe decor sau costum îl oripila, făcându-l s-o excludă pe loc de pe scenă”. Și mai departe: „Nu era un "diplomat". Dimpotrivă. Își oferea luxul de a arunca vorbe de spirit, adeseori acide, așa cum alții, cu pretenții mai mici de la viață, își ofereau luxul unui automobil sau al unei calătorii în străinătate. Dacă s-ar fi născut cu un veac mai devreme – așa cum, poate, i s-ar fi potrivit – Moni Ghelerter ar fi strălucit, cu siguranță, în marile saloane alături de Proust sau Wilde, patronii lui întru rafinament și causticitate; pe scenă însa el știa, magistral, să stabilească cele mai bune relații între personaje și intuia, cum puțini din generația sa, actorul potrivit pentru rolul potrivit.”
Dirijor la Teatrul Național din Craiova, profesor de muzică la liceele Frații Buzești, D. A. Sturdza și Nicolae Bălcescu din Craiova, profesor la Conservatorul Cornetti din Craiova, dirijor la teatrele de revistă Cărăbuș, Alhambra, Gioconda, Ion Vasilescu și Teatrul de Estradă din București, Ion Vasilescu a fost cea mai importantă personalitate a muzicii ușoare românești din secolul XX.[4] A creat o muzică ușoară cu caracter național precis conturat, valorificând intonațiile și ritmica cântecului popular. A mai compus muzică de cameră, de scenă și de film, precum și coruri.
Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, în general cunoscut sub numele de Felix Mendelssohn (n. , Hamburg, Germania – d. , Leipzig, Confederația Germană), a fost un compozitor și dirijorgerman, de origine evreiască, care a activat în perioada de început a romantismului. Lucrările sale includ simfonii, concerte, oratorii, piese pentru pian și muzică de cameră. După o lungă perioadă de relativă denigrare, originalitatea sa creativă a fost reevaluată și, în sfârșit, recunoscută.
Mendelssohn s-a născut la Hamburg, ca fiu al bancherului Abraham (la rândul lui fiu al unui filozof evreu celebru, Moses Mendelssohn) și al lui Lea Salomon, descendentă a familiei Itzig. Abraham s-a decis să renunțe la religia iudaică, astfel că și-a crescut copiii fără o educație religioasă, ulterior (în 1816) botezându-i în confesiunea luterană. (Abraham și soția sa s-au botezat abia în 1822). Numele de Bartholdy a fost adăugat la propunerea fratelui lui Lea, Jakob, care a cumpărat o proprietate funciară cu acest nume, pe care apoi l-a adoptat ca pe propriul nume de familie. Într-o scrisoare către Felix, Abraham explică această hotărâre ca pe un mijloc de a arăta că există o ruptură definitivă cu tradițiile tatălui său, Moses: Nu poate să existe un creștin cu numele de Mendelssohn, așa cum nu poate să existe un evreu cu numele de Confucius. Deși, pentru a respecta cererea fermă a tatălui său, Felix își semna scrisorile Mendelssohn Bartholdy, nu avea nimic împotriva numelui Mendelssohn folosit singur.
Fanny Mendelssohn
În 1812, familia sa s-a mutat la Berlin. Sora sa, Fanny Mendelssohn (mai târziu Fanny Hensel), a devenit o renumită pianistă și o compozitoare diletantă. La început, Abraham fusese de părere că ea, și nu fratele ei, avea un simț muzical mai accentuat.
Adesea, Mendelssohn este considerat cel mai celebru copil-minune, după Wolfgang Amadeus Mozart. La vârsta de șase ani a început să ia lecții de pian de la mama sa, iar la vârsta de 7 ani a început să ia lecții de la Marie Bigot, la Paris. Din 1817 a studiat compoziția cu Carl Friedrich Zelter, la Berlin. Se presupune că prima sa apariție în public a fost la vârsta de nouă ani, când a participat la un concert de muzică de cameră. Încă de copil s-a dovedit un compozitor prolific, prima sa lucrare, un cvartet pentru pian, scriind-o la vârsta de treisprezece ani. Zelter l-a prezentat pe Felix prietenului său, Goethe, care era mult mai în vârstă. Ulterior, Felix a luat lecții de la compozitorul și virtuozul Ignaz Moscheles, despre care însă spunea în jurnalul său (publicat în 1873 de soția sa, Charlotte) că a avut prea puține să-l învețe. În schimb, de Moscheles l-a legat o prietenie de o viață.
Pe când era adolescent, lucrările lui Felix erau interpretate acasă, cu o orchestră privată, pentru asociații bogaților săi părinți, ce făceau parte din intelectualitatea din Berlin. Primele 12 simfonii ale lui Felix au fost scrise la vârste cuprinse între 12 și 14 ani. Mai bine de un secol, aceste lucrări au fost ignorate, dar acum s-au făcut înregistrări cu ele și se prezintă ocazional în concerte. La vârsta de 15 ani a scris prima sa simfonie recunoscută, pentru orchestră simfonică mare, opus 11 în do minor1824. La vârsta de 16 ani a scris Octetul pentru coarde în Mi bemol major, prima lucrare în care și-a dovedit pe deplin genialitatea, lucrare care, împreună cu Uvertura „Visul unei nopți de vară”, scrisă cu un an mai târziu, sunt cele mai bine cunoscute lucrări din tinerețe. În 1842 a compus Muzica de scenă la piesa „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, în care este inclus Marșul nupțial, care devine o piesă populară pentru nunți după ce, în 1858, a fost cântat în ziua căsătoriei Prințesei „Vicky"”(fiica reginei Victoria) cu Prințul Friedrich al Prusiei.
În anul 1827 a asistat la premiera (și singura reprezentație în cursul vieții) a operei sale în două acte Die Hochzeit des Camacho (Nunta lui Camacho). Eșecul aceste producții l-a făcut să nu mai încerce nici o compoziție de operă. După anul 1840 a analizat libretul lui Eugene Scribe, bazat pe Furtuna lui Shakespeare, dar a renunțat, considerându-l nepotrivit.
În 1829, Mendelssohn a făcut prima vizită în Anglia, unde se stabilise Moscheles, care l-a prezentat în cercurile cu influență în lumea muzicală. Felix s-a bucurat de un mare succes, dirijând prima sa simfonie, atât în public, cât și în concerte private. În următoarele sale vizite s-a întâlnit și cu Regina Victoria și cu soțul său, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha, ambii mari admiratori ai muzicii sale. În total, a făcut 10 vizite în Marea Britanie, care i-a inspirat două din cele mai renumite lucrări ale sale, Uvertura Hebridele (denumită și Grota lui Fingal), precum și Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56, Simfonia Scoțiană. Oratoriul op. 70 pentru soliști, cor mixt și orchestră, conceput de Mendelssohn pe texte extrase din Biblie, a fost prezentat în primă audiție la Birmingham pe 26 august 1846, sub titlul englez de Elijah.
La moartea lui Zelter, Mendelssohn a sperat să devină dirijorul Singakademie-ei din Berlin, cu care readusese la viață Johannes-Passion (BWV 245) de Johann Sebastian Bach. Dar a fost preferat Karl Rungenhagen. Unii cred că acest lucru se datora tinereții lui Mendelssohn, care inducea teama introducerii unor posibile inovații, dar alții (între care se pare că și Felix) cred că, de fapt, cauza stă în originea lui evreiască.
Gewandhaus din Leipzig. Acuarelă de Felix Mendelssohn Bartholdy, 1836, pentru albumul lui Henriette Grabau. Muzică din "Ali Baba" de Luigi Cherubini, scrisă de mâna lui Mendelssohn
Totuși, în 1835 a fost numit dirijor al orchestrei Gewandhaus din Leipzig. Această numire a fost deosebit de importantă pentru el. El se simțea german și dorea să joace un rol de frunte în viața muzicală a țării sale. Într-un fel, numirea a fost o reparație morală pentru dezamăgirea nenumirii sale ca dirijor la Singakademie. În ciuda eforturilor regelui Prusiei de a-l atrage la Berlin, Mendelssohn s-a concentrat pe dezvoltarea vieții muzicale din Leipzig și, în anul 1843, a înființat Conservatorul din Leipzig, reușind să-i convingă pe Moscheles și pe Robert Schumann să i se alăture.
Mormântul lui Felix Mendelssohn din cimitirul Sf.Treime din Berlin
Viața personală a lui Mendelssohn a fost cât se poate de convențională. Căsnicia sa cu Cécile Jeanrenaud, celebrată în martie 1837, a fost foarte fericită, cuplul având cinci copii. Felix era și un bun acuarelist, iar bogata sa corespondență dovedește că ar fi putut deveni și un scriitor plin de spirit (atât în germană, cât și în engleză), scrisorile sale fiind adesea însoțite de schițe umoristice și de caricaturi, intercalate în text.
În ultimii ani de viață, Mendelssohn a avut o sănătate șubredă, agravată de probleme nervoase și de extenuare din cauza excesului de muncă. A fost puternic afectat de moartea surorii sale, Fanny, în mai 1847. Felix Mendelssohn a murit și el în același an, pe 4 noiembrie, la Leipzig. A fost înmormântat la Dreifaltigkeitsfriedhof (cimitirul Sfânta Treime) din Berlin-Kreuzberg.
Mendelssohn a fost profund influențat de muzica lui Johann Sebastian Bach. Stră-mătușa sa, Sarah Levy (născută Itzig), a fost eleva fiului lui Bach, Wilhelm Friedemann Bach, și a sprijinit-o pe văduva altuia din fiii săi, Carl Philipp Emmanuel Bach. A colecționat o serie de manuscrise ale lui Bach. Muzica lui Bach, care la începutul secolului al XIX -lea căzuse într-o relativă uitare, se bucura de un profund respect din partea lui Zelter, profesorul lui Felix. În anul 1829, cu sprijinul lui Zelter și cu ajutorul actorului Eduard Devrient, Felix a aranjat și a dirijat la Berlin un spectacol cu oratoriulMatheus Passion (Patimile după Matei) de Bach. Orchestra și corul proveneau de la Berlin Singakademie, al cărei principal dirijor era Zelter. Succesul reprezentației (prima de la moartea lui J.S. Bach, în 1750) a reprezentat un element important pentru scoaterea din uitare și relansarea muzicii lui Bach, inițial în Germania și apoi în întreaga Europă. La numai 20 de ani, Mendelssohn a avut un succes răsunător. Cu această ocazie, Felix a făcut una din puținele referiri la originile sale etnice: A fost nevoie de un actor și de un fiu de evreu ("Judensohn") pentru a readuce la viață cea mai măreață muzică creștină a lumii (citat de Devrient în memoriile sale despre compozitor).
Tot Mendelssohn a reaprins și interesul pentru lucrările lui Franz Schubert. El a dirijat în premieră Simfonia nr. 9 în Do Major de Schubert, la Leipzig, pe 21 martie 1839, la peste zece ani de la moartea compozitorului.
Op. 1, Cvartet pentru pian, nr. 1, în do minor (1822)
Op. 2, Cvartet pentru pian, nr. 2, în fa minor (1823)
Op. 3, Cvartet pentru pian, nr. 3, în si bemol minor (1824-1825)
Op. 4, Sonata pentru vioară și pian, nr. 1, în fa minor (1825)
Op. 5, Capriccio în fa diez minor, pentru pian (1825)
Op. 6, Sonata pentru pian, nr. 1, în mi major (1826)
Op. 7, Pièces caractéristiques pentru pian (1827)
Nr. 1 Sanft und mit Empfindung
Nr. 2 Mit heftiger Bewegung
Nr. 3 Kräftig und feurig
Nr. 4 Schnell und beweglich
Nr. 5 Ernst und mit steigender Lebhaftigkeit
Nr. 6 Sehnsüchtig
Nr. 7 Leicht und luftig
Op.8, 12 Cântece pentru voce și pian (1824/28)
No.1 Minnelied im Mai: Holder klingt der Vogelsang
No.2 Das Heimweh: Was ist's das mir den Atem hemmet (compus de Fanny Mendelssohn, publicat cu numele lui Felix)
No.3 Italien: Schöner und schöner schmückt sich (compus de Fanny Mendelssohn)
No.4 Erntelied: Es ist ein Schnitter, der heißt Tod
No.5 Pilgerspruch: Laß dich nur nichts nicht dauern
No.6 Frühlingslied. In schwäb. Mundart: Jetzt kommt der Frühling
No.7 Maienlied: Man soll hören süßes Singen
No.8 Hexenlied. Andres Maienlied: Die Schwalbe fliegt
No.9 Abendlied: Das Tagewerk ist abgethan
No.10 Romanze: Einmal aus seinen Blicken
No.11 Im Grünen: Willkommen im Grünen
No.12 Suleika und Hatem: An des lust'gen Brunnens Rand (compus de Fanny Mendelssohn)
Op.9, 12 Lieduri pentru voce și pian (1829/30)
Nr. 1 Frage: Ist es wahr?
Nr. 2 Geständnis: Kennst du nicht das Gluthverlangen
Nr. 3 Wartend (Romanze): Sie trug einen Falken
Nr. 4 Im Frühling: Ihr frühlingstrunknen Blumen
Nr. 5 Im Herbst: Ach wie schnell die Tage fliehen
Nr. 6 Scheidend: Wie so gelinde die Fluth bewegt
Nr. 7 Sehnsucht: Fern und ferner schallt der Reigen (compus de Fanny Mendelssohn)
Nr. 8 Frühlingsglaube: Die linden Lüfte sind erwacht
Nr. 9 Ferne: In weite Ferne will ich träume
Nr. 10 Verlust: Und wussten's die Blumen (compus de Fanny Mendelssohn)
Nr. 11 Entsagung: Herr, zu dir will ich mich retten
Nr. 12 Die Nonne: Im stillen Klostergarten (compus de Fanny Mendelssohn)
Op.10, Die Hochzeit des Camacho („Nunta lui Camacho”; singspiel)
Op.11, Simfonia nr. 1, in do minor (1824)
Op.12, Cvartetul de coarde nr. 1, în mi bemol major (1829)
Op.13, Cvartetul de coarde nr. 2, în la minor (1827)
Op.14, Rondo capriccioso, în mi major, pentru pian (1824)
Op.15, Fantezia pe cântecul irlandez The Last Rose of Summer, în mi major, pentru pian (1827)
Op.16, (3) Fantezii sau capricii pentru pian (1829)
No.1 Fantezia în la minor
No.2 Capriciu sau Scherzo în mi minor
No.3 Fantezia în mi major (The Rivulet)
Op. 17, Variations concertantes, în re major, pentru violoncel și pian (1829)
Op. 18, Cvintet de coarde, nr. 1, în la major (1826/32)
Op. 19a, Șase cântece pentru voce și pian (1830/34)
No.1 Frühlingslied: In dem Walde, süsse Tone
No. 2 Das erste Veilchen: Als ich das erste Veilchen erblickt
No. 3 Winterlied: Mein Sohn, wo willst du hin so spät
No. 4 Neue Liebe: In dem Mondenschein im Walde
No. 5 Gruss: Leise zieht durch mein Gemüth
No. 6 Reiselied: Bringet des treusten Herzens Grüsse
Op.19b, „Cântece fără cuvinte” pentru pian, caietul I (1829/30)
No.1 Andante con moto, în mi major
No.2 Andante espressivo, în la minor
No.3 Molto allegro e vivace, în la major („Cântec de vânătoare")
No.4 Moderato, în la major
No.5 Poco agitato, în fa diez minor
No.6 Andante sostenuto, în sol minor Venezianisches Gondellied [„Cântec de gondolier venețian”] nr. 1
Op.20, Octet de coarde, în mi bemol major, pentru dublu cvartet de coarde (1825)
Op.21, Uvertura „Visul unei nopți de vară", în mi major (1826)
Op.22, Capriccio brilliant, în si minor, pentru pian și orchestră (1832)
Op.23, Trei piese sacre, pemtru soliști, cor și orgă
No.1 Aus tiefer Not schrei' ich zu dir
No.2 Ave Maria
No.3 Mitten wir im Leben sind mit dem Tod umfangen
Op.24, Uvertura în Do major, pentru instrumente de suflat (1824/38)
Op.25, Concert pentru pian, nr.1, în sol minor (1831)
Op.26, Uvertura „Hebridele”, în si minor (1830/32; cunoscută și cu titlul „Grota lui Fingal”)
Op.27, Uvertura în re major Meeresstille und glückliche Fahrt („Calmul mării și călătorie fericită”), după Goethe (1828)
Op.28, Fantezia în fa diez minor, pentru pian (Sonate écossaise)
Op.29, Rondo brilliant, în mi bemol major, pentru pian și orchestră (1834)
Op.30, „Cântece fără cuvinte”, pentru pian, Caietul II (1833/34)
No.1 Andante espressivo, în mi bemol major
No.2 Allegro di molto, în si bemol minor
No.3 Adagio non troppo, în mi major
No.4 Agitato e con fuoco, în si minor
No.5 Andante grazioso, în Re major
No.6 Allegretto tranquillo, în fa diez minor [„Cântec de gondolier venețian”] nr. 2
Op.31, Psalmul CXV (Non nobis, Domine), pentru cor și orchestră (1830)
Op.32, Uvertura în fa major, Das Märchen von der schönen Melusine [„Povestea frumoasei Melusine”] (1833)
Op.33, Trei capricii pentru pian (1833/35)
No.1 Capriciu în la minor
No.2 Capriciu în mi major
No.3 Capriciu în si bemol minor
Op.34, Șase cântece pentru voce și pian (1834/36)
No.1 "Minnelied: Leucht't heller als die Sonne"
No.2 "Auf Flügeln des Gesanges"
No.3 "Frühlingslied: Es brechen im schallenden Reigen"
No.4 "Suleika: Ach, um deine feuchten Schwingen"
No.5 "Sonntagslied: Ringsum erschallt in Wald und Flur"
No.6 "Reiselied: Der Herbstwind rüttelt die Bäume"
Op. 35, Șase preludii și fugi pian (1827/37)
No.1 Prelude and Fugue in mi minor
No.2 Prelude and Fugue in re major
No.3 Prelude and Fugue in si minor
No.4 Prelude and Fugue in la bemol major
No.5 Prelude and Fugue in fa minor
No.6 Prelude and Fugue in si bemol major
Op. 36, oratoriul „Sfântul Paul”, pentru cor și orchestră (1836)
Op. 37, 3 Preludes and Fugues for organ (1837)
No.1 Prelude and Fugue in C minor
No.2 Prelude and Fugue in G major
No.3 Prelude and Fugue in D minor
Op.38, „Cântece fără cuvinte” pentru pian, caietul III (1836/37)
No.1 Con moto in E-flat major
No.2 Allegro non troppo in C minor
No.3 Presto e molto vivace in E major
No.4 Andante in A major
No.5 Agitato in A minor
No.6 Andante con moto in A-flat major ("Duetto")
Op.39, 3 Motets for female choir and organ (1830)
No.1 Veni, Domine
No.2 Laudate pueri
No.3 Surrexit pastor
Op.40, Piano Concerto No.2 in D minor (1837)
Op.41, Șase lieduri pentru voci mixte, a cappella (1834/38)
Nr. 1 Im Walde: Ihr Vögel in den Zweigen schwank
Nr. 2 Entflieh' mit mir: Entflieh' mit mir
Nr. 3 Es fiel ein Reif: Es fiel ein Reif
Nr. 4 Auf ihrem Grab: Auf ihrem Grab
Nr. 5 Mailied: Der Schnee zerrinnt
Nr. 6 Auf dem See: Und frische Nahrung
Op. 42, Psalm 42 , pentru cor și orchestră (1837)
Op. 43, Serenade and Allegro giocoso în si minor, pentru pian și orchestră (1838)
Op. 44, trei cvartete de coarde
1. Cvartet de coarde nr. 3 in re major (1838)
2. Cvartet de coarde nr. 4 in mu minor (1837)
3. Cvartet de coarde nr. 5 in mi bemol major (1838)
Op.45, Sonata pentru violoncel, nr. 1, in si bemol major (1838)
Op.46, Psalm XCV , pentru cor și orchestră (1838)
Op.47, Șase cântece pentru voce și pian (1839)
Nr. 1 Minnelied: Wie der Quell so lieblich klinget
Nr. 2 Morgengruss: Über die Berge steigt schon die Sonne
Nr. 3 Frühlingslied: Durch den Wald, den dunklen, geht
Nr. 4 Volkslied: Es ist bestimmt in Gottes Rath
Nr. 5 Der Blumenstrauss: Sie wandelt im Blumengarten
Nr. 6 Bei der Wiege: Schlummre! Schlummre und träume von kommender Zeit
Op. 48, Der erste Frühlingstagi, pentru voci mixte, a cappella (1839)
Nr. 1 Frühlingsahnung: O sanfter süsser Hauch
Nr. 2 Die Primel: Liebliche Blume
Nr. 3 Frühlingsfeier: Süsser, goldner Frühlingstag
Nr. 4 Lerchengesang: Wie lieblicher Klang
Nr. 5 Morgengebet: O wunderbares tiefes Schweigen
Nr. 6 Herbstlied: Holder Lenz, du bist dahin
Op. 49, Trio cu pian, nr. 1, în re minor (1839)
Op. 50, Șase lieduri pentru cor bărbătesc a cappella (1837/40)
Nr. 1 Türkisches Schenkenlied: Setze mir nicht, du Grobian
Nr. 2 Der Jäger Abschied: Wer hat dich, du schöner Wald
Nr. 3 Sommerlied: Wie Feld und Au' so blinkend im Thau
Nr. 4 Wasserfahrt: Am fernen Horizonte
Nr. 5 Liebe und Wein: Liebesschmerz. Was quälte dir dein armes Herz
Nr. 6 Wanderlied: Vom Grund bis zu den Gipfeln
Op.51, Psalm CXIV ("When Israel out of Egypt came") for double choir and orchestra (1839)
Op.52, Lobgesang [„Imn de laudă”], cantată simfonică pe texte din Biblie, pentru soliști, cor și orchestră (1840; denumită postum Simfonia nr. 2, în si bemol major)
Op.53, „Cântece fără cuvinte” pentru pian, caietul IV (1839/41)
No.1 Andante con moto in A-flat major
No.2 Allegro non troppo in E-flat major
No.3 Presto agitato in G minor
No.4 Adagio in F major
No.5 Allegro con fuoco, în la minor (Volkslied)
No.6 Molto Allegro vivace, în la major
Op.54, Variations sérieuses pentru pian (1841)
Op.55, Antigone, pentru corr bărbătesc și orchestră (1841)
Op.56, Simfonia nr. 3, în la minor („Scoțiana"; 1841/42)
Op.57, Șase lieduri pentru voce și pian
Nr.1 Altdeutsches Lied: Es ist in den Wald gesungen
Nr. 2 Hirtenlied: O Winter, schlimmer Winter
Nr. 3 Suleika: Was bedeutet die Bewegung?
Nr. 4 O Jugend, o schöne Rosenzeit!: Von allen schönen Kindern auf der Welt"
Nr. 5 Venetianisches Gondellied [„Cântec de gondolier venețian”]: Wenn durch die Piazetta
Nr. 6 Wanderlied: Laue Luft kommt blau geflossen
Op. 58, Sonata nr. 2 pentru violoncel, în re major (1843)
Op. 59, Im Grünen, Șase lieduri pentru voci mixte a cappella (1837/43)
Nr.1 Im Grünen: Im Grün erwacht der frische Muth
Nr. 2 Frühzeitiger Frühling: Tage der Wonne, kommt ihr so bald
Nr. 3 Abschied vom Wald: O Thaler weit, o Höhen
Nr. 4 Die Nachtigall: Die Nachtigall, sie war entfernt
Nr. 5 Ruhetal: Wann im letzten Abendstrahl
Nr. 6 Jagdlied: Durch schwankende Wipfel
Op. 60, Die erste Walpurgisnacht [„Prima noapte a Walpurgiei”], pentru cor și orchestră (1831/43)
Op. 61, Muzică de scenă la „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare (1842)
- Scherzo
- Notturno
- Marș nupțial
Op. 62, „Cântece fără cuvinte” pentru pian, caietul V (1842/44)
Nr. 1 Andante espressivo, în sol major
Nr. 2 Allegro con fuoco, în si bemol major
Nr. 3 Andante maestoso, în mi minor (Trauermarsch - „Marș funebru”)
Nr. 4 Allegro con anima, în sol major
Nr. 5 Andante con moto, în la minor (Venezianisches Gondellied [„Cântec de gondolier venețian”] nr. 3)
No.6 Allegretto grazioso, în la major (Frühlingslied - „Cântec de primăvară")
Op.63, Șase lieduri pentru voce și pian (1836/45)
Nr. 1 Ich wollt' meine Lieb' ergösse sich: Ich wollt' meine Lieb' ergösse sich
Nr. 2 Abschied der Zugvögel: Wie war so schön doch Wald und Feld!
Nr. 3 Gruss: Wohin ich geh' und schaue
Nr. 4 Herbstlied: Ach, wie so bald verhallet der Reigen
Nr. 5 Volkslied: O sah' ich auf der Haide dort im Sturme dich
Nr. 6 Maiglöckchen und die Blümelein: Maiglöckchen läutet in dem Thal
Gabriel Fauré (n. , Pamiers, Midi-Pyrénées, Franța – d. , Paris, Franța) a fost un compozitor francez. Scrie pentru vocea umană ciclul de 10 piese numit „Cântecul Evei”, pe versurile poetului Charles von Lesberghe, „Grădina închisă”, „Miraje” și „Orizont Himeric” - lucrări meditative, care pun probleme filozofice și întrebări grave.
Pentru pian, Fauré abordează genuri romantice: impromptu-uri, valsuri, nocturne, barcarole, balade și romanțe. Are tendința de a-l imita pe Felix Mendelssohn Bartholdy, numindu-și lucrările „Trei romanțe fără cuvinte”. Suita „Dolly”, la patru mâini, pentru pian, cuprinde titluri care ne amintesc de copilărie: „Mi-a-u”, „Kitty-vals” etc. Foarte populară e partea I din „Dolly” (op.56) cu numele „Berceuse”.
Creația lui mai cuprinde sonate pentru vioară și pian sau violoncel și pian, triouri, cvartete și cvintete, adică piese care se înscriau în efortul compozitorilor francezi de a crea o muzică autohtonă.
A compus un Requiem magistral și o operă („Pénélope”).
A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie și Facultatea de Drept. Provenind din familia unui avocat, „contaminat” de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.
Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, "Ghiocelul", cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată Ardealul. A scris schițe, romane, piese de teatru, dar succesul i-a fost adus de teatru.
La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori. [A se înțelege că a fost și actor?!]
Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile Titanic-Vals, ...escu și melodrama Visul unei nopți de iarnă, au avut succes și în străinătate. Titanic-Vals și ...escu au fost ecranizate.
Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.
A fost căsătorit cu actrița Kitty Stroescu. Fiul lui, Bogdan (Bobiță) Mușatescu, a fost actor la TNB.
În 1934 Tudor Mușatescu a tradus și adaptat o farsă a autorilor vienezi Franz Arnold și Ernst Bach, pe care regizorul Sică Alexandrescu a pus-o în scenă la deschiderea primei stagiuni a Teatrului Vesel din București. Pe afiș spectacolul a apărut cu titlul Birlic. Acțiunea farsei a fost plasată în nordul Moldovei, eroul principal fiind contabilul Costache Perjoiu, poreclit Birlic, din Fălticeni. Rolul lui Costache Perjoiu a fost încredințat tânărului actor Grigore Vasiliu, care a rămas și el ulterior cu porecla Birlic. Numele „Birlic” este de origine turcească („birlik”), însemnând „as la jocul de cărți”.
Sosesc deseară (1931). Adaptată ca Sosesc de la Paris, un musical de comedie realizat de regizorul Cornel Popa. Personajul principal este Puiu, un tânăr student în drept la Sorbona, care se întoarce de la Paris în orașul său natal pentru a-i cere tatălui său 500.000 de lei pentru... „diverse”.[2]
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu